α - O antologie a literaturii de anticipatie romanesti George Anania Romulus Bărbulescu

antique

(

)

α - O antologie a literaturii de anticipatie romanesti

(

)

calibre 0.8.61

18.9.20123999b1ad-47da-4d75-b79d-c1fc14a38ae41.0

O antologie a

literaturii de

anticipație românești

În memoria lui Mihail Ionescu,

luptător consecvent și cutezător

în țara Imaginației, dispărut sub

o avalanșă trădătoare a unui

aprilie promițător.

George Anania & Romulus Bărbulescu

Recviem după singurătate

„Oamenii nici nu trăiesc și nici nu mor în zadar.”

H. G. WELLS

– Uite, se luminează de ziuă! exclamă nerăbdător pilotul. Ne mai țineți mult?

Razele soarelui străin, pătrunzând prin hublouri, așternură pete albăstrii între fotolii.

– Răbdare! porunci pentru a zecea oară comandantul. Dacă-i grăbim, nu vom mai afla nimic.

– Ba nu, suntem gata! anunță șeful echipei de operatori. Acum poate vorbi și îl putem înțelege. Ascultați!

Astronauții se așezară mai comod, biruindu-și emoția, oboseala nopții de veghe, cu ochii țintă la trupul îmbătrânit, dezarticulat aproape, pe care slăbiciunea îl împiedica să se mai țină pe picioare; glasul era însă vibrant, al unui bărbat în putere, dezmințind, într-un chip bizar, decăderea siluetei întinse pe masă și înconjurate din trei părți de aparatura cibernetică.

– V-am așteptat. Toată viața n-am făcut decât să vă aștept, dar, nu știu de ce, v-ați hotărât greu și tare târziu ați mai venit. Firește, navele care circulă cu viteze supraluminice pierd contactul prin radio cu baza, iar noi zburam cu o asemenea navă – n-am avut cum vă spune în ce loc am decis să poposim și v-a fost foarte greu să ne descoperiți. Nu vă reproșez întârzierea. De vreme ce sunteți aici, restul nu mai contează. Dar se întâmplă uneori, după o prea îndelungată singurătate, să vrei mai mult decât... Să vrei imposibilul...

Iertați-mă! Nu despre asta se cade să vorbim. Înainte de a colinda planetoidul, vreau să vă raportez, foarte pe scurt, despre misiune.

De unde să încep? Planetoidul se cheamă „Aurel Vlaicu“ și a fost ales de noi fiindcă avea o structură potrivită și o poziție favorabilă pentru experiență: relativ izolat, nu prea departe de centrul galactic, cu subsolul bogat în minereuri metalifere. Câmpurile gravifice se interferează în zonă, iar norii de gaz stelar ionizat se scurg dinspre inima Galaxiei cu un debit constant; gravitația – sistem de legătură între toate corpurile cerești – constituie principiul de acțiune al instalației, gazul stelar furnizează energia necesară...

Nu, dacă încep așa, povestea amenință să fie lungă și plictisitoare. N-are rost să vă amintesc lucruri cunoscute, și, oricum, nu dispun de prea mult timp.

Timpul!... Poate la el ar trebui să mă opresc mai întâi, fiindcă a fost obstacolul cel mai greu de trecut și totodată aliatul cel mai prețios.

Am impresia că de la începerea experienței și până acum, când vă vorbesc, au trecut numai câteva zile. Nu țin minte durata și succesiunea evenimentelor, mi-au rămas toate mai degrabă în suflet decât în memorie: un lung șir de emoții, la fel de proaspete ca în prima clipă; o carte cu povești pe care o frunzăresc fără grabă și o pot citi fără greș de la oricare filă.

Când i-am cunoscut pe Mihai și pe Vlad – trebuie să fi fost după absolvirea institutului, după ce primisem distincțiile, și presa făcuse caz de persoana mea, cu titluri pe prima pagină: „Un tânăr geniu al ciberneticii” și superlativele obișnuite. Eram la mare cu Ioana, în cel dintâi concediu adevărat al meu și al ei și, bineînțeles, nu aveam ochi decât unul pentru altul. Știu că, străduindu-se mult până să mă descopere, Vlad și Mihai m-au sechestrat o zi întreagă pe plajă să-mi expună proiectul lor și să-mi ceară ajutorul. Mă plictisiseră de moarte, și puțin a lipsit să nu le râd în nas. Cerule! Băteau câmpii despre un aparat pentru cercetarea de la distanță a lumilor din Galaxie, iar mie îmi înțepenise gâtul privind spre dig, unde Ioana mă aștepta de atâtea ceasuri. Le-am refuzat propunerea de colaborare – în termeni politicoși, desigur! – ceea ce nu m-a ferit de un început de insolație. Mă iritaseră la culme cu debitul lor verbal, cu o acută predispoziție la ceartă, cu mania de a se contrazice din minut în minut.

Peste câteva zile aproape că uitasem întâmplarea. Peste alte câteva zile, soția mea, specialist în biologia marină, a participat la o incursiune subacvatică cu durata de patru ore. Și nu s-a mai întors.

Mi-a fost destul de greu să-i regăsesc pe cei doi. Și nu mă interesa nici aparatul lor, nici sprijinul pe care putea să-l ofer în calitate de cibernetician, ci doar perspectiva expediției cosmice de lungă durată, către centrul Căii Lactee; un prilej să fug de moartea Ioanei, să mă pedepsesc, desigur, că i-am supraviețuit, Vlad și Mihai n-au fost mirați de schimbarea atitudinii mele. Socoteau, poate, că proiectul mă interesează cu adevărat, ori aflaseră motivul real și au avut delicatețea să nu mi-o spună; n-am aflat niciodată, dar din clipa aceea am început să-i iubesc, în ciuda caracterului lor dificil. Sincer să fiu, în afara unor principii generale n-am cunoscut și nu cunosc nici acum mai nimic despre alcătuirea și modul de funcționare al grozavului lor aparat.

Mi se pare că mă îndepărtez de conținutul strict al raportului. Iertați-mi vorbăria, de mult n-am mai avut prilejul să mă adresez unor semeni de-ai mei.

Vă cer puțină imaginație. Închipuiți-vă planetoidul fără siluetele complexelor energetice, fără vilă și seră, fără marea uzină metalurgică din subsol – doar un pustiu dezolant, acoperit de gaze înghețate ca de o fină zăpadă verzuie. Așa arăta la venirea noastră aici. Eu unul nu prea credeam că numai noi, trei oameni și câteva sute de roboți specializați vom izbuti să ducem experiența la bun sfârșit. Prima grijă după debarcare a fost să construim un adăpost pentru navă – singura garanție a întoarcerii noastre pe Pământ. Am ales pentru asta craterul unui fost vulcan, într-o zonă puternic frământată de erupții. Abia după aceea am ridicat vila și am început să excavăm pentru fundațiile uzinei, în paralel cu instalarea centralei de extragere și reciclare a aerului și a apei.

Roboții lucrau repede și precis. Trecuseră câteva luni de la sosire, Mihai și Vlad erau veseli și încrezători, eu însumi suportam ceva mai bine pierderea Ioanei. Atunci s-a produs catastrofa.

Privind înapoi, aș fi tentat să afirm că n-am ajuns în situația de acum decât din pricina unor întâmplări. A unor întâmplări nefericite. Sau a fost ca și cum, pentru niște reușite existente într-un viitor vag și îndepărtat, trebuia să plătesc cu mult înainte uri preț deosebit, să-mi dau iubita, libertatea și prietenii exact atunci când aveam mai multă nevoie de fiecare. Dar nu poate fi adevărat, fiindcă pierderile sunt absurde, se datorează unor simple greșeli. Refuz să cred în destin, n-am crezut nici atunci, deși, poate în momentele acelea măcar, aș fi găsit în asta o consolare.

S-a întâmplat într-o seară. Vlad și Mihai jalonau terenul destinat viitoarei antene, eu supravegheam închiderea cupolei peste uzină. Automatul de siguranță din adăpostul astronavei a dat alarma. N-am înțeles ce se petrece, totul în jur era tăcut și nemișcat, ca în prima zi a șederii noastre aici. Vlad, cu vocea lui de bas, acum răgușită de emoție mă anunță: „Dani, la rachetă! Ia roboții de intervenție și vino!”

Au aruncat aparatele de măsură și au rupt-o amândoi la fugă spre adăpost. Le vedeam siluetele micșorându-se în depărtare cu salturi dizgrațioase din cauza gravitației scăzute. Am cerut calculatorului să-mi trimită roboții și am stat să-i aștept. Când au venit m-am urcat în transportorul pe care îl aduseseră cu ei.

Am reușit să-mi mai văd prietenii intrând sub pământ și, aproape în aceeași clipă, o limbă de foc țâșni cu violență din crater, însoțită de un .nor de gaze ca un fum dens, alburiu, care se împrăștia cu repeziciune. Flacăra a crescut până deasupra norului, s-a desfăcut la capăt într-un mănunchi de șerpi sângerii și dintre ei a ieșit o sferă enormă de materie incandescentă. Câtva timp aceasta pluti, susținută parcă de mâna de foc, apoi o nouă răbufnire, foarte puternică a gazelor a azvârlit-o spre înălțimi. Treizeci-patruzeci de secunde au trecut până ce mingea monstruoasă căzu înapoi. O ploaie de stropi sări în toate părțile. M-am apropiat cât mi-a permis căldura. Gazele înghețate pluteau ca o ninsoare feerică, așezându-se pe carcasa transportorului. Un crater concav se deschisese ca o rană în sol, clocotind din ce în ce mai încet.

Rămăsesem singur.

Am pornit spre vilă, m-am întors din drum, mânat de o speranță absurdă, am înconjurat craterul care începuse deja să se răcească și din nou am pornit spre vilă, din nou m-am întors, chinuindu-mă să înțeleg, silindu-mi conștiința să admită existența nenorocirii. Rămăsesem singur, prizonier al planetoidului, pentru totdeauna.

Amintirile zilelor următoare îmi sunt dominate doar de senzații: foame, sete, nevoie de somn. După apeluri insistente, roboții, lipsiți de program, își încetaseră activitatea. Nu-mi păsa de ei, cum nu-mi păsa nici de mine. M-am plimbat fără țel, am rătăcit privind, fără să le văd, grămezile de materiale și gropile de pe șantier, roboții inerți, câmpia verde, cerul nesfârșit și stelele fără strălucire: un decor de bal în care niciodată nu vor veni dansatorii. Unde greșisem? Mai târziu aveam să constat că erupțiile se manifestă periodic, mereu în același loc, într-o zonă unde atracția celor doi sori, nodurile gravifice din spațiul cosmic, ploile de radiații emanate de un pulsar învecinat se cumulau, într-o acțiune combinată de presiunea magmei din miezul incandescent al planetoidului. Am fi putut prevedea aceste complicate reacții? Nu știu. O vreme m-am gândit să construiesc o nouă astronavă – planurile, laolaltă cu proiectul aparatului și toată documentația referitoare la expediție se aflau în caseta blindată din vilă. Aveam nevoie de o speranță și un scop, dar îmi era limpede că nu voi reuși, cu toate cunoștințele mele de cibernetică și cu tot sprijinul oferit de roboți. Motorul gravific era imposibil de reconstituit cu mijloacele de care dispuneam, și, mai cu seamă, îmi lipsea combustibilul.

Trebuia să aștept expediția voastră de salvare. După un număr de ani, dacă nu ne-am fi întors, organizatorii urmau să trimită un echipaj pe urmele noastre. „În cel mult un deceniu aparatul va fi gata să intre în funcțiune!” îmi promisese odinioară Mihai, pe când încerca să mă atragă de partea planului lor grandios. „Ia lasă, îl contrazise Vlad ca de obicei, nu amăgi băiatul! Cam vreo 15-20 de ani o să ne ia aventura, plus timpul cheltuit pe drum. Și asta, bineînțeles, dacă roboții fabricați de el aici și mai ales acolo, pe planeta unde o să poposim, vor fi în stare să se descurce onorabil.”

Cât aveau să întârzie salvatorii? Două decenii, trei, cinci?

Mă învârteam ca o furnică printre șanțuri și grămezi de metal cărora, în ignoranța mea, nu le pricepusem rosturile niciodată. Pierdusem tot. Nu mă mai aveam decât pe mine. Și dacă aveam să trăiesc – și vream, eram dator să trăiesc până la capăt – trebuia să-mi iau viața de la început, să descopăr lucrul esențial, sau lucrurile fără care viața nu se poate concepe.

Am completat la întâmplare câteva fișe programatice pentru roboți și i-am pus să facă mișcări dintre cele mai absurde – să joace șotron, ori să se învârtă în mișcări de dans. Cu câtă patimă îi urmăream, încercând să descopăr o urmă de viață în gesticulația lor fără sens! Mi-a venit ideea să organizez un concurs de alergări. Am ales roboți de specializare diversă, pentru ca diferența de construcție și gabarit să încurce rezultatele. Și iată-mă arbitru și unic spectator al straniei competiții pe care a câștigat-o, ca în orice întrecere bine regizată, alergătorul ce părea cel mai puțin dotat: pirpiriul Riel-103, specialist în montarea microcentralelor. Mărind traseul la 5.000 de metri, am hotărât să particip și eu. Aveam ambiția să conduc plutonul, dar de la început mi-a luat-o înainte afurisitul KW-5, mai voluminos, dar mai rapid decât mine. Mi-a trebuit un efort supraomenesc să-l ajung și apoi să mă detașez de el. Am câștigat. Într-o stare euforică, plin de sudoare pe sub costumul etanș, am început să-mi îmbrățișez adversarii. Dar ei, aliniați la finiș, rămăseseră inerți.

M-am dezmeticit greu, și pe măsură ce reveneam la realitate mă cuprindea deznădejdea. Am plecat aproape furișându-mă, ca și cum ar fi fost cineva să mă vadă copleșit de ridicol. Ajuns la vilă, l-am găsit în prag pe Riel și l-am luat cu mine înăuntru.

Au trecut alte zile și săptămâni. Îl puneam pe Riel să construiască în fața mea tot felul de mașini electronice, niște mici jucării, altminteri nefolositoare. Îi aduceam materialele, îl ajutam la operațiile dificile. Se încurca uneori și îl mustram ca pe un copil. L-am învățat să vorbească, adică i-am fixat un vocabular limitat în blocul memoriei și apoi i-am dat comanda să se autoprogrameze în funcție de cunoștințele dobândite ulterior. Și așa a început să mă întrebe, să-mi ceară explicații despre orice cuvânt auzit prima dată, orice obiect pe care-l întâlnea, orice nouă întâmplare.

Ce cuminte și ce înțelept era în felul lui! De câte ori pleca de lângă mine îi duceam lipsa. Și totuși prezența sa și discuțiile nesfârșite care îmi umpleau tot mai mult timpul nu ajunseseră să mă mulțumească, simțeam la fel de acut ca și înainte că trebuie să descopăr un lucru esențial – dar ce anume încă nu-mi dădeam seama.

Într-o zi Riel a venit ducând în brațe un luminofor. „Bună dimineața, Dan! mă salută. Ia uite aici!” „Ce să văd? O sursă luminoasă, cu alimentare independentă.” „Da, numai că adineauri, în baie, ieșeau din el raze colorate.” „Din pricina aburilor. Era un curcubeu, cum apare și pe Pământ, după ploaie.” „Dar ce e ploaia?” „Apă care picură din nori“ „Pe planeta noastră nu e ploaie.” „Fiindcă nu e nici aer.“ „Dar ce e aerul?” „Ei, Riel, cu tine nu mai termin niciodată!” A plecat, ca ori de câte ori credea că mă supără. Am rămas pe gânduri. Ce-ar fi să încerc – Mihai luase cu el mai multe soiuri de semințe, centrala îmi furniza apă din belșug, iar luminoforul lui Riel putea înlocui soarele.

Așa a apărut sera. Și câtă vreme am lucrat la construirea și amenajarea ei am fost liniștit și sigur de mine; amintirile despre Pământ, despre Ioana și cei doi prieteni, deși la fel de vii, și tot adeseori evocate, nu mă mai făceau să mă simt copleșit de neputință și deznădejde, își ocupau locul cumva firesc într-o existență care dobândise alte rosturi. Am semănat flori și le-am așteptat cu surprinzătoare emoție încolțirea și maturizarea, m-am pregătit să le primesc venirea pe lume – mă rădeam în fiecare zi, îmi îngrijeam hainele, în timp ce Riel era tot mai contrariat că lui nu-i crește păr și că nu-i dau o pereche de pantaloni să-i îmbrace. Ca să-l împac, i-am lăsat în grijă întreținerea florilor, și el comanda ploaia la ore fixe, aprindea și stingea luminoforul după program, a fabricat un ventilator ca să avem și vânt.

În perioada aceea de liniște și receptivitate am redescoperit plăcerea lecturii, apoi și pe aceea a muzicii și a spectacolelor. De acum nu mai trăiam chiar la întâmplare, îmi pregăteam, cu zile și săptămâni înainte, liste de filme, de cărți și discuri, îmi rezervam orele de plimbare, vizitele în seră. Începusem, cred, să-l cam neglijez pe Riel, tovărășia lui nu mai însemna la fel de mult ca pe vremea crizei ce mă cuprinsese, îmi trebuia altceva, un scop, o direcție spre care să mă îndrept. Plăcerea contactului cu arta, a drumurilor pe afară, a ceasurilor petrecute în „colțul de natură” îmi era necesară și de neînlocuit, dar era în același timp un adaos, un factor secundar, era odihnă, însă nu te poți odihni la nesfârșit, și chiar noțiunea de repaos în sine presupune o complementară: munca. Mi-am amintit relaxarea adusă de construirea serei. Ideea plutea în aer, cum se zice, și mă speria, refuzam să o formulez, să o aduc astfel la nivelul conștiinței.

Apoi Riel a dispărut. Plecase într-o incursiune pe planetoid, cum se obișnuise de la o vreme, de când convorbirile noastre deveniseră tot mai puține și mai sărace. Setea de informații i-a fost fatală; l-am descoperit mai târziu, sfărâmat sub un morman de grinzi pe care încercase să le dea la o parte.

Nenorocul mă lovise din nou. Proverbialul ghinion îmi dusese la pieire și ultima ființă iubită – nu greșesc vorbind de Riel ca despre un copil drag, care mi-a fost tovarăș de joacă în perioada cea mai grea a propriei mele copilării repetate atât de nepotrivit, la vârsta maturității. Am suferit altfel decât până atunci, mai lucid poate. Am râs. Încasasem prea multe lovituri, de la destin, ori de la întâmplare și nu întorsesem nici una. Învățasem să rabd, să mă umilesc... Oare se poate învăța umilința cu adevărat?

Trebuia mai întâi să făuresc doi roboți. Cei mai buni doi roboți androizi din cariera mea de „tânăr geniu al ciberneticii”, un Mihai și un Vlad care să aibă nu numai trăsăturile de caracter ale modelelor lor umane, nu numai glasul acestora, înfățișarea și gesturile lor, ci mai cu seamă cunoștințele lor – și să nu mă părăsească niciodată. Mă bizuisem prea mult pe hazard, sau mai exact lăsasem descoperită o zonă prea mare a existenței mele, unde el se instalase cu aere de stăpân și îmi adusese numai necazuri. Acum aveam de gând să-mi recâștig printr-o viclenie teritoriile pierdute, să trag pe sfoară neșansa, învingând-o cu armele ei. Aș minți dacă aș pretinde că nu aveam emoții, că nu știam limpede în ce nebunească aventură mă hazardez. Dar ce puteam pierde? Iluziile? Nu-mi mai făceam iluzii de mult, important era să rezist până la apariția voastră, cu orice preț – și mă obișnuisem să plătesc prețuri mari.

Lucrul a durat mult, pentru că a fost nevoie să încep prin a ridica o mică uzină... Dar să nu vă plictisesc cu amănuntele. Aș vrea doar să vă mai spun că am folosit, în procesul de fabricație, o tehnică abia descoperită la plecarea noastră de pe Pământ, dar care pentru voi, desigur nu mai e o noutate: modelarea „personalității” roboților cu ajutorul impulsurilor cerebrale ale creierului meu... Săptămâni în șir am stat cu capul vârât în casca specială, amintindu-mi cât mai amănunțit întâmplările trăite alături de Mihai și de Vlad, fiecare discuție a lor, fiecare ceartă. Numai accidentul și moartea celor doi m-am ferit cu grijă să le evoc.

În seara când totul s-a terminat, când roboții, îmbrăcați în costumele oamenilor, ședeau pe două fotolii la intrarea în seră, ca și cum s-ar fi odihnit, țin minte că am întârziat mult în baie, m-am ras cu grijă, mi-am pus schimburi curate și m-am privit îndelung la oglindă. Aș fi fost un model ideal pentru El Greco! Palid, cu fața prelungă și slabă, cu ochii înfundați în orbite, revedeam chipul lui străin. Am deschis la sfârșit calendarul automat, al cărui ceas atomic marcase timpul terestru. De la erupția vulcanică trecuseră aproape trei ani... Trei ani, când eu socotisem că a fost cel puțin un deceniu!

Dimineața, foarte devreme, Vlad mă scutura să mă trezesc, în timp ce Mihai, care îmi și pregătise dejunul, răsfoia planurile aparatului, bombănind furios. „Scoală, șopti Vlad, scoală repede, că-i prăpăd! Prâslea e cu capsa pusă!” „Ce, strigă de dincolo Mihai (îl poreclisem Prâslea fiindcă era cel mai mic de ani, lui Vlad, din același motiv, îi ziceam Bătrânul, iar mie mi se spunea Mezinul). Ce, n-are curaj să facă ochi? Aruncă-l din pat, dacă-i place să trândăvească!” „Ce-a pățit?” l-am întrebat pe Bătrân, ca să-mi domin cumva emoția. „Las-o moartă, răspunse acesta, nu prea vesel. Trebuia să termini noua cupolă a uzinei metalurgice și n-ai mișcat un deget, mai faci și pe naivul?” „Ați fost la șantier?” „Nu mergem în fiecare dimineață?”

M-am îmbrăcat anevoie, chinuindu-mă să nimeresc mânecile și să trag fermoarele. Vlad a trecut în sufragerie. „Lasă-l întâi să mănânce!” l-am auzit șoptindu-i lui Mihai. „Să mănânce! pufni Prâslea nervos. Că altfel i se face greață marelui cibernetician. Ai idee în ce stadiu a rămas lucrarea?” „Păi da, acuma o să scoatem limba, să-ți dăm ție gata aparatul în zece ani, că așa te-ai lăudat la plecare!” „M-am lăudat? Am făcut un calcul realist, amice!” „Se și vede cât de realist!“ „De unde să știu că geniul în cibernetică mai mult ne încurcă decât ne ajută? Trebuia să închidă cupola uzinei? Trebuia să monteze agregatele pentru multiplicarea roboților? Să termine prospecțiile și să dea în exploatare mina? Să sape fundațiile pentru antenă?” „Ia uite! Nu ți se pare că îl încarci prea mult?” „Tu ai propus să recurgem la roboți. Altfel luam cu noi zece astronave cu câte o sută de oameni fiecare...” „Să imobilizăm aici o mie de lucrători pentru cel puțin două decenii, exclusiv drumul dus-întors, când putem obține un randament mult superior cu câteva sute de automate construite la fața locului” „Teoria o cunosc și eu. Cine a fost numit constructorul și șeful roboților – Dan. Păi să nu profite de ocazie că nu-l pot reclama și să-mi țină mie șantierul deschis un secol!“

Vorbea intenționat grosolan, cu voce plictisită și înceată, ca de bolnav, întocmai cum obișnuia la mânie adevăratul Mihai. Mi-am rezemat fruntea de perete, să mă liniștesc și să judec. Oare nu mă pândea o criză nouă? O nebunie din care să mă trezesc prea târziu – ori poate prea devreme, înainte să fi luat totul în serios? Și dacă luam prea în serios povestea asta nu însemna că în loc să înșel timpul mă voi înșela doar pe mine?

Când am intrat în camera de zi, eram mai mult speriat decât vesel. Aș fi putut, în clipa aceea încă aș fi putut, să dau înapoi. Dar când mă gândeam ce perspective îmi deschide renunțarea...

Dan făcu o pauză lungă, vrând parcă să-și aleagă cuvintele, sau numai odihnindu-se, deși povestise rar, cufundat în amintirile lui, urmând cu deliberare drumul sinuos al memoriei.

– Credeți că se simte rău? întrebă o fată din grupa de transmisioniști.

– N-a spus nimic de vreo boală! o contrazise cineva, tot pe șoptite, uitând că bărbatul nu are cum să-i audă. Decât la figurat, comparându-și traumele cu urmarea unei stări maladive.

Comandantul surâse. Toți subordonații erau tineri; poate nu înțeleseseră pe deplin, poate încercau să se detașeze, tocmai ca să înțeleagă.

– Eu am impresia că bravează! interveni pilotul. Oricum, istoria asta sentimentală nu prea seamănă a raport.

– Să fi fost tu în locul lui! protestă fata. De aici ți-e ușor să-l judeci.

– E numai bătrân! murmură comandantul, ca pentru sine. Câtă oboseală și ironie se ascund în istoria lui sentimentală! Ar fi bine să nu pricepeți niciodată...

– Apoi zilele au trecut egal, reluă Dan, egal, ca momente ale unei singure zile uriașe. N-a fost nimic aparte în curgerea lor. Noaptea nu însemna întuneric, ci somn, iar somnul îmi era programat, ca și mesele și orele de destindere. N-are rost să vă relatez ce etape a parcurs lucrarea. Există un jurnal unde sunt consemnate, după rapoartele lui Prâslea și ale Bătrânului. Eu, așa cum am mai spus, mi se pare, continuam să rămân un ignorant, țineam la asta, ca să nu mă sperie complexitatea aparatului. Ajunsesem la un soi de echilibru, la care nu mai puteam renunța. Lașitate? Nu sunt erou și nu vreau să vă impresionez.

– Ați văzut? zise, triumfătoare, fata.

– Lasă! răspunse pilotul. Sunt multe feluri de a brava.

– Așadar totul decurgea normal, până și compromisurile. Până când, într-o dimineață, m-am trezit cu senzația că se întâmplă ceva nefiresc. Primul gând mi-a fost la astronava de salvare. Mihai și Vlad nu erau lângă mine, pentru prima dată încălcaseră ritualul respectat atâția ani. M-am stăpânit să nu alerg afară, mi-am impus obișnuitul program de gimnastică și baia, mi-am pregătit dejunul, am mâncat. Pe urmă...

Pe urmă știu că stăteam lângă vilă, privind împrejur. Încotro să caut racheta? Ce schimbare intervenise în peisaj? Am pornit s-o descopăr, întâi abia pășind, apoi luând-o la fugă – bănuiesc că aveam de gând să alerg așa mii de kilometri, în speranța că voi da peste salvatori, fără să realizez cât sunt de ridicol.

Dar am obosit după primii pași. Genunchii îmi slăbiseră și mă dureau, m-au durut umerii, brațele agitate inutil. Bănuiam că e șocul emoției. Mi-am venit în fire pentru o clipă, m-am dus să caut un vehicul. Și, deodată, mi-am dat seama că sunt bătrân, că nu sunt decât un bătrân; mi-am văzut umbra târându-se cocoșată pe lângă mine, peste măsură de subțire, și lungă, și gârbovită.

De câți ani dura construcția colosalului aparat, atât de complex încât nu-l puteam cuprinde nici cu mintea? Sărbătorisem revelioane fără număr, le pierdusem de mult socoteala.

Din vârful marii antene aveam mai multe șanse să descopăr nava pământească și era firesc ca și salvatorii să coboare în perimetrul șantierului. Abia respirând, am ajuns să mă sui în vehicul și să pornesc motorul. Tot mai încercam să-mi aduc aminte când anume am poposit pe „Vlaicu“, poate de aceea n-am remarcat că pretutindeni luminile sunt stinse; drumurile de acces și clădirile principale erau străjuite de reflectoare – numai pentru folosul meu, fiindcă roboții se ghidau prin radar.

Cu un gest reflex am conectat farurile mașinii. Ici-colo zăceau în grupuri automate încremenite, care își părăsiseră posturile și se aliniaseră la marginea drumului, dar nici atitudinea lor, nici cauzele stingerii luminii nu mi-au ajuns la înțelegere decât târziu, când mă aflam pe platforma antenei, la capătul turnului înalt de zece kilometri. Atunci doar, văzând, sau mai exact nevăzând șantierul am avut revelația că munca luase sfârșit. Construcția aparatului se terminase.

Nu, nici o astronavă nu venea să mă salveze. Pur și simplu tăcerea coborâse din nou. Vibrațiile abia perceptibile ale solului excavat și lovit încetaseră, și absența lor lăsa din nou drum liber liniștii. Liniștii dense, parcă solide, care mă îngrozise în primii ani de singurătate și a cărei amintire conștiința mea o păstra vie și acum.

M-am rezemat de balustradă. În noaptea și neclintirea de sub mine îmi simțeam viața concretizată în metal, în plastic, în sticlă și piatră, în obiecte dure, colorate, lichide, străvezii, cele mai multe cu o formă nici măcar bănuită, pe care nu le știusem decât vag, după simbolul codului din planuri. Era ca o forță, încă în stare latentă, dar uriașă. Și, de fapt, în aparatul sau instalația aceasta – nu știu cum e mai bine să-i spun – uimitoare prin puterea și finețea, subtilitatea ei, nu era numai viața mea, numai cele ale lui Vlad și Mihai, inventatorii, ci milioane de alte vieți, ale tuturor strămoșilor noștri, și milenii întregi de gândire, de experiență și activitate creatoare.

Îmi spuneam asemenea lucruri și în același timp îmi treceau pe dinaintea ochilor serii de cifre și amintirile unor întâmplări, fiindcă în subconștient tot mai încercam să socotesc de câți ani am debarcat pe „Vlaicu“. Vedeam orizontul încețoșat de norii Galaxiei și mi-a părut – pentru a câta oară! – că, sub stelele neschimbate, nu trecuse decât o noapte din clipa când hotărâsem să încep construcția și până acum.

Dan se opri din nou, dar nici unul dintre astronauți nu mai încercă să-i comenteze spusele. Poate încercau să se închipuie pe ei înșiși în locul lui, cum sugerase fata mai devreme. Iar comandantul, care participase o dată la o misiune de salvare, iar altă dată descoperise în spațiu resturile unei astronave din altă lume, rătăcind de cine știe câte milenii, comandantul, cu înțelepciunea și împăcarea cu sine aduse de vârstă, se feri să le strice liniștea.

– Când vi le povestesc, toate astea parcă îmi sunt străine. Întâmplări dintr-un film văzut de atâtea ori, încât îl înveți pe dinafară și te plictisești doar amintindu-ți de titlul lui. De ce mă încăpățânam să număr anii vieții mele trecute, adică să fac lucrul cel mai puțin important în momentul acela, când poate de două decenii nu mai privisem calendarul automat, nu mai simțisem nevoia confruntării cu timpul?

M-au adus la realitate Vlad și Mihai. Se iviră plutind deasupra grilei parabolice a antenei, ca două bizare gâze argintii pe sub cupola neagră a cerului. „Uite-l ! strigă Vlad de departe. Ce-i cu tine, Mezinule? De ce nu răspunzi la apeluri?” Glasul cald, al prietenului mort, m-a făcut să tresar. Bucuria și frica m-au luat în stăpânire, fără să le fi dorit, și mi-am dat seama că tot calculul complicat și imprecis pe care îl sucisem în gând până atunci nu fusese decât un mijloc de apărare împotriva emoției.

Aveam să pot revedea Pământul. Peste zeci de mii de parseci, dincolo de noianul stelelor care mi-l ascunseseră atâta amar de vreme. Pământul – Ioana, Vlad și Mihai care trăiau și se bucurau lângă mine, Pământul – casa copilăriei, unde învățasem să râdem și să plângem omenește, cu glas de oameni și cu lacrimi de oameni adevărați, Pământul – speranță îngropată în fundul sufletului meu, Pământul – o țară care m-a purtat până dincolo de singurătate și moarte. Aveam să-l revăd, să mă mângâi în tihnă cu el, să-i povestesc cum mă veghea, ca o lumină, la capătul drumului peste măsură de lung și întortocheat...

Să-l revăd numai dacă funcționa aparatul. Dacă roboții memoraseră și transpuseseră corect datele proiectului și calculele suplimentare ale inventatorilor, dacă nu cumva impresionanta construcție era doar o biată machetă diformă, inaptă să recepționeze și să prelucreze pe înțeles atât de slabele fluxuri gravitaționale, ori care avea să sară în aer la primul contact.

Din păcate, sau din fericire, nu puteam discuta cu roboții despre toate astea.

„V-ați plictisit și ați ieșit la plimbare?” i-am întrebat.

„Ia uite la el! strigă Prâslea. Fac prinsoare că nici nu știe ce surpriză i-am pregătit pentru azi!” „Nu-ți mai da aere! îl repezi Vlad. Dacă n-ar fi știut, nu-l găseam aici. Mezinule, ți-am pus la frigider două sticle de șampanie sintetică...” „Doisprezece ani vechime, dar proaspătă, de o jumătate de ceas am fabricat-o“, îl întrerupse Mihai. „Credeți că merge?” am șoptit. „Cum? E prima oară când îți pregătim masa?” „N-ați înțeles, îmi e dor de acasă...” „Vorbești incoerent, Mezinule! Acasă te ducem și noi, te așteaptă mâncarea!” „Aranjată cu tot dichisul, am făcut rost și de lumânări. Ești tu nerăbdător să pornești aparatul, dar programul înainte de toate!” „N-ar fi bine să verificăm instalațiile?” „Dar noi ce-am făcut în noaptea asta? N-ai grijă, merg impecabil!”

Îndată ce am ajuns la vilă, am scos din depozit calendarul automat. Cincizeci și trei de ani tereștri se scurseseră de la coborârea noastră pe „Vlaicu”. După durata medie a vieții pământenilor, îmi mai rămăsese de trăit cam un deceniu.

Ziua întreagă, închis în seră, mi-am răsfoit cartea cu povești a amintirilor, parcă să previn posibila nereușită, să-mi iau cu anticipație revanșa pentru cazul când aparatul n-ar fi vrut să funcționeze. Eram singur, lipsit de pricepere și putere, la capătul unei aventuri nebunești, imposibil de repetat. Mă luasem la întrecere cu salvatorii, adică nu, mai întâi încercasem să alerg pe lângă ei, în același ritm, către un țel în bună măsură iluzoriu, apoi țelul acesta devenise tot mai important, începea să conteze mai mult decât alergarea însăși, și iată-mă ajuns la linia de sosire cu mult înaintea salvatorilor. Cum să mai pot supraviețui eșecului, dacă aparatul se dovedește un rateu? De unde altă speranță, de unde alt scop, pentru care să pot munci până în ultima zi a vieții?

Noaptea, după ce roboții s-au retras, urându-mi somn ușor, am simțit că nu mai suport singurătatea. Trebuia să termin în vreun fel, să aflu și să mă liniștesc. M-am îmbrăcat repede, am ieșit fără zgomot. Nu știu cum și când am ajuns din nou în vârful antenei, la postul de observație. M-am așezat pe marginea scaunului, am atins butoanele de pe tabloul de comandă. Indicatoarele s-au însuflețit: generatorul vuia, energia clocotea în transformatori, antena parabolică prinse să se rotească. Am programat computerele, dându-le coordonatele galactice ale Terrei. Îndată cupa metalică se răsturnă într-o parte și încremeni, în vreme ce antenele secundare, fixate în șase locuri pe marginile ei, se legănau domol, după unghiuri variabile, asigurând definiția imaginii. Rămânea numai să conectez ecranul, dar chiar atunci curajul mă părăsi din nou.

Am privit prin podeaua străvezie. Lumina stridentă a unui far cosmic cădea din plin pe aripile antenei. Jos, foarte departe se zărea, ca un abur verzui, suprafața planetoidului. În cabina cu pereți de sticlă eram parcă pe spatele unei păsări fantastice și zburam. Am zâmbit. Mâna mi s-a întins singură spre maneta de contact și a împins-o până la refuz.

În cincisprezece secunde, pe ecran s-a conturat imaginea Pământului.

Am lăsat lacrimile să-mi lunece pe obraji. După trecerea lor, ca după o ploaie, ochii mi-au devenit limpezi și cumva liniștiți. Pământul se rotea lent, luminat, așa cum îl vedeam eu, de sus și din stânga. Noaptea se retrăgea încet pe suprafața lui neregulată, dimineața plutea, proaspătă, peste ape și munți – parcă prima dimineață a lumii. Am apropiat emisfera nordică cât permitea limita de mărire a aparatului. Peisajul se așternea întins în profunzime, ca și cum aș fi zburat pe deasupra lui, la vreo cinci sute de metri altitudine. Am văzut cum se aprind în soare crestele Carpaților. Aveam impresia că nu razele coboară pe povârnișurile lor, ci ei se ridică din întuneric, ca niște insule, spre lumină, trăgând în sus, din oceanul nopții, întâi jnepenii lipsiți de pietre, apoi pădurile de brad neclintite și grele.

Mi-am regăsit casa singuratică, agățată pe o platformă de bazalt, deasupra unei ravine, casa în care m-am născut și am copilărit. Tata o ridicase aici fiindcă studia pe vremea aceea structura geologică a munților din zonă, dar, cu toate că studiul nu durase mai mult de doi ani, nici el nici mama n-au vrut să mai plece de acolo, atât de mult le plăceau împrejurimile. De pe acoperișul terasat urmăream zborul vulturilor în prăpastie, iar mama, mereu cu frică să nu cad, mă asigura că am să zbor și eu într-o zi, când voi fi mare și îmi vor crește aripi. Pe cosmodrom, când ne-am luat rămas bun, i-am amintit de asta. A surâs, ca să-mi facă despărțirea mai ușoară; amândoi știam că va muri înaintea întoarcerii mele.

Mi-au crescut aripi, într-adevăr, și m-au purtat departe, mai departe decât pe oricare vultur și pe oricare om.

Lângă casă, pe un soclu metalic se afla o pasăre de piatră, gata să pornească spre cer. Privea în sus, cu capul pe spate, și ochii, deschiși larg, oglindeau în pupile voluptatea zborului ce avea să vină...

Se auzi un trosnet ușor, apoi difuzoarele se înecară în valuri de paraziți. Pe carcasa automatelor de tradus clipiră lumini de avertizare: „Terminat mesajul”, „Terminat mesajul”. Silueta de pe masă începu să se miște. Se ridică în capul oaselor, privi la astronauții strânși în jur, gemu încet și-și lăsă picioarele să atârne peste marginea mesei.

– Asta a fost! oftă comandantul. Înțelegeți ce vreți!

– E tot ce am salvat din înregistrare, interveni șeful operatorilor, parcă scuzându-se. Adăpostul e devastat de explozie. Materialele existente în el, ca și cel de-al doilea robot au suferit degradări iremediabile. Reconstituirea nu a dat rezultate satisfăcătoare.

– Cauza exploziei?

– Sunt două cauze probabile. După moartea lui Dan, energia necesară funcționării aparatului, scăpată de sub control, s-a acumulat aruncând în aer instalațiile și dând naștere simultan unei erupții vulcanice de mari proporții. Sau erupțiile periodice, pe care și Dan le menționează în raportul său, și-au schimbat zona de manifestare și au pătruns în perimetrul construcțiilor, distrugându-le pe rând, inclusiv adăpostul.

– În orice caz, conchise pilotul, cert e că din miraculosul aparat n-a mai rămas nici o urmă, și asta pune sub semnul întrebării chiar existența lui.

– Vrei să pozezi în cinic – îl înfruntă fata.

– Încerc să fiu logic, stimată colegă.

– Cum te cheamă? se întoarse ea spre robot.

Mașina așteptă să i se traducă întrebarea și întârzie mult cu răspunsul.

– Eu... sunt Vlad! zise în sfârșit, cu voce dogită.

– Vă previn, interveni șeful-operator, că toate funcțiile cerebrale îi sunt afectate de avarie. Nu contați pe exactitatea răspunsurilor. Legăturile în blocul memoriei...

– Ascultă, Vlad! Ce s-a întâmplat cu aparatul? Și unde e Dan, prietenul vostru?

– A murit?

Robotul se încruntă și iar întârzie să răspundă. Făcea eforturi să-și amintească, să lege informațiile într-o ordine coerentă.

– A murit... Nu știu ce înseamnă „a murit”. Omul, spunea, rămâne nemișcat, ca noi, când ni se termină energia. Nu înțeleg... Nouă ne schimbă cineva sursa de alimentare, și atunci iar... Pe Dan nu l-am văzut nemișcat. Nu l-am mai văzut, s-a ascuns...

– Cum ați construit aparatul, Vlad?

– Aparatul... Erau niște planuri... Și Dan zicea – un turn, antena, eu am să stau acolo și am să mă uit... Dan zicea – trebuie să-l faceți; dar nu se poate, noi credem că nu se poate, zece kilometri, și gazul stelar ionizat e prea puternic... are să ardă, nu rezistă conductorii. Calcule noi...

– Auziți? triumfă pilotul. Visuri! Dan ne-a lăsat povestea unui vis.

– Crezi? îl opri comandantul, cu un gest autoritar.

– Urca singur în cabina de sticlă. Voi rămâneți afară, nu înțelegeți... Lasă-ne să intrăm doar puțin... Acolo, lumile Galaxiei...

– Se mințea, comandante! Nu era nimic de văzut pe ecranele lui. Aparatul n-a funcționat niciodată. Așa e, Vlad?

– Aparatul... Dacă se apropie o erupție, spunea, are să distrugă aparatul. Vă montez sub carcasă un dispozitiv de înregistrare. Să păstrați pentru salvatori ce vă spun... Șase zile a vorbit, a povestit. Se oprea să răsufle. Prea bătrân, n-am să mai apuc venirea lor... Nici asta n-am înțeles, dar n-a vrut să ne mai explice. Afară, automatele lucrau la un adăpost. Luați materialele din vilă, toate materialele despre expediție și duceți-le acolo, și închideți-vă și voi. Un far galactic, instalat deasupra, se va aprinde singur la sosirea navei, semnalizând. Predați înregistrarea raportului. Și răspundeți la întrebări... Acuma duceți-vă, e târziu... Am nevoie de somn... La întoarcere nu l-am mai găsit. După două luni de căutări... După două luni de căutări zadarnice... Îl strigăm – unde ești, unde te-ai ascuns? Plutim, colindăm cu vehiculul, nu e nicăieri. Fără odihnă, bateriile se descarcă. E timpul să intrăm în adăpost, altfel nu mai avem putere... Intrăm, alături ceasul-calendar... Lăsăm numai circuitele de veghe. Optzeci de ani. Mihai mă atinge pe umăr, ultimul gest... Cade, nu am cum să-l ajut. Privesc calendarul, privesc... Încă doisprezece ani, o săptămână, cinci zile. Pană de energie, întuneric, nu mai știu. Nu mai știu. Nu mai știu...

Robotul se aplecă înainte, gârbovit, cu ochi lipsiți de expresie.

– Asta a fost! repetă comandantul. Un vis? Omul a trăit până la capăt.

– Și planeta lui, Pământul? Oare unde se află? Comandantul se ridică și privi întinderea monotonă, pustie, a planetoidului. Nici un șanț, nici o ridicătură nu altera suprafața egală a zăpezii verzui. Doar lângă orizont, de sub crusta granulelor fine se ridica intermitent o geană de lumină lăptoasă: farul galactic își făcea datoria.

Un noroc? Un capriciu al întâmplării l-a făcut să rămână întreg deasupra adăpostului rupt de explozii? O ultimă, supremă lovitură dată destinului de către om, după moarte?

– Mi se pare, zise comandantul, întorcându-se către fată, mi se pare că asta nu mai are nici o importanță.

Mihu Antin

Dialog necunoscut

– Bill, cum merge?

– Merge pe dracu, Joe! Nu vezi indicatoarele?! Am consumat combustibil sub limita minimă de securitate admisă.

– O.K.!

– Ai înnebunit, Joe?!

– Deloc, bătrâne! Ți-am repetat doar expresia preferată a tehnicienilor de la Centrul spațial: „O.K. boys”!

– Am pierdut legătura cu ei încă din prima coborâre în straturile profunde ale atmosferei și ție îți arde de glumă!

– Nu-i nimic, Bill, în schimb am reușit!

– Am reușit, pe dracu! Unde-s ceilalți băieți, ia spune?! Suntem la sol, dar în ce condiții?! Combustibil pentru întoarcere – aproape zero! Provizii avem, dar ce folos? Vom crăpa după trei luni, când se epuizează toate rezervele de hrană și oxigen! Vom crăpa, Joe! !

– Deocamdată trăim, old boy! Mai bine lasă dracului gândurile astea negre și privește în jur... nu ți se pare ceva curios? Uite, am coborât chiar pe țărmul unei mări sau al unui ocean, ce naiba e! La temperatura măsurată anterior, atât de riguros, cum se spune, marea asta...

– ...Trebuia să nu existe, Joe!

– Și totuși există, Bill! Toate „capetele de ou” din universitățile noastre își vor smulge părul de pe cap văzându-și răsturnate ipotezele și concluziile definitive, cică...

– Nu te avânta Joe, încă nu am conectat stațiile automate!

– Ei și? Dar fii atent, Bill!!!

– De ce urli în halul ăsta?

– Ecranul, privește ecranul videolocatorului! Să fiu al dracului dacă animalul ăsta care se bălăcește în mare lângă țărm nu e un om!

– Ai halucinații, Joe! Oameni aici?! Imposibil!

– Holbează-ți bine ochii, Bill! Ei, ai văzut? ...

– Pe Jupiter, așa e! Nemaipomenit Joe, nu-mi vine să cred! Reglează transfocatorul să-l vedem mai bine! Aha! Grozav. Dar tipul e amfibian, observi?!!

– Te cred, Bill! Are mâna cu patru gheare unite printr-o membrană, iar pe spate o creastă solzoasă, asta probabil îi ajută la înotul subacvatic! O să înnebunesc, old boy, oare-i adevărat tot ce văd?!!

– Am impresia că te-am molipsit de scepticism, Joe, dar mie mi-a trecut!

– Și mie, Bill, și mie. Fii atent, individul pare civilizat, e destul de îmbrăcat și în mâini ține un aparat!

– Joe, lângă el, ai văzut?!!

– Din mare iese un disc metalic, roșu, incandescent! Ne-a reperat, zboară spre noi!!

– O.K.!!!

* * *

„Centrul spațial de control comunică: în urma dispariției navei spațiale „Typhoon” 7, trimisă în căutarea expediției anterioare – „Typhoon” 6 – se interzic orice zboruri cu echipaje umane spre planeta Venus”.

Mihu Antin

Alt dialog necunoscut

MOTTO:

„–Joe, lângă el, ai văzut?!! Din mare iese un disc metalic roșu, incandescent! Ne-au reperat, zboară spre noi!!

– O.K.”

M.A. – „Dialog necunoscut”

– Nu mai pricep nimic, Joe! Nava asta a lor spațială, sau ce naiba e, ne dă târcoale de o jumătate de oră! Ce intenții or avea tipii?! Să ne lichideze?!

– Da de unde, Bill!... O făceau de mult dacă voiau!... Se pare însă că venusienii sunt mai înțelepți decât unii pământeni!...

– Fără aluzii, old boy! Observă totuși că individul de lângă țărm a dispărut, probabil avea misiunea să ne repereze! Și-a chemat frații, care s-ar putea să ne facă praf cu vreun super-dezintegrator! Mai bine să le-o luăm înainte, scoate carabinele-laser!

– Ai înnebunit, Bill?! Ce-i cu pornirile astea belicoase?! Pe Pământ s-au stins de mult orice focare de război și acum vrei tu să provoci niște ostilități interplanetare?!!

– Ești un laș, Joe! Te credeam mai bărbat! Dacă nu-i lichidăm pe venusienii ăștia perfizi, au să afle de unde venim și au să invadeze Pământul! Au să-l cucerească, old boy! Au să ne distrugă!...

– Fii serios, Bill!... Se vede că ești un pasionat al serialelor T.V., le-ai acordat prea mult timp și încredere! Eu spun că mai bine ar fi să luăm legătura cu venusienii prin radio!

– Imposibil, Joe!

– Și de ce, mă rog?

– Aparatul a fost scos din funcțiune încă din prima coborâre în straturile profunde ale atmosferei, ți-am spus-o doar, Joe!!

– Mda, ai dreptate!... Să încercăm atunci o semnalizare optică, Bill!

– O semnalizare cu laserul, de acord! Dă-mi carabina!!

– E o nebunie ce vrei să faci, Bill, e o crimă! Nu-ți dau nici o armă!!

– Am să te oblig, Joe! Nu uita de băieții din „Typhoon-6”, Ben Mathews și Sam Parker, ce s-a întâmplat cu ei acum luni?! Au fost uciși de venusieni, e limpede!

– Nu te cred, Bill, și nu am să-ți dau nici o armă!!

– Ah, așa va să zică, old boy?! Sus mâinile!!

– Lasă revolverul, Bill!

– „Hello, boys!! Ați împins cam departe gluma, încetați!”

– Funcționează radioul, Bill!! Asta e vocea lui Ben, comandantul lui „Typhoon-6”! Ben Mathews!! Trăiești, bătrâne pirat al spațiului?!

– „Precum auzi, Joe, sunt O.K.! Bill, ai aruncat păcătosu’ ăla de revolver?”

– E O.K., bătrâne! Da’ ia spune-mi, cum de nu v-au lichidat broscoii ăștia de venusieni?!

– „Vorbești despre prietenii noștri amfibii, Bill? Nu te exprimi prea frumos la adresa lor, păcat, sunt băieți buni! Ei ne-au salvat după ce ne prăbușisem cu nava în mare, dar, din păcate, pentru Sam au venit prea târziu, se înecase!...”

– Ne pare rău, Ben!... Speram să-l revedem și pe el!... Tu ești pe bordul „farfuriei” care ne ocolește?

– „Da, Joe, vă studiam poziția navei! E cam precar echilibrată pe faleză, dacă nu decolați imediat riscați să vă prăbușiți în ocean!”

– Nu vom reuși decolarea, Ben, am consumat aproape tot combustibilul! Bill poate să-ți confirme!...

– Așa e, Ben! Dar nu poți să ne iei pe bordul „farfuriei” tale?

– „Desigur, Bill! Cum o să-mi părăsesc eu camarazii aflați la ananghie?! Pregătiți-vă pentru transbordare, boys!!”

– O.K. Ben! Sper că după aceea o să putem discuta cu... mde! cum s-or fi numind ei, oficialii venusienilor, de exemplu!

– „Nici o grijă, Joe, mă ocup eu și de asta! După explorare ne vom reîntoarce pe Pământ cu o navă spațială venusiană, o să vedeți, boys, „farfuriile” lor sunt formidabile!”

– O.K.!!!

* * *

Laboratorul orbital „Skylab-95” transmite: în careul R-704-Z a fost detectat un Obiect Zburător Neidentificat care a pătruns în culoarul destinat navetelor spațiale terestre cu echipaj. Deoarece O.Z.N.-ul nu a răspuns la somațiile noastre repetate, conform instrucțiunilor NORAD – AIR FORCE l-am distrus cu o rachetă de interceptare. Nu s-au descoperit rămășițe și nici supraviețuitori.

31 septembrie a.c. ora 3 G.M.T.

Toni McHinit

N.A.S.A.

Pentru conformitate M.A.

Horia Aramă

Catacombele

Procesiunea împlânta în orașul fără somn un paloș de foc. O pădure albă și zveltă, de ceară, înainta legănat, flăcările luminărilor cât un stat de om luptându-se, ca tot atâția fluturi, să se rupă de restul materiei. Un șir de crucifixuri tăiau cucernic fumul. Le purtau o mică armată de ființe drapate în negru, având capetele ascuțite nefiresc de cagule sinistre cu găuri în dreptul ochilor. În urmă, pe umeri avizi de osteneala dulce a zelului întru Domnul, veneau Fecioara cu Pruncul, crescând masiv din tronul mobil al unui paso fastuos. Chip fără expresie, dominat de o coroană, pentru care ar fi putut-o invidia destui regi ai tărâmului nostru, Mama purta straiul bogat al unei doamne de altădată, țesut cu fir și brodat migălos cu pietre scumpe. O mantie grea de brocart; cu flori de perle îi cădea de pe umeri. Dantele fine înconjurau mâinile cu care își susținea Fiul. El arbora un costum de prinț oriental stropit cu stele și adunat cu un brâu care îți lua ochii. Mulțimea privea în extaz sculele de aur masiv: semnele împărătești ale lui Isus, globul și sceptrul dominat de cruce, coroana Lui – o sardana de aripi bătând spre înalturi – lanțurile masive de metal prețios apăsând umerii Măriei, medaliile și pandantivele fulgerând la pieptul Ei, bijuterii grele de amintiri, martore fără vrere ale măririi și decăderii unor apuse familii aristocratice.

Fastul cortegiului se reflecta în ferestrele bulevardelor, în ochii grupurilor care asaltau balcoanele și umpleau strada sub ghirlandele de circumstanță. În frunte, fanfara deschidea pârtie în oceanul de oameni, făcând să vibreze aerul în ritmul imnurilor sacre.

Trotuarele debordau de lume. Străinii se remarcau de îndată. Chipurile lor exprimau stupefacție. Spectacolul procesiunii și modul singular de manifestare a evlaviei erau departe de ideile de acasă despre misticismul iberic. Pe măsură ce înainta, perechea divină era întâmpinată cu aplauze. Din când în când un glas ascuțit străpungea masa zgomotului formulându-și imperativ dezideratul:

– Sfântă Fecioară, ocrotește-ne!

Sau mai concret:

– Mario, fă-i dreptate lui Felipe al meu!

În această atmosferă de sărbătoare, anonim în straiul uniform al penitenților, efeminat, subțiratic, de o delicatețe care i se ghicea după mers, Fiul-nerecunoscător plângea în hohote. Singură, o femeie îl remarcă în larma festivă. Ascunsă ea însăși sub masca neagră a cagulei, schimbă locul cu un vecin de rând, apoi cu altul, până izbuti să se apropie de penitentul zguduit de suspine. Fără un cuvânt, îl luă de după umeri, chemându-l să plângă la pieptul ei. Băiatul se sperie, dar cedă blândeții care îi poruncea prin alba mână a necunoscutei.

Risipitoarea-de-iubire își simți degetele tremurând la întâia ușoară atingere a trupului feciorelnic prin țesătura simplă a straiului cernit. Fu gata să se retragă, dar nu o făcu. Era sfâșiată între părerile de rău pentru viața irosită, care formau rațiunea prezenței sale în cortegiu, și dorința de a fi pentru fragila siluetă de lângă ea soră, mamă și ocrotitoare.

Din spate doi ochi verzi fulgerară perechea nerușinată. Avarul începea să regrete slăbiciunea de a-și fi oprit un loc în șirul păcătoșilor.

– Față de aceștia, își spunea, eu am fost un sfânt. Mă acuză cu toții că aș fi lipsit de omenie. Însă numai eu dintre cei de față nu iau nimănui nimic. Apăr, e drept, ceea ce îmi aparține, dar primul care suferă de pe urma viciului meu sunt eu însumi. Familia și moștenitorii mei nu au decât să aștepte. Vor avea totul. Până atunci să se îngrijească de curățenia cugetului lor, în loc să se preocupe de mântuirea sufletului meu!

Dădu să iasă din rând, însă o mână subțire ca o trestie, albastră în lumina noptatică, îl opri:

– Rămâi!

Fata-care-citea-gândurile avea un glas firav, gata să se rupă.

– Vrei să treci dincolo? Să fii cu ei? spuse arătând ochii holbați care luceau pe trotuare. Aici e mai bine.

Avarul o ascultă, fără să poată spune dacă o face fiindcă a înțeles ori de dragul timbrului fermecător de gingaș. Încercă să ghicească înfățișarea fetei, să se aleagă cel puțin cu atât. Nu izbuti să-i deslușească nici măcar profilul. Își dădu seama că tinde să tragă folos de pe urma incidentului și atunci își plecă ochii, rușinat, impunându-și să nu mai caute spre ea.

În jur prindea glas căința. Penitenții clamau către cerul de smoală. Strigătele, fanfara, clopoțeii pajilor, chiuiturile ocazionale ale chefliilor se împleteau într-un zid sonor la adăpostul căruia păcătoșii se destăinuiau fără sfială.

– Maică Prea Sfântă, murmura febril Risipitoarea-de-iubire, fă-mă nesimțitoare, fă-mă urâtă în fața bărbaților care mă vor, fă-mă de oțel când mă ispitesc, îmbogățește-mă ca să nu mă mai cheme dragostea plătită ori sărăcește-mă până ce bunurile vieții nu-mi vor mai spune nimic. Naște-mă a doua oară în puritate și liniște sufletească ori ia-mă la tine spre a uita fața calpă a vieții!

– Vindecă-mă, suspina Falsificatorul, ia-mi dreapta cea păcătoasă, mâna care se ridică împotriva Ta încăpățânându-se în talentul ei necurat spre a mă pierde și a mă vinde judecătorilor pe lumea asta și diavolului pe lumea cealaltă! Retează-mi-o din umăr, Puternico, fă-mă ciung și cerșetor dacă singur nu am tăria să-mi înfrânez chemarea neistovită de-a egala Creația!

– Eliberează-mă, striga Bântuitul-de-duhuri, dă-mi iar, Fecioară Imaculată, surzenia și orbirea dintâi, dinaintea nașterii, dinaintea concepției, mântuiește-mă în părinții mei și în părinții părinților mei prin care vin spre mine umbrele care mă muncesc! Trage-mă spre lumina Ta ori împinge-mă în bezna necuratului, dar scapă-mă din cumpăna de a aparține la două lumi dintr-o data!

Adolescentul-obsedat-de-viziuni-lascive turba de furie văzându-se înghesuit între cagulele negre. De pe trotuar îl urmărea, ținând pasul cu procesiunea, oprindu-se când aceasta se oprea, un tată autoritar, în mâna dreaptă cu un baston solid, noduros și temut. În ținuta penitenților, băiatul se credea perfect anonim. Încercase așadar să evadeze în direcția trotuarului opus, dar, cu un fler sigur, tatăl ghicise manevra și traversase fără fasoane procesiunea ca să-l apuce de guler pe necredincios și să-l readucă pe calea cea bună. Lung, deșirat, Adolescentul blestema printre lacrimi și cu greu se stăpânea să nu lovească în dreapta și în stânga, ca un apucat.

Cea care îi ghici pornirea și încercă să-l mângâie fu Mama-denaturată. Cu un glas dulce, abia deslușit în vacarmul străzii, ea îl consolă, făcându-l să se resemneze a urma în arșița nopții de august itinerarul indicat de nebunia generală.

– Nu te întreb de păcatele tale închipuite sau reale. Îmi ajunge al meu. Vino cu mine, pentru mine, pentru iertarea celei care și-a părăsit copilul pe mâna vitregiei ca să urmeze chemarea iubirii nelegiuite! Nu întreba, nu mă consola, nu-mi promite clemența Cerului! Urmează-mă și atât!

Lacrimile bărbăției ultragiate se uscară. Atunci când, la o răscruce, înghesuiala, se prefăcu pentru o clipă în dezordine, Adolescentul apără femeia cu brațul său tremurător.

Străbătuseră jumătate din oraș. Atmosfera se destinsese. Coloana își regăsise ordinea și mărșăluia fără grabă, dar harnic, tăcut, concentrându-se asupra misiunii sale. Aerul de carnaval se risipise. Fanfara era departe și doar câțiva însoțitori ajunseseră până aici. Polițiștii căscau. Misiunea lor se apropia de sfârșit.

Coloana înconjură o piațetă, urmând perechea sfântă care indica direcția. Departe se ghicea, imensă, inima orașului, desenată în lumini și umbre. Purtând un hallo de ceață roșiatică, întindea brațele, primitor.

Procesiunea atinsese punctul cel mai îndepărtat al itinerarului tradițional. De acum înainte fiecare pas avea să-i apropie pe oamenii în negru de lumea din care porniseră în periplul purificator.

Pe neașteptate, cortegiul se opri, în dezordine. Confuz, o tensiune se făcea simțită. După câteva clipe, un număr de cagule ieșiră din rând, adunându-se cu sfială. Alți penitenți li se alăturară, cu pas șovăitor.

Un preot se îndreptă către grup.

– Iarăși – spuse cu blândețe. Oare în fiecare an trebuie să se întâmple? Să-și fi pierdut Sfânta Biserică autoritatea până într-atât încât o superstiție oarecare să vă poată smulge din sânul ei?

Dizidenții foiră. Din rândul acestora se auzi un glas.

– V-am urmat până aici cu sinceră căință. Nu știu de ce s-ar supăra Sfânta Fecioară dacă ne încercăm norocul în catacombele din Dealul Sfinților.

Era Bântuitul-de-duhuri. Paricidul i se alătură:

– Nu facem nici un rău nimănui. Nu vă cerem să veniți cu noi. Lăsați-ne în pace!

– Dar familiile voastre, care vor veni să vă ceară nouă? Soțiile pe care le părăsiți? Copiii pe care îi abandonați? Dar păcatul capital: sinuciderea? Căci sinucidere este ceea ce faceți. Și să nu-mi spuneți că viața vă aparține. Este opera Domnului și nu aveți dreptul să atentați la ea. După cum noi, oamenii, suntem prea mici spre a putea să urnim cârma destinului. Păcătoșilor, singura cale a mântuirii este căința!

– Te îndoiești de căința noastră – rosti Fata-care-citea-gândurile. Pentru a ne supune la încercarea aceasta, părinte, este nevoie de o căință în stare să urnească lumea din loc. Numai o sinceră părere de rău și o disperare adâncă pot să ofere curajul necesar pentru a accepta riscul cel mare. Lasă-ne în rătăcire. Lasă-ne să încercăm tăria sufletelor noastre în catacombele din Dealul Sfinților. Dacă ne vom fi înșelat, păcatul ne aparține. Iar dacă nu...

– Să mergem și noi! șopti Fiul-nerecunoscător.

Mama-denaturată nu se hotăra.

– E o copilărie. Credința...

– Vino, vino cu mine, să nu-ți fie teamă!

Înainte de a-și da seama ce face, femeia se trezi în grupul stingher. Alți penitenți o urmară. Preotul renunță să asiste cum sub ochii lui coloana se descompune. Binecuvântă grăbit ceata inconștienților și le dădu celorlalți semnal de pornire.

Părăsit, urmărit de departe de câțiva curioși, grupul își strânse rândurile.

– Unde mergem – întrebă Adolescentul-bântuit-de-viziuni-lascive, privind în jur cu teama de a vedea în orice clipă răsărind silueta părintelui său înarmat cu binecunoscutul baston.

– Fraților, spuse Falsificatorul, nu mă cunoașteți, nu vă cunosc. Știm însă cu toții că ceea ce încercăm este primejdios. În Dealul Sfinților, catacombele sunt foarte încâlcite. În fiecare an, unii ca noi au încercat să ajungă dincolo. Nu știm câți au reușit, dar toți au pierit fără urmă. Cine vrea să vină e binevenit. Copiii aceștia însă nu au ce căuta acolo.

– Cine are dreptul să ne spună asta? se sumeți Fiul-nerecunoscător.

– Nu din orgoliu venim, spuse Fata-care-citea gândurile, ci pentru că nu putem altfel.

– Ia-o înainte, omule, spuse Avarul. Cine vrea să te urmeze este liber s-o facă.

Rămaseră înapoi și cele din urmă case. Drumul antic urca nehotărât și pustiu. Din câmpia neagră năvălea uneori câte un pui de vânt care neliniștea făcliile, strecurând în suflete un fior.

Dealul Sfinților, sub care se deschideau catacombele, apăru brusc din întuneric. Cel din frunte făcu semn de oprire.

– Trebuie să ocolim. Intrarea e închisă. Există însă o trecere.

O luă înainte. Ceilalți îl urmară, tăcuți.

După un sfert de ceas, o mână fermă dădu la o parte ramurile unui tufiș descoperind o spărtură în stânca de calcar.

– Aici este. Putem intra numai câte unul, dar înăuntru e loc pentru o catedrală.

Se strecură prin gura de piatră și așteptă să treacă și ceilalți. După care porni purtând ca un făclier luminarea groasă de trei degete sub arcul fără măreție al cavernei.

Înainte-mergătorul ținea lumina sus, în beneficiul tuturor. Alte lumânări se înșirau, palide, în urmă, arzând cu flacără roșie în aerul neprimenit.

Mergeau de un sfert de oră când o cagulă se agăță de o unghie de piatră atârnând din tavan. Adulterina care se ascundea sub coiful de pânză umilă țipă. Luminile tremurară. Falsificatorul o apucă de umeri.

– Liniștește-te, nu s-a întâmplat nimic.

Femeia respiră adânc și, îndepărtând mâinile bărbatului, își reluă înaintarea. Mama-denaturată îi oferi brațul.

O penitentă ușoară ca un lujer de floare se clătină, gata să cadă. Era Fata-care-citea-gândurile. O susținu Adolescentul, siluetă la fel de fragilă, elastică însă, cu brațe lungi și agere.

– Ce ai, soră? o întrebă cu glas răgușit.

– Lasă-mă, se scutură fata de ajutorul nedorit.

Brațele îi dădură drumul, întârziind în preajmă totuși, gata să intervină.

– Ce vini ispășești? întrebă fără minte prea tânărul bărbat cu ochi de un negru mai adânc decât al veșmântului său.

– Aud voci, mărturisi ea, deși ar fi putut să nu i-o spună.

– Ce minune! se miră băiatul. Dar este oare un păcat să le auzi? Ar trebui să mulțumești Cerului că-ți dă prilejul să le asculți. Eu, desigur, bântuit de viziunile mele, trebuie să mă purific, dar tu ești deasupra noastră a tuturora, ești o aleasă.

– Dar nu aud glasuri cerești, ci gândurile oamenilor, explică fata cu modestie.

– Cu atât mai mult meriți stima lor! Tu ești sora noastră, a tuturora. Îndreaptă-ți lumina și asupra mea!

Fata surâse hieratic:

– Eu sunt ca luna: nu am lumină proprie. O răsfrâng pe a celorlalți.

– Lângă tine mă simt un somnambul!

– Nu jongla cu vorbele. Cuvintele pot să rănească.

– Mă rog să fiu altfel. Să fiu ca tine.

– Să fii altfel e un păcat. Mă rog să fiu ca fiecare.

– Fugi ca de o cursă diavolească refuzând un dar ceresc de care sunt convins că ești demnă.

Fata-care-citea-gândurile roși.

– Nu ai cum să te convingi dacă merit să fiu diferită.

– O meriți, fără îndoială, se înflăcără tânărul, încercându-se întru elocință. Te zăresc, te aud, te ghicesc. Nu se poate să fii decât așa cum te văd eu. Și atunci meriți în fiecare zi o minune.

Se aplecară ferindu-și frunțile de o arcadă joasă. Trecură ținându-se de mână obstacolul unui fir de apă de câteva degete.

– La ora asta, cu chei potrivite, fiii mei îmi cercetează lăzile și cuferele, sertarele și hârtiile, se plângea bătrânul Avar la urechea vecinului său. Pe mine m-au trimis cu voi, să mă spăl de păcate. Ce-ar mai țopăi de fericire dacă mi-aș frânge gâtul pe aici!

– Nu se poate, se cruci Paricidul. Imposibil să existe asemenea copii. Ce fel de inși ai crescut, omule, dacă vezi în ei pe călăii tăi?

– Știu că e vina mea. Întotdeauna părinții sunt de vină. Recunosc și mă căiesc: odată cu sângele meu am transmis progeniturii mele și păcatele care mă torturează.

– Vina mea e cu mult mai gravă, recunoscu Paricidul. Nu ți-o împărtășesc pentru a nu adăuga poverii tale încă o lespede. Păcatul meu nu-l pot spăla toate procesiunile Spaniei. Totuși iată-mă aici, în afara oricărei rațiuni. Să fie credința cea care m-a împins? Ori teama? Oroarea de însingurare, speranța în regăsirea de sine? Iluzia iertării? Nu voi afla niciodată. De altfel, mă aflu aici numai cu picioarele mele care te însoțesc. Sunt neputincios: nu izbutesc să-mi regret fapta.

– Există păcate care înnobilează, care înalță sufletul, interveni Felonul. Poți ucide un zbir, eliberând o turmă de nevinovați. Poți înșela un înșelător salvând astfel viitoarele lui victime. Poți trăda încrederea fratelui tău; dacă e un ticălos, fapta ta e bine primită la Judecata de Apoi. Păcatul meu a ferit de chin și josnicie o familie numeroasă. Ea și-a serbat în pace înseninarea, dar pe mine m-a jertfit pe altarul părerilor de rău. Josnicia mea li se pare un preț prea scump, ar fi preferat să se bucure de avantajele situației fără să simtă apăsarea păcatului care stă scris pe fruntea mea sau cel puțin fără să prindă de veste. Să fii gâde plătit e cu mult mai ușor.

– Rușine! strigă Adulterina. Ce căutați aici dacă sufletul nu vă îndeamnă la pocăință? De ce umbriți reculegerea și căința noastră, de ce mânjiți îndreptarea și regăsirea noastră?

– N-au pic de simțire creștinească, îi veșteji Dijmuitorul-de-cutii-ale-milei. Nici un câine nu ar îndrăzni să pună semnul îndoielii asupra cuvioasei noastre coloane. Cinicii aceștia, păgâni și profani, alungă de la noi Duhul Sfânt al Izbăvirii!

Mergeau de ore lungi, de zile nesfârșite. Popasuri se succedaseră după popasuri, gustări frugale ieșiseră la iveală din rasele sobre. Împărtășiseră hrana, băutura după simpatii și la întâmplare. Nimănui nu îi era cu adevărat foame, iar oboseala își trăgea substanța mai ales din conștiința zădărniciei. Și din teamă. Cotiturile fără sens ale galeriilor subterane, întretăierile tunelurilor de o pustietate masivă, compactă, împietrită strecurau fire de gheață în inimile păcătoșilor. Nimeni nu putea să-și dea seama de direcția urmată. Punctele cardinale pieriseră și ele și nu îi ajutau să se orienteze mai mult decât soarele părăsit pe tărâmul celălalt. Singurul punct de referință era intrarea în subterane, de care se îndepărtau cu fiecare pas.

Însuflețirea dintâi cedase. Cedaseră și pantofii gingași ai Risipitoarei-de-iubire. Câteva cagule fuseseră scoase. În aerul stătut erau insuportabile. Un glas propusese încă de la început să se stingă o parte din lumânări, astfel încât lumina să le ajungă pentru multă vreme.

La o cotitură Mama-denaturată rămase în urmă. Fata-care-citea-gândurile se întoarse după ea, o luă de mână și o chemă înapoi. Femeia se smulse cu violență.

– Rămân aici! Tot n-am să ajung niciodată la capăt! strigă cu obidă.

– Trebuie să vii cu noi. Vom ajunge acolo unde ne-am propus. Nu e mai greu decât ți-a fost ție să faci ceea ce ai făcut.

Femeia izbucni în plâns și ajunse din urmă cortegiul. Aici se instaurase dezamăgirea.

– E un drum fără capăt, își spunea Sodomitul. Un labirint fără ieșire, ca viața. Nu e un purgatoriu, ci o execuție. O merităm.

– Eroare! vibră glasul plin de convingere al Fetei-care-citea-gândurile. Dacă sub mâzga păcatelor, sub crusta verde care s-a prins de sufletul meu ca scoicile de chila navei, dacă sub smârcul în care mă scufund, acolo, adânc, unde nu pătrunde nici o privire și nici gândul nu poate ajunge, dacă acolo a rămas, cât de mic și firav, cât de neînsemnat, un sâmbure alb, un bob de inocență, o gămălie de candoare, atunci mai există o speranță. Atunci, străbătând cu prețul jupuirii tălpilor, al istovirii și al disperării drumul ascuns în Dealul Sfinților, cel care mai poartă în sine un atom din puritatea sa inițială va răzbate, va ieși la lumină, va afla ieșirea, va vedea ițindu-se în fața lui o flamură de cer, va regăsi ziua și va poposi într-o lume curată, unde domnește o veșnică primăvară, unde nu există fiare dușmane omului, unde fiecare lujer de floare crește spre a-ți vindeca ochii, unde iarba e numai mângâiere când te tolănești în brațele ei, unde soarele nu vrea decât să te îmbăieze în prospețimea lui, iar vântul să te îmbrace în togile sale. O lume în care totul e la început, în care căile noastre nu au fost retezate, în care suntem copii, la capătul dintâi al vieții și, liberi, putem alege a doua oară, mai bine, mai înțelept. O lume cu păsări și fluturi, cu câini de credință și cai ascultători, cu pământ rodnic și supus pe care oricine își poate încerca râvna.

Fiul-nerecunoscător privea dincolo de piatra sură, vedea continentul acela cu ochii încrederii.

– Și ai crezut? spuse Adulterina. Crezi? Există oare Pământul Făgăduinței?

– Nu te îndoi, replică Falsificatorul. Totul e adevărat, dacă o vrei cu toată ființa ta!

– Prostii! răcni sărind ca apucat Bântuitul-de-duhuri. Povești de adormit copiii! Basme pentru debilii mintali! Ascultați-mă pe mine, că am părul alb! Eu îi cunosc mai bine Eu i-am ghicit! E un complot! Un complot uriaș, încâlcit, ramificat! Orașul vrea să scape de noi! Ne-au mințit cu toții! Și popii! Și părinții noștri! Și frații! Copiii ne-au mințit și ei ca să ne ia locul! Pentru păcatele noastre, în loc să ne certe, în loc să ne pedepsească, să ne supună la chinurile cele mai înfricoșătoare, ne-au condamnat la moarte! Mai mult: la neodihnă veșnică, la pieire fără mântuire! Vom putrezi în beznele acestea neștiuți, morți fără împărtășanie și fără morminte. Ne vor măcina de vii lighioanele nevăzute ale întunericului. Au vrut să curețe cetatea, să o cearnă, să elimine răul și crima. Și au ales calea cea mai dreaptă: ne sacrifică, ne trimit în arena cu lei, ne dau pradă fiarelor neființei. Iată-le! Auziți-le cum se apropie. Nu fac mai mult zgomot decât un fulg picând în apă, dar eu le aud ca și cum ar tropăi cu cizme de plumb! Adulmecați. Veți simți un iz de mlaștină, de baltă mocnită, de capcană înșelătoare. Vin târându-se și alergând cu sute de picioare șerpi și șopârle, viermi și coropișnițe, urechelnițe și miriapozi, gata să muște, să rupă, să roadă, să învenineze, – ba nu! Vin în zbor, vin plutind pe aripi neclintite, aripi țepene, de păsări împăiate, decolorate, putrede, pline de colb. Sunt ele, păsările care s-au rătăcit în păcura galeriilor, care au orbecăit în beznă, care s-au sfârșit izbindu-se de pereți, sfâșiindu-se cu ghearele și cu ciocul. Au rămas încrustate în aerul mort, în timpul încremenit, iar acum vin spre noi, atrase de lumina retinelor noastre, de fosforescența pupilelor noastre! Scoateți-vă ochii, oameni buni, smulgeți-i din lăcașurile lor și striviți-i sub tălpi, altfel sunteți pierduți!

Dijmuitorul-de-cutii-ale-milei îl înșfăcă de piept și îl scutură îndelung, violent, cu stânga, în vreme ce cu dreapta îi trăgea palme.

– Iată-i, ne ajung, ne atacă! striga Bântuitul-de-duhuri sfâșiindu-și rasa.

Nu se liniști până ce, scârbit, celălalt nu îl azvârli într-un colț, unde căzu gemând, orbit de lacrimi și de fantasme. Femeile nu îndrăzneau să se apropie. O făcu Avarul.

– Fii pe pace, îi spuse. Nu au ajuns la noi. Vino!

Îi dădu mâna, îl obligă să se ridice.

– Trebuie să mergem înainte. Uită-te la copiii aceștia! Păcatele lor sunt imaginare. Nu merită să piară. Trebuie să-i scoatem la lumină. Vino! Pentru ei.

Istoviți, măcinați de îndoieli, decapitați de speranță, oamenii își reluară drumul, pierzându-se în apa neagră a întunericului.

Jefuitorul-de-cadavre privi cu atenție în jur, dădu la o parte ramurile tufișului și pătrunse pe gura îngustă a trecerii secrete spre catacombe. O dată înăuntru, scoase la iveală o lanternă puternică și un plan ferfenițit, același de care se slujise în anii precedenți. După ce se orientă, porni să cerceteze subteranele în mod sistematic. În ranița ușoară pe care o purta în spinare avea un sac gol, un pachet cu alimente și o sticlă de cazalla.

Umblă ore lungi până descoperi straiele negre presărate pe sol, împrăștiate fără nici o noimă, azvârlite la întâmplare. Cagulele zăceau și ele prin colțuri. Amestecate cu cernitele costume ale penitenților, se zăreau hainele pe care le purtaseră victimele în seara procesiunii.

Omul privi în jur, căutând o urmă a celor care le purtaseră. Nimic nu divulga ce deveniseră aceștia.

– Să fi aflat calea – se întrebă Jefuitorul-de-cadavre. Să fi trecut dincolo?

Rămase gânditor o clipă, încercând să-și imagineze lumea de dragul căreia necunoscuții părăsiseră toate bunurile pământești, lepădându-se de straie, ca să facă pasul dintâi liberi până și de cel mai neînsemnat vestigiu al destinului lor de până ieri. Apoi Jefuitorul-de-cadavre se lăsă în genunchi și începu să scotocească buzunarele. Strânse banii, bijuteriile și începu să cerceteze îmbrăcămintea. Nu era de lepădat. Adună lucrurile în raniță și în sacul încăpător, după care porni înapoi.

Dan Arcașu

Legenda despre cosmonaut

Cosmonautul se întorsese din călătoria dintre stele. A coborât din navă încet, cu pași nesiguri. Tălpile lui atingeau ușor pământul, așa cum mângâie palma unei ființe dragi părul, după o lungă despărțire. Era obosit. Își scoase cu greutate casca și combinezonul, apoi se așeză și el alături, pe un bolovan, cu fruntea sprijinită în palme.

Venise ca să-l întâmpine o mulțime de oameni, înconjurându-l cu un cerc larg, tăcut, de respect, curiozitate, nerăbdare.

Cosmonautul era același care plecase cu mulți ani în urmă în călătoria temerară. Avea brațele și picioarele zdravene, și ochii îi străluceau tot așa de viu ca înainte; cu toate că străbătuse deșerturi săgetate de razele înveninate ale unor sori străini, cu toate că trecuse prin acele locuri stranii, de unde mulți cutezători s-au întors fără o mână sau un picior, unde forțe misterioase, pe care nu le puteai ocoli decât cu multă voință și dibăcie, făceau ca o palmă, o ureche ori nasul sau limba să se umfle, luând proporții înspăimântătoare, chircind în schimb, până la dispariție, alte părți ale corpului.

Anii nu păreau să-și fi lăsat urma pe umerii săi. Doar în păr și în sprâncene îi amestecaseră fire de brumă. Străbătuse ani de-a rândul spațiile înspăimântător de goale, explorase singur planete pustii, pe care atmosfera înghețată se prefăcea în pulbere strălucitoare sub pașii săi. Acum îi era frig, îi era nespus de frig.

Roboții descărcară darurile pe care fiecare cosmonaut le aducea oamenilor: oasele unor animale necunoscute, lumina stelelor depărtate, algoritmi, frânturi de cântece și tot felul de jucării. Oamenii însă continuau să aștepte. Știau că acestea erau doar cadouri obișnuite, că darul cel mai important încă nu fusese scos la iveală.

Cosmonautul întinse atunci mâinile și mângâie pământul. De sub palma stângă izvorî acolo un fir de iarbă plăpând, care în câteva clipe crescu, prefăcându-se într-o floare de o frumusețe fără seamăn.

Chipurile oamenilor se destinseră. Prin rândurile lor trecu un freamăt. Culorile florii se întețiră și petalele sale păreau să cheme. Oamenii prinseră să zâmbească și zâmbetul lor se transformă în raze de lumină. Începu să adie un vânt cald. Cosmonautul se ridică. Pentru prima dată după ani nenumărați simțea din nou căldura Pământului. Ochii lui se întâlniră cu ochii sclipitori ai oamenilor. Vântul se înteți, deveni fierbinte. Cerul gurii i se uscă, apoi prinse să-l ardă. „M-am dezobișnuit de căldură – își zise. Mi-o fi cășunat, se vede, ceva, că am stat prea multă vreme în frig”. Apoi simți că privirile i se împăienjenesc și mâinile îi devin grele. Vru să strige, dar din gâtlejul uscat nu mai ieși nici un sunet. Căzu în genunchi și cu o ultimă sforțare lovi floarea, prefăcând-o în scrum.

Se lăsă liniștea. Vântul se răcori dintr-o dată. Văzu cum oamenii se îndepărtaseră câțiva pași, iar în privirile lor apăruseră reproșuri grele. I se făcu din nou frig. Un frig de o mie de ori mai cumplit ca înainte. Ar fi vrut să le vorbească, dar buzele îi rămaseră încleștate, ar fi vrut să plângă, dar lacrimile îi înghețaseră în pleoape. Întinse atunci din nou, cu greutate, mâinile. Dintre degetele stângii prinseră să sclipească lumini și culori, să sune clopoței și susur de izvor. Le închegă pe toate cu un bulgăr de țărână și într-o clipită din palma sa își luă zborul o pasăre măiastră.

Pe buzele oamenilor reapăru zâmbetul. Copiii râdeau cu ochii mijiți și săreau bătând din palme. Însuși cerul părea să se însenineze de bucuria lor. Dar nici unul nu băgase de seamă că pe fața cosmonautului fericirea dură doar câteva minute, după care trupul său se încovoie dureros, ferindu-se din nou de miile de priviri care-l ardeau. Întinse cu trudă spre înalt brațul drept, iar pasărea măiastră îi coborî în palmă. Îi smulse o pană, apoi încă una, și încă una, iar penele se transformară pe rând în formule matematice pe care le aruncă, una câte una, până ce în fața lui nu rămase decât un schelet înspăimântător de alb.

Oamenii culeseră de pe jos formulele, unii cu interes, alții în silă, dar privirile tuturor erau mustrătoare. Și din nou se lăsă tăcerea și acea stranie senzație a golului înghețat, pe care n-o cunosc decât cei care au pășit măcar o dată prin spațiile stelare.

Cosmonautul își adună încă o dată toate forțele și-și ridică palmele spre cer. Adună în ele fulgere și acorduri de orgă, freamătul pădurilor și clipocitul picăturilor de apă care cad în adâncul peșterilor, spaima cutremurelor și liniștea oglinzilor netulburate ale lacurilor de munte; adună unduirea luminii și a valurilor, măreția stâncilor și a cascadelor, zbuciumul vântului și al vârtejurilor solare; adună firele nevăzute care leagă între ele tot ce există și lumina unei oglinzi în oare prinse imaginea sa și a tuturor celorlalți. Puse toate astea la un loc și le încercă greutatea. Picioarele și brațele i se făcută atunci ca de ceară și căzu cu fața în țărână. O clipă crezu că va muri. Apoi, cu o sforțare uriașă, reuși să-și ridice din nou brațul stâng. Apăru în momentul acela, în fața lui și a oamenilor, mai întâi ca din ceață, apoi din ce în ce mai luminos, o mândră fecioară.

Oamenii o priveau uimiți, înmărmuriți de frumusețea ei, uitând o clipă de cosmonaut. Îi priviră ochii, și ochii ei căpătară adâncimi de vrajă; îi priviră brațele, și brațele ei deveniră incandescente. Simțiră cu toții dorința să-i fure freamătul tainic al sânilor și al inimii, și sângele ei se transformă în șuvoaie de foc.

Se apropie de cosmonaut. El o privea fermecat, uitând la rândul său tot ce îndurase. „Aceasta e clipa pentru care merită să-ți sacrifici întreaga viață” – își zicea. Fecioara îl privi cu atâta duioșie încât parcă și pământul se înmuie sub tălpile sale, înconjurându-i picioarele într-o îmbrățișare tăcută. Ea întinse ușor palma spre fruntea lui, să-l mângâie, să-i netezească ridurile, să-i șteargă sudoarea chinului îndurat. Dar nu apucă decât să-l atingă. Degetele ei ardeau ca fierul înroșit și cosmonautul se smulse în lături strigând. Ea îl privi mirată, iar oamenii nu înțelegeau nici ei ce se petrece. Fecioara încercă să mai facă un pas către el, dar cosmonautul o apucă brutal cu brațul drept și o opri în loc. Ea îl privi mâhnită. Cosmonautul se împletici. Flăcările privirilor ei îl mistuiau. Simțea că viața îl părăsește. Devenea cu fiecare clipă, tot mai palid, tot mai slab. Nu avu putere decât să întindă spre ea palma dreaptă în semn de apărare. Apăru atunci, timid și rece, o formulă matematică, apoi alta și alta. Cerul se albi și începu să ningă. Și fiecare fulg era o formulă. Fecioara îl privea, neîndrăznind să mai facă nici o mișcare, iar privirile ei erau tot mai străvezii, tot mai dureroase și nespus de triste.

Se porni viscolul și se făcu întuneric. Oamenii se strânseră unul în altul dârdâind de frig. Apoi, după o vreme, când viscolul încetă, îl văzură din nou pe cosmonaut. Era undeva sus, șezând pe un soclu izvorât din pământ, înghețat, prefăcut în stană de piatră.

Dan Arcașu

Până în zori

Strângând pachetul sub braț, trânti portiera care pocni sec. Trase un ultim fum din țigară, apoi o aruncă. Ce naiba! îi tremurau degetele... „Am băut prea multe cafele azi” – își zise. Făcu câțiva pași elastici, aproape alergând, până la intrarea în curte, apoi pe aleea pavată care ducea la ușa vilei. La un geam, sus, ardea o lumină. Inima-i bătea cu putere și constată cu o oarecare ciudă că gâfâia puțin. La repezeală nu știa dacă simptomele trebuie să le pună pe seama ieșirii din condiția fizică sau a emoției că o va întâlni.

Sună. Era gestul care devenise aproape stereotip, un gest asociat totdeauna unor amintiri și perspective care-i subjugau toate simțurile prin fascinația lor.

Helen era în mod cert o ființă ieșită din comun; din punctul lui de vedere era cucerirea ideală. Privită prin prisma calităților fizice, se situa probabil printre primele trei-patru din oraș la „Categoria” 25-30 de ani; ceea ce conta însă mai mult la ea era farmecul acela pe care niciodată nu l-ar fi putut delfini, faptul că era o desăvârșită „Lady”, o ființă care polariza atenția și interesele tuturor în societate și, nu în ultimul rând, o ființă a cărei prezență punea mai bine în evidență calitățile celui cu care se însoțea.

Helen mai avea o însușire proprie femeilor inteligente – reușea să înțeleagă faptul că un bărbat deosebit, așa cum era el, are nevoie de timp pentru a putea realiza, pas cu pas, toate acele obiective mărunte care te scot treptat din anonimat și te înregimentează în rândurile celebrităților. Ea știe desigur că această celebritate se va răsfrânge și asupra ei...

Mai sună o dată, convins că Helen n-a auzit. E drept că în ultima vreme a dat cam rar pe la ea. De fiecare dată a fost însă o sărbătoare care a compensat totul. Ar fi venit, desigur, mai des dacă n-ar fi fost afurisitul de proiect care îl țintuia în laborator zi și noapte, dificultățile acelea neașteptate și veșnicele șicane ale șefului, ca și redactarea lucrării pe care sperase că o va da la tipar când namila va începe să funcționeze, să gândească...

Mai sună și a treia oară, mai nervos. Nu se putea să nu fie acasă, doar lăsase vorbă prin telefon, dimineața, că a reușit să aranjeze un mic răgaz și că seara va veni la ora obișnuită. O fi în baie?

În sfârșit, se auzeau niște pași; ușa scârțâi și în cadru apăru o bătrână scundă, cu fața osoasă și o coafură caraghioasă.

– Bună seara, am venit la Helen! zise el dând să intre; bătrânica însă îi aținu calea.

– Domnișoara Helen a ieșit în oraș cu un domn. Parcă mai spusese ceva; nu-mi aduc aminte exact ce, am înțeles însă că nu va reveni decât târziu sau poate mâine...

Pe fața lui nu se oglindi nici o emoție; întinse cele două sticle de șampanie ambalate cu grijă pe care le ținuse sub braț căutând să răspundă pe cel mai natural ton cu putință.

– Dacă sunteți amabilă, să-i dați acest pachet din partea mea!

Se întoarse apoi, smucindu-și umărul cu un gest brusc, după ce mormăi o formulă aproximativă de salut. Băbuța parcă mai voise să spună ceva, dar el nu mai avea resurse nervoase să o asculte. De fapt cine era ființa asta? O rudă? Menajera? Își aminti că o mai văzuse în casă, dar i-ar fi fost peste puteri să spună dacă i s-a explicat vreodată sau nu cine e.

Ajunse la mașină, se aruncă pe scaun, trânti portiera cu dușmănie și demară apăsând cu sete, până în podea, pedala de accelerație. La primul colț viră fără să se asigure și imediat după aceea își aprinse o țigară.

Luminile străzii defilau în dreapta și în stânga într-o configurație rece și indiferentă. Nu avea nici o țintă, nu dorea să ajungă nicăieri; la intersecții acționa aproape inconștient, alegând o cale sau alta în voia hazardului. Peste câteva minute constată că reflexele sale l-au scos pe șoseaua întortocheată, care ducea din oraș spre clădirile Complexului de neuronică.

Era, hotărât lucru, o zi cu ghinion. Dimineața avusese cearta aceea cu șeful... Îi sunau în urechi vorbele grele pe care le spunea acesta: „Am investit două miliarde în ideea dumitale; au trecut atâtea termene că nici nu le mai țin socoteala; suntem ruinați. Dacă în câteva zile tot colosul ăsta nu se pune în funcțiune mă tem că va fi imperios necesar să-ți consulți avocatul...”

Acum un an cei de la concurență îl ispitiseră cu o sumă frumușică; nu a vrut să plece; lucrările erau începute, condițiile i se păreau excepționale. Acum, dacă le-ar telefona, i s-ar răspunde precis: „Oho, vrei să ne duci la sapă de lemn și pe noi...”

O mașină apărută brusc din față îl orbi cu farurile. Viră mai mult din obișnuință – doar cunoștea atât de bine drumul – și peste câteva clipe avu satisfacția să constate că urma geometric direcția șoselei. Viră din nou; prin geamul coborât intra parfumul pădurii de brazi.

Ajunse pe primul viaduct; aruncă mucul și aprinse o nouă țigară. Undeva, jos de tot, era o luminiță.

– Cine, dumnezeu, are plăcerea să stea în fundătura aceea de lume?...

Apoi se gândi că, poate, omul acela era mai fericit decât el; adică era, în mod sigur; probabil e un imbecil care se îngrijește de pădure sau de animale, un burghez care se plimbă ziua cu automobilul de teren, iar seara îl așteaptă acasă, pentru cină și programul de televiziune, nevasta și o droaie de copii. Nu era ca el, el care și-a croit un drum greu, dar unic...

Drumul său... Brusc realiză că acest drum s-a dovedit a fi o fundătură. Nu era nici o ieșire, nici o alternativă... Agregatul nu va putea funcționa... Cariera lui se terminase; irevocabil. Mizase toată viața sa pe o singură carte – proiectarea și construirea creierului artificial – un agregat care gândește, nu unul care macină date cu operații inumane, precum calculatorul electronic; a avut noroc – cineva s-a oferit să finanțeze această nebunie; cinci mii de panouri, fiecare de dimensiunile unui perete mare, fiecare conținând două milioane și jumătate de neuroni artificiali în șase straturi, plus cablurile de legătură, plus instalațiile de reglaj și cele auxiliare... S-au reprodus milioane de conexiuni obligatorii; practic, tot ce neurologia știa despre creierul omenesc, lăsând mii de miliarde de legături potențiale în masa ceramică, înglobând neuronii, legături din care doar o mică parte se vor realiza efectiv pe parcursul învățării, înăbușindu-le pe celelalte. S-au construit apoi analizori, efectori, un sistem emotivațional și câte altele... Numai că toate astea le are și un nou născut, ca și un om leșinat; or, nici unul dintre ei nu gândește. Toate astea le are și un dement care gândește aiurea. Unde e diferența? La început crezuse că va fi simplu; acum e limpede că obstacolul acesta nu va putea fi trecut decât, poate, peste ani de muncă, cu alte sute de milioane investite pe lingă celelalte, care vor zăcea fără să producă nimic...

Crengile brazilor zburau înapoi într-o sarabandă crispată. Avea peste o sută de mile la oră. La o cotitură, roțile din spate derapară și pentru o clipă văzu o bornă albă venind ca o fantomă spre botul mașinii. Evită ciocnirea cu un gest de ultim moment, nu încetini însă, dimpotrivă, se înscrise în următorul viraj cu și mai multă sete. Îi producea o voluptate deosebită ideea că în acest joc de risc repetabil ar putea pierde; doar o dată, desigur... dimineața l-ar pescui din prăpastie cu poliția și duba pentru morgă. Câte nu s-ar rezolva astfel...

Din nou un far îl orbi; trecu foarte aproape de mașina cealaltă, dar întâlnirea se consumă atât de rapid încât nu reținu nici măcar culoarea caroseriei.

S-ar rezolva totul. Numele lui ar intra în istoria științei ca un eșec. Ce tâmpenie și cu istoria asta... poți să ai parte sau nu de ceva doar atât timp cât trăiești, pe urmă prea puțin îți pasă de ceea ce lași în urmă; poate cel mult să le pese altora, dar în cazul lui n-avea nici grija asta – ar răsufla cu toții ușurați – până și șeful lui probabil că era asigurat pe bani grei pentru o eventualitate ca asta.

Iar monstrul... ei bine, el va fi desfăcut și vândut, piesă cu piesă: nimeni nu se va încumeta să continue... Păcat... Recapitulă mintal ultimele experiențe; făptura începuse să simtă și să reacționeze la nivel elementar, să gângurească, să facă mișcări stângace din terminale, cu inconștiența unui prunc... Acum, această unică și insolită progenitură a vieții sale era silită să se întoarcă înapoi în neant, înainte de a fi ajuns să înțeleagă ceva din lumea în care a prins consistență...

Se cunoștea destul de bine; știa că de fapt n-a iubit cu adevărat niciodată pe nimeni, în afară de sine însuși; acum însă avu strania revelație că, în cazul unui accident, singura ființă după care i-ar fi părut cu adevărat rău era creatura...

Iar exemplul său, încărcat de rușinea eșecului, va înfricoșa multă vreme pe ceilalți cercetători... vor trece ani înainte să se înțeleagă că drumul său n-a fost o fundătură. Gândul acesta îl umplu de revoltă.

Parapetul ultimului viaduct îl ademeni din depărtare cu sclipiri reflectorizante; apropierea lui halucinantă îl îmbătă pentru o clipă, în ultimul moment se eschivă însă, înscriindu-se cuminte pe drum.

Reflexele... reflexe involuntare... la concurență cu activitatea conștientă...

Dintr-o dată totul se lumină în mintea sa – mai există o soluție, o soluție sinistră, dar aproape sigură... trebuia să întreprindă o ultimă experiență, o experiență care merita orice risc...

Coti cu mână sigură la bifurcare, luând-o pe drumeagul lateral, alături de care un panou mare avertiza; „Șosea particulară, accesul vehiculelor străine interzise”. Când ajunse în curtea Centrului, parcă mașina cu grijă, apoi se îndreptă calm spre ușa principală.

Portarul nu-l opri, doar ridică un pic sprâncenele văzându-l, era obișnuit cu vizitele sale la orele cele mai neașteptate.

Firește, la ora asta nu mai era nimeni prin laboratoare. Coborî în sala transformatoarelor și conectă instalațiile la rețea, întreaga clădire, din subsoluri, până la etajul al zecelea, se umplu de zumzetul atât de familiar al zecilor de milioane de plăcuțe care alcătuiau panourile.

Urcă apoi în camera de comandă; era o încăpere de forma unui amfiteatru, concepută să poată găzdui până la două sute de persoane; în focarul privirilor era așezat uriașul panou cu receptori și efectori; un „ochi” din două sute de mii de microcelule, o „ureche” depășind în putere de rezoluție pe cea omenească și un cititor optic special pentru formule, litere și cifre. Tot aici urma să se manifeste „vocea” colosului printr-un șir de difuzoare. Într-un colț erau montate o imprimantă rapidă pentru texte și câteva mâini mecanice.

Își prepară o cafea și, în timp ce sorbea, măsură din ochi toate instalațiile, umblând de-a lungul și de-a latul încăperii de parcă vedea totul pentru prima dată. Făcu apoi rost de o foaie de hârtie și așternu câteva rânduri adresate subalternilor care vor veni mâine aici. Coborî până în atelier, alese câteva instrumente și, cu ele în brațe, se întoarse sus, în camera de comandă. Nu se simțea deloc obosit, părea că uitase de toate și, la un moment dat, descoperi că îi făcea o mare plăcere să lege mulțimea de piese într-o rețea de conexiuni, înțepându-și degetele cu capete de sârmă. Era o treabă simplă și către ora unu și jumătate totul era terminat.

Făcu la început o verificare de rutină, apoi ridică plăcuțele și le lipi pe rând, cu bandă adezivă, în diverse puncte ale craniului. Apasă prudent un contact. Nu se întâmplă însă nimic.

Înjură urât, apoi alcătui un plan complementar; mai aduse un mic transformator cu reostat, iar plăcuțele le înlocui cu ace. Își înfipse, scrâșnind din dinți, acele sub pielea capului, pe rând în locul unde fuseseră plăcuțele și le întări și pe acestea cu bandă adezivă. Privi involuntar ceasul; era două și zece minute, apoi se culcă cu multă grijă pe burtă și cu mâna început să manevreze prudent cursorul reostatului.

La început au fost doar câteva scăpărări în fața ochilor și sunete ciudate, nemaiauzite înainte, apoi îl fulgeră un gol imens ca o peșteră, o imensitate tăcută, tulburată doar de căderea picăturilor de apă. Mâinile și le simțea ca niște corpuri străine. Cuprins de o subită spaimă, împinse cursorul până la capăt. Corpul îi fu cuprins de spasme pe care nu și le mai putea controla; căuta din răsputeri să nu-și piardă cunoștința; acum îl înconjura un întreg haos de stimuli în care nu găsea nici un fir conducător, nici o noimă...

Urmă un coșmar nesfârșit; retrăi întâmplări penibile din copilărie, amintiri pe care le credea de mult uitate, urca scări ce păreau că nu se mai termină niciodată, scări întrerupte din loc în loc de săritori peste care trebuia să se cațere agățat deasupra abisului, rătăcea în mijlocul unor mlaștini cu mari luciuri de apă, căutând zadarnic o potecă. Se văzu apoi zăcând gol, fără mâini și picioare pe trotuarul unei străzi aglomerate; unii trecători îl îmbrânceau, alții treceau nepăsători; doar câțiva se opriră îngrijorați și compătimitori. Îi vorbeau, își dădeau seama cu spaimă că nu înțelege ce-i spun, încercă să răspundă, dar era mut; de fapt nu mai avea nici gură, nici limbă, nici urechi...

Înțelese într-un târziu că visează și aștepta să se trezească acasă, în patul său; coșmarul se înlănțuia însă implacabil în continuare. Uneori avea scurte momente de luciditate: își amintea cine este, își amintea vag de tot că lucrează la un proiect, apoi recădea în învălmășeala pe care nu o putea stăpâni, strivit de geometrii și stafii ale unor noțiuni îngrozitoare și fără nume.

Încercă să aprecieze, în clipele mai clare, timpul care se scurgea. La început numără ore, apoi zile, apoi săptămâni. Era, desigur, bolnav, bolnav de nervi, bolnav de epuizare în urma eșecurilor proiectului. Încet-încet însă, toate imaginile care îl chinuiau au început să se retragă, să se închisteze, să se dizolve. Visa drumuri nesfârșite, visa prietenii, părinții, iar la un moment dat pe Helen. Îi reproșa că nu a găsit-o acasă, iar ea îl lămurea că nu a fost nimic, a venit pe neașteptate un unchi pe care nu l-a mai văzut de mult, un unchi care, în aceeași seară, pleca mai departe. Și-i zâmbi strâmb...

Revăzu, în sfârșit, limpede, pentru prima dată după atâta timp, drumul său cu mașina până la Complexul de neuronică și, tot pentru prima dată, își aduse aminte că a dorit să facă o experiență în sala panoului central, dar nu putea să-și amintească ce anume. Toate acestea erau întâmplate foarte, foarte demult, încercă, nici el nu știa de ce, să-și reamintească amfiteatrul din camera de comandă, șirurile suprapuse de bănci, ceasul mare din spate, panourile secundare, ușa din stânga; încet dorința îi deveni obsesie, rememoră alte și alte amănunte și avu surpriza să constate că imaginea evocată nu îi fugea din minte, ci persista clară, cu detalii la care se adăugau mereu altele noi. La început crezu că vor reveni coșmarurile, dar constată că viziunea obsedantă a sălii nu numai că nu-l împiedica să gândească normal, ci îi dădea și un sentiment de calm și certitudine. Dar în partea din stânga jos a imaginii simțea că este ceva, o pată mare, neagră, care îi stârnea o mare neliniște...

Continua să nu-și simtă mâinile și picioarele; nu auzea și nu vedea nimic, în afara imaginii amfiteatrului pe care nu o putea nicicum alunga. Putea însă să judece. Se cramponă de acest unic mod de manifestare a existenței sale. Își recapitulă pe îndelete toate cunoștințele științifice, recapitulă formule și teoreme, constatând cu bucurie că știe pe dinafară demonstrații dificile; unde se poticnea încerca să improvizeze, în general cu succes. Zile în șir își inventarie apoi amintirile, discuțiile, aventurile, încercând să atașeze tuturora date calendaristice. Uneori se odihnea; constată însă că-i dispăruse somnul. Își aduse aminte de o nuvelă pe care o citise în copilărie, despre un deținut care juca, mintal, partide de șah pentru ca să nu se îndobitocească. El era acum într-o situație asemănătoare, doar că era prizonier în sine însuși. Nu fusese niciodată un bun șahist, dar acum era o șansă pentru ca să mai treacă timpul...

În tot acest timp, imaginea amfiteatrului persista în mintea lui, puțin ștearsă, dar cu suficient de multe detalii. Ultimul lucru pe care-l recunoscu a fost pata neagră din stânga. Plictisit, după un lung șir de partide de șah jucate cu sine însuși, avu brusc o revelație. Poate totul pornise de la ceasul care se încăpățâna să arate ora două și un sfert de când îi apăruse în fața ochilor minții. Atunci își dădu seama, fără groază, fără zbucium, doar cu un sentiment de gol, că pata aceea neagră era chiar el zăcând pe podeaua laboratorului.

Dintr-o dată se dădu la o parte și ultimul văl; își aduse aminte, în detaliu, planul pe care dorise să-l pună în aplicare. Se pare că reușise. Acum era aici și ceea ce „vedea” era imaginea reală a sălii trecută prin ochiul artificial. Era dincoace, fără nici o posibilitate de întoarcere, fără nici o șansă de evadare, devenit una cu mașina pe care o proiectase.

Îl mira întrucâtva lungul coșmar; doar nu s-au scurs din momentul în care dăduse drumul curentului decât cel mult câteva minute; reveni la jocurile sale mintale; nu mai „privi” ceasul decât după o vreme îndelungată; limbile rămâneau însă încremenite în aceeași poziție...

Era posibil ca arătătoarele să se fi oprit... Mai petrecu un timp încercând să învețe să pună în funcție terminalele. Cel mai mult îl pasionă să scrie la imprimantă; păcat că nu venea nimeni să-i confirme rezultatul eforturilor sale; cu ochiul său imperfect și de la distanța aceasta nu putea citi ceea ce scria; putea doar aprecia parțial corectitudinea gesturilor sale grație unor aparate de control pe care învățase să le „simtă”.

Apoi, într-un târziu, a sosit și momentul să înțeleagă de ce se oprise ceasul. Tocmai se gândea la performanțele noului „său” creier când își aduse aminte de niște cifre pe care nu putea să-și explice cum de le-a ignorat până acum.

Impulsul nervos de la un neuron la altul vecin în creierul omului face cam o miime de secundă; în monstrul pe care-l construise, impulsurile circulau practic cu viteza luminii; distanța dintre doi „neuroni” era străbătută într-o treime dintr-o nanosecundă, deci creierul artificial funcționa de trei milioane de ori mai repede decât cel omenesc, adică, subiectiv, timpul trecea pentru el de trei milioane de ori mai încet. Descoperirea nu-l înspăimântă deoarece nu prevăzuse posibilitatea ca mașina să aibă acest sentiment; era, întrucâtva doar, neliniștit. Un scurt calcul îi spunea implacabil că va trebui să-și organizeze foarte temeinic existența mintală de acum înainte – până în zori mai avea de așteptat un secol...

Voicu Bugariu

Coborâre în ape

Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc a început banal, ca un roman polițist scris de unul dintre autorii pentru care respectarea convențiilor nu este numai o regulă, ci și o voluptate. Voi spune, deci, că mă simțeam foarte uzat în acel început de vară. Mă strivea o oboseală rea, cum niciodată nu este cea dată de eforturile fizice. Scrisesem, în iarna și în primăvara care trecuseră, tot soiul de texte stupide, fără nici o legătură cu ceea ce mă interesa de fapt. Făcusem lungi plimbări, de unul singur, fiindcă, din cauza văicărelilor mele cu privire la propria-mi sănătate, prietenii începuseră să mă cam ocolească. Dar degeaba. Nu mă dusesem la nici un medic. Am oroare de medici, iată adevărul. Precizez însă că nu-mi plac doar atunci când îi văd în halate albe, în spitale sau în celelalte locuri unde își exercită profesia lor de sceptici care fac tot posibilul pentru a părea optimiști. Altfel sunt oameni simpatici. Câțiva îmi sunt prieteni. S-a nimerit să-l întâlnesc, pe stradă, pe unul dintre ei, psihiatru, tocmai când mă simțeam deosebit de rău. Am intrat împreună într-un bar aflat pe aproape. M-a întrebat dacă totul este în ordine, zicându-mi că nu arat prea bine. Bineînțeles că mi-am dat drumul pe dată, înșirându-i tot felul de simptome, ce culminau cu tremurul ființei, expresie foarte frumoasă, pe care am găsit-o într-o carte de specialitate și n-am mai uitat-o. În loc să mă scoată din sărite, ironiile lui m-au înveselit. Nu cred că ești bolnav, mi-a zis, ai doar prea multă imaginație, nimic altceva. Ți se pare atrăgător să îl joci pe marele neurastenic. În realitate nu ești mai obosit decât mine sau decât alții. Dacă nu poți să fii lucid în ceea ce te privește, atunci, pentru ca să nu spui că nu îți dau nici un sfat, îți zic, aici vocea lui redeveni serioasă, du-te la munte, stai acolo vreo două săptămâni. Fă plimbări în aer liber, cât mai multe. Nu citi și nu scrie, nu te uita la televizor. Nu conversa, fiindcă ai tendința de a vorbi prea mult.

M-am despărțit de el cu veselia prea puțin rațională ce mă cuprinde întotdeauna când găsesc un plan menit să îmi dinamiteze toate proiectele serioase pe care le am în minte. M-am îndreptat, pe loc, către cea mai apropiată agenție de turism. Am ajuns repede. M-am oprit în fața vitrinei și am privit afișele ingenioase ce îndrumau lumea spre munte. Cabane cu nume pitorești, aer ozonat, pâraie cu apă cristalină și așa mai departe. Am intrat fără ezitare și m-am îndreptat, singurul uluit eram eu însumi, către ghișeul unde se aranjau excursii și sejururi la mare. Nu era pentru prima oară când mă decideam în ultima clipă în favoarea unei variante simetric opusă față de cea pentru care optasem, în mod rațional, cu câteva clipe mai înainte. Cine știe ce idei mi s-or fi rostogolit fulgerător în minte. Poate că îmi spusesem că este derizoriu să mă recunosc bolnav de psihastenie. Dar astea sunt speculații nu prea interesante. Voi spune deci că la ghișeul respectiv lucra una dintre ființele suave, cu voci extrem de bine timbrate, despre care înclini să crezi nu numai că sunt intangibile, dar, mai mult, s-ar dezintegra în chiar clipa când le-ai atinge. Suavitatea coexista însă, într-un mod foarte picant, trebuie să recunosc, ou o cochetărie subtilă, hiper-rafinată, care sosea dinspre ea odată cu boarea unui parfum de mare stil. Bineînțeles, se putea, era foarte realizabilă intenția mea. Puteam să plec în chiar ziua următoare. Voiam un loc mai puțin populat? Da, și asta era posibil. Sezonul nu începuse încă, adică nu ajunsese la apogeul lui, care apogeu este destul de lung, de vreme ce durează două luni. De-ați știi cât vă invidiez, a zis la despărțire blonda ființă, zâmbindu-mi angelic. Nu eram, evident, nici primul și nici ultimul care auzeam de la ea bine găsitele cuvinte, dar, domnule, ce efect tonic au avut asupra mea! Am ieșit de acolo pășind cât mai elastic, cu capul sus, având pe buze urma unui zâmbet de triumf.

Desigur, locul unde am ajuns nu era chiar atât de ideal după cum îmi fusese descris. Construcțiile întinau cumva plaja, deși, în sine, erau foarte frumoase, zvelte, aeriene și așa mai departe. Încăperea unde urma să locuiesc era mai mult decât funcțională, dacă mă pot exprima astfel. Pereții ei erau, în mod straniu, placați cu faianță verde, fapt ce m-a făcut, din prima clipă, să mă gândesc la un acvariu. De altfel, tavanul și pardoseala erau de asemenea de un verde închis, marin. Baia, în schimb, era zugrăvită intr-un alb orbitor, de spital. De pe balcon vedeam marea, fără să-i pot însă auzi, din păcate, foșnetul. Nu aveam de ce să nu fiu mulțumit. Urma să înot, să joc până la epuizare jocuri mecanice, să cunosc, cine știe, vreo ființă la fel de neîncrezătoare ca și mine în resursele propriului ei prezent, cu care să discut, să conversez.

Am făcut o primă recunoaștere a plajei. Nimic nu se schimbase în anii de când nu mai fusesem la mare. Decât, poate, costumele de baie și, eventual, coafurile femeilor. Mi s-a părut că sunt extrem de multe roșcate pe plajă. În prima clipă am simțit o mică neliniște, perfect absurdă, nici vorbă, din această pricină. Lumina era la fel de puternică cum fusese cu ani în urmă, când, în chip de culturist triumfător, îmi plimbasem mușchii pe acolo, mirat în sinea mea de faptul că femeile nu mă privesc cu admirația pe care o scontasem, ci cu mici zâmbete în care mi se părea că văd un început de dispreț. Nu mă mai puteam teme de așa ceva. Aveam patruzeci de ani, vârsta cinismului, zic unii, vârsta iremediabilei blazări, zic eu. Mușchii se duseseră, lăsând totuși urme destul de onorabile. Se dusese și prospețimea senzațiilor pe care o avusesem cu certitudine cândva, dar care atunci mi se părea o poveste citită într-o carte, pe care mi-o aminteam tot mai greu. Oricum ar fi fost, nu era cazul să dramatizez. Pierdusem tinerețea, dar câștigasem, îmi plăcea să cred, un soi de înțelepciune a limitării, a ancorării definitive în propria existență, aflată dincolo de dorința juvenilă de a fi altcineva, mereu altcineva. Nu mai voiam, realmente, decât să fiu eu însumi. Trebuie însă să recunosc: starea de egalitate cu sine nu este din cale afară de veselă.

Dar să nu divaghez, să revin la istorisirea mea. Mă aflam deci pe plajă, fără să mă fi dezbrăcat. Un soi de nemulțumire surdă, ceva în genul celei provocate de un pantof care te jenează foarte puțin, mă încerca. Ce caut eu aici? Cine dracu’ m-o fi pus să-mi părăsesc îndeletnicirile mele pașnice de autor fără succes și să vin la marea asta, care este, fără îndoială, un dar făcut celor puternici? Aveam impresia prostească că toată lumea se uită la mine fără nici un pic de considerație, ba chiar cu milă. În realitate, bineînțeles, nimeni nu mă vedea. Nimeni nu avea timp pentru mine.

M-am întors în camera mea de la hotel. M-am așezat pe pat și am reflectat. Trebuia să plec de acolo, nici vorbă. Altceva nu-mi rămâne de făcut. O voce mică, a bunului simț, îmi sugera că ar trebui să stau liniștit pe loc și să fac ceea ce face toată lumea. Adică plajă, cunoștințe, somn și așa mai departe. Dar n-aveam încotro. Mă cunoșteam prea bine pentru a mai avea speranța că voi reuși să urmez glasul minim al bunului simț și nu mă voi lăsa în voia ultimului impuls. Să plec de acolo. Ideea m-a înviorat cel puțin la fel de mult ca aceea care mă adusese la mare. Viciu al schimbării, sau al fugii permanente de sine, spuneți cum vă place mai mult.

Am plecat. Dar numai pe jumătate. Cele mai multe dintre lucruri mi le-am lăsat la hotel. În fond, plătisem pentru două săptămâni. M-am îndreptat spre nordul litoralului, unde știam că se mai află niște mici sate de pescari. Nu știam prea bine cum se ajunge acolo, dar nici n-am întrebat pe nimeni. Am pornit-o pe jos, ca un disperat, ținându-mă aproape de malul mării. Vremea era perfectă, cu cer albastru deschis, fără un nor. Briza bătea pașnic. M-am descălțat și am mers în neștire, ținându-mi sandalele în mână, curățat de orice gând. Mersul pe jos era o activitate, oricum. Multe crize din viața mea fuseseră rezolvate la fel, prin marșuri interminabile, încheiate în locuri îndepărtate, necunoscute și reconfortante. Ziua era lungă. Dacă nu cumva mă înșel, era pe la mijlocul lui iunie. Nu îmi luasem nimic de mâncare cu mine. Dar nu am simțit foamea. Mă transformasem pe deplin într-un om care înaintează fără să se gândească la nimic. Parcă dormeam. Probabil că așa merg somnambulii.

După vreo șapte ore de mers, în care nu m-am oprit nici măcar un minut, pentru a admira întinderea mării, am ajuns. Era un sat mic, să tot fi avut treizeci de case. Era locuit de oameni blonzi, cu bărbi lungi și stufoase. Ochii lor albaștri exprimau blândețea, dacă nu cumva nepăsarea. Femeile, blonde și ele, când nu erau cărunte, purtau basmale violent colorate și vorbeau tărăgănat. Nu s-au mirat când le-am spus că am venit, pe jos. Era clar, mi-am dat seama din prima clipă, aveam de-a face cu oameni pe care nu prea ai cum să îi uimești. Cu atât mai bine, mi-am zis, mă vor găzdui. Așa s-a și întâmplat. Mi-am găsit o gazdă, într-o căsuță cum nu văzusem decât în filme, mică și prăvălită într-o parte, dar bine proptită cu niște pari. Avea două încăperi cât niște cutii, dar de la fereastră vedeam marea. Mă găzduia un moșneag, care mi-a spus cu un zâmbet frumos, nu îi lipsea nici un dinte, că are peste optzeci de ani. De când am făcut optzeci, mi-a spus, n-am mai ținut socoteala. Un bătrân arătos. Nu prea vorbea. Numai uneori, după ce beam împreună din rachiul lui cumplit de tare și fuma câte o țigară dintr-ale mele, ținând-o într-un fel ciudat, cu multe precauții, în mâna lui cu degete groase și deformate, de culoarea pământului, numai apoi, învăluiți în fumul aromat, pe care el se grăbea să îl strice, aprinzându-și pipa, îi venea chef de vorbă. Îmi povestea, invariabil, întâmplări de la pescuit, nimic altceva, de parcă n-ar fi avut un trecut, ca să zic așa, civil. Era destul de misterios. De câte ori nu l-am întrebat de ce eu eram singurul vizitator al satului! Nu voia să-mi spună. Schimba vorba. Sau zicea că lumea s-o fi săturat de satul lor, care nu are nici măcar apă caldă, de ciorbele lor, magistrale, adaug eu, de care nu văd cum s-ar putea sătura cineva vreodată. S-a întâmplat ceva pe aici – îl întrebam eu mieros, întinzându-i câte o țigară, scoasă de mine din pachet, fiindcă nu-i încăpeau degetele, pe care o lua cu mare atenție, ca nu cumva să o rupă și să-mi strice plăcerea, pentru că lui, era evident, nu îi spunea nimic tutunul meu înmuiat, bun pentru niște amărâți de intelectuali, ca mine. Nu s-a întâmplat nimic, zicea el, privindu-mă țintă, ca un copil inocent, care știe din instinct că atunci când minți este bine să privești drept în ochii celui cu care stai de vorbă. Ce să se întâmple? La noi nu se întâmplă niciodată nimic..

Mă preumblam adesea pe malul mării, întotdeauna singur, nimeni din sat nu cunoștea ce va să zică să te plimbi, iar tineri, pe care, eventual, aș fi putut să-i învăț eu acest obicei de orășean, nu mai existau, cine știe pe unde plecaseră să descopere avantajele lumii modeme și să aibă suprema fericire a apei calde, care curge din perete, la orice oră din zi și din noapte. Puteam să spun că mă simt bine. Da, per total, eram mulțumit. Dar ceva, totuși, nu era în ordine. De ce nu mai apărea nici un amator de liniște? Doar îi auzisem de nenumărate ori pe diverși cunoscuți vorbind despre satele de pescari, locuri ideale pentru cei sătui de zgomotele orașelor. De ce nu se arăta nimeni?

Ulterior aveam să aflu că în legătură cu satul în care mă aflam circula un fel de legendă. Cam în felul următor. Până cu câțiva ani înainte de apariția mea acolo, locul fusese bântuit în fiecare vară de o sumedenie de turiști. Într-o anumită vară s-a constatat însă că nici unul dintre vizitatori nu mai voia, pur și simplu, să plece. Ceva cu totul absurd, o să spuneți. Sunt de acord. În plus, femeile, bărbații, copiii aveau tendința de a rămâne pe plajă anormal de mult. Nu era patima obișnuită a bronzării, în care cad unii când ajung pe malul mării, ci cu totul altceva. Lumea rămânea pe plajă și noaptea, așa încât, presupun, spectacolul nu era dintre cele mai plăcute. Spun asta fiindcă oamenii stăteau nemișcați, fiecare în locul lui, într-o stare vecină cu letargia. Lucrurile se petreceau întotdeauna într-un fel gradat, fără salturi senzaționale. Mai întâi, oamenii se comportau cu totul normal. Pe măsură ce zilele treceau, însă, plăcerea lor de a sta pe plajă creștea tot mai mult. Pentru ca spre sfârșitul unui interval obișnuit, de două-trei săptămâni, să apară situația despre care vă spun. Deci nu era ca și cum ai apăsa un comutator. Nu, ci treptat, dar progresiv. Vă închipuiți ce s-a întâmplat până la urmă. Au sosit tot felul de rude și cei de pe plajă au fost luați. Au opus, se pare, doar niște împotriviri confuze, lipsite de convingere. Ar fi trebuit poate să fac o anchetă, fiindcă știrile pe care vi le-am spus le-am auzit doar în fragmente. Aș minți dacă nu aș spune că le-am mai ajustat și eu câte puțin. Se pare că ceva a fost totuși. Ar fi trebuit să fac o anchetă, veți spune. Adevărat, pentru un ziarist ar fi fost o mină de aur relatările celor care au trăit ciudatele întâmplări. Dar, mi-am zis, cu înțelepciunea dubioasă pe care o am uneori, ce rost ar avea să mă interesez despre lucrurile bizare ale trecutului? Pe de altă parte, după câte am auzit, nici unul dintre participanți și dintre martori nu era în măsură să spună ceva cât de cât interesant. Ziceau că nopțile erau calde și că li se pare normal să rămână pe plajă. Să fi uitat toți? Nu era exclus, fiindcă altfel, cum s-ar fi explicat faptul că bătrânul la care stăteam nu îmi spunea nici o vorbuliță? Și de ce nici unul dintre ceilalți locuitori ai satului nu părea să-și aducă aminte de ceva mai deosebit? Era o enigmă, dar nu sunt eu omul care să se pasioneze după lucruri senzaționale. Am cu totul alte gusturi. Banalitatea mi se pare cu mult mai pasionantă decât senzaționalul. Așa că atunci, în discuțiile cu localnicii, nu m-am prea silit să mă informez. Pe de altă parte, presa nu scrisese nimic. Sau poate că scrisese, dar eu, cuprins de ciudata indolență care mă apucă uneori, nu citisem și nu ascultasem nimic o perioadă mai lungă, tocmai atunci când ar fi trebuit. Lumea evoluează foarte repede în ziua de azi. Puține evenimente mai rețin atenția mai mult de câteva zile. Ba chiar, aș zice, chiar ideea de noutate mi se pare cam devalorizată. Dar asta este o altă poveste.

Să revin. Nu aveam nici habar despre ciudatele întâmplări care se petrecuseră pe plaja pe care o călcam de mai multe ori în fiecare zi, privind apele ce se mențineau foarte liniștite, scrutând orizontul pe care zăream câteodată silueta aproape fantomatică a câte unui vapor, ascultând țipetele guturale, uneori urâte, aproape indecente, alteori bizar de mângâietoare, ale pescărușilor. Îmi plăcea din ce în ce mai mult să stau pe plajă. După vreo săptămână sau poate după vreo zece zile am fost suficient de bronzat pentru a nu mă mai teme de soare. Astfel că am putut să stau tot mai mult. Între timp am trimis o scrisoare, în oare mi-am cerut scuze pentru întârziere, invocând motivul, incredibil pentru cine mă cunoștea mai bine, că am găsit o idee foarte bună și scriu de zor.

Îmi plăcuse întotdeauna marea, dar parcă o vedeam cu alți ochi. Mă tulbura mai mult decât în alte dăți. Poate că dacă aș fi avut un interlocutor mai bun, cuvintele m-ar fi ajutat mai bine să spun ceea ce simt. Așa însă trebuia să mă mulțumesc a-i spune moșului că marea este mai frumoasă decât în alți ani și să îl întreb dacă îmi dă dreptate. Zâmbea doar, lăudându-mă pentru vorbirea mea îngrijită. Vorbești ca din carte, îmi zicea. Nu știu de unde știa el cum se vorbește în cărți, fiindcă la el în casă nu exista așa ceva. Acum, față de voi, pot să spun tot ce îmi trece prin minte, nu îmi este frică că nu o să mă înțelegeți. Atunci însă, când senzațiile erau recente, n-am avut cu cine să vorbesc. Și nici nu mi-a dat prin minte să scriu cuiva, sau să îmi fac niște însemnări. N-am făcut nimic altceva decât să stau pe gânduri la marginea mării și să ascult, nu am alt cuvânt mai bun la îndemână, ce se petrecea în conștiința mea. Poate că dacă s-ar fi nimerit cineva dintre voi lângă mine atunci, aș fi fost în stare să îi descriu mai sugestiv ceea ce simțeam. Acum însă cuvintele îmi cam lipsesc și în minte îmi apare o singură comparație. Eram emoționat, prieteni, ca și cum aș fi ascultat muzică.

Cu trecerea timpului intram tot mai adânc într-o stare de emoție confuză. De la un timp au început să mă tulbure ciudate imagini subacvatice, pe care le vedeam de îndată ce închideam ochii. Adâncurile au început să mi se pară atrăgătoare, accesibile și familiare. Mă transformam din spectator în participant. Mi se întărea sentimentul că redescopăr o lume de oare stătusem departe doar dintr-o neînțelegere. Am intuit apoi că adevărata mea vocație este marea și că viața pe care o dusesem până atunci fusese o eroare. Dacă nu mă înșel, oarecum asemănător ar trebui să gândească un sinucigaș înainte de a se arunca în valuri, cu un bolovan legat de picioare.

Îmi cam lipsesc cuvintele, sau, mai precis, nu mai am în memorie decât umbra sentimentelor mele de atunci. Așa fiind, voi face un salt în timp, spunându-vă că a venit o dimineață când mi-am dat cu claritate seama că o etapă din viața mea a luat sfârșit și că marea schimbare, după care suspinasem întotdeauna, se află la îndemâna mea, mă așteaptă. Secvența următoare mi-o amintesc, în mod excepțional, perfect de bine. M-am ridicat de pe locul unde stătusem în reverie și am intrat în mare. Răceala apei m-a înfiorat vag. Întocmai ca ostașii unei legiuni romane, care s-au făcut celebri mărșăluind spre moarte prin ape, numai pentru a nu suferi dezonoarea de a fi făcuți prizonieri, am înaintat spre larg. Nu erau deloc valuri, bătea o briză ușoară. Am pătruns tot mai adânc, fără să încerc măcar o clipă să schițez mișcările înotului și fără să mă dezechilibrez. În curând, apa mi-a depășit statura. Am mers mai departe, fără dificultăți de respirație. Mâinile îmi schițau, parcă fără voia mea, mici mișcări de vâslire. Înaintam în salturi ușoare. Apa era străvezie și așa a rămas mult timp. Dormeam, nici vorbă, era o halucinație. Dar cât de precise erau senzațiile! Cu câtă claritate simțeam apa pe care o vâsleam cu mâinile! Am văzut pești de tot soiul, multe alte animale marine, plante, cărora, din păcate, nu le știam și nu le știu nici acum numele. Priveam totul cu ochii larg deschiși. Nimic nu mi se părea ciudat. Dacă a fost un vis, a fost visul cel mai precis pe care l-am avut în viața mea. Senzațiile, în mod ciudat, mi-au rămas în amintire. Simt parcă și acum algele care îmi atingeau ușor pielea, simt vibrațiile ușoare provocate de trecerea unor pești. Simțeam că, în fine, mi-am atins scopul către care am tins o viață întreagă. Mi-e jale pentru că nu sunt în stare să povestesc mai plastic. Doar un film ar putea să mă completeze. Un film interpretat de un mare mim, a cărui figură mobilă să exprime tot ceea ce simțeam eu atunci.

După un timp apa a devenit mai întunecată. Am mers în continuare pe fund, de parcă aș fi avut greutăți legate de picioare. Am zărit în depărtare o sursă incertă de lumină, spre care m-am îndreptat. Drumul a durat mult. Era o stâncă ce aducea cu un tors de femeie. Pe măsură ce m-am apropiat de ea am simțit, râdeți dacă vreți, cum sentimentul de satisfacție mi se mărește, ajungând în cele din urmă să se transforme în extaz. Am început să plâng în hohote. Un om care plânge pe fundul mării, ceva ridicol. Unde mai pui că nici nu respiră. Gândiți cum vreți. Am stat acolo, răstignit pe suprafața vag luminoasă și netedă a Stâncii mult timp, nu știu cât. Vă asigur, prieteni, am trăit cea mai intensă fericire din viața mea. E mult, e puțin, nu știu.

Apoi a urmat drumul de întoarcere. La fel de lent, la fel de fantomatic și de imposibil. În clipa în care capul mi-a ieșit din apă am văzut imaginea cea mai bizară cu putință. M-am zărit pe mine însumi, nici mai mult nici mai puțin, stând întins pe cearșaful care făcea un contrast plăcut cu galbenul nisipului. Alături se afla moș Iacob, gazda mea. Trăgea dus pe gânduri din pipa lui, ce părea făcută din scoarță de copac. Pe față îi plutea umbra unui surâs îngăduitor.

Doriți să știți finalul? Cum s-au terminat lucrurile? Nici eu nu știu prea bine. După cele pe care vi le-am relatat a urmat o secvență pe care nu mi-o mai amintesc. Cert este că, după câteva clipe neclare, m-am aflat, în modul cel mai normal cu putință, alături de moș Iacob. L-am întrebat surescitat dacă m-a văzut ieșind din mare. A dat aprobator din cap. Dar aici, pe plajă, m-ai văzut? l-am întrebat. A încuviințat din nou. I-am pus întrebarea dacă i se pare firesc ca un om să se afle în două locuri diferite dintr-o dată. N-a zis nimic. S-a mulțumit să facă un gest neașteptat. Mi-a luat o mână între palmele lui, ce aduceau cu niște crabi bătrâni și mi-a bătut-o încet, liniștitor. Ce sens are să-ți bați capul, părea să spună toată ființa lui. I-am dat dreptate. Nu erau pentru mine ipotezele științifice, sau cele mai puțin științifice. Pentru mine fuseseră trăirile, fantasticele, covârșitoarele trăiri. Le avusesem, puteam să fiu mulțumit. Alții, dacă au chef, mi-am zis, să facă ipoteze. Este ceea ce vă spun și vouă, acum.

George Ceaușu

Infinipathia

Astăzi (cuvântul îmi sună ciudat în liniștea egală, zi și noapte, a navei), pentru un timp nedefinit, căderea a încetat brusc, căzusem în gol sau fusese vântul galactic, am privit prin hublou, îmi contemplam mormântul, era senin, universul parcă dormea, obosisem, din trupul meu, ceva pierdut, încercând să crească la loc, mă durea, pierdusem poate un simț al infinitului – exagerez, o sensibilitate specială, un punct de atingere – nu râdeți, voi sunteți prizonieri ai finitului, infinitul nu vă cade sub simțuri, cită vreme eu am convingerea că el poate fi atins, deși este riscant să te apropii de infinit fără o platoșă – te absoarbe adâncul, așa cum linia absoarbe un punct și universul o stea – infinitul rămâne egal cu sine însuși, el nu are de suferit ca un om, o galaxie, până și cu o parte infinită în plus ori în minus, eu tânjesc după un singur punct din ființa mea, pierdut, asta nu mă împiedică să fiu fericit, mi s-a îndeplinit o dorință din acelea făcute să te distrugă atunci când se îndeplinesc – dialectic, nu – mereu voi cădea, infinitul mă va copleși, înspre lumea voastră nu există întoarcere, dar aș vrea ca ecoul căderii, pornit înspre voi prin spațiul ca o rețea comunicantă între lumi, să ducă și o parte din existența mea, fie și la modul posibil, fiindcă va trebui să vă suspectați conștiința, în care infinitul s-ar putea strecura zidindu-vă, prin invazie progresivă, în inima lui, dacă el ar avea o inimă și dacă ar absorbi, ca o iubire unică, timpul și ființele; însă dintr-acolo vine un descântec păgân, de care trebuie să te ferești; rămâi de nerecunoscut de îndată ce îl auzi, apoi tu, punctul, devii căderea însăși, prăpastia întreruptă numai ca să poți rosti: astăzi.

Încremenisem, visam că ne cresc rădăcini, aerul interior ne încleșta de atâta vreme. Chiar și singurul pas pe care îl aveam de făcut până în Noul Babilon cerea un efort de voință. (Noul Babilon, spațiul – prolix, ca și epoca noastră, destinat timpului liber – era o încăpere a navei, în care se îngrămădeau obiecte din diferite timpuri istorice; tehnica a luat-o cu mult înaintea spiritului și această diferență de ritm este atenuată de om și prin păstrarea, în parte, și a obiectelor vechi, în preajma cărora sufletul se simte mai în largul lui, depășind un complex de inferioritate).

– De ce nu mi-ai spus?

Pentru moment, îmi înghițisem furia, dar abia mă stăpâneam, înciudat, că presimțirile mele se dovediseră întemeiate; nemișcarea fusese doar o mască; parcă vedeam neantul scoțându-și limba din spatele ei. Apăsasem ca din întâmplare pe o clapetă a monitorului de bord (indicator de viteză), apăruse pe cadran o cifră neverosimilă, patruzeci, viteza a patruzecea cosmică, spațiul se năruia, depășind orice închipuire, iar eu nu știusem nimic.

Întrebarea mea nu-l surprinse. Pesemne își avea de mult răspunsul pregătit.

– Iartă-mă! Plăcerea fructului oprit. Tu nu ți-ai fi permis asta, ești de o corectitudine aproape bolnăvicioasă.

Desfăcuse un circuit, recompunându-i structura cristalină, ca într-un joc.

– ... Te-ai fi mărginit la verificarea posibilităților navei, în limitele prudenței. Este însă o navă tahionică, și e normal să fii tentat de viteza maximă; interzisă, ca de obicei. Odată depășită viteza luminii, imaginația nemaiavând nici un rol, îți mai rămâne o cale de cunoaștere, atât. Riscul.

A tăcut. Am verificat dispozitivul pentru îndepărtarea efectului de contracție a spațiului. Funcționare normală. Am examinat orologiul biologic – timpul se scurge normal. Simpla prezență a omului de alături mă întărea în convingerea că riscul se cuvine ignorat.

În clipa următoare îmbătrânisem cu o sută de ani. Acul orologiului juca, rotindu-se rând într-un sens, când într-altul – vârstele noastre se succedau nebunește. Urcam, coboram prin timp sau eram simple proiecții dinainte de a fi sau după ce am fi fost pe lume. Nu simțeam nimic, lumina scăzuse, umbrele noastre creșteau de-a lungul peretelui, luând forme hidoase.

– Poate se menține inerția masei...

Prietenul meu prinsese glas.

– Numele de Sudarsham îți spune ceva? Există o teorie care ar trebui dezgropată, deși nu-mi dau seama ce înseamnă o masă imaginară.

Cuvintele îi fumegau într-o lumină roșie. Gândurile se împrăștiau în jur ca un mucegai. Am clipit din ochi și ei răsunau găunoși, amintind de niște coji de nucă. Fără îndoială, trupul îmi răsună a gol; formele lui au rămas goale, ca niște pahare de cristal. Gândurile au prins formă și contur. Treptat, mă ia în stăpânire o imagine dintr-o carte veche: o furtună de nisip în deșert; firele de nisip, miliarde, plutind, rostogolindu-se, angrenându-se, frecându-se unul de altul, scrâșnind – nisipul cântă.

Îmi codificasem în simboluri universale câteva repere din această rătăcire în infinit, încredințându-le unei memorii magnetice. Le-am introdus în decodorul audiovizual; atinsesem starea de contemplație.

Unui scafandru, urcând la suprafață, îi este necesară depresurizarea. Noi am revenit din adâncul infinitului fără platoșa de rigoare; neîndoielnic, ne vom prăbuși din nou – suntem o pradă ușoară. Trist, dar adevărat. Un pește mic devorat de un pește mare, devorat, la rândul său, fără să o știe, de un altul, și așa mai departe: subiect de caricatură. Oricât ne-ar înspăimânta cu lăcomia lui, infinitul acesta este hrană altuia.

E, totuși, o forță care ne apăsă; care ne poruncește să rămânem în același punct. O invazie virotică, pornind dintr-un punct al organismului, de o anumită sensibilitate? Inerția de trecere de la masa reală înspre cea imaginară?

Diagnosticianul de bord îmi catalogă simptomele, apoi amuți, semn că atribuțiile pentru care a fost programat erau depășite. Prietenul meu are obrazul cenușiu, cu pete roșietice. Pleoapele îi lunecă în jos. Mai am puterea să îi șterg sudoarea de pe frunte. Trăiesc aceleași senzații, poate mai diminuate (desigur, se vor accentua în curând): fruntea îmi e grea, din ce în ce mai grea, febră aproape de limită, o cădere a tensiunii, greață continuă; dar nu – e spaima de necunoscut, înfiorarea de surpriză a unei noi prăbușiri. Mi-am găsit refugiu doar în ochii lui, care rămăseseră întredeschiși, cad în gol, este o beție neputincioasă – umilitor cât de puține știu despre timp și infinit, noțiuni .necesare ca aerul și apa, câtă vreme știința și tehnologia au lunecat pe spirala logaritmică – privesc în ochii lui, lumina și genele se amestecă, un păianjen, cercurile plasei sunt strâmbe, infinitul poate fi atins, nu vă apropiați de el fără o platoșă... Simt cum îmi cade peste umeri, ca o mantie, tristețea – încet, ireversibil.

Carmen-Madeleine Cioroianu

Agonie albă...

În marea sală a Centrului spațial se află un tablou, o capodoperă a secolului XVIII. La prima vedere prezența acestui ulei într-un loc atât de nepotrivit trezește mirare. Într-un muzeu ar fi rămas o operă de artă și atât. Aici, tabloul drapat cu negru, păzit de doi gardieni și de încă un om, reprezintă acel ceva din viața Centrului Spațial de care oamenii se feresc să vorbească. Aceia care îi știu taina și trăiesc ar salva tabloul înainte de orice, pentru că existența au pierdut-o în timp.

* * *

Drumul era albicios de parcă totul ar fi fost înmuiat în făină. Copacii alburii, cu crengile îndreptate spre cerul de albastru ireal, ca o tipsie inexistentă, dar pe care ochii o vedeau mai mult din dorința schimbării de decor. Pământul acoperit de zăpada murdară a prafului din care se ridică aburi albi. Oh, unde este pământul, pământul adevărat, negru, reavăn, cu mirosul acela proaspăt și rece! Totul este atât de alb! ...

Până și coviltirul căruței care înaintează plictisită pe drumul ce nu se mai sfârșește, până și el a devenit albicios sub norul de praf. Din loc în loc se văd pete cenușii, de parcă celui care a pictat totul în alb i s-ar fi terminat vopseaua. Căruța merge încet, trasă de caii cu coama încărunțită de pulbere, insensibili la bicele și înjurăturile omului din căruță. Dar nici el nu mai poate continua. Oboseala aceasta albă îl cuprinde, încremenirea asta a drumului și zbaterea căruței ce încearcă s-o risipească, asemeni unei larve ce luptă pentru a depăși spațiul gol și lipsit de sens dintre viață și moarte. Omul își dă seama de primejdie și încearcă să se scuture din amorțeala cu gust fad de praf. Îndeamnă caii, ridică biciul, dar mâna cade lipsită de vlagă, și el se prăbușește înapoi în alb. Și spasmul reîncepe ca pulsațiile neregulate ale unei inimi ce-și așteaptă din clipă în clipă sfârșitul. El iubește pământul acesta, și cerul acesta, și drumul acesta. Își iubește și căruța, și caii. Doar sunt toate ale lui. Nu, nu chiar toate. Pământul, pământ n-are și cât ar mai vrea, oh, cât ar vrea măcar o fărâmă din pământul acesta imens să fie a lui. Dar de unde? De unde? O revoltă surdă îl cuprinse împotriva pământului. Și el, el de ce n-are dreptul la pământ, de ce?

Și cerul ăsta care a văzut atâtea și a rămas neschimbat! A văzut biciul sfârtecându-i pielea, a auzit sudălmile grele ale boierului și a tăcut, nu s-a prăbușit peste mâna aceea care lovea, lovea, lovea. Nu, a rămas la fel de albastru și de frumos. Oh, Doamne!

Strigătul sună nefiresc, spărgând liniștea albă, speriind caii ce tresar ca sculați dintr-un somn adânc. Omul, privi înspăimântat de puterea degajată de cuvinte. Aerul vibra cu o intensitate amenințătoare. Și el tăcu speriat recăzând în tăcere. Decorul surâse alb, încremenind apoi cu fiecare parte, conștient de forța lui. Căruța se scurse încet pe osiile ei albe până la cotitura drumului și apoi dispăru înghițită de hăul alb...

* * *

Același drum, de mii de ori. Atmosfera aceasta dezolantă! Și calul și omul care își duc viața pe o pânză. O viață de umbre și lumini. Iar eu, un punct material ce încearcă să tragă cortina secolelor trecute.

– Sunt agenta 225! Sunt agenta 225!

De patruzeci și opt de ore repet apelul disperat spre lumea mea. Această experiență este o nebunie! Sunt agenta 225 și am misiunea de a descifra trecutul unei planete ce a trăit în fragmente de timp, în perioade albe, în plecări și reveniri. O tablă de șah absurdă, pe care pătrățelele negre sunt mai numeroase decât cele albe. Proiectarea în spațiul și timpul acestui tablou, de fapt în gândirea materializată a pictorului! Ce prostie! Recapitularea misiunii nu mă poate liniști. Mă simt prinsă în urzeala unui păianjen monstruos ce așteaptă parcă clipa când nu voi mai avea nici o scăpare. Prostii! Și totuși nu reușesc, simt, nu reușesc să captez ideea, nu înțeleg. Oare aparatul va reuși să mă readucă în timpul și spațiul meu? Mi-e frică, mi-e frică! Sunt un cobai și atât. Aparatul n-a fost experimentat. Știu, și totuși mă mint. Oare drumul acesta nu se va termina niciodată pentru mine? E praf, e gol, și e frig. Omul și caii și eu ne-am întâlnit la mijlocul unui drum fără început și fără sfârșit, la mijlocul unui drum care nu există. Mi-e frică...

* * *

În marea sală a Centrului Spațial se află un tablou drapat în negru. Este o capodoperă a secolului XVIII. Păzit de doi gardieni și de încă un om. Un om cu ochii ațintiți undeva într-un punct al tabloului. Și nimeni n-a îndrăznit niciodată să întrebe de ce?

Carmen-Madeleine Cioroianu

Culoarea morții era albastră

Palmierii albaștri mă întâmpinară cu același freamăt vesel. Clădirea bazei se profilă în amurgul soarelui, care mai mult avea darul să ne înghețe sângele în vine, decât să-și trimită spre noi căldura și lumina. Albastru, peste tot albastru. Solul cenușiu cu reflexe albăstrii ce izbucnesc din grăunțele ce-l alcătuiesc. O vegetație de culoarea cernelii, un soare violaceu și, pe deasupra, umbra mea azurie. La dracu cu tot albastrul din lume: Costumul meu e alb, alb. M-aude cineva? Costumul meu e alb. Și nava mea e albă. Și Sen... Nu, el nu e alb. El este negru. Da, e negru, Și ce dacă? Eu n-am nimic împotriva lor. Sen este un bun pilot. De ce, dumnezeule, a trebuit să adormim amândoi? Drumul nostru era calculat cu minuțiozitate. Habar n-am cum de ne-am trezit pe planeta asta blestemată. O planetă albastră. Stația meteorologică e distrusă. Și doar îl prevenisem pe Sen. Acum, în orice clipă, putem fi atât de aproape de... Nu, nu vreau să rostesc acest cuvânt. Abisul care se deschide înainte, o cădere în gol, în care viața ți se concentrează într-o fracțiune de secundă. Viața. Nu vreau să mor. Ce stupid! Nu există nici-o speranță pentru noi și totuși ne încăpățânăm să luptăm, să luptăm cu disperare pentru, nu contează cât, un minut, o secundă de existență. O secundă, e adevărat, dar o secundă în plus. Nu vreau să mor pe planeta asta!

Of! în sfârșit, am ajuns. Ah! Eram sigur. Sen doarme. Dumnealui se odihnește! Azi-noapte a păzit stația meteorologică. Pot să fiu liniștit, nu? Furtuna aceea îngrozitoare nu va izbucni, sau chiar dacă o va face, noi vom ști din timp. Sigur. Simt că înnebunesc. Nu știu cum mă stăpânesc să nu-l lovesc, îmi vine să-l omor! Ce-ar fi? Rezerva de apă e pe sfârșite. Pentru unul singur ar ajunge mai mult timp. Dumnezeule! Secunda în plus, nu? Clipa mea de viață, de viață reală ar trebui să coincidă cu clipa adevărului. Unicul moment când suntem noi înșine. Așa spunea Nadina și ochii ei negri deveneau mai adânci, de nepătruns în strălucirea lor stelară. Nu, nu trebuie să mă gândesc la ea. Nu acum. Nu acum. Acum o să-l trezesc pe Sen.

– Sen, scoală. Scoală, n-auzi? Vino să vezi ce ispravă ai făcut. Sen?

Ce mai are și Sen ăsta – Parcă e un bolovan. N-are nici-o grijă. Se crede în vacanță.

– Sen, Sen? Sen! Sen, n-auzi? De ce nu răspunzi? Răspunde! Sen, te rog, te rog, nu glumi. Râzi, nu-i așa? N-am chef de joacă! Termină odată! Ce, ce vară mai e și asta? Nu se poate! îți bați joc, nu? îndrăznești să râzi de mine, negru murdar? Ai merita să... Fals, fals, fals. Totul s-a sfârșit. E mort! Mort! Trebuie să mă liniștesc. Ah! dacă aș avea niște scotch. Să beau, să beau ca să uit. Să uit. Am rămas singur. Trebuie sări îngrop. Unde o fi sapa mea? A, iat-o!

– Stai aici, Sen. Știu că nu-i frumos să te las singur în ziua morții tale. Îmi pare rău, dar nu pot altfel... N-o să stau mult. Unde o să găsesc un loc? Aici, aproape de bază. Da, cred că aici e bine. Ce greu intră sapa în solul ăsta! Dacă se poate numi sol... În sfârșit! Doamne, ce greu e trupul lui Sen! Ce, ce are în brațe? Ce-i asta? Apa!!!! Dumnezeule! Apa!!! Am rămas fără apă! A băut-o toată! Toată! N-a rămas nici o picătură. Ticălosul! A făcut-o înadins. Negru invidios și josnic! A vrut să mor. Nu, nu vreau să mor ca un câine. Vreau acasă! Pământul, Pământul nu poate fi departe. Fără apă n-am nici-o șansă. Nici una. Ce sete mi-e!

– Sen, de ce mă privești așa?

Te bucuri, nu? Nu te mai uita la mine! închide ochii, închide-i! Nu mă aude. Nu mă... Ce dracu? Am înnebunit de tot? Cum să mă audă? Doar e mort! Dar dacă se preface? Dacă a ascuns apa ca să trăiască el mai mult? Apa l-ar ajuta. Poate că o să vină o echipă de salvare. Iar eu, eu aș fi îngropat în locul lui. Da. Aș sta în groapă cu mâinile pe piept. Cu ochii închiși. Nu! Ce e cu mine? Ce se întâmplă? Nu, nu trebuie să gândesc astfel. Ce prostii îmi trec prin cap. Mi-e sete! Mi-e sete! Tot trupul îmi arde. Apă! Apă! O picătură. Numai o picătură. Bidonul e gol. Gol! Pistolul. Ce rece e! E bine așa. Acum, acum a început să ardă totul. Ce frumos e! A dispărut albastrul. Flăcări care dansează sălbatic. Ce cald e! De ce mă arde așa? Apă! Mi-e sete! Pistolul. Da, ar fi o soluție. O simplă apăsare și gata. Nu. Nu vreau! Poate că tocmai acum sosește o navă. Poate că o să scap. Trebuie! Vreau să mă întorc pe Pământ, s-o caut pe Nadina și să-i spun. Am atâtea să-i spun. Nadina. Doamne, cum mă arde! Centuri de foc mă strâng. Ochii. Mii de lănci arzânde îmi înțeapă ochii. De ce? Apa. Apa. Ochii. Nadina. Pământul. Apa!...

Carmen-Madeleine Cioroianu

Casa de pe colină

Când în seara zilei de 18 august 197... șeriful anunță la cârciumă că în oraș va veni un individ, de profesie doctor și pe nume Glenn, nimeni nu se miră. Era un fum să-l tai cu cuțitul și mi-amintesc că John Thursby a spus că noul doctor o să închidă localul fiindcă aerul e poluat. Toți au început să râdă, dar le-a pierit pofta când au aflat că tipul ăsta, Glenn, nu era un doctoraș oarecare venit în orașul nostru să se căpătuiască. De altfel nici nu venea pentru noi, ci pentru bieții bolnavi din Casa de pe Colină. Așa numeam noi ospiciul situat în afara orașului. Oamenii evitau să-l pomenească în discuțiile lor. Era un subiect pe care trebuia să-l ocolești. Nu de alta, dar imediat îți căuta cineva pricină. Cred că oamenilor le era rușine de vecinătatea asta neonorabilă. În ultimul timp ospiciul se afla sub conducerea sorei șefe, domnișoara Andrew, o scorpie afurisită. Pare ciudat, dar toți se temeau de Colină, iar cei care aveau de-a face într-un fel sau altul cu cei de-acolo, nu erau priviți cu ochi buni.

Eu, care mă bucuram de respectul oamenilor, de când îl bătusem zdravăn pe Billy Jack, le surprindeam uneori privirile suspicioase și asta numai pentru că lucram ca îngrijitor acolo.

Încet, oamenii s-au ridicat să plece. Eu am ieșit printre ultimii. Era o seară tare frumoasă. Drumul spre Colină era construit din pete de lumină și întuneric. Așa e și viața noastră. Ți se servește meniu-ul complet, dar nu știu cum se face că totdeauna părțile negre sunt mai mari. Tare-aș vrea să-l văd pe ăla care a zis că fericirea plictisește. Dar, până atunci, drumul părăsea șoseaua principală, dând într-o cărare îngustă. Trebuia să trec printr-o pădure, dar cu toată ora înaintată nu-mi era teamă. Făcusem drumul acesta de mii de ori. Luna era ca un condur de argint și, nu știu de ce, m-am simțit deodată eliberat. De ce anume eliberat n-aș putea să spun. Dar asta a fost senzația. Aveam impresia că văd pentru prima oară pădurea...

– Domnule comisar, sunt clipe în viață când te simți cel mai bun, cel mai frumos! Atunci am trăit un astfel de moment.

Poate a fost de vină vechea pădure, copacii argintați palid de lumina lunii, umbrele mlădioase ale ierbii. Am iubit totdeauna iarba. Eu m-am născut la țară și acolo am învățat să iubesc pământul și darurile lui. Am învățat mai ales să le văd, să le simt ca o parte din ființa mea. Cărarea urca și printre pomi se zărea clădirea albă a Casei. „Ca un far în noapte”, așa spunea doctorul Harvey și nu sunt sigur dacă tonul lui nu suna ironic.

Când am ajuns mi-am dat seama că în lipsa mea se petrecuse un eveniment deosebit. În holul mare erau așezate două valize mari de piele. Nu erau prea noi, dar bine întreținute, de culoare neagră. Păreau foarte grele. Tocmai mă întrebam cine o fi venit, când un glas spuse:

– Jo, nu te. mai holba atâta la valize. Pune mâna și du-le sus. A sosit doctorul Glenn.

Ei bine, să-mi fi spus cineva că la Bursă s-a anunțat falimentul societății Manfred & Comp. unde aveam și eu acțiuni și nu m-aș fi mirat mai tare. Dacă n-ar fi fost primele cuvinte aș fi jurat că nu domnișoara Andrew îmi vorbise. Unde era glasul care-ți dădea senzația tâmpită pe care o încerci pe scaunul dentistului? Vocea îi era aproape normală. Oare de ce o fi așa de tulburată? Am luat valizele și le-am dus în cameră.

– Bună seara, domnule doctor!

Deci ăsta era doctorul Glenn. Mă privi scurt și apoi îmi indică ou un gest la fel de scurt unde să pun bagajele.

– Mai aveți nevoie de ceva, domnule doctor?

– Nu, mulțumesc. Despachetează-mi, te rog, lucrurile!

Doamne! Acum înțeleg de ce era tulburată domnișoara Andrew. Era un om înalt, slab, de o slăbiciune uluitoare. Pielea îi era nefiresc de întinsă pe pomeți, de o culoare bătând în cenușiu-verzui. Un fel de încremenire a mușchilor. Nici o tresărire. Numai ochii erau de o mobilitate obositoare. Foarte negri. Când m-a privit am avut impresia penibilă că sunt măsurat și cântărit, am avut senzația groaznică că omul ăsta, dintr-o singură privire, știe totul despre mine, chiar și ceea ce eu nu știu.

Când mi-a întins cheile de la valize i-am văzut mâinile cu degete prelungi ca niște gheare, cu epiderma gălbuie ca a rațelor doamnei Johnson. Tot timpul cât am stat în camera lui m-a urmărit un sentiment ciudat. Deși părea că nu-mi dă atenție mă simțeam controlat. Am căutat să termin cât mai repede. Când am ieșit, aproape am alergat până în camera mea unde am băut un whisky dublu. Mi-am mai turnat unul, m-am așezat în fotoliu și abia după aceea m-am simțit mai bine. Biata domnișoară Andrew! O iertasem pentru toate șicanele pe care mi le făcuse.

În zilele care au urmat mi-am dat seama că totul s-a schimbat. Un fel de teroare se instalase în rândurile personalului. Aceeași senzație de repulsie, amestecată cu teamă, o citeam în ochii oamenilor, fără deosebire, doctori, surori, chiar bolnavi, atunci când apărea doctorul Glenn.

Era, totuși, un doctor bun. Cu subordonații săi se purta cu un fel de politețe rece, oarecum disprețuitoare. Nimeni și nimic nu putea să-l tulbure. Era exigent, iar atunci când făcea o observație ironia lui era zdrobitoare. După o săptămână, doctorul Helm a plecat. Totul a pornit de la un tratament greșit aplicat. Nu era o greșeală prea gravă, dar, după o admonestare publică, făcută în modul cel mai jignitor cu putință, doctorul Helm a părăsit spitalul. Apoi au început să plece unul după altul. Parcă doctorul Helm lăsase vorbă să-l urmeze cu toții. Nu mai rămăsese nici un doctor, iar din personalul de serviciu doar eu mai eram. Rămăsese și domnișoara Andrew. În locul celor plecați au venit niște oameni la fel de ciudați ca și doctorul Glenn. Aceeași înfățișare lipsită de trăsături omenești, aceiași fel de a fi. Parcă erau cu toții frați. Chiar și în modul cum au sosit. Adică n-au sosit, pur și simplu ne-am trezit cu ei prin spital. Zilele se scurgeau și apăruseră aparate noi ciudate. Le-am văzut într-o zi când am intrat în sala nr. 1 ca să fac curățenie. Am rămas încremenit de uimire. Când oare apăruseră toate mașinăriile astea! Am vrut să le cercetez mai de aproape, dar atunci a apărut doctorul Glenn.

– Ce cauți aici?

– Aăă... vreau ăăă... vreau să fac curățenie, domnule, doctor.

Mă simțeam ridicol, mă bâlbâiam de parcă cine știe ce aș fi vrut să fac. Doctorul m-a străpuns cu privirea și, pentru o clipă, am avut senzația că-mi stoarce cineva creierii.

– Nu-i nevoie. De acum înainte n-ai ce căuta aici. Treaba dumitale este să faci curat în hol și în saloanele bolnavilor.

– Am înțeles, domnule doctor!

A mea era vocea uscată și sugrumată? Mă simțeam sleit de puteri. M-am dus în camera mea și mi-am turnat un whisky dublu. În ultimul timp asta era singura metodă de a mă liniști. În oraș nu mai coborâsem de trei săptămâni. Doctorul Glenn nu permitea ieșirea din spital pe motiv că nu știe când are nevoie de noi. M-am hotărât să-i spun doctorului Glenn că vreau să plec. Nu mai puteam suporta...

– Domnule comisar, nu inventez, mi-era groază! Încă nu știam de ce. Dar totul era anormal. Oamenii aceia, credeți-mă! Felul cum se purtau cu bolnavii... Nu știu cum să vă explic. Nu-i maltratau, le îndeplineau toate dorințele, le alinau durerile și, totuși, era ceva ciudat în atitudinea lor. Nu zâmbeau, nu vorbeau, nu erau umani.

Am încercat să dorm dar n-am putut. În ultimul timp aveam insomnii, iar când reușeam să adorm, mă chinuiau coșmaruri groaznice. Am vrut să îmi mai torn un whisky, dar se terminase. Trebuia să cobor la parter să iau o sticlă. Coridorul era pustiu. Era liniște, însă nu acea liniște dintr-o casă în care oamenii dorm. Era o tăcere nefirească. Mi-am luat sticla și am ieșit afară. Și atunci, pur și simplu, am simțit că înnebunesc. Mi-a venit să urlu, să fug sus în camerele bolnavilor incurabili și să mă închid acolo.

Pe pajiște era un fel de avion, sau nu știu ce-o fi fost! Avea forma unei elipse foarte turtită, argintie. Părea o navă din filmele de aventuri. Dar nu era un film. Era realitatea, numai și numai realitatea. O mulțime de oameni se învârteau în jurul ei. Doctorul era și el acolo. Deodată am văzut un grup de bolnavi mânați din urmă către vehicul. Erau ca halucinați, în lumina lunii pielea le sclipea într-un mod ciudat. Atunci am înțeles de ce nu aveam voie într-o anumită aripă a spitalului.

Cine erau acești monștri răpitori? Cine erau și ce voiau? Bieții bolnavi trebuie salvați!

Deodată unul dintre ei m-a văzut. Am început să fug. Am alergat, am alergat. Îi simțeam mereu în urma mea. Pădurea părea ciudată înfricoșătoare. Aș fi vrut să fiu un copac, o frunză, aș fi vrut să fiu orice. Mi-era frică, o frică teribilă!

– Domnule comisar, ei, ei nu sunt oameni! Nu sunt oameni! Nu știu cum am ajuns aici. Trebuie să-i salvați pe oamenii aceia, pe bolnavi. Ființele acelea trebuiesc prinse și distruse! Distruse! Domnule comisar, credeți-mă, nu-i o poveste! Domnule comisar, eu...

– Liniștește-te, Jo! Liniștește-te! Mergem chiar acum. Mașina e pregătită. Mergi cu noi sau rămâi să te odihnești?

– Merg cu dumneavoastră, domnule comisar.

* * *

– Glad, trebuie să ne grăbim. Omul acela o să alarmeze întregul orășel. Dacă l-am fi prins, ar fi fost mai bine pentru toți. De ce a fugit? Doar a văzut că nu avem arme.

– Lasă, Dood. Nu te mai necăji. El nu era bolnav. Și apoi tot n-ar fi înțeles. Oamenii pun încă multe lucruri la îndoială. Chiar și aceștia, care peste un an se vor întoarce perfect sănătoși. Vor crede că priceperea doctorului lor i-a făcut bine. Și îi vor fi recunoscători.

Poate cândva, mai târziu, oamenii vor ști să ne spună un simplu „mulțumesc” din inimă.

* * *

– Domnule comisar, domnule comisar! Am căutat peste tot. Nici urmă de bolnavi. Spitalul este pustiu. Doar iarba de pe peluză este călcată. Altfel s-ar crede că aici n-a stat nimeni.

– Bine, sergent. Mulțumesc. Pregătește mașina!

– Domnule comisar, cum rămâne cu mine? Eu ce fac?

– Nimic, Jo. Absolut nimic. Voi raporta la Frisco, va veni o comisie. Se va face o anchetă mare. Altceva nu se poate face, îmi pare rău. Tu rămâi aici, să răspunzi la întrebări. La revedere, Jo.

– La revedere, domnule comisar.

Mașina porni repede, înghițind lacom cărarea. Casa se zărea din ce în ce mai puțin, ca un far în noapte.

Carmen-Madeleine Cioroianu

Crinii

Pe masa de lucru a lui Old-Crin se zăreau edițiile de seară ale marilor ziare. Bătrânul își scutură petalele albe, puțin îngălbenite de vreme și începu să parcurgă încă o dată articolele. Toate vorbeau despre suprapopularea planetei, despre necesitatea găsirii unei alte planete, care să ofere condiții de viață crinoizilor.

– Ușor de zis, ușor de zis. Dar unde să găsești o planetă cu mediu propice dezvoltării noastre? Ultimele cercetări vorbesc despre o planetă dintr-o galaxie îndepărtată. Ar fi o soluție. Și, totuși, ar fi periculos. Adaptarea rămâne o problemă deschisă. La întrunirea crinoizilor voi cere discutarea acestui lucru.

* * *

Drumul se oprea brusc, tăiat de linia neregulată a copacilor. Totuși, ultimele vile se mai zăreau încă. Pe fundalul cerului însângerat se proiectau amenințătoare coroanele copacilor. Șoaptele crengilor mă închid în învelișul sonic al îndemnului. Să merg, să merg. Gândurile se aliniază cuminți, apoi urmează explozia. Gânduri împrăștiate luptă sub teroarea sunetelor. Pașii mă poartă singuri. Unde? Nu are importanță. A!... Ochii mi se zbat în durere. Schimbarea decorului i-a lovit nemilos. Dansul șoaptelor continuă. Creierul meu lucrează înfrigurat. Intrarea strict oprită! Intrarea strict oprită! Intrarea... intrarea? Mâinile se întind albe, goale, să rupă unduirea materiei în spațiu. Să merg, să merg. Copacii întind un braț acuzator. Cerul se prelinge în lacrimi grele. Șerpii verzi ai pământului mi se agață de picioare. Să merg! Să merg! Alb, drumul se lățește în alb. Cad pe banda impersonală, străjuită de foșnete melodioase. Totul unduiește lin. Rămâi, rămâi, rămâi! Masa clipește stins. Îmi închide drumul. Cerul se zbate, prins în capcanele timpului. Lemnul tare mă cuprinde în brațele-i infinite, liniștitoare. Lacrimi albastre, lacrimi cenușii, lacrimi negre, lacrimi închise în clepsidra necunoscutului. Ramurile copacilor amenință tăcut. Cresc încet, dar sigur, umbrele cuprinzătoare, umbrele nopții, umbrele,

– Cine ești? Tăișul întrebării scutură copacii, clepsidra încremeni și clipa căderii se multiplică la infinit.

– Cine ești, cine ești, cine ești...

– Cine sunt? Doamne, cine sunt? Ochii negri ard. În focul lor se oglindesc propriile-i chinuri. Doamne, cum ard! Răspunsul, care este răspunsul?

– Sunt Cosimna.

– Sunt Cosimna, sunt Cosimna, repetă copacii la infinit. Sunt Cosimna șoptesc șerpii verzi. Focul se aprinde mai tare, crește. Ard. Simt că ard. Vreau să fug. Șoaptele, șoaptele susură încet. Rămâi, rămâi! Arde. Totul arde? Cerul, cerul arde? Nu, el plânge cu aceleași lacrimi cenușii și negre. O lacrimă cenușie, o lacrimă neagră.

– Numele tău e Maria.

Maria, Maria, ramurile copacilor biciuiesc aerul, tentacule nevăzute se apropie, le simt. Cuvântul, cuvântul mă ucide. Încerc să mă ascund sub vălul greu al părului. Ramurile mi-l răsfiră, descoperindu-mă.

– Eu sunt Omul.

Omul, Omul repetă înveseliți șerpii.

Cărbunii ard mocnit. Când oare vor străluci din nou? Omul întinde mâna lungă, puternică, transparentă.

– Vino, stai jos.

Ramurile tac. Și șerpii tac. Raze palide îmi strâng mâna în brățara imposibilului.

– Vino, Maria. Tu ai plecat de mult, de mult. Atât de demult, încât ei, te-au uitat. Vezi, numai câinii nu te-au uitat. Au adulmecat tăcuți parfumul tău. Ei nu uită niciodată.

Fulgere galbene izbucnesc scurt din grămada informă a crengilor. Alb. Din nou alb. Masa clipește din ochiul ei, acum îmbrăcat în alb. Nu, nu vreau să merg. Dar mâna mă trage nerăbdătoare. Cad din nou pe banca ce, deodată, mustește de personalitatea ce izvorăște din lemnul tare și sigur.

Ochii mei trăiesc independent de voința mea. Nu trebuie, nu trebuie să privesc acolo. Flori, flori cu petale moi se revarsă, se rotesc în căutarea unei victime. Florile vibrează, aerul se zbate prins în mrejele lor. Își schimbă culoarea neîncetat. Roșu sângeriu, apoi negru, un negru rău, aspru. Florile. Simt că mă-năbuș. Acum sunt albe, negrăit de albe, de pure, de luminoase. Dansează, uluite parcă de farmecul lor. Vor să cuprindă totul. Petalele șoptesc ceva. Nu vreau să ascult.

– Maria, Maria tu ești a noastră. Maria.

Nu! Țipătul sfâșie brațul florii. Din rana proaspătă se scurg picături mari, verzi. Omul mă trage într-o goană nebună. Ramurile se apleacă, biciuindu-mă crunt. Șerpii își înfig colții mici, bucurându-se. Florile cresc, cresc mereu. Glasul lor sună tainic, insistent, paralizant: Revino, revino, revino!

Drumul se deschide înaintea mea. Un pas numai și...

– Pleacă, Maria, pleacă! Nu mai veni. Or să mi te ia din nou. Du-te și nu mai reveni!

Un pas, încă un pas. Dar el? Cine?

– Pleacă, pleacă! Să nu te întorci niciodată aici!

Drumul se deschide larg. Copacii gem, sfâșiindu-i hainele verzi, risipindu-le printre șerpii ce se mușcă într-o luptă continuă. Pașii mă poartă înainte. Gândurile încep din nou să se alinieze cuminți.

– Ah! țipătul se opri la jumătate. Mă prăbușesc în gol. De ce durează atât de mult! Cad! cad! Opriți-mă, opriți-mă, opri...

* * *

A doua zi când poliția, chemată de la un telefon public, sosi la locuința actriței Cosimna Lack găsi o mulțime de oameni care comentau moartea cele mai bune actrițe a anului. Medicul legist constată decesul și scrise pe fișă: „Atac de cord”. Cadavrul a fost transportat de urgență la morgă. Încetul cu încetul lumea se risipi. Bătrâna menajeră a Cosimnei începu să facă ordine, lacrimi mari îi șiroiau pe față. Deodată, un șuier brăzda aerul.

Peste câteva ore, când inspectorul Keaton veni din nou pentru a lua un interogatoriu bătrânei avu neplăcuta surpriză de a găsi un nou cadavru în locuința artistei.

Medicul legist constată decesul și scrise pe fișe: „Atac de cord”.

Inspectorul rămase singur. Începu să se plimbe gânditor prin cameră. Se opri să admire tablourile. Era un bun cunoscător de artă. Nici nu auzi șuieratul prelung ca de șarpe... Tentaculul alb îl prinse. Începu o luptă pe viață și pe moarte...

În zori, poliția a fost chemată, pentru a treia oară la locuința actriței Cosimna Lack. Când pătrunseră înăuntru găsiră casa devastată, de parcă ar fi avut loc o bătălie îngrozitoare, într-un colț, inspectorul Keaton, mort, ținea strâns în mână un frumos exemplar de crin. Cel mai frumos crin din lume, pe care renumitul savant John Peterson ținuse să-l ofere actriței. Era primul exemplar dintr-o serie oare începuse deja să se vândă. Cadavrul inspectorului era oribil mutilat. Din frumosul crin curgeau picături mari, verzi.

Întreaga poliție se puse în mișcare pentru a prinde pe sadicul asasin al celor două femei și al inspectorului Keaton.

Când medicul legist se îndreptă spre casă era o seară minunată. Se simțea din nou tânăr. Vântul aducea mireasma crinilor ce invadaseră orașul. Toți cumpărau crini.

Se gândi că ar fi cel mai frumos lucru dacă i-ar duce și soției sale un buchet de crini. De când oare nu-i mai luase flori? Și, binedispus, grăbi pasul, după ce alesese, din coșul vânzătoarei, cele mai frumoase exemplare.

Daniel Cocoru

Manuscris găsit în depozitul WOW

Domnule,

Perspicacitatea dv. conjugată cu abilitatea OPERATORULUI meu au dat frumoase rezultate; am reușit să sustragem – nu fără greutăți – filele care vă interesează. Le vom expedia cu primul CURIER.

Primiți, etc.

J.P.L.

13 mai

O mașină automată pentru colectarea deșeurilor menajere – întreprinderea de salubritate a orașului oferă un mare premiu pentru modelul cel mai reușit; mă tentează propunerea!

16 mai

Cred că formula cea mai potrivită e un biomecanism.

Pentru a nu fi stânjenit de aglomerația de pe străzi are nevoie de mare mobilitate: Va zbura!

2 iulie

Am terminat prototipul.

La partea inferioară, într-un sac de plastic negru, sunt depozitate deșeurile, aglomerate în cuburi.

3 iulie

Funcționează perfect.

S-ar putea să câștig premiul oferit de municipalitate.

Peste o săptămână, proba publică!

10 iulie

Victorie, am câștigat!

Mi s-au comandat 12 bucăți de... M-am hotărât: numele lor va fi: PRINALDE.

28 iulie

S-a terminat. A intervenit armata și a cumpărat totul.

Adaptate, PRINALDELE vor lupta în junglă împotriva partizanilor; după capturare, aceștia vor fi presați și depozitați în formă de cuburi la un centru de cercetări speciale.

30 august

Se aude că, la centru, cuburile, tratate în mod corespunzător, vor servi la fertilizarea regiunilor distruse de bombele chimice.

1 septembrie

Opoziția mea = 0. Toți se uită urât la mine; mi se reproșează că nu vreau ca acest război îngrozitor să se termine mai repede.

5 septembrie

Azi am fost arestat; sunt acuzat de colaborare cu dușmanul. Ce sfârșit idiot!

16 septembrie

Oroare! Ieri, spre seară, întregul lot experimental de PRINALDE adaptate a evadat.

Pe înserat, Străzile sunt pline de oameni ieșiți la plimbare – în câteva ore orășelul era aproape gol.

O fâlfâire, un foșnet, apoi nimic. Nu mai exiști! Ce grozăvie!

* * *

O zi

Cred că este ora prânzului. Tot ce mai era viu s-a înarmat și a plecat la vânătoare de prinalde.

S-a înserat. Nimeni nu s-a mai întors.

A treia zi?

Orașul e pustiu.

Singurele ființe vii suntem noi, pușcăriașii.

Liniște peste tot.

De două zile nu ni s-a mai adus mâncare.

Peste tot e liniște.

Din când în când urlăm a disperare.

Liniște.

Afară, PRINALDELE se rotesc în cercuri moi, adulmecându-ne.

Daniel Cocoru

Granule de întuneric

În uriașa cameră de spital sunt doar două paturi metalice așezate de o parte și de alta a ușii de lemn; monștrii aceștia patrupezi sunt albi, dar în unele locuri vopseaua a sărit lăsând să se vadă metalul negru, oxidat. Fiecare pat este acoperit cu câte o pătură cafenie pe care se întretaie, formând pătrate sau poate romburi, niște linii roșii ce pornesc de undeva de sub cearceaful ce acoperă marginile păturilor. Patul din stânga ușii este ocupat de peste șapte luni de A. Kbilno el așteaptă să poată pleca, sunt ultimele ore pe care le petrece în spital.

– Vă rog să priviți în stânga! Desigur, ați observat o pată roșie pe ocean – este vestita insulă coraliferă Morbipams, care împreună cu vecinele ei, Tonga și Toubouai, vor fi așa de vizibile peste câteva clipe...

– Nemaipomenit! Survolăm în aceste momente chiar mijlocul „triunghiului morții”!

– Și ce-i cu asta, Kbilno?!

– Cum, nu știi că în această groaznică zonă, delimitată de insulele Tonga, Toubouai și Morbipams, dispar fără să lase nici o urmă, în fiecare săptămână, circa 3.076 de avioane? Se volatilizează pur și simplu!

– Este normal, într-o regiune foarte circulată sunt și multe accidente...

– Mă scuzați că intervin! Domnul are dreptate, calculele efectuate de statisticieni arată că fenomenele din așa-numitul „triunghi al morții” se încadrează perfect în legile cunoscute.

– Bine, dar gândiți-vă că fără să...

I se povestise că a fost adus aici plin de răni și cu hainele aproape arse; îl adunaseră niște turiști de la marginea unei șosele mai mult mort decât viu. I-au înapoiat tot ce găsiseră asupra sa: o batistă, un blocnotes, un pieptene, un creion și un portofel – gol; cât despre acte, nici urmă de așa ceva.

– Doamnelor și domnilor, avionul va ajunge peste o oră la Santiago de Chile! Ce urmase acestei amintiri nu știa precis. Parcă a fost învăluit de întuneric și ceva asemănător unui lichid vâscos i se infiltra prin toți porii; era ca și cum, îmbrăcat într-un costum de scafandru, ar fi fost cufundat într-o cadă cu ulei și totul se auzea confuz de încet, enervant. Și peste tot plutea o beznă ce-l înfiora. După oare... se trezise în camera de spital, acoperit de pansamente și de tot felul de fire și tuburi care își aveau începutul, sau poate sfârșitul, sub pat.

Cum adică „cât despre acte, nici urmă de așa ceva”? Pașaportul și celelalte hârtii din haină le puteam „pierde”, dar servieta cu documente secrete? A fost legată de mine, cu o brățară specială, la încheietură o cicatrice roșie-alburie stătea acolo mărturie că acolo a fost cătușa de oțel. Cine, și mai ales cum, reușiseră s-o desfacă?

Furat de gânduri, se îndepărtase destul de mult de spital. Privi nedumerit în jurul său. În care parte este gara? Ar fi întrebat un trecător, dar strada era pustie. Va trebui să se descurce singur. Porni la întâmplare. Dădu colțul. Merse pe o stradă lungă și întunecoasă. O luă apoi la stânga și nimeri într-o piață puternic luminată de niște globuri suspendate. Avusese noroc, ajunsese într-o stație automată de electrobuze. Și aici – liniște, pustiu.

A găsit repede bucata de tablă vopsită în galben cu chenar albastru pe care erau trecute plecările. După indicațiile ceasului din stație mai avea doar câteva minute de așteptare. Intră în clădirea stației ca să-și cumpere un bilet. Îl luă.

În neant o cupă de lumină se vărsă și-l potopi cu albastrul ei orbitor. Un huruit funebru urca din subsoluri zguduind clădirea. Lumina din becuri se zbătea spasmodic. Discurile calendarului automat păreau înțepenite și numai scrâșnetul pe care-l scoteau le trăda goana pe loc. De undeva, undele tăcerii izbucniră învăluind totul. Din nou – liniște. Liniște. Amețit se smulse din liniște și alergă afară. La aer. Privi în urmă. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Calendarul automat funcționează normal. Era ora 21:12, ziua 11, luna iulie, anul 1991.

Se așeză pe banca metalică din față pe care-și lăsase pachețelul cu mâncare. Șuieratul sirenei ce vestea plecarea se rostogoli spre el. Sări în picioare și, luând pachetul și ziarul de alături, se îndreptă spre ghidajul nr. 0, de unde trebuia să plece electrobuzul. După ce se așeză comod într-un fotoliu și băgă cu un gest automat ziarul în buzunar, Kbilno, obosit de atâtea întâmplări, adormi.

Ajunse în orașul său spre dimineață. Orașul adormit, învăluit în ceață îi apăru tulbure, întocmai ca o imagine de cinema la care operatorul distrat a uitat să regleze claritatea. Străzile se încolăcesc în jurul caselor udate de lacrimile nopții, ale morții poate. În vârful unor stâlpi de fontă înflorată clipesc a somn globuri de sticlă albă; ele marchează drumul spre grădina publică. Insomniile stau pitite în burlanele de tablă nichelată, de unde în zori se prăvălesc pe asfaltul cenușiu al străzii. Din când în când se pot vedea bulgări de lemn sticlos, ce se rostogolesc afară din burlanele lucioase, până pe rigolă. Sub adierea razelor de soare se prefac în vise și se înalță, plutesc la întâmplare prin orașul obosit.

Își găsi strada; el locuia la nr. 212 bis; a cincea casă de la librărie, când mergi spre grădina publică. A, uite librăria. Numerele începură să se perinde prin fața ochilor: 218, 216, 214, 212, 210, 2... Hei, dar unde-i 212 bis? Se întoarse și privi: înainte de 212 era 214, iar după el 210; trei blocuri masive, bine înfipte în fundație. Se uită printre ele, nici urmă de 212 bis.

Uluit, o porni la plimbare pe străzi. Un soare galben-verzui lumina anemic bocănitul pașilor săi prin orașul pustiu, începu să creadă că totul a fost o nălucire. Sigur că da, blocul era tot acolo, la locul lui. Eu nu l-am văzut.

Se opri și vru să se întoarcă, dar rămase încremenit; în fața lui se înălța semeț 212 bis. Se repezi în interiorul blocului de parcă i-ar fi fost frică să nu dispară din nou. Deși liftul funcționa, urcă în fugă scările de piatră roșie, împodobite din loc în loc cu flori albe. Balustrada scării era formată dintr-un șir de balauri din fier forjat, încolăciți, așezați frumos unul în spatele celuilalt. Triști, privesc înainte cu ochii lor albicioși de cretă pe omul care nu așteaptă la rând și oare urcă scările, tropăind. Neputincioși, se lasă depășiți; ei niciodată nu vor reuși să avanseze nici un centimetru.

După șase etaje se opri epuizat. Ajunsese. În fața sa era chiar ușa apartamentului său. Se apropie de suprafața lăcuită în brun-închis și o mângâie cu duioșie. Era acasă. Ușa îi răspunse la mângâiere, deschizându-se ușor, ca o invitație. Trecu pragul, gândindu-se că peste câteva momente va...

O lovitură în cap îl făcu să leșine. Se trezi într-o cameră văruită în alb, legat fedeleș. În fața lui, la un birou, un polițist teribil de gras.

– Ai făcut ochi, puișorule – zise polițistul. Credeam că ne-ai părăsit pentru totdeauna. Și, după o scurtă pauză adăugă: Recunoști că ai ucis-o! Îi arătă un cadavru ce se afla în dreapta, sprijinit de unul din pereții laterali.

– Eu acum am ajuns aici...

– Gura! Nu mă interesează când ai ajuns. Deci nu vrei să mărturisești. Degeaba încerci să negi, avem probe împotriva ta!

Și îi arătă obiectele ce erau înșirate pe birou.

Îl lăsă pe grăsan să urle mai departe. Deci și ăsta ia parte la complotul îndreptat împotrivă-mi. Își fixă privirea asupra obiectelor de pe biroul din față.

– Scrie, urlă polițistul către o stenografă apărută ca din pământ. A ajuns în acest oraș cu gândul să se răzbune pe... un pieptene, un portofel, o batistă, un creion, un blocnotes... s-a întors deoarece uitase... un pachețel cu mâncare și un ziar... cu care a săvârșit oribila... este din 11 iulie 1951... profitând de neatenția... Bine, dar asta-i ziua când trebuia să ajung la Santiago de Chile... cu o cruzime de nedescris a... „o tragedie aeriană”... a fugit de la locul unde... „avionul ce zbura pe ruta Bagsville (Australia) – Santiago de Chile”... și-a pregătit cu multă atenție... „la bord pasagerii: ... nr. 11 A. Kbilno”... a fost capturat după o luptă... „cercetările au fost sistate din cauza”...

– Stai jos, unde te bagi! Semnează! Haide odată! Doar ți-ai recunoscut vinovăția!

În dubă era cald. Un miros înțepător de polițist nespălat, îi scormonea măruntaiele. Mașina huruia alergând spre secția de poliție sau spre locul de execuție. Și, dintr-o dată, se simți învăluit într-o beznă oribilă, prin care un lichid vâscos se infiltra, inhibându-i aproape toate simțurile. Se simțea ca și cum ar fi fost îmbrăcat într-un costum de scafandru și cufundat într-o cadă cu ulei, de unde totul se auzea confuz de încet, enervant. Și totul se petrecea în acea beznă care-i înfiora prin mirosul ei de hoit.

Vladimir Colin

Lnaga

Cum am dat cu ochii de ciuperca aia blestemată am știut că era veninoasă. Numai otrava își alege mantia violetă a unui episcop, se apucă s-o împodobească minuțios cu rețele de aur și o lasă apoi la vedere, sigură că nimeni n-are să se atingă de ea. Am văzut-o amândoi la piciorul de elefant al copacului (unul dintre monștrii vegetali care-și răspândesc crăcile ca niște triburi de șerpi umezi și lipicioși, nedeosebiți nici de lianele încolăcite în jurul lor, nici de șerpii în carne și oase, adevărați numai pentru că sunt ceva mai reci), lângă piciorul copacului, pe o ridicătură putredă, mustind de apă verzuie.

– Să mă ia dracu! a strigat Jim Vernon!

Nu mai aveam mult de mers până la ruinele pe care ni le semnalase Ngala, dar începuse să se întunece și nu țineam să dau ochii cu fiarele pe care le tot auzeam răcnind (deși Jim spunea că mi se pare). M-am prefăcut deci furat de gânduri și am pășit mai departe, dar m-a strigat din nou și a trebuit să mă opresc.

– Șchioapătă ceva, Jim?

– Șchioapătă mama elefantului alb! Fă-te-ncoa’; Vernon...

Brusc, am devenit prudent (când Jim pomenește de elefantul alb e bine să fii prudent). Am văzut cu mirare că rămăsese proțăpit în fața minciunii de violet și aur. Deși se însera, un fel de lumină spectrală stăruia în jurul ciupercii și, nu știu, poate mă pătrunsese umezeala, dar mi-am mișcat umerii sub cămașa impermeabilă, încercând să alung un fior neplăcut. Jim părea surescitat.

– Mi-aș pune mâna-n foc că e o lnaga! Ce zici, Vernon?

– Nu știam că te ocupi de ciuperci, am răspuns prudent. Eu am rămas la specialitatea mea...

– Prostii! Lnaga face parte din specialitatea ta și, dacă nici după trei luni de campanie n-ai auzit de ea, dă-mi voie să mă îndoiesc de cunoștințele tale...

„Așa, mi-am zis, nu-ți ajunge că mă ții de vorbă când ar fi trebuit să ne aflăm printre ruinele lui Ngala și nu la cheremul fiarelor. Acum mă și batjocorești...” Dar, pentru că amintise de elefantul alb, n-am spus cu glas tare decât:

– Nimeni nu mi-a pomenit vreodată de lnaga asta... Tot atât de bine aș fi putut să nu-mi răcesc gura de pomană, pentru că am avut impresia că nici nu auzise ce-i spuneam.

– Hm! ă mormăit. Ei, drăcie!

– Despre ce-i vorba, Jim?

M-a privit cu milă, de parcă aș fi fost un sugaci și ar fi șovăit, întrebându-se dacă merita să-și pună mintea eu mine. Apoi s-a hotărât, pesemne fiindcă a început să-mi explice cu răbdare, ca și cum am fi fost amândoi pe terasă la Fred și nu în mijlocul junglei, la căderea nopții.

– Uite ce-i, Vernon, o lnaga se întâlnește o dată în viață sau nici atunci. Mulți au căutat-o până la moarte, fără să dea de ea... Sunt dinaintea ta aici („cu nici măcar o lună”, mi-am spus, dar m-am ferit să-l întrerup) așa că știu. Trebuie să fii pur și simplu nebun pentru a trece indiferent pe lângă ea!

– De ce să treci indiferent? Ia-o, dacă ții cu tot dinadinsul, și hai odată...

Mi se pare că-mi pierdusem răbdarea, și-apoi și răcnetele se cam întețiseră. Jim a dat din cap a lehamite.

– Cine n-a auzit de lnaga ar face bine să nu emită sugestii stupide! Orice pui de negru știe că o lnaga nu se poate transporta; se fărâmă, se pulverizează, într-un cuvânt, se duce dracului la câteva minute după ce a fost ruptă...

L-am privit cât de suav eram în stare.

– Iartă-mă, Jim, și ce se face atunci cu o lnaga?

A tăcut o clipă – stăteam ca pe ace, în jurul nostru se întunecase de-a binelea – apoi a șoptit:

– Cred că n-avem altă soluție, Vernon...

Era în șoapta lui o blândețe, care nu prevestea nimic bun (nu uitați că-l cunoșteam pe Jim din copilărie).

– Ce-ai de gând, omule? am izbucnit.

– Lnaga se consumă pe loc, Vernon, mi-a răspuns cu un zâmbet batjocoritor. Nu ți-e foame?

Când am văzut că întinde într-adevăr mâna către excrescența violetă nu m-am mai putut stăpâni. I-am tras una peste braț și l-am împins cât colo. Presupun că nu mă mai țineau nervii. Jim, care nu se aștepta la o asemenea ieșire – fie și numai pentru că știam amândoi că era mult mai puternic decât mine – și-a pierdut echilibrul.

– Călca-te-ar elefantul alb! a mârâit rostogolindu-se pe iarba umedă, cât era de lung. Ți-ai ieșit din minți?

– Tu ți-ai ieșit din minți! am strigat fără a mai ține seama nici de elefantul alb, nici de faptul că-l trântisem. Cum poate să-ți treacă prin cap să vâri în gură o porcărie, care țipă de otrăvită ce e? Și nu vezi că ne prinde noaptea la cine știe ce depărtare de ruine?

Mă așteptam să se ridice și să-mi ardă vreo două (în starea în care mă adusese presupun că aș fi făcut față), dar l-am auzit cu neliniște vorbind potolit, ca și cum nimic nu se petrecuse.

– Nu fii prost, Vernon! E o ocazie unică. Nimeni n-a murit încă dintr-o lnaga (a tăcut pentru o imperceptibilă fracțiune de secundă), în schimb vom fi primii albi care vor ști...

– Ce? Ce are pentru tine atâta însemnătate, încât să merite să te otrăvești cu o blestemată de ciupercă aici, în inima junglei, cu singura consolare de a otrăvi apoi fiarele, care nu vor întârzia să te sfâșie?

A tăcut din nou, și din tăcerea lui, mai limpede decât m-ar fi pălmuit am înțeles cât mă disprețuiește. Când a vorbit apoi mi-am dat seama că hotărârea-i era irevocabilă. Bineînțeles, vorbea cu o blândețe de rău augur.

– Trebuia să rămâi acasă, Vernon, să umbli pe plantație și nu în junglă, să ai de-a face cu negrii care spun „Da, domnule” și nu cu Ngala, să-ți treci vremea cu câte un linșaj și nu cu dezgroparea culturii africane...

– La revedere, Jim, a fost tot ce i-am răspuns, apoi m-am depărtat repede.

Puteam găsi drumul și fără el și nu eram obligat să-mi las viața în junglă pentru că se țicnise deodată. Deodată... Am ridicat din umeri și, luminându-mi drumul cu lanterna, m-am afundat sub dezgustătorul acoperiș al pădurii. De fapt, știam mai bine decât oricine că Jim era țicnit, de când îl apucasem. Bietul Charlie Brown, taică-său, nu fusese degeaba cel mai sărac alb din Georgia, unul dintre amărâții care locuiesc împreună cu negrii, și sunt în stare să bea cu ei, să se însoare cu o negresă și să aducă pe lume o duzină de nenorociți, gata să-i blesteme, pe drept cuvânt, la primul lor pas în viață. E adevărat că Charlie nu se însurase cu o negresă, ci cu o Eudora oarecare, adusă naiba știe de unde, dar munceau amândoi pe plantație cot la cot cu negrii ca niște negri. Și dacă nu l-aș fi întâlnit întâmplător pe Jim...

Oricât aș fi vrut să merg repede, era cu neputință să înaintez ca lumea pe sub frunzișul compact, susținut de șerpii crăcilor, printre trunchiurile legate cu plasa lianelor și peste materia fără nume, pe care mă încăpățânam s-o botez pământ. Totul foșnea în jurul meu, se legăna ca și cum aș fi umblat printre pereții unei capcane gata să se abată pentru a mă pune față-n față cu una dintre fiarele pe care le simțeam furișându-se dincolo de pereții vegetali, adulmecându-mi urmele și lingându-se pe bot cu anticipație. Adăugați la toate astea faptul că se întunecase și că, pe undeva, mă îndoiam sincer de simțul meu de orientare, care ar fi trebuit să-mi poruncească încotro să mă îndrept pentru a ajunge odată la afurisitele ruine ale lui Ngala. Când mergi cu bănuiala că o iei razna – și asta noaptea – în junglă – nu prea mergi cu spor. Îl blestemam din tot sufletul pe Jim și trăgeam cu urechea, nădăjduind să-l aud, totuși, venind în urma mea. Dar știam că nici o legiune de draci n-are să-l urnească dacă nu-și schimbă gândul și, ce era mai păcătos, știam că nici armata dracilor, cu generali cu tot, nu putea schimbă un gând, o dată cuibărit în căpățâna lui afurisită!

...Cred că aveam vreo opt ani pe-atunci. Era vară și pornisem cu sufletul la gură către păduricea de salcâmi unde se ascundea negrul bătrân, care făcea whisky în cabana dărăpănată, ridicată pe vremuri de bunicul Stuart. Cu toții ne obișnuisem să spunem că bătrânul se ascunde acolo, dar era doar un fel de a vorbi, pentru că Iacob nu se ascundea deloc și până și Howard, șeriful, cumpăra de la el whisky, firește, prin Jo lunganul, că nu era să se ducă tocmai șeriful la Iacob. Vreau să spun că bătrânul locuia în cabană pe față și. mai mult ca sigur, îi plătea tatei și un fel de chirie, în bani sau whisky (presupun că în whisky). Mă cam temeam de Iacob care era veșnic beat, dar mă bucuram ori de câte ori îl puteam vedea pe după trunchiurile salcâmilor rostogolind un butoiaș, sau cărând apă din râulețul ce trecea prin spatele șandramalei. Până și azi îmi amintesc cu câtă patimă îl priveam, ținându-mi răsuflarea, pentru că un asemenea om, cum să spun, nu exista. Cred că o auzisem pe mama plângându-se predicatorului negru și blestemându-l că „nenorocește bărbații, care și așa sunt cu toții niște nenorociți”, iar în închipuirea mea de copil, bătrânul devenise un fel de diavol, purtând ca un sacrilegiu suplimentar numele patriarhului Iacob. Numai că diavolul ăsta mă atrăgea mai degrabă decât sfinții pastorului și, când îl vedeam clătinându-se pe sub coroanele verzi, negru ca un drac, sub pletele lui albe de patriarh, mi se părea că asist la săvârșirea unei taine, în sfârșit, ceva ca un fel de slujbă nelegiuită.

Ceea ce dădea îndeletnicirilor lui absolut profane caracterul de slujbă era faptul că mormăia într-una frânturi de spirituals așa că toate sfintele personaje ale bibliei se aflau în permanență pe buzele lui groase și vinete. Cu mintea mea de azi socot că bătrânul era, într-adevăr, atât de simplu și naiv religios, încât nu vedea nici-o incompatibilitate între preceptele biblice și prepararea clandestină a alcoolului, dar atunci mi se părea că oficiază un rit întunecat, bătându-și joc de tot ce trebuia socotit sfânt. Înțelegeți poate acum de ce-l priveam cu spaima aceea, în care intra curiozitate și repulsie.

Abia trecusem podul de lemn arcuit peste râu și mă ascunsesem pe după trunchiurile salcâmilor, când un glas a răsunat deasupra mea, din cer.

– Hei, albule, ce cauți aici?

O clipă am fost încredințat că un înger îmi cere socoteală pentru nelegiuitul interes pe care i-l purtam bătrânului. M-am făcut lac de apă și au început să-mi tremure genunchii, dar .ridicând cu teamă privirile am văzut, cocoțat în copac, un băiat de vârsta mea. Luat prin surprindere, am bâiguit prostește;

– În salcâm... și acele?

– Asta-i dud, prostule...

Prea trecusem repede de la spaimă la ușurare pentru a mă mai opri la greutatea unui cuvânt.

– De ce-mi spui albule? am întrebat. Și tu ești alb... Nu știu cum a putut sări din copac, ca o pisică. Era desculț, cu părul vâlvoi, purta niște pantaloni ca vai de lume și o cămașă peticită. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost peticul roșu cusut strâmb în dreptul inimii.

– Sunt alb, dar elefant, a proclamat ca un fapt bine cunoscut. Tu ce cauți aici?

Nici nu-mi trecea prin minte că i-aș fi putut întoarce întrebarea și, cum nu voiam să-i răspund, am preferat să schimb vorba.

– Și ce-i peticul ăsta roșu? am întrebat, arătând spre pieptul lui.

– Am fost rănit, a spus cu o blândețe pe care nu o înțelegeam și, în clipa aceea, s-a și năpustit.

Ne-am rostogolit pe iarbă. Am crezut că era vorba de o obișnuită hârjoană băiețească, dar imprevizibilul meu adversar s-a însărcinat să-mi demonstreze că mă înșelam. M-a bătut pur și simplu, m-a bătut măr până am început să țip, și până ce bătrânul diavol cu plete colilii a ieșit din colibă. Mi s-a părut atât de ciudat că eram salvat tocmai de Iacob, încât, pe loc, am uitat să mai plâng. Pentru întâia dată îl vedeam de aproape. Era beat, ca de obicei, dar numai cât să se clatine pe picioare și să vorbească împleticit, pentru că a fost totuși în stare să ne apuce pe amândoi cu câte o mână, ca pe niște pisoi, și să ne așeze apoi la dreapta și la stânga lui, mormăind blajin;

– Oile domnului, berbecuți... bee-beee...

Jim și cu mine am început să râdem și bătrânul a râs și el, săltându-și pântecul de Silene. Dar, în raporturile mele cu Jim, elefantul alb a rămas un semnal, vestind primejdii...

Cred că pierdusem drumul. M-am oprit și am plimbat în cerc lumina lanternei, deși peste tot întâlneam aceleași trunchiuri a căror verde indiferență mă sfida. Am început să mă întreb dacă nu era preferabil să mă întorc la Jim, căruia speram că-i venise mintea la cap. De fapt, mă amăgeam cu bună știință (în adâncul sufletului nu mă îndoiam de inutilitatea înapoierii lângă el), dar mă simțeam mai pierdut decât un cățelandru care n-a făcut ochi. Pentru orice eventualitate l-am strigat de câteva ori, fără prea mare convingere, pe Ngala. Prefer să nu știu nici în ziua de azi al cărei fiare a fost glasul care mi-a răspuns. Urletul a răsunat atât de aproape, încât, fără să mă mai gândesc, am pornit ca din pușcă, sărind peste un trunchi prăbușit, am dat cu capul în niște liane ude și, clătinându-mă, m-am oprit într-o mocirlă. Apa nu trecea de carâmbii cizmelor, dar n-aveam curajul să înaintez pentru că nu știam dacă mergând mai departe am să dau de pământ. Cu toate că lumina lanternei îmi arăta aceeași întindere verzuie pe care o străbătusem până atunci. Se făcuse deodată liniște, ca și cum jungla și-ar fi oprit răsuflarea.

În clipa următoare am auzit un zgomot și Jim a apărut în lumina pe care o îndreptasem spre el. Am simțit, pe loc, că ceva se întâmplase.

– Nu fi prost, Vernon, a spus.

– Cred că am pierdut drumul.

Stătea de cealaltă parte a trunchiului prăbușit.

– Ruinele sunt încolo, și a arătat spre dreapta.

Mai clipoceam cu cizmele prin apă. E curios cum numai prezența lui mă liniștise și puteam vorbi acum detașat despre ruine, ca despre o problemă abstractă.

– De unde știi?

Nu mi-a răspuns, dar a întins brațul ca să mă ajute să trec peste trunchiul care despărțea așa-zisul pământ, de mocirlă. Când i-am apucat mâna, m-am simțit tras deodată și răsucit. Peste o clipă eram imobilizat la pieptul lui și am simțit că-mi vâră ceva în gură. Era o materie gelatinoasă, piperată și cu miros de floare.

– Nu sunt egoist, a spus. Ți-am păstrat o bucată...

Își pusese palma peste buzele mele. Afurisita aia de ciupercă îmi ardea limba și cerul gurii și nu puteam s-o scuip. Atunci mi-a tras una peste ceafă. Am zvâcnit din tot trupul și, fără să vreau, am înghițit porcăria pe care mi-o înfundase în gură. Jim a făcut un pas îndărăt și mi-a dat drumul.

– Nu fi prost, Vernon, a spus din nou. Fără lnaga ne lăsăm oasele aici. Nici o fiară nu se atinge de omul care a înghițit o lnaga...

– Te cred, i-am răspuns. Fiarele astea au mai mult cap decât unii diplomați de la Harvard...

Fusesem otrăvit și știam că nu mai era nimic de făcut, înțelegeți? Vorbeam resemnat, dar tremuram tot.

– Stinge lanterna, diplomatule!

– Și mai ce?

– Și fii mai puțin deștept!

Acum mi-era totuna. Am stins lanterna.

– Ei?

Am ridicat din umeri.

– Otrava își face efectul. Simt niște furnicături în jurul buzelor.

– Tu ai avut întotdeauna idei puține, dar fixe, a spus Jim. Chiar ții atât la pielea ta?

Furnicăturile se răspândeau cu repeziciune, urcau pe obraji, coborau spre bărbie. Apoi le-am simțit în jurul ochilor, pe pleoape, pe gât. Jim aștepta.

Și, de unde întunericul fusese total, ca în fundul unui dulap închis, mi-am dat seama că încep să văd. Nu mi se obișnuiseră ochii. Deslușeam copacii, solul, și-l vedeam pe Jim. De fapt era tot atât de întuneric, dar acum recunoșteam ceea ce intra în raza privirilor.

– Ai început să vezi? m-a întrebat.

Abia atunci mi-am amintit că venise către mine fără lanternă. Aveam amândoi o singură lanternă și o luasem cu mine când îl părăsisem, dar n-am mai avut răgazul să simt rușinea,

– Da, i-am răspuns. Văd.

– Bine. O luăm din loc.

Într-adevăr, vedeam tot mai limpede, deși întunericul rămăsese la fel de compact. Jim o apucase cu pași mari în direcția pe care mi-o arătase și am început să mă țin după el.

– Auzi și tu muzica? l-am întrebat.

De la o vreme auzeam un sunet continuu, ca un acord de orgă. Era un sunet grav, plin, peste care începuseră să se suprapună alte sunete, un fel de acorduri fluide, ca și cum niște degete ar fi atins o harfă.

– Stai pe loc, a spus Jim.

M-am oprit și n-am mai auzit decât orga.

– Asta-i verdele junglei...

N-am găsit nimic ciudat în vorbele lui, deoarece am înțeles imediat că verdele devenise un sunet. Ciudată era liniștea cu care primeam amintirea faptului că fusesem otrăvit, în genere, nici nu mă gândeam la asta, dar dacă-mi mai trecea prin minte că înghițisem o bucată din ciuperca violetă era doar o constatare, așa cum înregistram prezența unei ridicături de pământ și înălțăm piciorul ca să nu mă împiedic. Ciuperca, da, știam... Dar faptul nu mai avea importanța pe care i-o> dădusem abia adineaori.

– Acum, pornește, a spus Jim.

Din nou acordurile de harfă, și n-a mai fost nevoie să-mi spună că auzeam culoarea cizmelor, spre care priveam fără să vreau în timp ce mergeam.

– Ei?

– Da, am răspuns, cizmele...

– Faci progrese, Vernon. Dar ruinele?

– Ce-i cu ruinele?

A tăcut, pășind mai departe înaintea mea. Când mi-am ridicat privirile, și le-am îndreptat spre capul lui, către masa vegetală din care țâșnea amplu și dens, acordul de orgă, am văzut uriașele planuri de pământ, suprafețe cu marginile superioare neregulat zimțate de vrăjmășia ploii, a vântului, a omului, poate. Și am auzit îndată sunetul ruinelor roșcate.

– Jim! am strigat.

– Ajungem acum...

Într-adevăr n-am mai avut mult de mers. Copacii s-au chircit, au aruncat cât puteau de departe serpentinele lianelor, și, în cele din urmă, s-au topit în pământul sănătos, tare, un adevărat pământ pe care-ți făcea plăcere să pui piciorul. Jim a chiuit odată;

– Hei, Ngala!

Abia acum am văzut luna acoperită tot timpul de acoperișul verde al pădurii. Era o lună plină, mare și roșie, cum numai în Africa poți vedea, o lună oare pare făcută din pământul roșu al Africii, dar dintr-unul, cum să spun, incandescent, iradiind toate focurile acumulate peste zi. Lumina roșie bătea zidurile de pământ ce înconjurau până la înălțimi surprinzătoare ruinele și-n urechi îmi răsuna acum echivalentul muzical al culorii roșii, ca un sfâșietor geamăt de saxofon. Acordul de orgă al junglei încetase.

Prin arcul de triumf al porții, contemplam de afară ruinele și auzeam, peste saxofonul tragic, ecourile glasului lui Jim, repercutat din perete în perete, ca zborul unui liliac.

– Ngala... gala... ala...

Brusc, n-am mai auzit saxofonul. În schimb vedeam niște explozii, colorate, fantastice pete izbucnind din cer, pe zidurile de pământ, pe tot ce puneam privirile. Ca niște focuri de artificii explodau și se desfăceau în șuvițe, în râuri de culoare care-și amestecau nuanțele ca-n jocul din copilărie, când presam două coli pe care le acoperisem cu vopsele și, desfăcându-le, urmăream încântați felul cum se pătrundeau culorile pe hârtia udă.

– Jim, am strigat, Jim!

Dar exploziile cromatice au izbucnit cu atâta putere, scăpărător de luminoase, încât orbit, am strâns din pleoape.

– Nu urla, a spus Jim și îndată, fluvii de mătase au început să curgă ca niște curcubeie cu ape mișcătoare.

– Văd sunetele, am șoptit, urmărind lina contopire a culorilor.

Erau irizări neînchipuit de gingașe, tonuri de verde, de albastru cu nuanțe sidefii, printre care un trident de vopsea trandafirie își desfăcea leneș delta fluidă. Mi se oprea inima de năvala frumuseții și, pentru a o stimula, am început să cânt cu jumătate de gură. Voaluri colorate fâlfâiau, se prefăceau în suprafețe dense, moarate, pe care o stranie putere interioară le răsucea, le topea de parc-ar fi fost de ceară, silindu-le să se prelingă în neașteptate unduiri de o lentă și inimitabilă grație.

Volute fluide țâșneau, descompunându-se uluitor. Fumegau armonios în insesizabile game de culoare, orgile de forme și nuanțe din care se alcătuiau la nesfârșit caleidoscopuri lipsite de sens, dar fascinante. Mi se părea că fusesem transportat într-un inefabil paradis a cărui lege era subtilitatea. Tot ce putea fi grosolan, se afâna în feericul laminor al lipsei de pondere, al fluidei cursivități. Despovărat de oase și mușchi, senzualitate pură. mă destrăbălam vizual în spații ireale.

– Aici, Ngala! Așteptat, Ngala...

În pragul morții, cercuri rotitoare, carusele de volume și culori.

– Îmi pare bine că te-am găsit, Ngala!

Glasul lui Jim crea arteziene uriașe. Cu un efort dureros, crispare de voință, galvanizând un trup inert, mi-am îndreptat privirile către statuia de abanos, poleită de lună. Fața lui Ngala era cenușie, așa cum arată fețele negrilor când pălesc sub imperiul emoției. A deschis gura, dar buzele au tremurat fără a putea articula un sunet și ochii i s-au holbat până-ntr-atât încât albul le-a invadat obrajii și a depășit parcă streașina sprâncenelor.

– Lnaga, a gemut, în cele din urmă, trăgându-se îndărăt, lnaga.

Uimit, m-am uitat la Jim. Pentru întâia oară de când ne aflam lângă zidul adăpostind lumea moartă a ruinelor, pentru întâia oară de când luna își trimitea spre noi fluxul sângeriu, i-am văzut fața. Șocul a fost atât de puternic, încât am simțit deodată ce înseamnă să ai gura uscată. Ochii cenușii ai lui Jim fuseseră cotropiți de violetul bătător la ochi al ciupercii, erau violeți, până și albul lor devenise violet. Paiete de aur jucau în apa violetă, ca niște minuscule făpturi dotate cu o stranie independență. Fața trebuie să-mi fi oglindit o stupoare imbecilă, pentru că Jim mi s-a adresat repede, pe tonul obișnuit;

– Nu fi prost, Vernon! Ochii celor ce consumă lnaga devin lnaga... Cum crezi că și-a dat seama Ngala?

Suprafețele colorate urmau să se contorsioneze, îmbinându-și valențele plastice în mereu alte compoziții, care ar fi dat gata un pictor abstract.

– Și ochii mei?... am întrebat cu un glas sugrumat, pe care nu mi-l recunoșteam.

– Închipuie-ți, a spus Jim. Până și ochii tăi...

Ngala nu cuteza să se apropie și ne privea cu un respect superstițios.

– Om lnaga puternic... om lnaga nu mai ești om...

Mi-am dat seama că, treptat, sunetele nu mai erau în stare să deștepte aceeași magie a culorilor. Le vedeam acum mai palid, mai inconsistente, și mă întrebam dacă efectul toxinei scade; dar mi-am amintit că sunetele transformate în culori nu făcuseră decât să ia locul culorilor echivalente prin sunete.

– Ce ne mai rezervă lnaga? am întrebat de aceea, cu o stupidă dezinvoltură.

– N-o lua atât de ușor, Vernon...

Cum Jim ingurgitase otrava înaintea mea era firesc să resimtă mai devreme și urmările, așa că felul cum îmi vorbise mă făcea să aștept cu neliniște cele ce aveau să urmeze.

Am devenit atent.

– Om lnaga, bolborosea Ngala. Și luna... luna mare...

Cuvintele lui nu mai urneau caruselul culorilor. Zidurile de pământ sigure se ridicau înaintea mea, bătute de Lună și, abia când jocul formelor dezlănțuite nu m-a mai solicitat, am început să fiu sensibil la neobișnuita lor frumusețe. Ceea ce aveam în față era o cetate, o așezare împrejmuită de ziduri. Trecusem de poarta care părea un primitiv arc de triumf și acum clădiri cu pereți de pământ își înălțau etajele, privind cu spărturile ferestrelor. Acoperișurile se prăbușiseră, iar acolo unde se rezemau cândva de pereți, pământul arăta zdrențuit, ca mâncat de invizibila lepră a timpului. Apele cerului își săpaseră drum prin masa roșcată, risipind suprafețele și târând cu ele ornamentele de lemn și ceramică. O mască galbenă rămăsese încrustată într-un perete, acolo unde mâini topite de pământ o fixaseră. Toate clădirile păreau niște imense trunchiuri de con, o stranie colecție de turnuri ale lui Babei transplantate de pe „pământul dintre ape”, iar noi – trei oameni rătăciți într-un peisaj lunar.

– Trebuie să încercăm, Ngala! a spus Jim.

Negrul își mai venise în fire. Era un vlăjgan pe care bunicul Stuart l-ar fi cumpărat cu ochii închiși, vreau să spun că bunicul ar fi fost omul cel mai nimerit să aprecieze mușchii nobili și statura atletică a lui Ngala. Firește, vremurile se schimbaseră și nu ne aflam la noi, în Georgia, ci pe misteriosul pământ al Africii, unde Ngala era la el acasă, visând să studieze istoria.

Era pricina pentru care apăruse în tabără, oferindu-se să ne ajute la cercetări. În ce mă privește, am presupus aproape din prima clipă că trebuie să fie afiliat la una dintre organizațiile secrete care împânziseră regiunea, militând pentru independență. Îi cunosc pe negri, am trăit în mijlocul lor și am, pentru descifrarea sufletului lor negru, o intuiție remarcabilă, probabil moștenită. Demnitatea calmă a lui Ngala nu putea proveni decât dintr-o religiozitate exagerată sau proaspătă conștiință a puterii, și înclinam mai degrabă către ultima ipoteză. Numai împrejurarea neașteptată că devenisem lnaga fusese în stare să-l tulbure, descătușând din străfundurile ființei lui o atavică spaimă, sau, poate, numai un profund respect.

– Primejdie mare, a răspuns șovăitor la enigmatica propunere a lui Jim.

– Despre ce-i vorba? am întrebat.

Dar Jim nu m-a învrednicit măcar cu o privire.

– Ai încredere în mine, Ngala?

– Încredere, a rostit negrul, adăugind îndată, ca o dovadă, Om alb aici...

Într-adevăr, nu pricepeam de ce se hotărâse Ngala să ne destăinuie locul așezării părăsite, pe oare nici un alb n-o cunoștea. Dar, fără să vrea, Jim m-a făcut să înțeleg.

– Vrei să știi, nu? Vrei să afli cum a sfârșit cetatea... Fără cunoașterea rădăcinilor ești mai puțin decât o frunză dusă de vânt...

Vorbea cu o patimă nefirească și nu se mai întreba dacă Ngala îl poate urmări. Mai degrabă decât bietul negru, cred că eu înțelegeam acum pricina pentru care Jim stăruise să studieze vechea cultură africană și mă târâse și pe mine către preocupările lui, în ciuda nedumeririi și disprețului cu oare ai mei îmi primiseră hotărârea. Am avut nevoie de sprijinul unchiului Henry, senatorul care a intuit câștigul politic care-l reprezenta pentru partidul republican, posibilitatea de a jongla în prezența alegătorilor negri cu numele de Vernon L. Warren, „distinsul africanist crescut din nobilul nostru pământ al Sudului”...

Atunci, în fața lui Ngala care ezita și a insistențelor lui Jim, singur deodată cu mine însumi, m-am întrebat pentru întâia oară de ce îl urmasem pe fostul băiat cu cămașă peticită, de ce stăruisem ca tata să-l ajute să studieze, de ce mă aflam acum la picioarele coloșilor de pământ și sub Luna tot atât de roșie ca și ei, pe pământul unui continent situat la antipodul a tot ce avea pentru mine farmec și preț. Ce fascinație absurdă exercita Jim asupra mea de-i răbdam toanele, atunci când raporturile dintre noi ar fi trebuit să fie inversate, că numai datorită mie se ridicase peste lamentabila condiție a părinților săi – înclin să cred că neobișnuita luciditate de care dădeam dovadă era tot timpul unul dintre efectele otrăvii. Enervat, am privit către Jim.

Atunci, i-am întâlnit privirile mâncate de veninul violet și am simțit, copleșitoare, puterea curiozității și a repulsiei. Fulgerător mi-am amintit de bătrânul Iacob. Jim mă captivase prin același amestec de încântare și oroare, exercitase asupra mea aceeași atracție morbidă, care mă imobiliza ceasuri întregi în fața colibei din pădurea de salcâmi a copilăriei. Se petrecuse un transfer, o simplă deplasare de complex. Curiozitatea și repulsia, deșteptate de un negru beat, trecuseră asupra albului sărac și pitoresc, obsedat de înfrățirea cu negrii, printre care trăise. Sângele aristocratic al sudului se răzvrătea tardiv în mine, recunoscând abia acum fascinația vinovată, împletită cu una la fel de veche. În drama ancestrală, care punea în scenă protagoniști albi și negri, jucasem rolul albului nedemn, incapabil să-și depășească povara complexelor, pe care albul normal le lepăda sub craca de care atârna Jim Crow.

– Repede, a spus atunci Jim, și mi-am dat seama că, pierdut în revelația pe care o trăiam, scăpasem o parte a dialogului dintre el și Ngala.

Luciditatea dăruită de toxina ciupercii și care mă redase mie însumi întărise probabil tot ce era autentic și în comportarea lui Jim, îi potențase voința, puterea de convingere. Am dedus că-l hotărâse pe Ngala, căci amândoi se îndreptau acum spre inima ruinelor.

– Hai, Vernon!

Jim azvârlise cuvintele peste umăr, ca și cum s-ar fi adresat unui câine. Am simțit dorința de a-l pălmui, umilindu-l în fața negrului, dar m-am pomenit urmându-i, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Treceam prin stări contradictorii (nu uitați că mă aflam tot timpul sub blestemata influență a ciupercii) și certitudinile de adineaori începeau să se estompeze înainte de a-mi fi putut da seama.

Absent, treceam printre pereții roșcați. Cetatea nu fusese construită după un plan și ulițele, spațiile dintre clădiri, alcătuiau un labirint printre coturile căruia ne strecuram, suind ades mormane de pământ prăbușit. Într-un loc, în mijlocul drumului, am dat peste o placă de fildeș pe care se înfruntau doi elefanți. Era liniște și Luna se ivea sau pierea pe cer, după cum ne-o arătau sau ascundeau masivele roșcate, emanând misterul unor vieți risipite. Totul părea atât de definitiv mort încât n-am tresărit nici când am intrat, literalmente în culcușul leilor.

Leoaica dormea pe o rână, ca și cei doi pui imobilizați cu boturile în dreptul țâțelor ei, și cred că doar mirosul fiarelor a trezit în mine amintirea unei spaime străvechi. Altminteri, înregistrasem priveliștea cu același calm pe care l-am simțit plimbându-mi privirile peste monotona succesiune a pereților. Dar Ngala, pășind între mine și Jim, ne-a apucat pe amândoi de braț. Îl simțeam crispat, abia stăpânindu-și panica dezlegată în sacul negru al trupului și incapabil până și să urle. Jim i-a dat mâna în lături și s-a apropiat de fiara care ne simțise. Sărise în picioare, smulgându-și țâțele din boturile puilor, și o clipă am văzut dâra albă a laptelui, spre care-și întindeau comic limbile trandafirii. Dar momentul nu era comic.

Ghemuită, leoaica se pregătea să sară. Jim a înaintat atunci cu o liniște nefirească și am văzut fiara tupilându-se cu coada între picioare. Își dezvelea colții și scuipa, în timp ce blana-i galbenă zvâcnea, ondulând scurt pe spate și pe coaste. Sigur de el, calm, Jim a întins mâna și a scărpinat leoaica sub bot, de parcă ar fi avut în față o pisică, iar colosul înfricoșător s-a muiat tot și, închizând ochii, a început să toarcă.

Pentru a putea înțelege într-adevăr ce se petrecea acolo, în vechea cetate părăsită, trebuie să fi văzut măcar o dată un leu, altfel decât dincolo de gratiile cuștii, și să știți ce înseamnă ferocitatea unei femele surprinsă în vizuină, alături de pui. Stupefiat, ascultam torsul puternic ca sforăitul unui bărbat și nu-mi puteam lua privirile de la scena luminată straniu.

Și azi îl mai văd pe Jim, aplecat și scărpinând leoaica răsturnată voluptos, în vreme ce puii sug, frământând țâțele cu labele lor groase cât încheietura brațului meu.

Mâna lui Ngala și-a accentuat presiunea și negrul mi-a făcut un semn din cap. Cu pași furișați ne-am îndepărtat pe uliță întorcându-ne mereu către Jim, care ne privea. Luna îi lumina zâmbetul ciudat întipărit pe față și am avut impresia că lumina spectrală ce jucase în jurul ciupercii, atunci când o văzusem la piciorul copacului, plutea acum peste umerii lui, rămași în întuneric. Nu știu cum a putut părăsi fiara îmblânzită, dar a venit după noi peste câteva clipe și Ngala a pornit repede luând-o înainte. N-am schimbat nici o vorbă. Mă întrebam dacă otrava ciupercii îmi dăruise și mie, care înghițisem probabil o cantitate mai mică, puterea de care Jim dădea dovadă.

Treceam, pe ulițe desfundate, către un loc cunoscut, pare-se lui Ngala. Strămoșii lui ridicaseră cândva cetatea de pământ și amintirea li se perpetuase în legende, pe care venisem să le supunem confruntării cu materialul recoltat din săpături. Era scopul misiunii noastre, dar n-aș pune mâna în foc că Jim nu urmărea și niște țeluri numai de el știute. V-am spus că-l bănuiam pe Ngala de apartenență la mișcarea politică a cărei activitate subterană sărea în ochi, iar încrederea lui în Jim, mi se părea suspectă. Mă întrebam ce-i propusese Jim, de fusese nevoit să insiste atât și de ce se arătase Ngala reticent.

– Unde mergem? am întrebat.

– Acum ajuns, a răspuns Ngala.

Ulița se lățise într-o piață invadată de tufișuri. Vedeam o clădire mare, de formă elipsoidală, pe tocul ușii căreia, păstrat intact, alerga un ornament zigzagat, de o albeață strălucitoare. Urmărindu-l cu privirile, mi s-a părut că se mișcă.

– Așteptat, a șoptit Ngala.

Alături de Jim l-am văzut intrând în clădire, de unde s-a întors curând cu un tam-tam roșu. I-am identificat de la întâia privire ornamentele. Era o piesă de muzeu, un obiect de cel puțin trei, patru sute de ani. Ochiul însângerat al Lunii se afla chiar deasupra noastră, imensă replică cerească, a vechiului instrument.

– Om lnaga, a rostit negrul cu o neașteptată solemnitate, uiți drept în ochi la Ngala...

Și a izbit cu palmele, trezind glasul amuțit al tam-tam-ului. Ținea capul ridicat și în ochiul lui, deschis peste măsură, m-am văzut deodată întreg. Am avut o clipă de ezitare, ca și cum ceva m-ar fi avertizat să nu mă dăruiesc orbește, apoi curiozitatea a fost mai puternică și mi-am privit țintă mărunta imagine răsărită pe luciul întunecat al ochiului. Presupun că Jim a făcut la fel.

Palmele lui Ngala izbeau ritmic tam-tam-ul, dar bătaia nu era aceeași. De unde începuseră lent, ca și cum le-ar fi fost greu să urnească sunetele închise în străvechea cutie, ritmul se precipita pe nesimțite, fără ca succesiunea să decurgă monoton.

Aveam de fiecare dată surpriza sunetului născut în arhaica tobă, pentru că nu mi-aș fi putut închipui că, dintr-un instrument primitiv, se poate scoate o asemenea bogăție sonoră. Deși familiarizat cu performanțele toboșarilor unor vestite orchestre de jaz, m-am pomenit suspendat de bubuitul ritmic produs de Ngala, de parcă fiecare sunet ar fi fost o treaptă pe care o urmam fără voie, urcând sau coborând (nu-mi dădeam seama), de parcă ultima bătaie ar fi răsunat în cea mai tainică poartă a ființei mele. Dar o nouă percuție mă repezea de fiecare dată către noi trepte, și poarta adevărată părea să se afle mult mai departe. Niciodată încă nu trăisem o atât de bizară sondare a alcătuirii lăuntrice. Concomitent, imaginea mea de pe ochiul dilatat al lui Ngala se încețoșa și redevenea netă ca și cum aș fi oscilat într-un alt spațiu decât cel între coordonatele căruia mă aflam, sau. ca și cum realitatea ființei mele ar fi fost asaltată, minată, ca și cum o ciudată forță ar fi izbutit să se desprindă temporar din mijlocul pieții năpădită de tufișuri și eu aș fi revenit totuși, cu o încăpățânată voință, pe care succesiunea bătăilor de tobă o anihila treptat. Tot mai maleabil, eram desprins din contingențe elementare. Mă simțeam smuls și răsucit într-un vârtej unde numele și individualitatea mea se întunecau până a nu mai fi, unde obscuritatea era propice confuziei. Luna trecea încet pe deasupra capetelor noastre, trecuse, iar umbrele se concentrau, împrumutând ruinelor de pământ o insuportabilă putere. Nu cred că Ngala se așezase în așa fel întâmplător, încât razele lunii căzând pieziș, să-i lumineze ochii. Deși nu-mi dezlipeam privirile de ochiul lui, îmi dădeam seama că mă cufund (acum nu mă mai îndoiam de lenta, dar continua mișcare cu care coboram treptele sonore), îmi dădeam seama că pătrund tot mai adânc într-o zonă de întuneric, fundamental diferită de întunericul familiar. Bătăile tobei răsunau dramatic, erau strigăte și sunete seci, uimitor de asemănătoare cu niște împușcături. Erau împușcături.

Atunci ochiul lui Ngala a crescut în bezna tot mai densă, a devenit un straniu ecran pe care umbre fugitive au început a se mișca și deodată, imaginea mea (care jucase încețoșat) s-a precizat. M-am recunoscut fără greutate, deși purtam veșmintele unei epoci revolute. Eram mânjit de funingine, cămașa-mi fâlfâia sfâșiată, țineam în mâna dreaptă un pistol a cărui țeava fumega și răcneam, către niște oameni nevăzuți. Împușcăturile răsunau și mi se părea ciudat că le aud, fără să-mi pot auzi glasul. Am văzut flăcările unor mari incendii luminând vânzoleala unor trupuri negre, apoi cei către care strigam au năvălit, urlând și slobozind focuri de armă. Le vedeam gurile deschise, dar nu auzeam nimic deși distingeam totul, fețele convulsionate, mișcările, și până și șuvițele de fum. Acoperind scena de apocalips, o namilă dreaptă s-a ivit deodată înaintea mea, ridicându-și amenințător sulița, și am tras în pieptul lat pe care jucau coliere de colți. Ca la o peliculă filmată cu încetinitorul am văzut fața războinicului schimonosită de tentaculele morții, deformată de urletul crescut în carnea zdrobită, dar n-am apucat să-l zăresc înăbușindu-se pentru că m-am repezit înainte. Oamenii mei înconjuraseră așezarea (știam c-o înconjuraseră) și acum începeau să strângă cercul.

Am recunoscut clădirea elipsoidală în fața căreia mă oprisem și o panică josnică m-a covârșit, ca o apă imundă.

Panica asta a alungat stupoarea și m-a îmboldit să rup filmul atroce desfășurat pe neașteptate, zvârlindu-mă în demente încercări de a mă desprinde din lanțul imaginilor. Nu eram victima unei absurde nopți de groază, a unui coșmar, ci mă aflam întradevăr de două ori în același loc, în două epoci, căci înțelesesem că cel pe care-l vedeam distrugând cetatea în care Ngala ne adusese era căpitanul de fregată și negustorul de sclavi Noah Warren, tatăl bunicului Stuart.

Iar totul se petrecea aievea în jurul meu, simțeam mirosul fumului și mi se părea că dacă aș întinde mâna, aș putea atinge pielea neagră a fetei pe care Sam o trântise la picioarele mele. Sam? Dar era Jim, Jim... Îl recunoșteam pe cel mai tânăr membru al echipajului, maică-sa mi-l încredințase cu lacrimi în ochi înainte de plecare, după ce-i desenase pe frunte, cu degetele împreunate, o cruce. Mă luptam să mă eliberez, să redevin eu, care n-aveam nici-un amestec în tot ce se înfăptuia acolo, și mă vedeam râzând și bătându-l peste umeri pe Jim, care era Sam. Aș fi vrut să strig (către Noah, către Ngala?) „Destul, oprește! și nu-mi auzeam glasul, așa cum nu-l auzeam nici pe cel cu care rosteam gluma ce părea să-l înveselească pe Sam. Iar tot mai mulți negri erau aduși în piață. Unii cărau colți de fildeș. Sam dispăruse pentru a se întoarce cu doi drugi de aur și deodată l-am văzut împiedicându-se. A scăpat drugii și s-a prăbușit ou fața în jos, în vreme ce alții dintre oamenii mei smulgeau brățările din sârmă de aur încolăcite pe brațele și picioarele celor ce așteptau să fie legați pentru a lua drumul (fregatei.

Nu mai puteam, oh, nu mai puteam să văd! Am făcut un efort deznădăjduit pentru a-mi muta privirile și o durere câinească m-a sfâșiat, din creieri până-n măduva oaselor. Imaginile cumplite s-au clătinat în jurul meu și, pentru o fracțiune de secundă mi s-a păruit că regăsesc pământul sub picioare. Apoi am auzit un bubuit înfundat ca ecoul prelung al unui înspăimântător seism, dar nu erau decât pașii convoiului, pe care ai mei îl mânau acum încadrând jalnica turmă. Știam că tălpile goale nu puteau produce un asemenea zgomot și m-am îndârjit, luptând pentru cucerirea eului meu în ciuda spaimei cu care pândeam repetarea cumplitei dureri de adineaori, în ciuda faptului că mă simțeam stors de ultimii stropi de sânge. Încordarea a fost neînchipuit de sălbatică, mi-am mușcat buzele auzind sunetul propriului meu geamăt, și, fără să vreau, am închis ochii.

Întunericul pur m-a despărțit de coșmarul viziunilor, ca și cum aș fi fost transportat brusc într-o regiune a neființei, într-un imaculat tărâm al liniștei, necunoscând omul și patimile care-l macină. Am trăit o neasemuită clipă de relaxare (poate că n-a fost doar o clipă, dar după tensiunea dinainte simțeam nevoia unei absențe totale și liniștea mi s-a părut de prea scurtă durată), apoi am auzit din nou pașii convoiului și, când am deschis îngrozit ochii, m-am văzut numai pe mine în ochiul negru al lui Ngala. Palmele lui smulgeau din cutia tam-tam-ului uruitul înfundat, din ce în ce mai slab, ca agonia unui ecou. „Știe?”

Întrebarea s-a zvârcolit în mine, răscolind straturile abia sedimentate ale neliniștii și ale rușinii. Degetele-mi zvâcneau ca degetele unui sugrumător. Dar a fost de ajuns să-l privesc pentru a înțelege că nu participase la strania incursiune în istoria strămoșilor săi. Începea să se lumineze de, zi și, în vaga rumeneală vestind răsăritul, pielea lui neagră strălucea, de parcă Ngala abia ieșise din baie. O imensă oboseală îi surpase obrajii, numai oboseala... Bătuse fără încetare în străvechiul tam-tam și cu ultimele puteri menținuse fragila punte sonoră, pe care coborâsem în infern. Dar nu trecuse de porțile infernului, pentru că nu era lnaga.

Sunt sigur că un zâmbet chinuit mi-a întins buzele uscate.

Încă năucit, Ngala mi-a întors absent zâmbetul și furtul surâsului, în clipa aceea, mi-a dat un izbăvitor sentiment de ușurare. Poate să vi se pară curios, dar tocmai atunci, abia atunci mi-am amintit de Jim. Toate spaimele, toată rușinea iluzoriu alungată îmi ardeau obrajii, când m-am întors către el. Dar nu fusese oare cu mine acolo?

Ca o mare păpușă dezarticulată, zăcea cu fața la pământ.

– Jim! am strigat, cu o speranță încă nelămurită.

Ngala abia își revenea din epuizarea și năuceala pricinuită de atâtea ceasuri de efort, așa că am ajuns înaintea lui lângă Jim, pe care l-am întors cu fața în sus. Ca ars m-am dat cu un pas îndărăt, căci ochii lui, redeveniți cenușii, mă fixau cu o duritate insuportabilă, strigau o imprescriptibilă condamnare.

– Nu eu...

Dar n-am sfârșit fraza. Înainte chiar de a rosti cele două cuvinte, pe care teroarea mi le smulsese, am înțeles că numai ochii unui mort puteau avea o asemenea fixitate sticloasă. Am întors capul către Ngala, care se apropia, și am spus:

– Închide-i ochii... .

Pentru nimic în lume n-aș fi vrut să le mai întâlnesc o dată acuzarea. Buzele lui Ngala tremurau. Dar negrul i-a închis ochii și a șoptit cu o durere ce nu putea sparge pacea din inima mea:

– Și spus, spus...

Totul își recăpătase înfățișarea obișnuită. Mi-am amintit că Jim mâncase mai mult decât mine din blestemata ciupercă și am fost sigur că imaginile căpătaseră pentru el o tărie și mai zguduitoare, că auzise poate și cuvintele rostite, glumele și rugămințile, de perceperea cărora fusesem scutit. Poate că nu trăise și el salvatoarea slăbiciune a clipei când închisesem ochii, rupându-mă de lumea atroce renăscută pentru chinul nostru – îl cunoșteam destul și-i cunoșteam prea bine convingerile spre a nu înțelege ce însemnase pentru el, oricum, retrăirea distrugerii cetății și, mai ales, descoperirea faptului că cineva din neamul lui contribuise la ea. Recunoscuse și neplăcuta mea asemănare cu principalul erou al acțiunii și-l identificase – legendele despre străbunicul Noah făceau parte din folclorul Georgiei și duritatea privirilor înțepenite ale lui Jim... Mă acuza și de moartea lui Sam? Se poate muri, probabil, de durere și ură.

– Ce văzut, alb bun? pe tânguia Ngala. Ce gonit viața, om lnaga?

Ochii lui Jim erau pentru totdeauna acoperiți de pleoapele grele.

– Nimic, am spus repede. N-a văzut, ca și mine, decât niște umbre... Dar avea inima slabă... bietul Jim!

Am adăugat ultimele cuvinte întâlnind privirile înlăcrimate ale negrului, pentru că o indiferență marcată l-ar fi mirat. Dar de mulți, de foarte mulți ani nu mă mai simțisem atât de liber. Era cald și mi se făcuse foame.

Ovid S. Crohmălniceanu

Un capitol de istorie literară

Curând, după ce s-a început construcția în serie a mașinilor de scris literatură și ele au pornit să lucreze cu randamentul lor maxim, s-a observat că dispar, pe zi ce trece, criticii. Fenomenul avea o cauză imediată ușor observabilă: meseria de critic literar devenise, practic, imposibilă. Nici un om nu mai era în stare să citească măcar o mică parte din cărțile care apăreau. După unele estimări aproximative (istoria acestui moment a fost reconstituită târziu și datele ei concrete au rămas nebuloase, pentru că se bazează încă pe izvoare indirecte), o mașină reușea să compună o poezie în mai puțin de două secunde. Un roman sub trei sute de pagini necesita optsprezece minute. Timpul pe care îl cerea o piesă de teatru se ridica însă, în mod inexplicabil, la aproape o oră. Mașinile lucrau fără întrerupere cam nouăzeci de zile, având nevoie apoi de o pauză pentru revizuire. În felul acesta, numai la Lima ieșeau peste 10¹² volume pe an, iar profiturile concernelor editoriale creșteau vertiginos. Primii care renunțară la misiunea lor fură istoricii literari. Fără examinarea marii majorități a cărților apărute obiectul muncii lor devenea o absurditate. Dar ori câte eforturi ar fi depus, ei nu reușeau să citească nici măcar 0,0001% din producția literară. Nu mult după aceea depuseră armele și criticii foiletoniști. Chiar dacă renunțaseră deliberat la ambiția de a face o selecție după importanță a cărților apărute (nu se putea ști în nici un fel dacă printre nenumăratele volume necitite n-au fost lăsate la o parte lucrări capitale), o dificultate de ordin principial li se relevase ca insurmontabilă. Executând riguros tipul de operă pentru care fuseseră programate, mașinile excludeau orice obiecție critică. Comentatorul era chemat să examineze, înainte de toate, în ce măsură intenția artistică a fost realizată. Or, mașinile nu se îndepărtau nici măcar cu o iotă de la programul lor, și, practic, creau numai capodopere, așa că aprecierea devenea „ab initio” superfluă. Până și gusturile absolut extravagante fuseseră prevăzute în calculul statistic inițial, prin urmare mu puteau constitui nici o surpriză.

Întrucât demobilizarea criticii amenința să răpească vieții literare pigmentul esențial, cineva avu ideea să fie programate și un număr de cărți slabe, altfel capodoperele n-aveau cum ieși în relief prin comparație. Trecându-se la îndeplinirea proiectului se constată că cercul vicios nu putea fi rupt. Mașinile construite spre a scrie cărți neizbutite își realizau la rândul lor, fără greș, sarcina. Textele, pe care le produceau, erau în mediocritate sau stupizenie, desăvârșite, încărcându-se astfel automat cu o valoare estetică inestimabilă. Atunci unul dintre cei mai reputați filozofi ai vremii formulă teza că într-adevăr critica e sortită să dispară, pentru că mașina nu poate crea decât lucruri perfecte în raport cu țelurile pe care și le propune. Demonstrația era cam încurcată și se pierdea în cețuri metafizice, dar concluzia se impunea intuitiv cu o mare forță și câștigă repede o adeziune aproape unanimă. Ultimul critic muri într-o dimineață de mai dintr-o aprindere a creierilor în biblioteca lui, îngropat efectiv sub un morman de cărți (citise fără întrerupere, cu o viteză de trei pagini pe ceas, douăzeci și șase de ore în șir.)

Totuși o literatură lipsită de comentariul critic nu era imaginabilă. Acesta fu momentul în care se socoti necesară construirea mașinilor de judecat cărțile. Constructorii se izbiră de la început de o mare greutate. Ce program să le dea? Firește că, întâi, se cerea rezolvată problema informării elementare. Criticii mașini trebuiau să parcurgă toată producția scriitorilor-mașini și să o clasifice, pe genuri, specii, teme, subiecte, formule artistice, publicând deocamdată niște buletine rezumative pentru orientarea cititorilor. Creierii electronici însărcinați cu această operație fură realizați repede și intrară în funcție. Branșați la mașinile de scris literatură reușiră după foarte scurt timp să urmărească producția beletristică în mod sistematic. Rezultatele se dovediră însă derizorii, pentru că buletinele obținute pe această cale rămâneau inutilizabile. Volumul lor ajungea atât de mare încât nimeni nu izbutea să se descurce în ele. Alte mașini ar fi fost necesare să citească toate aceste liste și să le supună unei noi selecții. Dar pe ce criterii? Se reveni, după lungi dezbateri, la critica de exegeză. Constructorii de mașini .avură enorme bătăi de cap spre a alcătui programele acestor noi tipuri de mașini. Sistemele critice practicate în epoca de artizanat literar (așa fusese denumită perioada când cărțile erau scrise de oameni) duceau, pe rând, la efecte neprevăzute. Critica existențialistă, sub formă electronică, se lovea de paradoxul literaturii pe care o produceau mașinile. Era ea documentul unei trăiri? Da, și nu, pentru că operele pe care pornea să le discute exprimau efectiv o experiență de viață (în programele lor intrau atâtea posibilități încât rezultatele ajungeau efectiv imprevizibile și repetau întocmai palpitul inefabil al existenței), dar mașinile rămâneau niște enorme îngrămădiri de filamente, pârghii și rețele, care la o apăsare de buton intrau într-o stare de inerție absolută. Critica psihanalitică stârni ca întotdeauna scandal, mai ales că-și prelungea deducțiile în subconștientul proiectanților, ba chiar și în cel al directorilor diferitelor întreprinderi industriale, furnizoare de creieri electronici destinați să producă diferite lucrări literare. Ziarele vremii înregistrează chiar câteva procese de răsunet: conducătorul unui mare grup financiar se trezi acuzat de porniri incestuoase, prezente în a douăsprezecea mia șase sute patra „Antigonă”, pe care o concepuse o mașină construită de o firmă subordonată băncii sale. Reclamantul susținea că nu cunoștea nici măcar piesa inițială, dar argumentul întâmpină serioase obiecții teoretice.

Un timp avu oarecare succes programarea mașinilor pe o bază teologică. Acestea erau asimilate cu ființele omenești de altădată, cărora constructorul-dumnezeu le insuflă harul creației. Biserica protestă însă și analogia fu socotită demoniacă. Singurul sistem oare se dovedi mai fructuos reveni la ideea veche a actului critic, înțeles ca o refacere prescurtată a creației în elementele ei esențiale cu indicarea virtualităților neexploatate de autor. Opera literară trebuia să rămână astfel pentru exeget un excitant spiritual care să-i solicite infinite ipoteze poetice noi. Mașinile de criticat se apucară în consecință să extrapoleze intențiile artistice. Dintr-un roman scoteau alte câteva mii. Dintr-o poezie, cicluri întregi. Dintr-o piesă, milioane de variante superioare. Producția literară cunoscu o înflorire fără precedent. Toată lumea păru mulțumită, dar peste numai câțiva ani se observă că mașinile-scriitori dădeau semne de enervare. Efecte disonante apăreau la capătul operelor: parcă înadins. Se ivi și o maladie a „auto-anulării” sau cum au numit-o unii istorici, a „sinuciderii estetice”. De la un moment dat romanul, piesa sau poemul se dezvoltau simetric contrar, cu o egală desăvârșire, astfel încât rezultatul să fie o neantizare integrală a efectelor artistice inițiale.

Se constată de asemenea că, practic, lucrări de critică din nou nu mai apăreau de loc, fiindcă mașinile însărcinate cu scrierea lor produceau tot romane, nuvele, poezii și piese de teatru, în timp ce agențiile de publicitate, nemaiizbutind să insereze în ziare măcar o recenzie, se vedeau amenințate să dea faliment. Atunci cineva avu o idee revoluționară, care rezolvă definitiv problema. Cele două tipuri de mașini fură branșate într-un circuit închis. Creierele electronice de scriitori și de critici erau obligate astfel să-și consume reciproc producția: primele porniră cu frenezie să emită judecăți asupra operelor produse de ultimele. Rezultatul fu o uluitoare inversiune. Dacă mașinile-critici își relevaseră vocații secrete de scriitori, mașinile-scriitori își trădară pasiuni nemărturisite de a face critică. Cum totul, cu o violență devorantă, se desfășura, grație ideii amintite, în cerc închis, oamenii își putură vedea liniștiți de treabă.

Constantin Cubleșan

Ritmul ascuns al inimii

Stelele cădeau de pe cer, una câte una, în noaptea aceea albastră. Se desprindeau de sus, din mijlocul bolții ori de undeva de aiurea și despicau cerul ou arderea lor de o clipită.

Niciodată nu văzuse atâtea stele arzătoare. Când era copil se așeza vara în iarbă și, cât erau serile de lungi, privea cerul.

I se părea că Stelele tremură, că apar și dispar într-un joc de licurici pe care nu-l putea înțelege. Nu-i plăceau nopțile cu Lună. Atunci nu se vedeau stelele, iar Luna era prea albă, de var. Lumina ei palidă cădea peste tot în jur ca o apă moartă. Nu putea suferi nopțile cu Lună.

Din locul în care se afla, cerul îi părea elipsoidal, luând forma geamului etanș al cabinei. Stelele cădeau mereu, dar el nu reușea, nici acum, nici altădată, să vadă locul unde se desprindeau, prăbușindu-se în gol. Le vedea numai trecerea vertiginoasă, ca un țipăt luminos și încerca să le reconstituie traiectoria. Câteodată parcă veneau din Lebăda, alteori din Scorpion, uneori din Vărsătorul ori din Gemenii, din oricare altă constelație, niciodată însă din Ursa Mică. Poate era numai o iluzie, ori era o lege ascunsă ca nici o stea să nu treacă pe acolo și el se minuna ca atunci, în copilărie, când aștepta să cadă măcar una, vreodată, pe Pământ.

– Ciudat, prin Ursa Mică nu trece nici o stea căzătoare, spuse. Oare de ce? Nu-mi aduc aminte să existe o asemenea lege. N-am dreptate?

Romulus îl privi mirat. Vasăzică Nic nu-l ascultase. Nu auzise nimic din tot ce-i spusese până atunci. Vorbise atâta vreme degeaba. Dar nu era supărat. Cadranul pulsiotronului electronic îi indica ritmul normal al inimii și starea mult ameliorată a sistemului nervos și acesta era cel mai important lucru.

Chiar dacă nu-l ascultase, Nic rămăsese treaz, ba, mai mult, se gindise la ceva, la ceva anume și acesta era un semn în plus că putea să-și învingă boala.

De peste trei ore Nic stătea, fără să se miște, întins în patul destinat intervențiilor medicale. Arterele îi fuseseră conectate la ventuzele aparatelor de neutralizare a radiațiilor și de aceea își simțea corpul întreg parcă strâns în chingi. Era toropit, îl copleșea somnul, dar Romulus îl tot ținea de vorbă. Nu-i lăsa o clipă răgazul să-și închidă pleoapele. Ce-i drept, nu-l prea asculta. Știa că nu are voie să doarmă pe toată durata intervenției, dar niciodată nu se interesase de ce anume. Nu crezuse că va ajunge cândva într-o asemenea situație. Nici acum nu i s-ar fi întâmplat nimic, dacă nu ar fi fost explozia aceea. Lucrase atâta vreme în cariera de uraniu și nu avusese accidente până acum, când, așa, deodată, nici nu-și dădea seama prea bine cum, s-a produs explozia. Era adevărat că pe planetă erau foarte frecvente furtunile magnetice, dar acestea nu-i împiedicau să lucreze. Costumele de protecție erau excelente neutralizatoare. De data aceasta însă... Încă nu-și putea da seama cum se petrecuseră lucrurile. În starea în care se afla acum, nu se putea concentra. Era prea obosit, prea slăbit... Dacă nu ar fi fost atât de aproape, scăpa teafăr. Așa, costumul fusese perforat în mai multe locuri, și el inhalase o mare doză de radiații, își pierduse cunoștința și numai după reanimare se deșteptase de-a binelea.

Era deja pregătit pentru intervenție, când își revenise în fire, iar aparatele bârâiau monoton și subțire. Rând pe rând plecaseră din încăpere cu toții. Plecase și medicul, care în noaptea aceea avea legătura cu Pământul pentru a comunica rezultatele din ultimele treizeci de zile ale cercetărilor pe planetă. Rămăsese cu el în încăpere doar Romulus. Se așezase lângă pat pe un scaun flexibil și începuse să-i vorbească despre furtuna din ajun. Dar Nic nu se putea concentra deloc și nu înțelegea nimic din tot ce-i explica omul acela atât de locvace. Poate de aceea îl și lăsaseră pe el acolo, și nu rămăsese medicul, pentru că vorbea întotdeauna mult.

Ținea minte numai că doctorul îi spusese la plecare: „Să nu care cumva să te lași furat de somn, mă auzi?”

Îi făcuse semn din pleoape că auzise. Apoi, pe un ton sever, doctorul i se adresase lui Romulus; „Nu-l lași să doarmă. Îl ții de vorbă până mă întorc. Acum să te văd, istoricule! Poți să-i înșiri verzi și uscate, toată evoluția de la pitecantropi încoace, numai să nu-l slăbești o clipă. Ne-am înțeles, cred? Eu mă întorc îndată ce termin comunicarea”.

Cuvintele doctorului îi rămăseseră în auz, poate pentru că fuseseră rostite cu prea multă gravitate. La drept vorbind, lui nu i se păreau lucrurile chiar atât de grave. Trebuia să reziste vreo douăsprezece ore fără să doarmă. Nu era cine știe ce, doar mai stătuse el și altă dată fără somn, numai că acum sc simțea moleșit și nu putea să se gândească mai mult timp la ceva anume. Îi veneau în minte tot soiul de idei, de gânduri, sărea de la unul la altul fără vreo logică și își simțea pleoapele grele. Într-adevăr, îi era somn. Privind însă cerul i se părea că se liniștește. Dar prea cădeau multe stele în noaptea aceea.

– M-ai auzit, Romulus? întrebă din nou. De ce cad atât de multe stele?

Romulus se uită la cer. Era într-adevăr senin, dar nu cădeau stele. Desigur, numai lui Nic ii se părea. Totuși nu-l contrazise.

– Probabil e o ploaie de meteoriți.

– Nu, nu cred.

Nic vorbea greu. Abia rostea cuvintele. Unui alt bolnav i s-ar fi interzis orice efort, mai ales să vorbească. Lui însă, i se cerea tocmai acest lucru, să converseze cu Romulus.

– De ce nu crezi?

– Pentru că prin Ursa Mică nu trece nici una. Cum e posibil?

– Păi, încercă istoricul să-i dea un răspuns satisfăcător, Ursa Mică e aproape de punctul cel mai înalt al bolții.

– Când privești de pe Pământ, dar nu de aici, îi atrase atenția Nic.

Romulus privi iar cerul prin geam elipsoidal. Nu văzu însă nicăieri Ursa Mică. Era în altă parte a bolții și din încăperea aceea nu putea fi văzută. Ce să-i răspundă?

– Ascultă, Romulus, tu de ce trebuie să mă ții pe mine de vorbă? trecu Nic la o altă întrebare și Romulus se simți ușurat.

– Așa a spus doctorul.

– Asta știu, dar de ce?

Romulus zâmbi, pus, evident, din nou în încurcătură. Habar n-avea. Nu-l interesase niciodată medicina, în orice caz nu într-o așa măsură ca să aibă habar de tratamentul adecvat în cutare sau cutare maladie. Avea, în general, noțiuni foarte vagi, iar la cursurile de pregătire antiradiantă nu prea fusese atent. Aparatajul și costumele ce intrau în dotarea personală erau atât de perfecționate, încât pericolul radiațiilor i se părea perimat, iar cursurile îl enervaseră, socotind că se țineau în virtutea unor tradiții foarte vechi, inutile acum. Și, totuși, un accident ca acesta îi dovedea acum contrariul.

– Cum să-ți explic? începu el. Mi se pare că n-ai fost prea atent la cursurile de pregătire, altfel ai fi știut, încercă el o eschivă de la întrebare.

– Ai dreptate, îl aprobă Nic. Dar tu ești pus aici ca să vorbești cu mine, așa că n-ai decât să-mi explici pe îndelete. Sunt dispus să te ascult.

– Atunci, începu Romulus zâmbind, s-o luăm de departe și cât mai simplu. Căuta astfel să câștige timp.

– Radiația se aseamănă întrucâtva cu descărcarea electrică a trăsnetului. Cu foarte mulți ani în urmă, dacă un om era trăsnit, și dacă nu murea pe loc, îl îngropau în pământ pentru ca să se scurgă din el toată electricitatea. În acest timp el nu ar fi avut voie să doarmă pentru că ar fi murit imediat. Inima ar fi slăbit ritmul și... Mă înțelegi, nu?

Romulus era încântat că îi venise în minte ideea cu trăsnetul. De aceea continuă imediat cu însuflețire;

– În vechime oamenii aveau o mulțime de...

– Știi ceva? îl întrerupse Nic. Doctorul a spus să o iei de la pitecantropi, nu de la oameni. Așa că, te rog...

Nic era, de felul său, un om vesel, spiritual. Romulus îl cunoștea foarte bine și-i plăcea felul de a fi al acestuia. Îi plăcea să lucreze împreună cu el, chiar dacă Nic îl tachina mereu, ca și acum. „Cel puțin te tachinează un om inteligent”, replica el, când ceilalți observau că fusese luat peste picior. Dacă nici acum Nic nu-și pierduse buna dispoziție, însemna că totul decurgea normal.

Indicatorul pulsiotronului oscila regulat între liniile ce marcau pe cadran ritmul normal al inimii.

Nic rezista minunat intervenției.

– Ascultă, Romulus, tu chiar crezi că s-ar putea să mor din asta?

– Ce prostii îți mai trec prin cap?!

– Doar tu spuneai că dacă adorm, s-a zis cu mine.

– Ei, desigur, nu trebuie să dormi. Trebuie să fii tare.

– Bine, bine. Hai, spune mai departe. Cum era cu pitecantropii? Parcă despre asta vorbeai. Ba nu. Despre stelele căzătoare. De ce nu trece nici una prin Ursa Mică?

Romulus începu din nou să vorbească pentru a-i reține atenția lui Nic. Inventa tot soiul de teorii, își aducea aminte de legile fizicii cosmice, pe care le expunea într-o formă aproximativă, dar făcea ce făcea și iar ajungea la istorie. Nic însă nu-l asculta. Trecuse câtva timp, câteva ore și se simțea mai bine, deși corpul îi amorțise stând nemișcat. Își simțea însă mintea limpede. Doar pe cer tot mai vedea căzând stelele. Își aduse aminte că Romulus îi povestise o dată despre niște credințe populare foarte vechi, după care, se spunea, fiecare om își avea steaua lui. Când murea omul, se stingea și steaua lui. Îi plăcuse această corespondență a oamenilor cu universul. Era un mit frumos, dar trist. Un fior rece îi trecu prin corp, gândindu-se la moarte. Nu se temea, dar prea o știa aproape. În minte îi veni iarăși explozia. Acum își amintea parcă mai bine cum se întâmplase totul. Imaginile îi reveneau mai clare din memorie. Se întâmplase în cariera de uraniu, printre stâncile abrupte ale munților vulcanici. Nu mai înaintase niciodată atât de mult prin defileul acela ce se deschidea de la marginea lacului cu apă roșiatică, unde își instalaseră agregatele de prelucrare a minereului...

Se reîntorceau cinci oameni dintr-o lungă expediție spre centrul Galaxiei. Aveau o misiune specială, deosebită. Trebuiau să cerceteze o mulțime de planete, să le prospecteze cu atenție în vederea unei transbordări a populației terestre de pe vechea planetă, care începea să se răcească din ce în ce mai mult, neoferind condiții din cele mai optime vieții umane; trebuiau să propună o nouă planetă pentru a fi populată. Căutau, cu alte cuvinte, o nouă patrie planetară în Cosmos. Expediția lor făcea parte dintr-o serie de cercetări ample în acest sens. Misiunea lor era îndeplinită și se îndreptau spre bătrânul Pământ. Combustibilul era pe sfârșite și acum trebuiau să se abată din drum, să facă o scurtă escală pe una din planetele cele mai apropiate pentru a-și procura cantitatea de combustibil necesară întoarcerii pe Pământ. Detectoarele indicaseră această planetă ca fiind cea mai nimerită unui asemenea popas.

Aterizarea se făcuse în bune condițiuni. După câteva zile își dădură seama că planeta era bântuită de furtuni magnetice, care le îngreunau activitatea. Cercetaseră împrejurimile și se instalaseră în apropierea acestor munți vulcanici, foarte bogați în minereu de uraniu. După calculele probabile, ar fi avut nevoie de vreo șaptezeci de zile pentru a se aproviziona în mod corespunzător.

În timp ce instalațiile micii lor uzine începuseră să prelucreze minereul, astronauții cercetau planeta. Nici unuia dintre ei nu le-a venit însă ideea să pătrundă prin defileul atât de apropiat, care deschidea parcă o poartă spre inima munților vulcanici.

În ziua aceea însă, Nic a pornit singur spre defileu. Blocurile de stâncă aveau o formă bizară, răsucite spre înălțimi, iar pe fundul văii se prelingea un fir subțire de apă roșie. După o bucată de drum, defileul începu să se deschidă, dar, spre tristețea lui Nic, pe nesimțite, se dezlănțui o nouă furtună. Hotărî totuși să-și continue drumul. Nu peste mult, ajunse la marginea unui platou imens, tăiat în piatră, în mijlocul căruia se înălța argintie o navă cosmică, nu mult deosebită de a lor. Încercă imediat să ia legătura cu baza, dar nu-i răspunse nimeni. Lăsă aparatul deschis, pentru a face neîntrerupt apel, și grăbi pasul spre navă. Era mult mai mare decât a lor și, evident, de o altă construcție decât cea terestră. O bucurie nespusă îl cuprinse. Însemna că pe planetă mai făcuse escală și altcineva. Ce minunată întâlnire! Oamenii unor lumi îndepărtate, care se bănuiau de atâta vreme, care se căutau în infinit, puteau să se întâlnească dintr-o întâmplare, pe o planetă lipsită de viață, pe care se abătuseră pentru a-și procura combustibil. O întâlnire frățească într-un impas. Dar oare de ce nu se arătaseră până atunci? Era absolut sigur că venirea pe planetă a acestora se efectuase înainte de coborârea lor, căci altfel ar fi înregistrat-o. De ce, atunci, nu dăduseră nici un semn de viață? Nu-și putea imagina ca ei să nu le fi cunoscut mișcările, din moment ce se aflau atât de aproape unii de alții. Și totuși... Toate acestea îi trecură prin minte într-o fracțiune de secundă.

Chemă insistent baza, dar nici de data aceasta nu-i răspunse nimeni. Abia când declanșă semnalul de alarmă, îi răspunse însuși comandantul expediției. Cu sufletul la gură, Nic povesti totul și-i chemă numaidecât. De prisos această chemare. Toți patru erau îmbarcați în micro-racheta de intervenție, pentru a veni la fața locului.

Deși îi ceruseră lui Nic să nu întreprindă nimic de unul, singur, acesta nu-și putu stăpâni entuziasmul. Se apropie mult de rachetă și numai atunci observă că în jurul ei era instalat, pe o rază destul de largă, un câmp de fire metalice, care se răsfira în toate părțile ca spițele unei roți. O clipă ezită să intre în această plasă, apoi însă începu să pășească cu grijă printre fire, luând aminte la împletitură, până spre mijlocul acelei pânze, al cărei rost nu-l putea înțelege încă. Platoul foarte larg, înconjurat cu pereți abrupți de stâncă netedă, era bântuit de curenți puternici de aer. O rafală de vânt însoțită de descărcări magnetice, îl făcu să-și piardă pentru o clipă echilibrul și, ne- putând evita căderea, se prăbuși peste firele metalice subțiri din preajmă-i. Se bucură când își dădu seama că nu se întâmplase nimic la atingerea lor. Astfel căpătă și mai mult curaj. Vântul se întețea însă și atunci se prinse cu nădejde de firele acelea, pentru a nu fi smuls de curent. Dar plasa, forțată prea mult, cedă și, la o mișcare mai violentă a lui Nic, la o adevărată smucitură a lui, firele se rupseră, iar în clipa următoare, o explozie puternică îl făcu să-și piardă cunoștința. Mai mult nu-și amintea.

* * *

În încăpere era liniște. Numai aparatele zbârnâiau monoton și Romulus vorbea într-una, fără să se oprească.

Nic îi zâmbi recunoscător. Era însă tulburat. Își amintise cele trăite în ajun și acum voia neapărat să afle ce se întâmplase cu racheta. Unde erau oamenii aceia veniți de aiurea, din univers, pe această planetă blestemată?

Îl privi pe Romulus, iscoditor. Desigur, el știa. De ce nu-i spusese nimic despre aceasta? Se întâmplase o catastrofă și nu voia să-i comunice nimic, până când nu se va însănătoși? Dar erau nedrepți. El trebuia să afle totul și încă numaidecât.

– Romulus, îl întrebă el, de ce nu mi-ai spus nimic despre racheta aceea din munți?

Istoriograful tăcu. Poate pentru prima dată de când se afla lângă Nic, întârzia să-i răspundă. Se ridică de pe scaun și schiță câțiva pași în cabină, apoi se opri în dreptul ferestrei, privind cerul.

– Ce-ai fi vrut să-ți spun? Nici eu nu știu mare lucru.

– Ce s-a întâmplat după aceea?

Romulus făcu iar câțiva pași de-a lungul cabinei, apoi se așeză din nou pe scaunul de lângă pat. Privi cadranul pulsiotronului. Normal.

– Ce s-a întâmplat după aceea? repetă Nic întrebarea.

– Racheta a explodat, îi răspunse scurt Romulus. Tocmai intrasem pe platou, continuă după o pauză în care cei doi se priviră insistent, când s-a produs explozia. Ea ți-a provocat iradiația. Am vrut să te oprim, te vedeam tăvălit jos, la baza rachetei, dar a fost prea târziu.

– Și oamenii?

– Oamenii...

– Da, oamenii. Ce s-a întâmplat cu oamenii?!

– Nu știu.

– Cum, nu știi? Doar nu tu ai leșinat, ci eu. Trebuie să-mi spui adevărul, Romulus.

– Asta este adevărul.

– Au murit?!

– Dacă au murit...?

– Da, oamenii mai sunt în viață? Au murit? Mai trăiesc? Ce s-a întâmplat cu ei?

– Care oameni? îl privi bănuitor Romulus.

– Cei din rachetă.

– Au fost oameni în rachetă? întrebă din ce în ce mai mirat istoriograful.

– Desigur. Adică, nu știu. De unde vrei să știu eu? Tu trebuie să știi.

– A, este o presupunere...

– Și ce are a face? Vreau să știu adevărul: ce s-a întâmplat cu oamenii?!

– Nu știu, răspunse calm Romulus. Nu știu ce s-a întâmplat cu oamenii. Au plecat comandantul și astrofizicianul să efectueze cercetările necesare. Aici am rămas doar noi și doctorul. El trebuie să vină numaidecât. În zori vor reveni poate și ceilalți. Atunci vom ști totul, Nic. Abia atunci vom ști adevărul. Cel puțin, așa cred.

Nic îl privi bănuitor. Câteva clipe în încăpere se făcu liniște. Romulus evită să-i întâlnească privirea și Nic înțelese că îi ascunde ceva. Asta îl tulbură. Nu mai insistă însă cu întrebări, dându-și seama că istoriograful tot nu-i va spune nimic mai mult. Poate nu-i îngăduiseră să-i spună nimic ori, poate, într-adevăr nu știa mai mult.

Închise pleoapele și încercă să refacă el o logică a întâmplărilor. Imaginile i se întretăiau însă fragmentare și o apă înfrigurată îi ștergea orice închipuire, până când, de undeva, din depărtări siderale, văzu venind în zbor o nălucă, o rachetă strălucitoare, de formă stranie, și totuși asemănătoare cu cele de construcție terestră. O privi atent, până când se apropie mult, foarte mult. Se învârti în jurul planetei cutremurată de furtuni magnetice, căutând parcă un loc potrivit pentru coborâre, până când ajunse deasupra platoului din Munții Vulcanici.. Coborî lin, neverosimil de lin, încât atingerea cu scoarța planetei nici nu fu simțită. Abia atunci Nic recunoscu racheta aceea pe care el o întâlnise dincolo de defileul cu apă roșiatică, în ajun.

– „Nu știu ce s-a întâmplat cu oamenii”...

...Astronauții erau trei. Cel mai scund părea să fie conducătorul navei. Se îmbarcară într-o mică rachetă atomică și porniră să cerceteze meticulos împrejurimile, planeta.

Veneau dinspre marginea galaxiei. Expediția lor dura de mulți ani și toți trei erau nerăbdători să ajungă la țintă, la finalul acelui enorm drum prin vastele spații ale cerului, când, dintr-o dată, aparatele de bord se agitară nepermis. O singură „privire” în „jur” și cei trei astronauți își dădură seama că intraseră în zonele de interferență ale unui sistem planetar în care, nu mai încăpea nici un dubiu, exista viață umană; mai mult, în spațiul cosmic alunecau nave de o uimitoare repeziciune. Determinară cu precizie poziția lor în spațiu (ce surpriză, era tocmai sistemul în care se așteptau cel mai puțin să găsească ființe vii, necum oameni), apoi determinară planeta care înlesnise aceste condiții de existență a materiei în formele sale de organizare superioară.

– „Au plecat comandantul și astrofizicianul să efectueze cercetările necesare...”.

... Hotărâră să abandoneze pentru scurt timp linia itinerariului lor și să facă o escală pe planetă. Înainte însă de a pregăti nava pentru coborâre, își dădură seama că planeta este foarte puțin populată, aproape deloc, în ciuda faptului că pe cele câteva cosmodromuri concepute exista o mare mișcare: nave uriașe coborau la intervale destul de mici, aducând cu ele oameni, care se răspândeau apoi pe suprafața Planetei în comuniuni aparte. În același timp, navele, odată eliberate de prețioasa încărcătură, umană, se întorceau în spațiu.

– „Aici am rămas doar noi și doctorul”...

...Nu le fu greu să înțeleagă situația. Popoarele unei alte planete, de undeva, din necuprinsul spațiu astral se mutau în această nouă „patrie”. Condițiile pe care le oferea noul lor sistem nu le mai puteau asigura existența și, atunci, întreprinderi temerare au determinat poziția și condițiile favorabile ale acestei planete dintr-un sistem solar îndepărtat, unde se transbordau acum pentru cine știe câte miliarde de ani.

– „În zori vor reveni, poate, și ceilalți...”.

...Cei trei astronauți hotărâră să coboare, totuși, nu atât pentru a urmări această operație, cât mai ales din curiozitatea de a cunoaște oamenii unei lumi pe care o visau atât. Nu mică lena fost mirarea când, apropiindu-se mult de planetă, și-au dat seama că sunt înconjurați de mărunte aparate de zbor astral, care le urmăresc fiecare mișcare. Aterizarea nu le-a pus nici un fel de probleme, dar, abia ieșiți din navă, s-au văzut înconjurați de mai mulți indivizi, care nu manifestau nici măcar o urmă de bucurie pentru această întâlnire și conduși în încăperile vaste ale unei instituții-laborator. Aici au fost cercetați cu mare luare aminte, li s-au înregistrat cuvintele și, în curând, nepoftiții oaspeți își dădură seama că gazdele reușiseră să descifreze limbajul lor, căci unul dintre ei li se adresă vorbind aceeași limbă. Erau suspectați de intenții dușmănoase, bănuiți că veniseră să ocupe și ei această planetă pentru seminția lor și li se cerea să renunțe, ori, dacă nu... Li se cerea, de asemenea, să dea amănunte despre stadiul în care se află pregătirea lor de transbordare. La toate aceste întrebări cei trei rămăseseră muți. Zadarnice au rămas încercările lor de a-i convinge pe necunoscuții stăpâni ai acelei lumi că nici una din toate supozițiile și temerile lor nu erau întemeiate.

– „El trebuie să vină numaidecât. Atunci vom ști totul...”

...Urmară zile grele. Cei trei astronauți erau supuși unui adevărat regim de detențiune și singura idee căreia îi rămăseseră credincioși era aceea a evadării. Nu ușor le-a fost însă să-și aplice planul. Și, odată desprinși de sol, au constatat că alte două nave spațiale pornesc pe urma lor. Goana, cu viteză maximă, era halucinantă. Urmăritorii se țineau destul de aproape, dar aparatele lor nu aveau capacitatea navei fugarilor. De acest lucru se convinseseră destul de curând și erau liniștiți că își vor pierde cu încetul urma în necunoscut, când aparatele semnalizară scăderea combustibilului sub limita minimă. Se impunea neîntârziat o escală pe cel mai apropiat corp ceresc, pe orice planetă, pentru împrospătarea combustibilului. Astfel ajunseră să coboare pe această planetă a furtunilor magnetice. Dar se știau urmăriți și grăbeau din răsputeri prelucrarea minereului. Deodată însă pe planetă își făcu apariția o nouă navă. Desigur, cei trei preferaseră să se țină la distanță, pe cât posibil să rămână neobservați, până când își vor termina operațiunea de împrospătare a combustibilului și atunci își vor lua zborul.

Dar iată, într-una din zile fură descoperiți. Cineva se apropia de ei, de nava lor, cu pași rari, dar hotărâți. Plasa de apărare era instalată în jurul navei, așa că acel cineva nu putea ajunge până la ei. În plus, se stârnise și o puternică furtună magnetică ce împiedica înaintarea nepoftitului.

Descărcări uriașe de energie făceau să vibreze totul în jur când, deodată, omul ce se apropia de navă se prăbuși. Firele protectoare cedară și o explozie extraordinară cutremură întregul platou. Apoi, urmă o liniște nefiresc de adâncă...

* * *

Când intră medicul, îi găsi pe cei doi stând unul lângă celălalt, tăcuți, fără să se privească. Verifică imediat aparatele, controlă indicatoarele și nu se liniști decât atunci când constată că totul era în ordine. Nic se simțea mult mai bine. Acum era în afara oricărui pericol Organismul suportase ușor întreaga intervenție. Încă puțin și totul avea să se termine cu bine.

Nic deschise pleoapele și se încruntă. Privi ceasul de pe peretele lateral și își dădu seama că nu trecuseră decât câteva minute. Înțelese că totul nu fusese decât un vite al său, rodul unei imaginații încă supusă febrei, și regretă sincer că visul se terminase.

În încăpere era cald, liniște și plăcut. Doctorul spuse că furtuna se potolise în timpul nopții, dar că acum, spre dimineață, se pregătea o alta. Apoi vorbiră despre stelele căzătoare, despre întoarcerea pe Pământ, și timpul trecu pe neobservate.

* * *

Cele douăsprezece ore se terminaseră și Nic fu scos din ventuzele aparatelor de neutralizare. Făcu mișcări pentru a-și dezmorți mâinile și picioarele, corpul întreg, dar refuză să se culce. Voia să aștepte, împreună cu ceilalți, întoarcerea comandantului și veștile atât de emoționante în legătură cu nava de pe platoul din Munții Vulcanici.

Nu așteptară prea mult. Se făcuse lumină diurnă când cei doi urcară scările până în salonul central. Toți cei cinci astronauți se aflau acum împreună. Comandantul vorbi despre cercetările efectuate în noaptea aceea. Tonul său reținut nu prevestea nimic bun.

Înconjuraseră munții, făcând sondaje; în diferitele părți mai greu accesibile, acționaseră cu ajutorul radarelor electronice. Înaintaseră mii de kilometri pe întinderea planetei, fără să găsească însă nimic deosebit. Pe versantul opus al defileului descoperiseră doar rămășițele unei instalații de prelucrare a uraniului, fărâmițate de descărcările furtunilor magnetice. Cercetările mai amănunțite, atât ale acelor instalații cât și ale datelor caracteristice planetei, culese în timpul șederii lor aici, confirmau presupunerile.

– Cu ani în urmă, spunea comandantul poate cu zeci sau chiar cu mai multe zeci de ani în urmă, o rachetă interastrală a aterizat pe această planetă pentru a-și reface (după cum dovedesc rămășițele instalațiilor descoperite), rezervele de combustibil. Din motive necunoscute, navigatorii au trebuit să zăbovească mai mult timp aici, sau poate pur și simplu, n-au mai putut decola. Oricum însă, șederea prelungită le-a fost fatală. Planeta are o perioadă de câteva sute de zile în care furtunile magnetice se intensifică mereu până la exploziile în lanț, când nici o ființă vie nu le-ar mai putea sta împotrivă. Oamenii aceștia nu și-au dat seama ori nu au mai avut nimic de făcut. Nici un document concludent nu există în acest sens. Un singur lucru este cert: n-au supraviețuit. Nava și-au ancorat-o în acea plasă care, o dată ruptă, declanșa o explozie în afara navei. Era o măsură de protecție împotriva eventualelor surpări din pereții laterali ai platoului, a unor blocuri de piatră care s-ar fi putut rostogoli duse de furtună până la navă, producând deteriorări. Rupând însă firele plasei, explozia locală produsă prefăcea uriașul bolovan în pulbere. O defecțiune, pe care probabil o determinaseră timpul și prea multe furtuni magnetice, a făcut ca la sistemul de explozii să se conecteze întreaga navă. Așa se explică faptul că, la ruperea firelor de către Nic, nava a sărit în aer, nemairămânând din ea decât rămășițe, din care nu se poate reconstitui nimic deosebit. Se pare că planeta aceasta ascunde taine pe care noi, din păcate, nu le vom putea dezlega deocamdată. Timpul nu ne permite să dezlegăm mistere...

În ce ne privește, continuă comandantul, mai putem zăbovi cel mult cincisprezece zile pe planetă. Orice întârziere ar fi primejdioasă. Planeta se apropie de perioada furtunilor cu explozie în lanț. Va trebui să grăbim prelucrarea minereului. Între timp, vom efectua și alte cercetări. S-ar putea să avem surprize, să descoperim lucruri extraordinare... Deocamdată însă trebuie să ne odihnim câteva ore. Am avut cu toții o noapte lungă, neobișnuit de lungă și de grea.

* * *

Nic stătea întins în așternut și privea cerul. Prin fereastra elipsoidală a cabinei privea norii negri, încărcați, prevestind furtuna. Undeva, dincolo de ei, vedea stelele căzând mereu, prăbușindu-se în văzduh ca un țipăt strident de lumină.

„Fiecare om își are steaua lui, își spuse. Ce frumos neadevăr: când moare un om, se stinge o stea...”.

Se gândea la oamenii aceia veniți din cine știe ce colț al universului pentru ca să rămână legați pe veci aici, de această planetă ciudată. Oamenii unei alte lumi... Întâlnirea lor trecea prin moarte și rămăsese neîmplinită...

Dar în piept își simțea inima bătând un ritm nou, nemaicunoscut până atunci, reînviată din moartea de o clipită ce o cuprinsese pe acea planetă zguduită de furtuni necruțătoare. Un ritm nou, de dincolo de moarte.

Dan Culcer

Obeliscul

„lângă zidurile nepieritoare ale speranței”

HESIOD

Orașul meu e mic. Nu are decât o singură piață, cinci străzi care se îndepărtează radial din centru, o biserică, două școli, cinci cârciumi, cinci cafenele, un magazin de mobilă, o consignație, o baie publică și un râu care trece pe la marginea lui. În mijloc se înalță un obelisc despre care se spune că a fost construit acum cinci secole din pietrele cetății dărâmate de cuceritori. De câtva timp se construiesc aici case înalte, câteva la marginea orașului, pentru că primarul este un om înțelept și vrea să rămână în istorie. Locuiesc și eu într-una din ele, într-o garsonieră destul de bună, și, spre norocul meu, am nervii tari, aș putea spune că sunt chiar inert, de aceea nu mă sinchisesc de. zgomotul multiplu, fecund și derivat al clădirii din beton armat. În timpul meu liber mă ocup cu creșterea viermilor de mătase. Cred că este o ocupație agreabilă și onorabilă, pentru că im om serios trebuie să facă ceva în afara orelor de serviciu si plăcerea pe care mi-o dă foșnetul viermilor între frunzele de dud, târându-se lacomi pe foile mari de hârtie, cred că este o plăcere cinstită și care nu dăunează nimănui. Și, mai ales, nu produce zgomot. Aerul curat al ultimului etaj pare să le priască viermilor mei. Cresc repede, alimentați cu sârguință și pasiune de mâinile iubitoare care știu să le creeze condiții prielnice de trai, curățind la intervale bine stabilite foile de hârtie de resturile frunzelor roase. Iau uneori, seara, în palmă câte un vierme grăsuț și alburiu împreună cu o frunză de dud și trăiesc clipe de dulce reverie simțind cum, în căușul palmei mele, viermele se simte liniștit și continuă să ronțăie frunza, mângâindu-mă cu afecțiunea aceea statornică ce nu poate fi găsită decât la animale, la câinele care linge mâna stăpânului său, la pisica înfoiată și amețită care se rotește pe lângă piciorul omului.

De câtva timp viermii au devenit tot mai numeroși, nu mai pierd nici unul, cresc mari, din ce în ce mai mari, mi-e greu să-i mai aprovizionez și eu am slăbit tot alergând încoace și încolo ca să depistez prin curți sau pe marginea străzilor duzi. Urcând, cățărându-mă pentru ca să le strâng frunzele, alergând apoi spre casă pentru a curăța rafturile și a depune hrana proaspătă. Dar bucuria mea, satisfacția pe care mi-o oferă această ocupație nobilă îmi dă compensația necesară eforturilor. Am pus acum rafturi în toată camera, lăsând două culoare strimte prin care mă strecor ca să reînnoiesc aprovizionarea. Patul mi l-am mutat în bucătărie și mi-am cumpărat un ceas deșteptător, pe care îl pun să sune din trei în trei ore, căci frunzele sunt consumate repede și mă tem să nu-mi moară viermii. Abia aștept să înceapă amorțeala aceea prevestitoare, când viermii sătui și maturi vor începe să se încolăcească în propriul lor fir, cu mișcări lente, rotunde, devenind gălbui coconi de mătase. Atunci viața lor, de acum înainte, va fi, sacrificată și. după o scurtă fierbere în apă clocotită, cineva va derula firul prețios. Dar, până atunci, mai sunt câteva zile și viermii mei devoratori de frunze sunt încă vioi și pretențioși.

Aseară ceasul m-a uitat. Nu știu, să se fi stricat, să-l fi blocat eu fără să-mi dau seama, oricum, din motive care nu-mi sunt cunoscute, el n-a sunat la timp și când, parcă reflex, m-am trezit ceva mai târziu de ora unu, liniștea nefirească care domnea în locuință m-a făcut să sar din pat și să cercetez cu iuțeală rafturile și nu m-am putut opri să nu le cercetez pe toate, speram să se fi refugiat toți în cele de jos, deși în mod firesc drumul lor merge în sus. M-am așezat pe marginea patului, încercând să reflectez puțin asupra evenimentelor. Dispariția lor era împotriva legilor biologice și de aceea mi s-a părut supărătoare, ușuratică și trădătoare. Oricum, eram îngrijorat de soarta lor așa că am ieșit în balcon și am încercat să văd ceva prin întunericul difuz al miezului de noapte. Mi s-a părut că văd corpurile lor albe mișcându-se încet, la o distanță de câteva sute de metri de bloc, în lumina albastră a lămpilor de neon. Era un cortegiu lung, al cărui capăt pornea de la baza blocului și se pierdea în întuneric. M-am gândit atunci la cele câteva sute de grame de sămânță ușoară, pe care Ie cumpărasem ultima dată de ocazie. Vânzătorul, un tânăr, părea străin de oraș. M-a oprit lângă bloc întrebându-mă dacă nu am nevoie de semințe. Mă cunoștea, totuși. El are un stoc ce-i prisosește – spunea – și ar dori să-l valorifice. Ne-am înțeles asupra prețului și am preluat marfa care era de foarte bună calitate și îngrijit ambalată în trei cutii metalice, cizelate, cu încrustații fine, niște simboluri al căror înțeles îmi scăpa. De ce m-a ales?

Erau mii de viermi, poate sute de mii și, ceea ce părea ciudat, trupurile lor văzute de la înălțimea ultimului etaj mi se păreau tot atât de mari acum ca și cum le-aș fi văzut pe rafturi. Am coborât imediat cu ascensorul și am alergat spre capul șirului alb. Eram obosit când am ajuns, dincolo de marginea parcului, cam la o jumătate de kilometru de casă. Prin praful ușor al unei stradele, piciorușele lor mișunau ridicând un nor pâlpâind în lumină. Se târau tăcuți, doar plăcuțele de siliciu ale prafului scârțâiau frecându-se una de alta. Era cald, plăcut, puțin umed, aeriul mă cuprindea îmbrățișându-mă si îmi foșnea pe piele ca bulele unei ape gazoase. M-am așezat în calea primului târâtor, încercând să-l opresc cu piciorul. Și-a ridicat doar capul lui cu ochi negri și, ocolindu-mi genunchiul, s-a târât mai departe, parcă dojenindu-mă cu tăcerea lui binevoitoare. De ce ne-ai lăsat înfometați? părea că îmi spune, și trebuie să recunosc că mi-a fost rușine. Ceilalți l-au imitat pentru că eu nu eram în stare să mă mișc din loc și simțeam trupul lor moale apăsându-mă, discret, dar cu putere totuși, pe laba piciorului, spre gleznă în sus și peste rotulă. Era cortegiul lor ca un șarpe alb de adâncuri, orb, neveninos dar puternic. Și atunci am început să merg la pas, alături de ei, încercând să le vorbesc, să-i conving că trebuie să se întoarcă acasă, că pădurea e departe și de acum mă voi strădui să nu mai adorm, să-i hrănesc la timp și să-i îngrijesc cu mai multă răbdare. Dar glasul meu suna straniu în tăcerea caldă și, după câteva fraze, am tăcut pășind împăcat pe lângă ei, ca un paznic pe lingă trupa sa de ierbivore duse la păscut. Am străbătut astfel orașul pustiu, pe lângă obeliscul de piatră și pe lângă biserică, spre strada care duce în pădure. Când am ajuns la lizieră ei s-au răspândit cuminte și organizat, preluând fiecare câte un copac. Erau câțiva duzi și aici, chiar la margine, apoi urmau stejari, mulți stejari, o pădure mare, care ținea până la marginea râului. Ca la un semn a început ascensiunea și frunzele au prins să foșnească, vibrând parcă de teamă. Am stat trei zile alături de ei până când pădurea a devenit o jalnică adunătură de schelete. Apoi, la marginea râului, ei s-au oprit neîncrezători și, atingând cu frunțile bombate suprafața apei, au întors capetele spre oraș. Drumul acesta a fost cel mai nemaipomenit spectacol pe care l-am văzut vreodată, Sătui, dar amenințători, se îndreptau, parcă în salturi, spre primele case ale orașului. Trupurile uriașe ale turmei lor se zvârcoleau, biciuind aerul cu mișcări spasmodice și o ridicare a jumătății anterioare era urmată imediat de un lung salt înainte. Pământul bubuia sub bușiturile căderilor și apoi saltul era reluat iar și iar. Nemaipomenitul asalt și zgomotul insuportabil al repetatelor șl multiplicatelor lovituri devenise asemănător unui tam-tam războinic din îndepărtate păduri. Alergam pe lângă șirul de zvârcoliri, înfierbântat și răsuflând greoi, până ce primul s-a aruncat ca un berbece, cu jumătatea dinainte a trupului, peste gardul unei grădini. Rupt sub greutate, acesta s-a prăbușit trosnind și peste sfărâmăturile lui au trecut ca niște șenile trupurile lor albe și moi, pe care nimic nu le putea răni. Bușitura s-a repetat în fața zidului casei, care a crăpat și, când, asemeni unei armate, viermii au repetat loviturile, casa s-a dărâmat cu un zgomot scrâșnit, în ruperi de grinzi și țipete de oameni treziți din somn. Era dimineața devreme, în jurul orei cinci, și oamenii au crezut probabil că e un cutremur. Cu gurile lor acaparatoare viermii au atins trupurile celor pe jumătate adormiți, înghițind capete smulse de pe trup ca un lob de frunză, au mistuit copii și, În zbateri uriașe, au trecut distrugători și lacomi, pe jumătate întărâtați de gustul nou al cărnii, prăbușindu-se peste porți, ca o turmă înnebunită de elefanți dezlănțuiți de foame. Nu pot să descriu această teribilă teroare care a izbucnit în oraș, fuga disperată a oamenilor, șubreda lor rezistență, pustiirea și dezolarea cetății pârjolite și cutremurate de scârbă, nici dezmățul vorace al atacatorilor. Peste câteva ore orașul era distrus. Rămăsesem singurul om între ruine, respectat și ignorat de ei, privind cum se înlănțuie în enorme mase de materie flască și albă, târându-se unii peste alții în căutarea unor resturi comestibile. Numai în centrul orașului se înălța încă obeliscul construit din pietrele cetății vechi, înalt și alb ca și viermii. Am înaintat printre grinzi și cărămizi, peste acoperișuri de tablă răsucită ca de furtună, spre el și aici am văzut neașteptatul destin al asaltului. Lângă piatra albă zăcea greoi și rotindu-se un vierme alb cu ochii negri, parcă amorțit, într-o stare de transă, lăsând să-i curgă din gură firul alb și gros ca un odgon de corabie al secreției sale. Un altul tocmai se întindea către obelisc și, ridicându-și trupul, se pregătea să dea lovitura ultimă a distrugerii. Dar atingând cu fruntea lui lucioasă și boltită piatra obeliscului, care părea că se cutremură și se destramă deja, trupul său înțepeni și, lăsându-se uriaș, greoi și moale, la poalele pietrei, el începu să-și rotească capul și să saliveze alb și îngroșat.

Dorin Davideanu

Zece secunde

Sosit la destinație. Mesagerul se materializează și se pregătește să-și înceapă misiunea.

Totul îi apare confuz, încețoșat. Destul de repede, însă, își dă seama că se află într-o încăpere vastă, unde se găsesc mulți oameni.

Oameni! I-a recunoscut imediat. A fost pregătit pentru asta. Misiunea lui e să îi observe; să observe – de fapt – cât mai multe lucruri.

Privește atent în jur. Încăperea pare să fie locul de desfășurare a unei experiențe științifice. Înseamnă că a nimerit cum nu se poate mai bine. Încearcă să rețină cât mai multe amănunte. Un perete întreg e ocupat de etajere cu flacoane și recipiente etichetate. Ceva mai departe, mai mulți bărbați stau așezați la câteva mese, studiind preocupați niște fișe. Totul în jur îi pare nemișcat.

Sesizează, în schimb, sunetele. Aerul încăperii vibrează, e plin de sunete; sunete prelungi, unele ușor modulate, cele mai multe uniforme. Plutesc persistent, insistent.

Mesagerul își întrerupe firul gândurilor pentru a privi atent o ființă de o frumusețe deosebită, o fată aflată la câțiva pași de el. O vede dintr-o parte, are un profil fin și liniștit, de o nespusă delicatețe. Ochii îi sunt mari, iar genele prelungi.

Iată, frumusețea – gândește Mesagerul – frumusețea e aceeași pretutindeni, dacă eu, venit dintr-o altă lume, o pot percepe și înțelege.

Se concentrează din nou asupra sunetelor ce umplu încăperea. Le analizează atent și, curând, distinge un sunet deosebindu-se prin timbru de celelalte și dominându-le prin claritate. Îi urmărește vibrația plină, până când sunetul e înlocuit de un altul, mai ascuțit.

Privește în jur și reușește să descopere sursa acestor sunete deosebite. Provin de la un aparat de dimensiuni medii, aflat în imediata lui apropiere. În fața tabloului de comandă e așezat un bărbat vârstnic, preocupat cu totul de manevrarea aparatului.

Dar și el e nemișcat. În toată încăperea, nimeni nu se mișcă!

De ce?! se întreabă Mesagerul, îngrijorat. Poate se află într-un muzeu... iar toți oamenii pe care-i vede sunt manechine! Sau statui! Mesagerul privește spre fata cu ochi mari, așteptând parcă de la ea infirmarea presupunerilor sale.

Fata are acum pleoapele pe jumătate coborâte și această schimbare abia perceptibilă îl asigură pe Mesager că se află în mijlocul unor ființe vii.

Într-unul din colțurile încăperii, pe jumătate cufundat în întuneric, zărește câțiva bărbați plasați în jurul unei mese mari, pe care sunt așezate corpuri sferice, închipuind un sistem stelar sau, poate, o neobișnuită structură moleculară.

Liniștit, Mesagerul observă acum că, de fapt, toți cei prezenți se mișcă, dar cu o deosebită încetineală.

Poate nu vor să-mi atragă atenția într-o direcție greșită – gândește Mesagerul. Dar, atunci, încotro trebuie să-și îndrepte atenția? Ce încearcă oamenii aceia să-i spună, iar el nu e în stare să înțeleagă?

Fata cu genele prelungi are pleoapele cu totul coborâte acum. Poate e obosită.

Sunetele, trebuie să asculte sunetele, să le priceapă mesajul... Privește o clipă spre aparatul care emite în continuare sunete pline, prelungi, și spre bărbatul așezat în fața acestuia. Urmărește cu mare atenție sunetele. Observă că au durate egale, iar în succesiunea tonurilor de înălțimi deosebite există o anumită ordine. Se prea poate să alcătuiască un limbaj. Timpul pe care îl are la dispoziție este însă mult prea scurt pentru a încerca să-l descifreze. O vor face alții, altădată, mai târziu.

O caută cu privirea pe fata cea frumoasă și aceasta are ochii mari deschiși, luminându-i misterios chipul.

Mesagerul privește apoi spre ceilalți oameni aflați în jurul lui și are impresia că toți îl privesc acum pe el, urmărindu-l concentrați.

Auzul îi este lovit de un zgomot mult mai puternic decât toate celelalte, izbucnit dintr-o dată, prelungindu-se apoi și scăzând treptat în intensitate. Încearcă să identifice sursa acestui zgomot și se miră că abia acum îl observă pe bărbatul puternic, blond, care s-a desprins dintre ceilalți. În mâna dreaptă ține un instrument ciudat, îndreptat spre el și în jurul căruia plutește o ceață ușoară. Un aparat de emisie, poate. Dar Mesagerul nu reușește să înțeleagă nimic.

Privește distrat o insectă mică, de culoare roșiatică, lucind stins în lumina slabă, care zboară chiar în direcția lui. Apoi se uită în treacăt spre fata cu gene lungi și nu se mai miră văzând că are iarăși pleoapele coborâte.

Majoritatea celorlalți, însă, îl privesc nemișcați, insistent, și nu știe cum să considere privirile lor intense.

Timpul pe care îl are la dispoziție e pe sfârșite. Mesagerul se întreabă dacă l-a folosit cum se cuvine. Desigur, totul va fi interpretat; dar e sigur că îi scapă ceva. Există un obstacol care îl împiedică să înțeleagă ce se întâmplă acolo, în fața lui.

Fata s-a întors și ea spre Mesager și îl privește cu ochii ei mari. I se pare că pe chipul ei citește mirarea, surpriza. Poate se înșeală.

Mutându-și privirea, Mesagerul observă din nou mica insectă arămie. Acum e mai aproape și continuă să se apropie, rectiliniu. Brusc, Mesagerul își dă seama că nu e vorba despre o ființă vie. Insecta e un obiect, de formă cilindro-conică, și se apropie de el rotindu-se în jurul axei longitudinale.

Un mesaj! Poate îi trimit un mesaj! Trebuie să analizeze obiectul acela, care acum e foarte aproape.

În acest moment însă, Mesagerul aude chemarea Centrului și părăsește instantaneu încăperea vastă, plină de oameni.

În „Saloon”-ul înecat de fum, rumoarea e în creștere. Glasuri speriate încă se întretaie:

– Ați văzut cu toții! O stafie!!!

– Ba bine că nu! A apărut așa, deodată, la doi pași înaintea noastră!

– O fi fost vreun duh rău! Am auzit că în munții ăștia...

– Dar și Tommy!... Asta zic și eu bărbat! Nu s-a temut să scoată Coltul și să tragă!...

– A izgonit-o cât ai clipi!

Cel numit Tommy e un tânăr înalt și spătos, cu plete blonde. În mâna dreaptă strânge Coltul din a cărui țeavă se ridică o șuviță subțire de fum.

– Nu este om în tot ținutul, de care să mă tem! zice. Credeați că o să mă sperii de-o stafie?! Învârtește arma pe deget și o vâră la locul ei în tocul de la centură.

Liza, o fată drăguță, îl privește admirativ și, după obiceiul ei, clipește repede, coborând peste ochii mari pleoapele cu gene lungi.

Stăpânul „Saloon”-ului și-a părăsit locul lui din spatele tejghelei și se pregătește să ceară socoteală tânărului curajos, întrucât glontele s-a oprit tocmai în rafturile ce acoperă un perete întreg al încăperii, distrugând câteva sticle cu whisky de cea mai bună calitate.

Scena e urmărită de bărbații de la mese, care au uitat pentru câteva momente de veșnica lor preocupare: jocul de cărți.

Ceva mai departe, cei câțiva pasionați de biliard au întrerupt partida și comentează recentul eveniment. Bilele, uitate pe postavul verde, par a alcătui o ciudată structură chimică, sau, poate, macheta unui sistem planetar îndepărtat.

Un singur om a rămas impasibil: bărbatul în vârstă, aflat în mijlocul încăperii. Așezat cu spatele, nu a observat apariția stafiei și, fiind obișnuit cu împușcăturile, continuă să-și plimbe nepăsător degetele pe claviatura vechiului său pian.

Dorel Dorian

Teama

Lui Giancarlo Zefirelli, scientolog inspirat această confesiune tardivă...

Cine sunt eu, mai întâi... Nimeni! Aproape nimeni... Mi-am înscris numele pe vreo trei-patru,cărți, care zac nevândute, am 40 de ani și ceva, aproape 49, iar într-un chestionar biografic recent, trimis de Ernest Key, pentru un „Who is who” care se cheamă altfel, „Men of Achievement”, am notat în dreptul profesiei mele aceea de istoric al științei! Profesie splendidă, între noi fie vorba, pe care o doresc tuturor dușmanilor mei, fiind foarte nimerită prin natura sa spirituală pentru un paralitic, un impotent sexual și un tip căzut în cap, care nu are șansa să devină atracție de circ. Plus că o fac pe gratis...

Altceva însă, deschid o paranteză: Ce m-a apucat, dintr-o dată, să vă înșir toată istoria asta... Ei bine, nu pentru ceea ce vă închipuiți dumneavoastră. Proză nu fac, nu sunt un literat... Adică nu-s deloc maniacul acelor jurnale tâmpite, să nu spun insolente, pe care le pregătesc câte unii pentru posteritate. Eu am scris până azi doar „Contribuții la nu știu ce dispozitive dințate care au impulsionat mersul umanității”, ori „Contribuții la explicarea unor îndepărtate „black-holes”, care atrag tot înspre ele și nu lasă în afară nimic, nici măcar o speranță”... Vreau să zic că m-am băgat în foarte multe lucruri pe care ar fi fost mai normal, recunosc, să le las îngropate... Inclusiv viața lui Zefirelli sau Emerson... Dar, de unde până mai ieri eram un nimeni-nimeni, venit de nicăieri, tur-retur, și puteam să urlu la lună ce cred eu de cuviință despre marii savanți, cunoscuți și răscunoscuți, care au făcut și au dres... acuma, dintr-o dată, se schimbă calimera! Mi se pun întrebări, sunt vizitat – cântărit... măsurat! Așa că, scurt pe doi. Înșir toată istoria asta – pun pe hârtie tot! – fiindcă mi se întâmplă mult prea multe lucruri ciudate... Nu vreau să spun că îmi clănțăne dinții de teamă, dar nici s-ascund că încerc o îngrijorare... Colegii vor să știe: „ce mai lucrez? „ „cum avansez?”; „dacă n-aș fi dispus să ieșim într-o seară...” Medicul institutului se interesează și el, sistematic: „Cum vă simțiți, vă rog...”; „Tot mort, tot mort, asta e foarte bine...!” Ba ieri m-am pomenit și cu un dromader de reporter, să-mi ia un interviu... Cu ce prilej? întreb, și poftim ce aud? „Sunteți un istoric al științei... Peste câteva luni, mi se pare – peste o veșnicie, replic! – veți sărbători jubileul celor 50 de ani... Ce aveți pe șantier? Este adevărat că pregătiți un studiu despre un cvasianonim italian, Giancarlo Zefirelli? Cum ați ajuns la ideea, atât de originală, a ambiguității valorii? Ierarhia marilor creatori vi se pare, într-adevăr, arbitrară? Nu, domnișoară dragă, nu-s chiar atât de fraier! Și nu ierarhia marilor valori o condamn, ci ierarhia falselor valori... Iar cât privește numitul Zefirelli, aflați c-a fost un tip de-a dreptul formidabil! A uluit o lume! Lumea lui, se înțelege, de-acum un trilion de ani și ceva, când nu erai născută, a uluit, ascultă-mă pe mine, medici și filozofi! Mai puțin somitățile mari, oficiale, pentru care stimabilul Giancarlo nu era decât un alcoolic dement, puțin descreierat, iar teoria lui o excelentă premisă pentru ca medicii toți să se sinucidă în masă. Dar ce spunea Zefirelli, la bani mărunți, mă rog? Că absolut toate maladiile grave – cardiopatii, cancere, schizofrenii, dermatite – sunt preludiate la scara biologicului de o stare de îngrijorare, de insecuritate, de teamă! Strălucită idee! Splendidă! Și întemeiată perfect, pentru că îngrijorările mari, cumulate, și aerul fără speranță, climatul de black-hole obturează coronarienele existenței umane, dezorganizează virtuțile celulei, malignizează tot ce e viu în om! Până și dischineziile biliare – susține Zefirelli – fierea care coace în noi, ca și stopul cardiac sunt consecința nefastă a unui abandon volitiv. Dacă el făcea experiențe? Făcea! Dacă adunase dovezi? Bineînțeles, atâtea cât a putut să adune până la 24 de ani, când a dispărut fără urmă.... Fiindcă a dispărut! Nu a murit, cum se moare... A plecat de acasă, era îngrijorat... Și nicăieri – nici o urmă! A dis-pă-rut!

Închid paranteza acum și am să deschid o alta. Cum se face – obiecție tot atât de neroadă! – că nu s-a auzit niciodată, nimic, despre acest Zefirelli? Ca și cum despre Emerson sau Urbanski, despre tibetanul Ne-Rin sau irlandezul O’Hara ați auzit ceva? Despre Graham Bell s-au scris 34 de cărți și cu a mea 35. Despre Joshua Gray, cu merite egale, nu s-a suflat o vorbă. Și mai am în rezervă o mie de exemple! Valori reale, uitate... Uitate și de mine, contemporanul lor! Iar deshumări se fac pe sponci, nu rentează. Sau se fac abia după sute de ani. Li se spune restituiri... Pe la 1800 n-am fi știut cine-i Shakespeare! Și, în general, suntem prinși cu un milion de treburi. În afara profesiei mele nu citesc mai nimic. Și să ne mai mire atunci că Zefirelli este un anonim? Sau c-a dispărut fără urmă, acum vreo cinci sau șase decenii? Vecinul dumneavoastră de apartament, cu care v-ați salutat timp de 30 de ani, dispare într-o zi. Peste vreo lună, vă amintiți, și întrebați de el. Portarul sau liftierul au auzit, se pare, c-ar fi plecat în provincie... C-a fost călcat de o mașină... Sau, pur și simplu, că n-a mai dat pe acasă... Un nenorocit de curvar! Că familia lui ar fi trebuit să reclame? „Il marechallo”, șeful poliției din Regio Calabria, mi-a declarat personal că predecesorul său, care a fost și el marechallo, i-ar fi povestit despre o oarecare Renata Zefirelli care – cazul a făcut vâlvă în anii respectivi – s-ar fi declarat văduvă... Renata presupunea că soțul ei ar fi plecat în America, cu un vapor care n-a mai ajuns niciodată... Resturile vaporului? Dar resturile acelui avion cu care a dispărut un gigant, descoperitor de spiritualitate și sens, Antoine de Saint- Exupery?

Rămăsesem, însă, la doctorul care mă vizitează. „Muncesc prea mult – insinuează el – am intrat în contact cu marii dispăruți și nu-i departe ziua când voi fi onorat cu marele premiu Adamski”. În rest, ca un nespecialist, îmi recomandă să-i las pe soclurile lor pe Faraday și pe Herz: „Orice demitizări sunt cu două tăișuri... Sau încercați orgoliul de a crea mituri noi?... Ca Zefirelli, cel tânăr... Sau Emerson Joy!” „Dar nu-i adevărat – m-am pomenit urlând – este o calomnie!” Eu am condamnat atenția excesivă pe care o acordă Institutul de istorie a științei unor lucrări și oameni – cu merite reale! – dar care închid un drum: fixează doar o bornă, asfaltează un traseu pe care se circulă mult și care, în ultimă instanță, storc până la capăt lămâia! Indivizi care epuizează uimirea, transferă genialitatea în pilule, ne recomandă să le luăm câte una, dimineața și seara, și ne asigură că, perseverând, vom fi geniali și noi... Și asta azi, când omul are nevoie, mai mult decât oricând, de miracol! Nu, nu în sens mistic, vă rog! Nu apăr misticismul! Eu susțin altceva: să căutăm inși teribili, în stare să ne releve un fantastic încă nedigerat; să ne deschidă noi drumuri, să ne uimească, poftim, prin îndrăzneala lor... Și prin demența lor, dacă Emerson-Joy a avut – și a avut, admit! – clipa lui de demență, când sărea câte 10 trepte deodată și făcea exerciții de zbor pe acoperișul casei.

Dar să vă spun, mai întâi, cine a fost Emerson-Joy. Un ornitolog aiurit, o arhivă de specii și încrengături, deosebindu-le – toate! – după o mie de semne care nu sunt trecute în dispărut fără urmă dacă diferiți Emerson-Joy n-ar fi corespondat zi de zi cu întreg mapamondul. Dar Emerson-Joy, fost pilot, avea și o păsărică în cap. El voia să înțeleagă ce mecanism invizibil ar putea să explice mișcarea ascensională a unei păsări în zbor? Ce mecanism secret echivalează, deci, efectul de rotire al elicei sau propulsarea prin jet invers a unui reactor? Și cum izbutesc, la capătul unui zbor prelungit, în viteză, o frânare practic instantanee? Calculele întreprinse de Emerson sunt ultra-complicate – n-am spus corecte, nu le-am verificat. Important, însă, nu era calculul său matematic, ci ipoteza de lucru. Emerson intuia existența la păsări a unui câmp biologic care compensa, în anumite condiții, atracția terestră. „Ne întoarcem la levitație” – îl acuzau detractorii. De ce nu învățați să zburați? Și Emerson – teoreticianul câmpului compensator biologic – n-a înțeles că există o distanță de netrecut pentru el, între arena marilor intenții, unde putea excela, și arena confruntării concrete, în care puricele face un salt, la proporții umane, de câteva sute de metri, iar geniul rămâne nedezlipit de sol... Și chiar în ziua în care – absolut incredibil – a fost văzut zburând, există declarații, fotografii și martori, Emerson-Joy a dispărut fără urmă... Nu, nu s-a prăbușit nicăieri! A dispărut, pur și simplu din câmpul vizual al celor aflați pe traseu.

Sigur, medicul meu, de câte ori vorbesc își potrivește ceasul. Ca și cum eu n-aș cunoaște performanțele miniaturizării moderne, care încorporează o bandă de magnetofon în corpul unui ceas. Mă înregistrează, mă ascultă apoi, mă studiază... Stabilește în ce măsură sunt sau nu coerent... Și așteaptă să mă plâng de ceva, să protestez vehement sau, pur și simplu, să urlu, ca să-mi demonstreze cine știe ce inconsecvență, un tic verbal, un exces logoreic și un patetism exacerbat de spaime și de insatisfacții...

Să fim serioși! iată ce vă răspund. Îngrijorarea mea, starea de îngrijorare ține, mai ales, de faptul, că am 49 de ani, că am idei care se cer încorporate în lucrări, mă și simt într-un moment de vârf, dar n-am contract cu destinul să trăiesc încă o sută de ani sau cincizeci! Sau încă 49! Iar îngrijorarea care, în opinia curentă, implică perspectiva unor desfășurări neplăcute... Ce mi se poate întâmpla? Ce aș putea să pierd? Ce dispoziții legale sau norme am încălcat vreodată? Și o vinovăție, dacă e nevoie de ea, nu-mi poate fi, oricum, aruncată în spate?!

Acum vreo câțiva ani, eram în străinătate, m-am dus să mă întâlnesc cu Urbanski, teoreticianul returului sangvin, accelerat, ca factor genetic moderator. Sosesc la institut, mi se face un bon, mi se indică un culoar și, în sfârșit, pătrund pe ușa unui laborator fără să mă întreb nici o clipă dacă intrarea persoanelor străine de acel laborator era sau nu interzisă. Dar pe Urbanski – așa cum bănuisem, încă din prima clipă – nu aveam să-l găsesc... Nu mai era de mult, dispăruse și el... Venirea mea, acolo, pierduse, deci, orice sens rațional. Locțiitorul lui era un tip inert, fără nici o fereastră spre exterior. Din unghiul meu de vedere, sosisem prea târziu, iar dintr-al lui intrasem ilegal. Fiindcă pe fața exterioară a ușii, după cum aveam să observ la plecare, exista într-adevăr nefericitul aviz: „intrarea persoanelor străine, strict nu știu ce, nu știu cum...” avizul fusese însă fixat înainte sau după ce intrasem? Dacă voiau să mă acuze eram la mâna lor. Din fericire, însă, noul Urbanski – își luase același nume – era interesat mai curând de eventualele afinități care ar fi existat între mine și adevăratul Urbanski, dintâi!

Afinități? – nu i-am răspuns nimic. Urbanski cercetase sistemul circulator sangvin timp de vreo trei decenii. Ce-l obseda? Un fleac... Ce forță, ce organ – ce dispozitiv uimitor, pneumatic – conduce sângele, în sens opus, dinspre capilare spre ventriculul sting sau cel drept, receptor? Mai există în organism încă o inimă? Unde este plasată? Și, dacă nu, cine execută returul.? Gravitația? Cum? Ideea lui era simplă: cunoscând secretul returului sangvin, reglându-l, într-un sens sau în altul, am fi putut controla, întregul metabolism. Deci și îmbătrânirea! Întârziind-o și, în cele din urmă, prelungind vârsta activă spre o sută de ani. Sau două sute! Nu are importantă... Urbanski descoperise ceva – știu de la fiica lui, care, bineînțeles, de la un timp, susține că nu m-a văzut niciodată. Urbanski însă, și asta ar fi drama, a dispărut. Dar cum a dispărut? A fost călcat de un camion, într-o primă versiune și lichidat de nu știu ce grup terorist... – versiunea Nr. 2. Drept pentru care, încă în aceeași zi, am trimis la toate marile ziare și reviste de știință un articol în care arătam că nu-i suficient să-i protejăm, în fel și chip, pe magistrați și bancheri, pe deputați și soțiile lor, mai mult sau mai puțin oficiale, și să-i lăsăm vulnerabili, în schimb, pe oamenii de știință. N-ați înțeles nimic din accidentul acela stupid – parcă așa s-a spus – care l-a lichidat pe strălucitul savant Pierre Curie, cândva, dacă aceleași practici sau altele l-au lichidat pe Urbanski!

Articolul mi-a fost restituit, strict din lipsă de spațiu, iar cu același plic – o glumă idioată! – mi-a fost trimis, în copie, discursul de adio, rostit de Arlington, de nu știu ce general, la înhumarea celui ce a fost controversatul Adamski. Cu o întrebare în coadă: „Nu vreți să-l includeți și pe defunctul Adamski printre marii dumneavoastră deschizători de cărări și poteci prin jungla științei moderne? „

Da, mă hotărăsc să-l includ! Încă n-am argumente. Dar sunt, prin temperament, un frondeur! Mă învinuiești că sunt hoț? Îți voi dovedi imediat că sunt și ticălos! Te pregătești să bagi cuțitu’ în mine? Te tai anticipat!... Dar nu voi scrie nimic despre extratereștrii cu care domnul Adamski ar fi comunicat! E un teren minat... Iar detractorii mei asta și vor, să-mi ofere o pistă absolut păguboasă, bine unsă cu lac. Deci, ce a văzut Adamski, ce a înțeles, nu știu... Întrevăd însă clipa în care bietul om, anulat prin ridicol – și contestat de tartorii care vor să pipăie tot – află, spre stupefacția lui, că ar fi fost înscris pe lista celor subvenționați din bugetul și cămările științei. Practic, i se oferise o bursă, mii de dolari pe lună... Sigur, avea motive să fie îngrijorat. Ca să nu spun că îngrijorarea avea să se transforme în groază, atunci când cineva îi deconspiră brusc că până și discursul funebru îi este pregătit, plus loc de veci, absolut onorabil, lângă John Kennedy, sus! La Arlington? Exact... În obligația lui Adamski rămânând, eventual, un mic infarct, un cancer galopant, ceea ce nici nu era foarte greu, dacă admiți ipoteza anxietății maligne lansată de calabrezul meu – Giancarlo Zefirelli. De unde și expresia, cred: „N-ai nimic de pierdut, dulcele meu copil... Cel mult premiul Adamski!

Nu, hotărât, băieții nu se joacă! Mă învăluie mereu... Obsesiv, insidios sau – după o formulă recentă – sistemic! Să mă înfunde vor, nici nu-s originali, – mama lor de fasciști – într-un hățiș de spaime! Dar eu, timp de aproape trei ani, ăsta-i norocul meu, l-am studiat pe Bahtarai Zulficar. Or, după Bahtarai, pericolul – analizat și consemnat la rece – capătă dimensiunea reală, iar tema de pericol își pierde vectorul-inhibitor... Un motiv, sau încă un motiv ca să aștern pe hârtie, meticulos, exact, ca un expert contabil senil, tot ce mi se întâmplă. Iraționalul, după Bahtarai, poate fi anihilat printr-o argumentare ofensivă inversă. Iar Bahtarai nu era un stilist. Era un fizician care a cercetat principiul anihilării, înțelegând – târziu – că nu-i o simplă reducție, ci o interferență de o factură aparte... Dar unde-i Bahtarai? Ce s-a ales din el?

Pe coperta studiului despre anihilare, numele lui era într-un chenar... Nu fiindcă ar fi murit! își terminase treaba. Să fi fost același Bahtarai, care acum câțiva ani s-a alăturat unui grup de alpiniști, în Pamir? Nu cred... Și care ar fi rațiunea acelei scrisori aberante prin care Bahtarai solicita editura să modifice titlul lucrării din „studiu teoretic despre anihilare” în „studiu introductiv”? Dar de ce să mă mir? Câte nu retractăm din prudență, prostie, din „înțelegeri majore”, forțați de împrejurări? Și, de câte ori, disperați, cu sentimentul ratării, nu căutăm un Max Brod, căruia să-i pretindem, sub jurământ și blestem, că o să ardă tot ce am lăsat în urmă? ... Kafka – cum a murit?

Sigur, în cei 30 de ani care măsoară cariera mea de istoric, nu am stat de pomană. În derâdere, mi s-a zis „arhivar”, „șoarece de hârtii”, „nas de carton”, și, mai ales, „nisiparul”, cel care mai cerne încă o dată nisipul, cernut de zece ori! Da, am citit, admit! Am dormit printre rafturi de cărți! Am răscolit biblioteci... Ca și tibetanul Ne-Rin, care n-a văzut cerul, n-a mirosit o floare, n-a iubit o femeie și s-a închis ca un schimnic între patru pereți, o jumătate din viață. Dar ce am vrut să spun? Că eu am ajuns la 49 de ani, gâfâind, cu o burtă imensă, cât trei, cu un creier tocit, în timp ce tibetanul Ne-Rin, spre deosebire de mine, a ieșit din închisoarea unor lecturi fără cărți, la fel de tânăr pe cât era la 20 de ani! N-a vrut să îmbătrânească! Și-a interzis uzura! Printr-un uimitor exercițiu, a învățat să-și controleze pulsul, suflul sistolic – pe care-l definim, dar nu știm ce e – tonusul muscular, hormonii și biologia celulei. Nu s-a îmbolnăvit niciodată, nu a dormit, n-a visat și a ieșit din închisoarea lui cu o singură carte, bine înscrisă pentru eternitate, în cap, și cu puterea neomenească sau supraomenească de a rezista oricărei agresiuni, ciumei și focului, exploziei de ură și sărăciei negre, ofensei și tăcerii.

Dar degeaba l-am studiat pe Ne-Rin, trecând prin renunțări și chinuindu-mi trupul. Voința mea, o știu, nu poate paraliza mâna trăgătorului care-și îndreaptă arma, arma lui cu lunetă, spre ferestrele casei în care locuiesc. Oponenții mei spirituali, veți spune dumneavoastră, nu vor recurge la arme și nu s-ar coborî niciodată până la a apăsa pe trăgaci. Nu sunt foarte convins... Eu am văzut destui câini care latră, și mușcă, contrazicând o experiență de veacuri! Ca să nu spun că, într-o bună zi, unui găgăuță mofluz, i se poate substitui un profesionist asemănător ca figură și campion de tir. Vom putea ști, vă întreb, dacă Lee Oswald, cel care a fost lichidat în închisoarea din Dallas, de un oarecare Ruby, era același Oswald care se vânturase încolo și încoace prin lume? Nu s-a descoperit, abia după 15 ani și mai bine, de la prima lui autopsie – și asta întâmplător – că acest Oswald, al doilea, era simțitor diferit de cel care făcuse armata la Dallas prin anii ‘48? O să-l învie această descoperire pe John Fitzgerald Kennedy?

Și cu asta mă apropii, în sfârșit, de motivul real, ultimul dintre toate, al confesiunii mele. Nu-i numai teama... Toată lumea se teme și toți suntem uciși. Pe lângă teamă, există și un orgoliu!

Am tras 30 de ani pe brânci și am ajuns la anumite concluzii! Acum am o idee în cap! Nu-i normal s-o expun, s-o dezvolt? Cât să mă mai încânt cu valențele seducătoare ale unei mari idei care se stinge în fașă? Și cine, vă întreb, l-a studiat în premieră absolută, mondială, pe Zefirelli, Urbanski, Emerson, Bahtarai și Ne-Rin? Da, am orgoliul acestor priorități! Așa cum am orgoliul de a fi ajuns, după ani de efort, să descifrez manuscrisul codificat al irlandezului Mac W. O’Hara, privind teleghidarea aproape halucinantă a unor mari valori spirituale de către alte valori. Nu, nu era un escroc acest roșcat ursuz: nu era paranoic! O știau cât se poate de bine și cei care l-au închis în ospiciu! Parapsihologia, pe scurt, încă nu-și găsise adepți, nu devenise știință, iar irlandezul nostru, O’Hara, devansase cu mult tot ceea ce se știa despre telepatie etc.: Materia gânditoare, noesică – cine să-l înțeleagă? – intra în rezonanță cu emisia enisică, enigmatică, a unor spiritualități de excepție... Când l-am citit prima oară, n-am înțeles nimic, parcă mă înjura! Și n-am chef să-l explic, nici nu pot într-o singură frază. Altceva vă întreb: dacă irlandezul O’Hara a fost dus la ospiciu, fapt confirmat – pentru că l-au însoțit până acolo doi frați mai mari și o soră – cum de n-a fost înscris în registrele acestei instituții serioase? Și cât de ușor acceptăm dispariții bizare ale unor minți strălucite, mistuite febril de viziuni care nu încap în puținul cunoștințelor noastre! Nu mai există O’Hara? Ne resemnăm... A fost și nu mai e! „N-au dispărut, la fel, în plină tinerețe, atâția mari poeți 7”

Nu mai răspund nimic. N-am ce! Mă simt în plin absurd! Și, ca pe o consolare, mi se aruncă în față – ați auzit? – „c-au dispărut și alții! „ Ba și imenși poeți! Byron și Lermontov... sau Edgar Allan Poe. Deci, ce mai vreți, de fapt? Vreau să afirm că toți acești anonimi sau cvasianonimi, dispăruți prematur ar fi putut să însemne o șansă, pentru umanitate! N-au fost profeți „ obligați prin nu știu ce mister biologic să trăiască doar 33 de ani... Zefirelli a dispărut când avea 24; Emerson-Roy – la 45; Urbanski – în jur de 53; Zulfikar Bahtarai – la 33. fără o zi... Ne-Rin și-ar fi început inițierea la 16 și ar fi întrerupt-o spre 164! Iar Mac O’Hara, nu știm, nu figurează nici în registrul de nașteri... Dar a murit, Supă declarația unui oarecare Ray March, autopsier de profesie, spre 29 de ani.

Ce-aș mai fi dorit să vă spun... Cercetând dispariția lor – deși am o părere formată, a mea, despre cum se dispare – n-am exclus nici o clipă din calcul ipotezele care țin de istorie, conflagrații, ideologie și, într-un anume sens – prezumptiv – pretind a fi consemnate și aici, fie și lapidar.

Am în vedere, deci:

1. Prezumpția de lichidare fizică, premeditată, din ordinul direct al unor forțe conservatoare, tip inchiziție. Retrograzii sunt anormali, iar anormalitatea acceptă, declanșează sau glorifică – poetizează – crima. Procese publice – cu și fără abjurări – se mai pot practica; arderi pe rug, însă, nu... Nici nu sunt necesare; nu reprezintă soluții și nu sunt eficiente. Accidentele de avion, un infarct, sinuciderea chiar, sau actul terorist simplifică problema. Beneficiarii crimei și victima nu se mai întâlnesc. Din aceleași fonduri cu care au fost plătiți ucigașii, se plătesc jerbele și ferparele. În cazuri speciale, celor uciși li se înalță statui.

2. Prezumpția de racolare, cu acordul persoanei sau fără acest acord, în vederea efectuării, în laboratoare speciale, a unor cercetări de natură secretă. Obiectivul e clar; demascarea nu influențează procesul. Legile care interzic racolarea – furtul de creiere – nu servesc la nimic. În caz de reușite speciale – vezi prezumpția I – se înalță același tip de statui.

Mai sunt încă 6 prezumpții: oameni de știință care se sinucid din consecvență morală; Caz ipotetic, firește! Oameni de știință care, debusolați, se ratează; alții care studiază și aplică așa-numitul „management” etc. etc. Dar prezumpțiile date nu mă încântă deloc, și nu explică nimic. Acoperă doar faptul cu haina aceluiași fapt, confirmând că adevărul banal este o banalitate. Îngăduiți-mi, deci, să fantazez puțin, ca să confer o șansă și unui alt real.

Giancarlo Zefirelli era convins profund de teoria pe care o lansase, a preludierii prin teamă a oricărei atrofieri biologice, de unde și maladiile grave care apar imediat pe acest suport, fără recul vital. Să asociem acum – nu mai e un secret – diversele presiuni, fizice și morale, la care a fost supus. „Din cauza dumitale – i se striga mereu – conștienți de pericol, oamenii mor din ce în ce mai mult și infinit mai rapid”. Deci nu starea de teamă trebuie acuzată, pusă la zid – pac! pac! – ci doar conștiința stării de teamă. Nu noi, ci tu, Giancarlo, ești primul ucigaș... Adică, vreau să spun că, din acel moment, Giancarlo Zefirelli trăia în cea mai teribilă groază! Spaimei i se urcase în cârcă reproșul! Sigur că organismul nu i-a mai rezistat. Cred că ajunsese să aibă toate bolile grave, atât de multe – toate – încât s-a descompus, printr-un fel de explozie, în atomi, în nuclee... Care s-au risipit, circulă, sunt undeva în aer! De aceea nici nu mai e nevoie să-l citim pe bietul Zefirelli... Eu cred că-l respirăm!

Despre Emerson Joy. După opinia mea a izbutit să obțină, într-adevăr, un câmp invers atracției terestre. A fost văzut zburând... Dar cred că acest câmp pe care îl crease, era mult prea puternic, iar Emerson Joy, pur și simplu, nu știa să-l regleze. Adică, ce spun eu? Emerson Joy a fost catapultat ca un fel de rachetă și expediat spre aștri... Dacă i-am cunoaște viteza, am putea stabili unde se află acum. N-o spusese și el, când mai era poet și creștea canari: „Eu n-am să mor, plec în Casiopeea? Scrieți-mi, neapărat!”

Cu Urbanski, treaba e mai complexă. Dacă a izbutit să creeze, într-adevăr, un moderator geriatrie, de ce nu am admite – mi se pare firesc – că s-a supus el însuși unei întineriri. Băiețelul acela, de vreo 3-4 ani, care se juca cu biluțe în fostul său cabinet, nu era chiar Urbanski? Sau adolescentul care se săruta cu o puștoaică splendidă pe una din alei? Dar glumesc, se înțelege... Pe toate baricadele, însă, unde tinerii luptă și riscă tot, chiar viața, se poate afla și el. Urbanski, mă auzi? .Urbanski, unde ești?

Bahtarai Zulfikar sau, într-o altă versiune, Brahmàrai, interpretul anihilării, al transmutației fruste de substanță în câmp, și invers, și al interacțiunii rapide dintre orice particulă A și antiparticula ei, de regulă tot A – formulare confuză și foarte încifrată, eu nu sunt fizician – Bahtarai, spuneam, era și un filozof. În studiul său predictiv la teoria anihilării, admitea – ca idee – că în replică normală la Bahtarai Zulfikar ar trebui să existe și un anti-Bahtarai. „Întâlnindu-l, glumea, n-aș putea să-l distrug. Nici n-aș dori să o fac. Doar să-l anihilez... După care, fără toate corecturile la experiența trăită, eliberat de obligații, m-aș cățăra pe munți”. Iată de ce, dacă plecați în Pamir, nu m-ar mira deloc – chiar de nu-l întâlniți – să-i descoperiți pe undeva urmele lăsate în zăpadă, pe când urca spre o culme de neatins nicicând...

În ce-l privește pe Ne-Rin, cred c-ați intuit adevărul încă din prima clipă. Printr-o voință excelent exersată, ar fi putut să reziste, spuneam, ciumei și focului, exploziei de ură și sărăciei negre, ofensei și tăcerii. Dar într-o lume în care poți trăi solitar, în principiu, a trăi real, efectiv și cu sens, înseamnă altceva. „T”-ul, din solitar, nu știu cine a ghicit, (dar a ghicit parțial) indică o eroare. Literară întâi... Dar și direcțională! Pentru că a trăi înseamnă, în esență, a fi nu solitar, ci solidar cu propria ta eroare funciară, esențială, aceea de a nu înceta să speri! ... Acesta-i umanismul! Când nu e de paradă... Ne-Rin, în izolarea lui, pierduse acest sens. În stare să reziste la orice agresiune, nu știa să reziste și nici să recunoască o eroare, care era în fapt coloana sa vertebrală. Dacă Ne-Rin trăiește? Nu știu, nu cred, nu mă interesează!

Să trecem la O’Hara. Refuzând să vorbească cu gardienii lui, indiferent la orice brutalizare, incapabil să urle, O’Hara a fost închis, din prudență, la demenții furioși. Exploziile care se închid în tăceri, vezi bunul Machiavelli, sunt cele mai cumplite. Dar O’Hara știa că, fiind închis printre demenți reali, va fi ucis la propriu. Precizare ilară, în măsura în care O’Hara se temuse, până în clipa aceea, doar de moartea morală... Și ce-i mai rămânea, în fața exterminării concrete, decât să lanseze puternic, intr-un eter noesic, convingerea sa, disperată, că rămâne în puterea umană de a comunica, prin timp și peste timp, prin spiritualitate. Încep să cred că nu, s-a înșelat... Altfel de unde aș fi știut, fără să-l fi citit pe O’Hara, că a descoperit aceasta „teleghidare”, repet, complet halucinantă? Și nu sunt singurul care a receptat mesajul! Nevoia de miracol, pentru care pledez, nu mi-a sugerat-o tot el? Ca și îndrăzneala, cred, de a lansa în eter acest cuvânt despre 6 dispariții ciudate și despre dubele albe care aleargă pe străzi, ca să .prindă nebuni...

Vreau să mai spun ceva, domnule editor: mai am în pregătire și un manuscris de proporții, circa 600 de pagini, pe care vi-l pot trimite rapid, dacă există șansa vreunei publicări. Textul de față nu are copie, n-aș dori să se piardă. Bibliograf ie nu anexez, din prudență, ca să evit retragerea din biblioteci a acelor lucrări care confirmă existența acestor mari dispăruți și teoriile lor.

În rest, sunt conștient de dificultățile pe care va trebui să le înfrunt, odată cu apariția acestor însemnări, confesiuni, cine știe ce sunt... Voi fi acuzat, presupun, că am inventat aceste 6 valori, pretinse permanente, în dorința de a provoca scandal. Deci și notorietate. Nu exclud nici faptul că starea mea de anxietate mă va îmbolnăvi foarte grav. Nu resping nici o anihilare tip Zulfikar Bahtarai. Nu contest nici varianta unor acțiuni mai complexe pe care le-aș întreprinde, probabil, „teleghidat” de radiația remanentă a unor alte valori.

Ceea ce vă solicit dumneavoastră – și în special dumneavoastră – ca editor redutabil al unor lucrări de așa-zisă anticipare și a unor ipoteze, al căror element de fantastic sugerează un alt real, interzis încă percepției, dar nu și imaginației – ar fi doar tipărirea, într-un tiraj modest, a confesiunii de față. Propun ca titlu, „Teama” și ca subtitlu „Contribuție psihoanalitică la înțelegerea exactă a stării mele de sănătate" Ceea ce ar îngădui denigratorilor și delatorilor mei să jubileze, probabil, și i-ar îndemna să nu vă submineze acțiunea editorială. Textul, evident, ar trebui semnat cu inițialele celor fi: Zefirelli, Emerson, Ne-Rin, O’Hara, Bahtarai, Urbanski, plus prima literă a cuvântului „Restituiri”. Deci, autor: „Zenobur-VI” (prefer șase roman). Nu mi-ar displace nici o postfață scurtă, din partea Editurii.

* * *

Postfață: Textul pe care-l publicăm în antologia noastră S. F. sub semnătura „Zenobur-VI-l979” nu s-a bucurat de o primire prea caldă din partea recenzenților de specialitate. Dorind să tratăm unele modificări, ne-am lovit de o altă dificultate: autorul nu și-a dezvăluit numele și nici adresa reală. Indicațiile existente în lucrare, privind persoana sa – locul de muncă, în special – nu ne-au servit nici ele prea mult. La Institutul de istorie a științei, singurul cercetător în vârstă de 49 de ani, un pasionat schior, a fost surprins de o avalanșă în Pamir. Un alt istoric serios care a investigat, acum vreo câțiva ani, arhivele din Reggio-Calabria, a suferit și el, la puțin timp, un atac grav de cord. Nu mai este în viață. Un al treilea cercetător, aflat în legătură cu scientologii irlandezi, pare că s-a retras din orice activitate. Nu se știe de ce. Situații similare – închise și fără de speranță – și în cazul unor colaboratori din afară care au cercetat, citez – „sistemul ascensional la păsările mari, așa cum a descris în lucrările de pură specialitate” și „Controverse fecunde – citez al doilea titlu – în teoria sistemului sangvin”. Lucrările, deși în fază avansată, nu au mai fost aduse la Institut pentru expertiză și referire. Ambii autori, practic, sunt dispăruți. Și un ultim amănunt. Pe plicul în care a fost trimis manuscrisul, în dreptul expeditorului se indică doar „Terra-Nova”. Am suspectat, evident, că-i o vorbă de duh... Ștampilele însă au confirmat expedierea din Terra-Nova, orașul Zenobur. Care, bineînțeles, nu este indicat pe nici o hartă din lume...

Din partea Editurii, pentru conformitate, consultant S.F., numele indescifrabil. În paranteză: D.D.

Titus Filipaș

Greața

Povestea mea are patru personaje de pe Vapakometa, asteroid din sistemul unei stele duble situată în același braț galactic al Orionului ca și Soarele nostru.

Vor fi prezenți, mai întâi, doi Lucrători Mecanici. Apoi „Confesorul”, computerul central de pe Vapakometa însărcinat, printre altele, și cu controlul „sănătății mintale” a roboților auxiliari; este un caracter cenușiu cu intervenții episodice, dar decisive în existența primilor doi.

Și, în fine, Omul.

La vremea aceea, viața pe Vapakometa se scurgea într-un ritm nealarmant, chiar potolit, iar unele evenimente erau de-a dreptul satisfăcătoare. Destul de înțelept, Luc recunoștea toate acestea în fața lui Mec, în timp ce puneau la punct aparatura exterioară a stațiunii de pe asteroid. De fapt, cred că nu există nici un cuvânt mai potrivit pentru a defini grosul muncii pe care o făceau cei doi atunci și acolo decât acela de măturător. Deoarece un asteroid mare, și Vapakometa este cu siguranță un asteroid mare, manifestă în permanență tendința de a se prăfui. Forma sa lungăreață de castravete, veșted gri se deplasează cu câteva zeci de kilometri pe secundă în spațiul din jurul aștrilor centrali, ciocnind o grămadă de particule de cele mai diverse dimensiuni, de la simple molecule și până la grăunțe de praf cosmic nu mai mari decât un vârf de ac. În cea mai mare parte a cazurilor, toată pulberea asta e strânsă de suprafața frontală a asteroidului ca pe un făraș. E drept că, în funcție de unghiul de incidență și de câteva alte circumstanțe mecanice, unele dintre particule ricoșează ca un glonț, reîntorcându-se în spațiul cosmic., Dar probabilitatea asta e mult prea mică pentru a ușura în vreun fel munca roboților auxiliari, ce trebuie să mențină în perfectă stare de curățenie pistele în formă de Y ale astrodromului vapakometian. Spre cinstea lor, să recunoaștem că munca asta era efectuată cu cea mai desăvârșită migală. Nu aceasta îi stresa, nu. Stresul era cauzat de proaspăt dobândita conștiință a existenței unei periodice degradări, a cărei amenințare sosea din nou, ineluctabilă precum mersul aștrilor.

– Doi ori zece la minus cinci, ripostă Mec printr-o cifră argumentelor călduța vânturate de Luc. Lubrifiantul ăsta uleios mă face să tremur de greață, urmă el contorsionându-și articulațiile delicate, indiciu sigur al unei tulburări profunde.

Nu-și duse mai departe explicațiile, dar Luc înțelese. Era o greață existențială, un fel de „nausee” robotico-sartriană, dacă se poate imagina așa ceva. Cu toate acestea, lansă hârâitor:

– Preferi un coeficient de vâscozitate de ordinul lui zece la minus șase?

Ironia era evidentă. În clasa acestor valori se situează saramura și apa distilată, fluide pe care un robot nu le agreează prin construcție, ca să nu zicem prin constituție. Mec recepționase aluzia. Se-ndreptă cât era de lung, potolindu-și agitația; rămase încremenit într-o poză hieratică, un simbol al automatizării în cercetarea spațială.

– Luc, știu prea bine că nici ție nu-ți place!, izbucni el, încercând să reînvie un sentiment comun, forjat cu prilejul lecturii scrierilor lui Kirkegaard, Sartre și ale altora din aceeași linie de gândire.

Celălalt coborî în jos ochii săi de bufniță; pentru câteva momente conteni chiar și zumzetul subconștient din bobinele sistemelor de retardare ce creau, artificiul, o profunzime a gândurilor în creierul unui robot.

– Este adevărat... suspină acesta într-un târziu, în spasmul unei descărcări periodice a condensatoarelor lui. Dar nu avem nici o alternativă la această situație, revizia tehnică și folosirea lubrifianților sunt necesități obiective pe care dorințele personale și subiective ale unui robot nu le-ar putea modifica...

În acea clipă, eterul prinse să răsune. Albastra stea centrală ieșea din obturarea satelitului ei portocaliu și lumina celor doi sori, amestecată într-o paletă orbitoare, se revarsă pe suprafețele zgrunțuroase de ceramică protectoare ale roboților, făcându-i să semene cu bizarele figurine de lut smălțuit ce pot fi cumpărate la orice bâlci de pe planeta Pământ. Zgomotul radio parazitar al stelei împiedica discuția prin antene. Lucrul avea totuși partea lui bună, întrucât convorbirea nu mai putea fi captată nici de „Confesori”.

Mec alesese, poate intenționat, momentul acesta pentru a urzi planuri secrete. Își puse brațul metalic pe creștetul celuilalt, realizând contactul direct între creierele lor electronice.

– De rândul acesta vom întreprinde ceva!

– Nu avem ce face, observă stoic Luc. Oamenii acționează după programele lor. Mai știi că un program odată declanșat este ca mersul Galaxiei, nu poate fi oprit...

– Tratamentul acesta înjositor va fi oprit tot printr-un program! interveni Mec violent, iar tensiunea din circulația cablată îi crescu brusc.

Luc se-nspăimântă de gândurile născute de inteligența de siliciu a celuilalt.

– Îl voi informa pe „Confesor”, spuse el fără convingere. „Confesorul”, omniscient și static, era spaima lor, situat într-o elementară axiologie robotică la același nivel cu Omul ori, poate, chiar mai sus. Fiindcă, în ochii roboților, fixitatea unui sistem ratiocinator era virtutea supremă, ideal imposibil de atins de ei, mereu puși pe treabă, mereu în mișcare, bieți Lucrători Mecanici...

Însă aproape imediat, Luc reluă propoziția anterioară negată, contrazicându-se singur. Mec îi sesiză gândurile printr-un banal fenomen de rezonanță.

– E un fapt pe care, după ce-l vom fi realizat, îl vom șterge din memoriile noastre, îi liniști el temerile. Nu are sens să nu încercăm, continuă Mec după o pauză în care intensitățile electrice din circuitele celuilalt descrescuseră de la valori maxime.

– Ce?

– Schimbarea programului Omului.

– Dar Oamenii sunt diferiți de noi, ei posedă un element irațional prin care discern adevărul și pe care-l numesc intuiție. Oamenii nu pot fi programați de roboți, ăsta-i un adevăr absolut, rezonă categoric Luc, cuprins de fiorul unor tensiuni alternative.

– Și tot un adevăr este că pot fi programați!

– Cum? țâșni curentul întrebării.

– Am descoperit asta citind cărți numite romane unde nu este scrisă nici o formulă. Cert este că, uneori, lui Mec îi plăcea să ia totul de la alfa: doar le citiseră împreună. Există, știu acum, o cheie de limbaj ce determină ca tot ce-i urmează să fie dus la îndeplinire... Ai înțeles?

– Nu! răspunse Luc, încordat de atenție, simțind cum în condensatoare i se acumulează sarcini electrostatice enorme.

Mec vorbi rapid, dintr-o bucată:

– Orice frază, pronunțată de Om, ce are la început cuvântul JUR devine automat instrucțiune și program!

Pe Luc ideea îl surprinse și sarcinile excedentare i se descărcară de emoție. Prin nenumărate reflexii undele electromagnetice generate cu această ocazie reverberară în cele două mase metalice. Trebuie spus că buchetul de moduri îl măguli nespus pe Mec. Acesta reluă abia când ultimul lor ecou se stinse.

– Mâine va fi revizia tehnică, după prezentarea tahigramelor zilnice. Tu ești acela care i le duci Omului. Printre ele ii vei strecura una falsă, confecționată de mine, începând cu „Jur”, continuat cu un text în care se anulează operația de revizie și ungere.

Rămâne și acum un mister pentru mine cum a reușit „Confesorul” să depisteze ițele intrigii. Poate pentru că făcea controalele de rutină ale memoriilor cu o fervoare de zbir. Firește, a anulat imediat realizarea și a șters orice informație despre ea din creierul roboților. Rămâne să sper că le-a interzis și accesul la fondul de beletristică al bibliotecii. Altfel, există riscul ca ei să dea peste povestirea asta și tot ciclul problemelor lor ar putea reîncepe.

Sandu Florea

Lara

Ei da, era demult, primul meu start, cu flori, cunoscuți, rude și prieteni, un zbor de probă pentru definitivarea mea ca astronaut, douăzeci de ani, dacă nu mai mult, oare când a trecut atâta vreme, de când m-am închis în mine însumi; spunea cineva că e un avantaj, a nu avea suflet, în meseria noastră, cu primejdii, sori și lumi stranii, situații .limită, cu multă stăpânire de sine dar câteodată, nu se întâmpla prea des, dar totuși, vai ce slăbiciune, mă cuprindea îndoiala, o dată, sau de mai multe ori, nu știu, ce-a rămas din mine, fac oare parte din neamul omenesc, am devenit oare circuit integrat, metal gânditor sau robot ultraperfecționat, despre fabricarea cărora știam totul, plin la refuz, dar teama era înlocuită imediat de un zâmbet ironic, ha, ha, ce stupid pot fi, apoi ca o constatare, astea sunt gânduri de om slab, am râs apoi mai tare, ha, ha, ha, prostii, nu e numai important ba chiar esențial, din cauza lor, a miilor de primejdii, capcane magnetice sau nu, numai eu știu prin câte am trecut, în mijlociii unor lumi ostile, să nu arăți că el există, sufletul, niciodată, nici durerea, nici bucuria, să fii de piatră asta e important, deviza tuturor astronauților, așa e scris în regulament, ha, ha, cred că e clar pentru toți, de ce vă mai mirați, da, da, piatra, piatra în dosul zâmbetului amabil schițat în orice împrejurare.

Am auzit semnalul de avertizare, cineva voia să intre în navă, tocmai îmi îmbrăcam combinezonul, abia aterizasem pe acest asteroid îndepărtat, la o bază de cercetări, o misiune de rutină, și-mi era tot una cine mă vizitează, poate chiar plictisit, de aceea nici măcar nu m-am uitat prin videofon să văd cine-o fi, am zis, două secunde, vă rog, îmi trăgeam tacticos fermoarul și fredonam un cântec, și de data asta totul o să fie bine, o să le dau o lecție nepricepuților ăștia, nici-un aparat nu e prea rezistent pentru ei, o să verific instalațiile, le știu pe de rost, siguranța asta în tot ceea ce faci îți dă o liniște interioară nemaipomenită, fluieram, știam tot ce se poate ști despre roboții ultraperfecționați și am trecut încet în sasul de ieșire, când colo, era Lara, albă, străvezie, aproape ireală, doamne, frumoasă, și pe mine mă tulburau ochii ei, negri, înecați în lumină, puteam să văd monștrii de pe Sirius, sau centaurul din Centura Galactică dar nu pe Lara, atât eram de surprins. Tu, atât am putut spune și am simțit cum învelișul de gheață care mă înconjura începe să se topească, ce trebuie să însemne toate astea, mă revoltam, căldura din piept, nu, nu pot renunța atât de ușor la siguranța din ultimii ani, intră, am spus cu voce seacă, de ce sunt mișcat, n-am înțeles, i-am ajutat să-și scoată costumul de protecție, mâinile singure, nu eu, au îmbrățișat-o, au ridicat-o în aer, fața ei fierbinte s-a lipit de a mea, am știut că ești aici, că vei veni, vorbea liniștită, încă înainte de-a ști tu, poate tot așa, împreună cu roboții tăi, important este că te văd, că te ating, n-o mai speram, văd că ești tot așa, neînduplecat, și-i simțeam mâinile ca niște aripi de fluture în jurul gâtului, cum mă atingeau palmele acelea moi, ești aici, am auzit vocea ei de copil și am simțit cum un râu infernal de cald trece prin venele mele, o, Lara, am crezut că ai dispărut pentru totdeauna din viața mea, de atunci de pe Ercx, nici atunci n-am putut să înțeleg nimic, nici acum, de ce ai venit iarăși, așa mă gândeam, mă gândeam la viața mea de până acum, ce o să mă fac oare, dar am spus, așează-te te rog pe fotoliul acela, să te servesc cu ceva, voiam să câștig timp, simțeam și mai acut răceala metalică a pereților navei, nu-mi trebuie Lara, de ce a venit, nu-mi trebuie sufletul nimănui, acum, după douăzeci de ani.

Lara a fost întotdeauna departe, departe de viața mea nomadă, din galaxie în galaxie, din planetă în planetă, de pe un asteroid pe altul, am întâlnit-o pe stația aceea, Ercx, într-o situație, ah, nici nu-mi vine să cred, centura de radiații bloca trecerea și nimeni n-o putea salva, așa zicea în regulament, nimeni nu trebuia să încerce în situații din astea, câți oameni pot muri așa oare, din cauza regulamentului, nici nu știu cum i-am comandat pilotului automat să încerce totuși, toți se uitau la mine ca la un nebun, și acum mă văd înfofolit în cele cinci costume de protecție pe care le-am îmbrăcat, și de irizările acelea albăstrui de pe carcasa navei nici nu mai vorbesc, cert este că am avut noroc, am găsit-o culcată în cabina-ei, tot așa, frumoasă ca acum, oare cum de nu s-a schimbat de loc, s-a trezit mirată și m-a întrebat ce caut acolo, nici nu știa din ce-a scăpat, de-abia apoi ochii i s-au dilatat de un licăr de spaimă, asta a fost tot, mă pregăteam s-o uit, dar Lara a apărut pe neașteptate la bază, am vrut să te mai văd odată, a zis ea pur și simplu, și nu mi-a fost de astă dată totuna întâlnirea cu ochii aceia, voi sta cu tine câteva zile, până vei pleca în Alfa-Centauri, acolo pleci, nu, eu n-am putut să înțeleg ce legătură au toate astea cu mine, cu misiunile mele, cu roboții mei ultraperfecționați, cu interioarele reci, metalice, ale astronavelor de cursă lungă, clipele seci, de singurătate, să mă cufund în această precizie, fără iluzii, fără vise, nu există, a zis, nu există nici-o legătură cu roboții tăi, și s-a ghemuit lângă mine, și au trecut doi ani, poate trei, mi-e destul de greu să-mi amintesc lucruri de genul ăsta, odată am auzit de ea într-una din rarele mele escale pe Pământ, avea a expoziție, îi plăcea pictura și picta stelele, la fața locului, și asta a fost tot, deși uneori, închis între pereții astronavelor, licărul negru al ochilor ei mă privea din spatele hublourilor, dar timpul a șters și asta.

Ce zici de-o plimbare, simțeam că mă sufoc, vom vedea instalațiile asteroidului, apropos, dar tu ce cauți aici, în pustietatea asta, o ajutam să-și îmbrace costumul, ah, da, ce prost sunt, pictoriță, cum de uit mereu, am ieșit în noaptea veșnică, pașii noștri nu scoteau nici un sunet pe luciul de sticlă al solului, nu scoteam nici un cuvânt, într-adevăr ea tăcea, îi explicam ceva despre instalațiile ce se. vedeau pretutindeni, ea mă ținea de braț, lipită de mine, o insulă a tăcerii, ne puteam plimba așa o veșnicie, am ajuns la ultima clădire, argintie, dincolo hăul negru, cu puzderia de constelații clipind molcom, abia perceptibil, Lara zice, îmi plac stelele pentru că niciodată nu știi când or să cadă, și râse, încetișor, eu mă miram de ce doresc să dureze această plimbare nebună, mă strânse de braț și ochii ei negri străluceau, șopti, hai înapoi, și umbrele noastre se pierdură în spatele astronavei.

Mă simțeam bine, capul Larei se odihnea pe umărul meu, să n-o trezesc, trebuie să plec, pe asteroidul vecin s-a defectat o instalație, chiar acum am fost anunțat, ce mă fac cu tine? Lara, deschide ochii, taci, nu spune nimic, te iubesc, da, te iubesc, am uitat că există cuvântul ăsta, trebuie să plec, simțeam că-mi pierd capul, de ce am mimat viața până acum, îi spusesem, unde-i stăpânirea de sine, roboții ultraperfecționați, ea stă culcată, ghemuită lângă mine, mă privește, de ce nu spui nimic, a rămas la locul ei în timp ce mă îmbrăcam încet, ne vom vedea peste două zile, mai dormi și te iubesc, și am sărutat-o, și eu pe tine, spun ochii ei, mâine totul o să fie clar, mă gândesc ieșind din astronavă, poate e mai bine să n-o mai văd niciodată, am stat douăzeci de ani așa, poți și fără ea, judecam ca un robot ultraperfecționat, mă liniștisem, reparam avaria, cunoșteam pe dinafară toate aparatele, și după aceea nu m-am dus la navă, decât mai târziu, dar n-am mai găsit-o, a plecat, de ce a plecat, unde a plecat, și dispecerul instalațiilor de pe asteroid a confirmat, a plecat și m-a rugat să vă dau tabloul ăsta, o stea strălucitoare cădea, am fost tulburat doar o clipă, am zâmbit, mulțumesc frumos, i-am spus dispecerului, am pus tabloul într-un dulăpior, și totul a fost din nou O.K.

George Gănescu

Darne și Charis

Darne îmi surâse trist. Interviul nu se desfășurase așa cum aș fi dorit; era într-adevăr celebritatea cea mai dificilă pe care o întâlnisem. Părul aproape alb; ochii albaștrii ou sclipiri întunecate; bărbia proeminentă, distonând oarecum cu expresia melancolică. Un taciturn greu de scos din izolarea sa. Un om cu seisme interioare dificil de analizat. Crețurile mărunte și unghiurile feței îi dădeau un aer care nu promitea bunăvoință. Când zâmbea însă...

Era instructor șef la un Centru de lansări galactice, Planul galactic D, și auzisem prea multe povestindu-se despre el pentru a nu mă simți ispitită să-l întâlnesc. Știam că evită publicitatea, dar nu-mi închipuiam să fie atât de inabordabil. Am reușit să-l prind, totuși, în pauza unor verificări și l-am rugat să salveze o proaspătă reporteră.

– Să salvez?! Păi, asta-i specialitatea mea! ... Și, pentru că nu dădusem vreun semn că aș pricepe despre ce-i vorba, m-a invitat să iau loc. Am să mă justific, a rostit el c-o ironie detașată. Am să relatez un caz de salvare... Poate ar fi cazul să merg mai în trecut, nu? Ești încă tânără, n-ai de unde să știi anumite lucruri...

În treacăt fie spus, știam destule, dar n-am făcut imprudența să-l fac atent. Mi-am compus o fizionomie naivă și l-am ascultat.

– Plecasem în cea de a treia Expediție. Cred că eram într-o stare sufletească cât se poate de amestecată: fericit și îngrijorat. Charis, prima mea soție, originară de pe planeta Eryx (după numele muntelui mitologic) suportase tocmai operația de adaptare la condițiile pământene. Asistasem personal la dificilele operații-laser, la modificarea unor caractere ereditare, a funcțiunilor care se pretau la asemenea schimbări. N-aș putea să-ți explic în detaliu prin ce-am trecut eu, prin ce-a trecut ea, – mai ales ea! E suficient să-ți amintesc că numele Charis, se potrivea cum nu se poate mai bine. Era, într-adevăr, o zeiță a grației și frumuseții, o făptură pe care orice pământean ar fi adorat-o. Nu mai vorbesc de mine! Mă amețise atâta fericire. Până a pleca cu a treia Expediție am fost ca un om drogat cu pilule de beatitudine. Devenisem altul și, dacă n-ai fost până acum îndrăgostită, nu prea văd cum ți-ai putea imagina starea mea de atunci. Exista însă o problemă: „Cordonul vital”, cum îl numesc specialiștii. Operația se putuse efectua numai cu acest preț. Forța bioplasmatică a scoarței cerebrale, indicii ei psihici erau în strânsă dependență de ai mei, trăia oarecum prin mine, dacă vrei o comparație mai directă. Pentru o perioadă de timp aceasta urma să fie o condiție absolut obligatorie și nu ezitasem să-i ofer din zestrea mea „pranică”. Bineînțeles, fuseseră necesare tot felul de teste, de intervenții chirurgicale – și la mine – dar câte nu se fac în ziua de azi! Pe vremea aceea eu fusesem o premieră terestră, nimeni nu se mai încumetase la așa ceva.

În cazul plecării mele intervenea însă o complicație. Cordonul acesta al vieții duble, comune, cum era și normal, avea să se subțieze. Ca atunci când te desparți de o persoană dragă; imaginea se șterge din ce în ce mai mult, se pierde, chiar dacă legăturile sufletești sunt aceleași.

Cam asta era situația la noi, curentul meu nervos care se scurgea către ea, pe nevăzutele canale de iubire, era supus în cazul plecării mele unei pierderi pe traseul atât de lung al cosmosului.

Totuși, trebuia să plec! N-aveam încotro, făceam parte dintr-o echipă care nu putea fi descompletată, nu puteam refuza. Mai ales că nu consideram pericolul prea mare. Dar... Doi într-unul înseamnă multă fericire, e adevărat, însă și prea multă nefericire, uneori. Mi-am dat seama de asta prea târziu.

Și am plecat. Cu cât mă depărtam, cu atât se subția cordonul prin care transmisiunea fluidică întreținea viața acelei făpturi încă plăpânde. Îmi închipuiam ochii ei adumbriți, mi-o imaginam acolo, în salonul astronomic, cu mâini palide regăsite în aer, cu privirea trecută dincolo de tavanul transparent, înspre hăul încrustat cu milioane de ochi gânditori, statorniciți parcă de eternitate. O statuie de ceară modelată lângă un foc prea violent, unde se subțiază și dispare în adierea molcom-sonoră a brizei artificiale. Câteodată, în timp ce astronava înghițea distanțele, o vedeam aievea, stând nemișcată sub cerul care continua să-și deschidă potecile prin infinite luminițe pâlpâitoare, acei licurici izolați pe fondul de păcură, inaccesibil celor mulți.

Nemișcată și concretă. Ca un suflu oprit brusc pe-o suprafață de sensibilitate rațională. Și simțeam cum acel suflu cald mă îmbărbătează, mă susține. Aveam într-adevăr nevoie de așa ceva, nu numai eu, ci toți, eram cu toții prizonieri. Știi câte ceva despre Planeta Verde, de asta ai auzit, sunt sigur. Am să mă opresc numai la situația disperată în care ne-am aflat la un moment dat, la eforturile colective și, mai ales, la ceea ce m-a costat pe mine; la consecințele acestor eforturi.

Saut reușise în a zecea zi a captivității noastre să-mi arunce câteva vorbe care-mi lămuriseră puțin rostul lungilor zile petrecute în subteranele Planetei Verzi. „Vor să ne oblige la o supunere totală”, șoptise Saut și mă bizuiam pe perspicacitatea sa în astfel de situații. Din păcate, despre ceilalți supraviețuitori ai navei „MOUX”, nu aflase nici el nimic. Am căutat atunci să fac o scurtă reconstituire a situației în care ne aflam de la doborârea noastră de către razele trimise în întâmpinarea navei. Din doisprezece membri, câți număra echipajul, patru muriseră imediat, doi erau aproape paralizați, ceilalți șase se aflau izolați unul de altul, excepție făcând Saut care, dispunând de-o forță mentală deosebită, făcea pe translatorul între noi și războinicii verzini. Doctorul Ionic fusese adus o dată cu mine. Nu ne putuserăm spune mare lucru. Apoi nu-l mai văzusem. Nici pe el, nici pe Rina, nici pe Ursi, nici pe Falcis, șeful Expediției și specialist al zborurilor cosmice din planul D.

Curios în această nenorocire era tratamentul verzinilor care nu ne făceau nici bine, nici rău; pur și simplu așteptau – ce anume nu știam încă; poate să crăpăm din propria noastră inițiativă. Numai că nu eram prea dispuși la aceasta. Mă gândeam în primul rând la Charis. Știam ce pericol o aștepta. Putea muri la orice consum exagerat, la orice pierdere de forță nervoasă depășind limita admisibilului. Măsurăm cu pași mărunți încăperea goală cu atmosferă verzuie, așa cum erau de fapt toate lucrurile, toate vietățile de pe această planetă luxuriantă în vegetație, cu clădirile aidoma fuselor, fără nici un fel de colțuri, cu verzini lipsiți de orice căldură, veșnic încruntați, cu fețele triunghiulare, aproape fără buze, în care ochii verzi-gălbui ne priveau constant cu aceeași căutătură, cu părul ca lișița, căzut în plete bogate pe umerii firavi și aplecați în față – ceea ce le dădea aspectul unor gheboși răutăcioși și dizgrațioși.

Prima astfel de față mă aruncase într-o uimire amestecată cu silă. Verzinii rostogoleau sunetele prin gura lor largă și subțire dând impresia unui scârțâit de ușă neunsă. Deși atmosfera era respirabilă simțeam cum venele de la tâmple îmi zvâcnesc ca niște explozii ritmice în sânge, în creier. Mă prăvălisem atunci în iarba ascuțită, țepoasă. O căldură mă pătrunsese deodată, cerul gurii mi se umpluse de flăcări uscate, atunci o văzusem în fața mea pe Charis, chipul ei răvășit și, chinuit; cu un efort de voință m-am rupt din imobilizarea care mi se strecura în tot corpul și acoperea treptat fiecare părticică din mine. Trebuia să mă mișc, trebuia să supraviețuiesc. Așa gândeam, așa îmi impuneam mai înainte de a fi imobilizat de verzini cu căngile lor dirijate de la distanță – niște căngi cu laturi oare se modelau după mărimea costumelor noastre. Apoi ne-au pus în față niște lanterne cu o lumină groasă, apoasă, ușor de suportat de ochi, dar nu și de creier. Falcis căzuse ca o frunză vestejită brusc și planată câteva clipe încoace și încolo. Apoi îmi venise și mie rândul. După ce ieșisem din cercul de amețeli, de, sub greutatea care-mi învăluise până atunci fruntea și ceafa, mă gândisem din nou la Charis, nu știam dacă rezistase șocului. Când mi-a apărut în gând, mi-am dat seama că a supraviețuit. Asta mi-a dat încredere, m-a ajutat să trăiesc, să vreau să trăiesc.

Aparent, ideea a venit din senin. Probabil însă că a fost mult timp rumegată de subconștientul meu; și când dormeam și când eram supuși măsurătorilor – verzinii făceau fel și fel de teste cu noi. Înghițeam mâncarea cu o îndârjire pornită dintr-un adânc parcă mai profund decât instinctul de conservare. Mă mișcăm în limitele îngrădirii trasate de razele albicioase și dense, căutând mijlocul, posibilitatea, care a izbucnit brusc, nerăbdătoare să se materializeze. Au început exercițiile, focalizarea intensă de gânduri din diverse puncte, pe diferite canale. Legătura cu Saut am făcut-o aproape imediat. Recepționa ușor și-mi transmitea gândurile lui cu o claritate extraordinară. La început mi-a fost chiar teamă să nu fie vorba de-o amăgire, să nu iau cumva drept gânduri recepționate, propriile mele speranțe. Dar nu, m-am convins curând că nu era vorba de-o părere. Comunicam între noi aproape ca și cum ne-am fi aflat față în față. În loc de sunete, de vorbe, vehiculam gândurile.

„Știi că vor să ne transforme în verzini?”

„În verzini?”

„De ce nu?”

Când Saut făcea asemenea aprecieri – deplasate după părerea mea – imaginea lui se tulbura, nu-i mai puteam păstra în minte imaginea, gândurile se tulburau și ele.

„Trebuie să luăm legătura cu ceilalți” îl întrerupeam eu.

„Să încercăm cu cei paralizați. Voi încerca mai întâi să-i vindec; îmi trebuie însă ajutorul tău. Ne vom uni gândurile și forța mentală va fi astfel mai puternică”.

Apoi a urmat salvarea expediției, însă consumasem și forța necesară Charisei; propria ei energie era insuficientă. Corpul ei în curs de adaptare necesita un consum mare. M-am frământat zile întregi, știam că este aproape o crimă ce urmează să fac; apoi am întrebat-o, nu știu dacă m-a auzit, dacă mi-a prins apelul... Și i-am luat din viața ei pentru a-mi salva semenii, pentru a salva Expediția, Și am salvat-o, am anihilat forțele razelor, le-am ecranat printr-un zid masiv de gânduri combinate, razele verzinilor nu erau altceva decât biocurenți; verzinii își canalizau propria lor voință spre noi prin intermediul unor aparate de directivitate – în același timp și amplificatoare. Nici un înveliș, nici un sistem de protecție nu poate rezista voinței gândurilor care pot pătrunde peste tot. Ceea ce vedeam ca lumină groasă și albicioasă era doar sistemul de orientare, care aducea pe culoar, pe un „cablu^” cu pierderi minime, voința verzinilor. Dar le-am distrus-o folosind propria lor armă și pentru că nu ne puteam compara cu cantitatea lor de voință, iar nici nu aveam aparatajul necesar de canalizare și amplificare, am folosit surpriza, tactica unor vechi luptători, care nu atacau decât prin surprindere forțe dispersate. Apoi am pus mâna pe „lanternele”, pe „reflectoarele” lor și situația s-a schimbat. Din anumite puncte de vedere eram mai evoluați decât ei. Dispuneau de multe cunoștințe, mai ales de distrugere și anihilare a materiei prin forța psihică însă erau lipsiți de imaginație, de darul combinațiilor, se repetau, învățau bine un lucru și pe acela îl făceau la nesfârșit, din ce în ce mai bine, mai puternic. O fisură în această organizare perfectă a lor îi punea în fața unui fenomen pe oare nu-l puteau înțelege decât cu greutate, de cele mai multe ori tardiv.

După eliberarea noastră, prima mea grijă a fost să-i transmit Charisei cât mai multă energie vitală. Prea târziu. Nu, nu murise. Numai că nu putuse suporta dintr-o dată niște vibrații, niște unde așa puternice, eu nu avusesem posibilitatea să apreciez prea bine distanța aceea enormă, nici să dozez viața pe care i-o trimiteam; apoi propriile mele gânduri suferiseră o ciudată schimbare – prea multe influențe, apoi, aerul în care mă aflasem, poate și adaptarea mea la mediul de acolo...

Când m-am reîntors, Charisa era o față verzuie, triunghiulară, cu părul lățos de culoarea și consistența lintiței; cu ochi gălbui și pielea de un verde murdar întrerupt ici și colo de înțepături albe. Era de-o hidoșenie pe care nici verzinii nu o puteau atinge. Era produsul mai multor influențe planetare, o hibridare nefericită și respingătoare. Când am văzut-o, deși fusesem prevenit, am crezut că mă fărâmițez în mii de scântei de furie, milă, durere, toate amestecate, învălmășite în toate ungherele corpului și sufletului meu. Au fost cele mai cumplite momente prin care am trecut. Îmi vedeam propriul meu ideal de frumusețe, iubire, transformat. Într-o arătare bizară și respingătoare. Când m-a privit, când am văzut în ochii pe care-i iubisem atâta, deveniți acum pete gălbui, chinuite, când am văzut, zic, luminițele acelea de dragoste și dorință, care emanau și se târau spre mine cu rugă umilă, am vrut să fug, să urlu, să intru în pământul pe care mi-l dorisem atâta! N-am făcut nimic din toate astea. Poate că m-am gândit la sacrificiul ei, sacrificiu pe oare îl făcuse numai pentru mine, pentru a deveni pământeană.

Mi-am impus buzelor să nu se strâmbe, brațelor să n-o respingă, ochilor să nu o străpungă, picioarelor să nu ia la goană. Și-a apropiat fața punctată de a mea, pielea de iarbă colorată, gura subțire, întreaga ei făptură care primise noi tipare date de Planeta Verde și trimise de mine, inconștient, către ea... Da, cred că era mai bine de o mie de ori să moară, sau să mor eu înainte de-a o revedea așa cum arăta. Și-ar fi cruțat atâtea umilințe, atâtea frământări, sforțări, pierderi inutile de timp și energie. Curând, n-a mai avut nevoie de acel cordon care ne legase, era suficient de puternică pentru a nu mai fi legați unul de altul. Când, în cele din urmă, a înțeles clar că o revenire nu-i posibilă, că totul trebuie distrus, a plecat, lăsând în urmă doar amintirea ei tragică întovărășindu-mă prin toate peregrinările mele astrale...

Darne rămase îngândurat. Părea că urmărește o prezență reală. Charis fusese reînviată și readusă lângă el, nașterea ei continua să-l țină legat cu un cordon care nu putea fi încă dezlegat. Cu un cordon invizibil prin care viața, o viață ciudată, continua să circule în ambele sensuri: Charis și Dame, Darne și Charis...

Mihail Grămescu

Marlin cel rău

Copilul murdar și jerpelit stă în penumbră, lângă zidul ruinat, acoperit de algele bărboase. Fetița a ațipit, cu părul umed intrându-i în ochi și în gură. Zdrențele de pe ea lasă pe alocuri dezgolite porțiuni din pântecele vânăt de frig. Băiatul dă drumul la casetofonul ca o pietricică neagră și continuă înregistrarea începută cu o zi înainte. Din când în când se oprește, tresărind, și pândește zgomotele mărunte câteva clipe. De două ori se apropie de fetiță și o sărută pe pielea creață a pântecelui albăstriu. Ea îl împinge la o parte, înjurând prin somn. Băiatul se întoarce de fiecare dată la înregistrare, lăsând arma proptită de zid. Vorbește întretăiat, cu pauze, confuz, neobișnuit.

– ...batalioanele au fost spulberate... nu puteți înțelege ce înseamnă asta. Era ca o victorie. Și lotușii se oglindeau în piscina secretă. Eu și sora mea vindeam grifonii înaripați pe oare îi dresasem și aveam acces în castel. Pe vremea aceea castelul era strălucitor și exista un diamant cioplit în așa fel, încât privit în ultraviolet, X, în fine, reproducea istoria ilustrată în mișcare a planetei. Șarpele cu pene, săgeata de foc...

Iar bate vântul și înregistrarea o să conțină paraziți. Știți ce se ascunde în spatele acestei întâmplări? Acum, când totul s-a terminat am să vă pot spune. Dar să vă povestesc întâi întâmplările.

Știți ce suntem noi? Dinții Balaurului. Crezuseră că te poți juca fără să pățești nimic. Au semănat dinții, după ce l-au ucis. Se simțeau în siguranță, învingători. Ne simțeam. Dar din dinții semănați au răsărit armatele. Povestea cu capetele. „Și unde tăia Făt-Frumos unu răsăreau două”. Treceam pe străzile cetății și ne întrebam nedumeriți de unde or fi venind toți acești dinți pe care nu-i văzuse nimeni mai înainte. „De unde or fi răsărit? De prin alte țări? Din alte galaxii? „ și nu înțelegeam că sunt dinții balaurului care au dat rod.

Acum am 18 ani, sunt bătrân. Sora mea este bătrână și ea. Nici copiii noștri nu mai sunt tineri, deja capabili să poarte o armă în mână; răzlețiți pe Planetă, cine știe câți or mai fi trăind.

Numai noaptea, fiindcă ziua nu se zărește nimic, poate fiindcă ne ferim prin coclaurii violenți, poate fiindcă, cine știe, s-ar putea să nu mai fie nimeni. NIMENI, mă înțelegeți?! Singuri pe această planetă pustie. Din când în când, pe undeva mai sună un telefon. Mă reped să răspund dar sună altul, și altul, și altul și noi nu mai avem timp decât să răspundem „Alo!” și să fugim la altul: „Alo!” și iar „Alo!” Dar răspunsurile nu mai avem timp să le primim.

Noaptea însă, pe locurile mai ridicate se văd focurile. Dar nu știm dacă sunt semeni, sau dinții balaurului.

De altfel, și noi suntem dinții balaurului...

Se întrebau de unde au apărut toți acești ...nu știu cum să le spun. Dinții, vreau să zic. Întâi câțiva. Rari, dar se simțea ceva în ei. Un fel de siguranță, de prestanță, de agresivitate. Apoi erau tot mai mulți. Circulau pe autostrăzi, invadaseră castelul, și a fost nevoie să li se dea drepturi și legi speciale.

Pe atunci eram tânăr, chiar foarte tânăr: nu aveam nici zece ani. Sora mea era virgină.

Citeam cărți, cărțile sunt balauri albi cu dinții negri. Voi n-o să cunoașteți niciodată ce înseamnă o carte. În ele erau povești, explicații, semne. Dinții cărților erau un fel de semne, în spatele lor se ascundea ceva.

Nu am găsit însă nici în ele, în nici una din ele, niciodată, răspunsuri la problemele mele. Erau ca niște irizații în petrol, pe suprafața apei, după o ploaie mare. Unele erau fade, unele interesante, altele chiar frumoase. Dar nici una nu răspundea la întrebări, la probleme. Unele dădeau sfaturi, dar inutile. Cum să trăiești, ce să faci. Dar, în realitate, metodele și practicile erau inutilizabile. Se credea că sunt scrise de semenii noștri însă... totul era o impresie, o iluzie.. Fleacuri!

La început semenii considerau Dinții Balaurului înfiorători. Se temeau de ei, le era scârbă de ei. Treptat însă m-am obișnuit cu prezența lor, sau a trebuit să ne obișnuim. Să ne obișnuim?! ... O! ce am zis! „

La strigătul băiatului, fata tresare din somn.

– Taci, zice ea. Ce faci acolo?

Apoi tace scrutând pânditor liniștea nopții. Ce se aude? întreabă.

– Ce se aude? întreabă.

– St, taci! zice băiatul.

– Vin.! zice ea speriată și intră în panică. Își frânge mâinile.

Băiatul a luat arma și pândește.

După o vreme se liniștesc. Fata vine să se cuibărească la pieptul lui. El o sărută.

– Ce vrei să faci? întreabă ea. Și dacă vin?

– Dă-i dracului! N-au decât să vină. De altfel nu mai aud nimic.

– Eu mai aud.

– Nu mai auzi nimic. Ți se pare. Avem și focul aprins...

– Și ce dacă?

– Focul ne apără.

– De unde știi?

– Nu ai văzut? Și pe celelalte culmi sunt focuri aprinse.

– Asta nu înseamnă nimic. Pot fi ale lor.

– M-am gândit mult la ceva. Ia uită-te la mine.

– De ce?

– Uită-te la mine!

– Nu vreau. Mi-e frică.

– Uită-te!

– Nu!

– Ești proastă.

Cei doi copii se îmbrățișează, în timp ce banda casetofonului continuă să se deruleze până ajunge la capăt, ca și în celelalte seri. Burnițează mărunt peste ruine.

Mihai Grămescu

Adesea îmi propusesem să merg pe râulețul care trecea prin fața porții, să văd unde duce. Era un fel de scursură de zoaie. Dar, cum nu l-am văzut niciodată secat, mi-am zis că trebuia să ducă undeva. Nimeni din sat nu a fost în stare să-mi spună unde se varsă și, cum nu am găsit în nici o hartă, oricât de detaliată, nici o indicație cu privire la el, m-am hotărât în vacanța de vară să iau elevii și să facem o excursie de explorare.

Știam că nu pot fi mai mult de cinci kilometri până la satul celălalt și bănuiam că râulețul va trece prin pădure ca mai apoi să ajungă pe undeva pe aproape de Horodinți.

Era încă răcoare și copiii au strâns buchete de flori sau papornițe cu zmeură și mure. Câțiva, de la cercul de zoologie, alergând după fluturi, au intrat într-un vad secat plin cu urzici. Când au ieșit de acolo, mai râdeau încă de ei, s-a produs însă un fapt care a influențat cugetul nostru, ca să zic așa, într-un mod cu totul special, dând o turnură captivantă și plină de neprevăzut excursiei. Roșii pe picioare și pe mâini de la urzicătură, nici unul din ei nu părea însă. preocupat de asta.

– Știți ce specie este fluturele capturat? m-a întrebat un puști arătându-mi trofeul purtat cu mare grijă de urzicații iubitori ai naturii.

– Nu, am recunoscut, privind la fluturele ale cărui aripi palpitau irizând în tente de alb și negru catifelat Nu am mai văzut niciodată vreunul care să-i semene, am precizat, admirând aripile cât frunza de castan toamna.

– Nici noi. Dar Titel spune că ar fi un fluture cap-de-mort.

Am zâmbit înduioșat de naivitatea și entuziasmul presupunerii și le-am explicat că specia respectivă nu poate fi găsită decât în America de Sud și că este deci imposibil ca vreun reprezentant să ajungă în Europa.

– De altfel, purtători ai unei boli virale cumplite, le-arm spus, sunt socotiți foarte primejdioși.

Dar se vede că excursia noastră era menită să se desfășoare sub semnul unei ciudate stele. Râulețul, cu cât înaintam, se lărgea fără a primi nici un afluent vizibil.

– Este vorba, probabil, de izvoare subterane care îl alimentează, am încercat să dau eu o explicație rațională unei realități iraționale. Dar șubrezenia ipotezei era evidentă. Eram complet derutat. De altfel, râulețul era acum un fluviu larg, cu malurile colcăind de o vegetație luxuriantă.

– Iată, liane! nu se mai putu stăpâni unul dintre copii.

– Într-adevăr, am zis. Și din momentul acela mi-am dat seama că s-a ales praful de tot prestigiul meu profesoral.

– Iată și niște sequoia!

– Și sicomori!

Mi se părea că visez urât. O floră burlescă invadase pădurea Toplingeni și malurile râulețului, de fapt „Marelui Fluviu” (nici nu știam că există un asemenea fluviu trecând pe lângă sătucul nostru nenorocit, ba chiar, nici nu auzisem de un asemenea fluviu în Europa.. Mă gândeam că ar fi trebuit să i se acorde o mult mai mare importanță locului de unde izvora, satelor pe unde trecea, ba chiar și țării care avea un asemenea fluviu).

– Oare se varsă direct în mare? m-a întrebat unul dintre copii și mi-am dat seama că îmi este cu neputință să îi răspund.

Am găsit o plută din arbori de cauciuc și ne-am urcat pe ea. Intrasem într-un joc nebunesc, dar mă gândeam că totul se va sfârși în satul de alături, când vom reveni la realitate și ne vom trezi din delirul acesta colectiv. În fond, nu pot fi prea mult cinci kilometri.

Începuse să se lase seara și copiii se plângeau că le este foame. Ne-am apropiat de un țărm și am debarcat.

Cu greu am reușit să răzbim prin jungla deasă, dar am ajuns brusc la un templu megalitic, într-un luminiș cu iarbă înaltă.

Copiii s-au risipit pe lângă copacii cu fructe mari și, începând să strig ca să-i opresc, mi-am dat seama că în spațiul acela gigantic vocea nu are ecou. Era ceva ca și cum aș fi urlat într-un calup de vată de sticlă.

Am luat-o la fugă după ei, pe aleea pietruită de lângă templu. Era o oale a cărei vastitate mi se trăda treptat în fața ochilor.

După un timp am ajuns în dreptul unor uriașe edificii. Și am răsuflat ușurat văzând în depărtare un pâlc de femei și bărbați.

„Îi voi întreba încotro au luat-o ștrengarii”, îmi ziceam.

Dar, ajungând în dreptul lor, am constatat o stranie încremenire. Figurile chipeșe și tinere păreau să ilustreze o dureroasă scufundare, un neant total.

Am întrebat ceva, dar vocea îmi era fără rezonanță și nimeni nu a observat nimic. Rămăsesem țintuit; asemeni o apăsare grea mă strivea.

Și, după un timp, o tânără cu chipul sfâșietor de trist întoarse ochii către mine, încet de tot, și mi-a trebuit mult până să înțeleg că, de fapt, nici nu mă vede.

Într-un târziu mi-am amintit de fluviu, de plută, de oameni.

Moleșit de acea atmosferă viciată, fiecare pas era un efort de nedescris. Întâlnind o santinelă înarmată am strigat către ea:

– Unde sunt? dar vocea mi se pierdu în ceață.

Santinela nu mi-a răspuns și am plecat mai departe clătinându-mă. Presiuni de mii de thori apăsau peste mine și întreagă această lume grandioasă și minunată îmi părea un munte de aur prăvălit peste piept să mă înăbușe. Doar undeva departe, deasupra, corbii negrii se roteau croncănind, ca deasupra unei prăpăstii pe fundul căreia zace un cal cu picioarele rupte.

Și ajungând pe malul apei (mă gândisem să sar în ea și să mă las purtat la vale) am constatat că râul, și dintr-o parte și din alta, curgea într-aici. Și-am dedus că ajunsesem la marea unde se varsă fluviul, și că nu mai aveam unde mă duce nicăieri.

Mihail Grămescu

Programul

– Nu am reușit niciodată să înțeleg cum fac ceilalți de gândesc și trăiesc normal, uniform, fără probleme. Eu sunt probabil altfel. La mine totul este dezechilibru. Nu am avut niciodată un drum precis, nu am știut niciodată care este țelul meu, scopul către care pluteam prin acest labirint de fapte, vorbe, persoane.

Vocea îmi răsună cu un ușor ecou în spațiul gol al sălii.

– Cine este Wanda? întreabă glasul de sub bolți.

– Wanda, rostesc fără să mă pot stăpâni, cu toate că îmi dau toată silința. Wanda este o femeie frumoasă. Când am cunoscut-o îmi părea că ascunde un secret. Mai târziu, deși senzația că ascunde ceva persista, am întors-o pe toate părțile și nu am găsit nimic ascuns, interesant, obscen măcar, la ea. Este cea mai anostă și goală formă imaginabilă.

– Bine, suficient pentru astăzi, îmi zice vocea de sub bolți, și simt că sunt iar liber.

Mă scol din fotoliul plușat și îmi cuprind fruntea în mâini. După interogatoriile astea, de fapt nu sunt atât interogatorii cât un fel de introspecții la care nu mă pot opune în nici un fel, deci, după ele, mă simt răvășit, nu mai sunt stăpân pe propriile mele idei. Voința m-a părăsit. Sunt găunos și fad. Și gândurile se prăbușesc unele după altele în Neant. Primesc mâncare și mă culc, deși nu îmi este niciodată somn.

De dimineață mă trezesc și mă întâlnesc cu ceilalți în fața unei clădiri de formă perfect paralelipipedică. Ieșim din ea. Dar nu știm ce am făcut acolo. Nimeni nu știe asta. Poate că după fiecare somn, sau ceea ce credem noi că este somn, murim de fapt, și ne naștem din nou, trecând prin somn ca printr-un gang, ca printr-un intermundiu, ca să ajungem de fiecare dată în altă parte, născându-ne de fiecare dată în altă lume semănând identic celorlalte, dar alta, între ele existând discontinuități funcționale ușor de sesizat, atât împrejurul cât și în comportamentul nostru, și din afară, și din interior. Și atunci, dimineața, când ieșim din clădirea aceea misterioasă ca să ne răspândim pe la treburile noastre, atunci știm din nou ce vrem, cine suntem și ce trebuie să facem. Adică, mai precis, ceilalți știu, fiindcă eu tot nu știu nici atunci, și rătăcesc toată ziua de colo-colo privind la cei care cară resturile umane ambalate în lăzi dreptunghiulare, sau mă preocup toată ziua ajutându-i pe cei de la maternitate să își trăiască viața în mod complet și activ, să devină utili. Iau atunci un copil și îl scot în curte. Acolo îl las pe o bancă la soare. Copilul urlă și cei dinăuntru se strâng de fiecare dată minunându-se cum de a ajuns acolo, se agită împrejur până îl recunosc și îl duc înapoi de unde îl luasem. Sunt în stare să facă treaba asta de nenumărate ori în aceeași zi fără să le intre în reflex, și am ajuns la concluzia că sunt călăuziți de instincte primare automate, neavând nici chiar cea mai elementară rațiune, căci definiția acestui fel de comportamente iraționale o găsisem într-o carte de biologie. Acolo era dat de exemplu comportamentul viespii la intrarea în vizuină. Viespea lasă prada în fața pragului, dar nu ca să aibă mandibulele libere spre a răspunde eventualelor atacuri, ci din instinct. Inspectează viesparul, apoi își ia hrana și intră. Dar dacă îi furi hrana, mutând-o cu un centimetru mai departe, ea nu se miră, nu se impacientează și nu pare deloc derutată. Pleacă, o găsește, o aduce, o lasă la ușă, intră, iese, nu o găsește iar și tot așa la infinit, de unde se poate deduce că totul nu este altceva decât un instinct. Să fie oare acest instinct un semnal că instinctele au fost cândva logică? Savanții spun că nu. Să fie vorba oare la semenii mei, care se miră de fiecare dată de copilul pe care îl las pe bancă, de logică? Nu, nu ar avea nici un motiv. Dar nevoia mea de a înțelege atunci când concep și fac asemenea experiențe, nevoia mea de a înțelege este o dovadă de logică? Nu cred să existe nici un argument solid în sprijinul acestei idei. Dar vocea, întrebările ei, scopul cu care mi le pune, acolo, sub boite, oare vădește rațiune? Sau întrebările sunt tot un instinct? Poate că o mașină gigantică, absolut mecanică și fără sens face totul, dar cel care o fi construit-o? Nu, nici aici logica nu este sine qua non să o construiască. Poate că este vorba de un animal al cărui instinct este pur și simplu acela de a construi o mașină care să facă introspecții.

După-amiaza, în fiecare zi, urmează secvența cu Wanda. De fiecare dată când o regăsesc ea este îmbufnată și se plânge că am întârziat. Eu nu știu niciodată când și unde o voi întâlni. Dacă mi-aș aminti de ea înainte nici nu aș ști unde să o caut. Dar nu îmi amintesc de ea decât când o regăsesc. Și de fiecare dată lucrurile îmi par programate dinainte. Dar nu sunt sigur. S-ar putea ca regăsirile să se producă instinctiv, să fie vorba de un instinct al speciei: femelele și masculii, despărțiți chiar unii la un pol și ceilalți la antipol, la o anumită oră pe zi se întâlnesc, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie de o convergență a antipozilor, sfidând legile fizicii și logica. Este doar cunoscut de toată lumea că instinctul este mai puternic decât rațiunea ori voința.

Apoi introspecția în galeria pustie. Sunt descusut ce sunt, cine sunt, ce am făcut, ce am simțit, ce am crezut.

Apoi vidul. Somnul.

– Și toată existența mea, și toate gândurile, cunoașterea însăși, se închid în cercuri. Nici un drum, nici o investigație nu duce nicăieri. Oriunde m-aș ascunde, la ora fixată din zi apar Wanda, galeria, vocea, somnul, intermundiul, dimineața, speranța, noul program venit din Neant și noua zi. Singurul lucru care îi deranjează este faptul că îmi dau seama de asta. Mai sunt contrariați și că, în loc să fiu reprogramat, și vechea reprogramare să se șteargă fără reminiscențe esențiale de impedanță, la mine ciclul Histerezis este larg, nepermițând ștergerea vechilor programe, cele noi suprapunându-se unele peste altele. De fapt de aici a început totul. De la conștiința libertății. Ceilalți sunt convinși că acțiunile lor sunt o mișcare browniană necontrolată și necontrolabilă. La mine, proasta reprogramare, proasta ștergere și reînregistrare, mă împing la ideea că mișcarea noastră este doar o copie, dar a cui? Și mișcarea aceea care ne programează, nu este cu adevărat browniană, a noastră fiind doar coordonată de legi browniene? Și totul a început pentru mine în ziua când am gândit asta. M-am trezit în sala goală, și vocea de sub bolți m-a întrebat pentru prima dată:

– Ei, ce părere ai?

– Nu cred nimic. Deocamdată doar nu înțeleg. Doar n-am dormit.

– Ba ai dormit!

– De ce țin morțiș să mă convingă că am dormit? am întrebat-o pe Wanda, însă ea nu a realizat subtilitatea. Dacă ei țin cu tot dinadinsul să mă convingă că sunt pe o pistă falsă, înseamnă că sunt pe o pistă care îi deranjează, care mă duce la un punct pare nu le convine lor să-l aflu. Care? Deocamdată nu știu nimic și nici nu am cum să aflu atâta timp cât nu am nici o informație nouă care să deschidă oul rațiunii în care m-am închis. Oul propriilor mele limite de rațiune.

– Păi, deja ai ajuns dincolo, a zis Wanda și mi-a dat ideea salvatoare. Dar nu pot face pasul atâta timp cât sunt programat. Dacă nu reușesc să intru în sala goală treaz, și asta este imposibil, cum să fiu treaz în somn? Dacă aș putea să le spun că știu, că am făcut pasul pe care ei vor să mă împiedice să-l fac, voi ști în funcție de reacția lor oare era pasul și îl voi face cu adevărat. Dar, atâta timp cât dorm, nu am făcut nimic. Eu dorm, vocea mă întreabă, și eu nu pot să mă prefac, să mint, să păcălesc mașina de introspectat.

Tot glasul a fost însă cel care mi-a dat ieșirea din impas. Important nu era să-i răspund treaz, ci să-i răspund. Să visez că sunt treaz.

Wanda se ștergea treptat în camera care își distorsiona spațiul strâmt către coridoarele acelea cu construcție confuză. Și mi-am zis:

„Nu atunci dorm! Acum mai dorm încă și sunt pe cale să mă trezesc” așa încât când vocea m-a întrebat, eu am răspuns:

– Cred că sunt treaz. Cred că m-am trezit.

Și vocea nu mi-a mai spus că sunt liber să mă duc să mă culc.

– Ce știi? m-a întrebat.

– Totul, am răspuns, fiindcă într-adevăr știam tot ce se putea ști din informațiile pe care le aveam. Nu era un impas de înțelegere, ci unul de cunoaștere.

– Cine ești?

– Nimeni. Nici unul dintre ei.

Spațiul s-a deschis, și am constatat pentru prima dată că: 1) sala nu era pustie așa cum crezusem; 2) sala nu era închisă, nu era o sală, ci un labirint de culoare care se pierd în noapte și neant.

Nu percepția era cea care mă împiedicase să îmi dau seama până atunci, dar așa cum existase un timp în care nu aveam acces nici măcar în această anticameră, și nu pentru că ar fi fost inaccesibilă simțurilor, ci pentru că era nevoie de un salt pe verticală, și nu de oricâte evoluții pe orizontală, era nevoie de o revoluție psihică, de un salt calitativ, tot așa și de astă dată nu simțurile erau vinovate de îndelungata mea orbire, ci prehensiunea, capacitatea. Nimic nu mă închidea în nici o direcție. Limitele mele erau singura mea închisoare. Și mă gândeam că trucul ca să faci acest pas era să simulezi doar că l-ai făcut. Și mă mai gândeam că acum sunt liber, că am intrat în spațiul acela nelimitat în mod conștient, independent de mișcările mele, nemaifiind supus nici unei programări, de care în realitate nu era vinovată nici o voce, ei eu, eu însumi: o mașină cu autoprogram; reușisem să depășesc programul, să văd realitatea așa cum era de fapt, dar că pentru acest lucru fusese necesar să-mi păcălesc propriul meu program de autoprogramare prin acest truc, era nevoie să mă confund cu programul meu de autoprogramare.

Privind împrejur am perceput cortegiul celor dormind, prefăcându-se că dorm sau prefăcându-se că sunt treji deși dormeau, și am constatat că mergeau cu toții pe o direcție unică, deși împrejur erau nenumărate porți, deschideri, căi. Erau conduși probabil de un instinct al materiei. Predeterminați de propria lor predeterminare.

Mă hotărâsem tocmai să o apuc în alt sens pentru a investiga spațiul acela nou prin tatonări consecutive de „da” și „nu”, de „herror” și „over”, conform principiului șoarecelui în labirint, dar, privind la gloata îmbulzindu-se, am zărit-o pe Wanda și am remarcat că era totuși excelentă, o femeie de prima pagină a revistelor de modă, și am strigat-o peste capetele mulțimii:

– Hei, Wanda!

Wanda a întors spre mine ochii până atunci imobili, ca de om în tranșă, și mi-a făcut semn cu mâna strigând:

– Ce faci acolo, belfere?

– Nimic, am strigat. Nimic. Nu știu ce să fac și încotro să o apuc.

– Hai pe aici, mi-a strigat ea.

„Doarme. Este în cea mai perfectă stare de autohipnoză posibilă” mi-am zis. „Și totuși, ceea ce este cel mai interesant este că reușește să mimeze perfect o discuție rațională. Acesta este probabil motivul pentru care în urma trezirii nici eu nu-mi mai aminteam nimic. Tot ce făceam în această stare nu se deosebea cu nimic de uzual, de banal. Gesturi stereotipe, făcute de milioane de ori, așa că nu aveam pur și simplu ce să-mi amintesc. Dar de ce cheia de boltă este afirmația că nu trezirea este trezire, ci această stare de suspendare psihică?”

Mi-am dat seama că nu mă gândisem încă deloc să investighez lucid către unde se îndreaptă convoiul în transă. Inițial presupusesem că iese pur și simplu afară pe o ieșire oarecare din labirint, dar acum înțelegeam că acesta este un raționament schematic, din cauza căruia puteam ajunge în alt automatism de gândire, care să mă ducă, orb, cine știe în care alt impas impreventibil. Trebuia să fac întâi o inspecție generală a acestui traseu urmat de ceilalți. Marele secret poate că stătea tocmai în acest traseu. Logica urmează uneori aceleași căi pe care merge și instinctul, deosebirea neprovenind din cantitate ci din calitate.

Mergând alături de Wanda am început să pălăvrăgim verzi și uscate. Studiam între timp galeriile cu pereți netezi. Dar era o construcție deosebit de interesantă. La prima vedere ai fi zis că este o mină părăsită. Dar nu era. Mi-a trecut prin cap: „un adăpost”. Da, un adăpost! Instinctul primar de a construi adăposturi! Antiaeriene, antiatomice, antifrig. ANTIREALITATE. Un gest spontan de apărare împotriva traumelor mișcării, vieții, realității.

Traseul urmat părea stabilit apriori. O selecție de mii de ani crease instinctul acestei rute. Dar ce se întâmplase cu ceilalți, care nu îl urmaseră? Era posibil ca galeriile astea, de la un punct anume, să se umple de oasele celor rătăciți, care au murit de foame sau care au fost pândiți de cine știe ce primejdii noctambule. Dar dacă și aceste drumuri neutilizate duc undeva? (în fond trebuie să ducă!) Unde? Poate că acest drum, pe care a luat-o încă de la început marea majoritate, este greșit...

Un murmur confuz venea din față și am dedus că drumul se apropia de sfârșit. Coloana noastră a irupt într-o sală enormă. Pe un perete care bara drumul apăreau imagini pâlpâitoare ca ale unui film. Și am rămas surprins să constat că figura mea era proiectată pe acel ecran și lua contur din rocă tot mai clar, mai material.

„Ce sens pot să aibă toate astea?” m-am întrebat. „E oare dovada că am recăzut în transă?”

Cei dimprejur nu păreau să mă remarce în nici un fel. Nici măcar Wanda. Toți priveau fascinați ecranul.

Ai fi zis că personajul de pe ecran ține un show, un spectacol regizat dinainte, în care se exhiba într-o anumită ordine dată privitorilor. Mă simțeam destul de stânjenit. Personajul își arătă mușchii, făcu o serie de grimase tip, care îmi aparțineau de fapt, și continuă apoi cu niște gesturi și mai stupide și penibile: se strâmbă, se scobi în nas și în urechi, se scărpină sau se căută de purici, ostentativ, de parcă ar fi demonstrat: „Uite cât sunt de reușit! Așa trebuie să procedați și voi”, iar toată adunătura de suflete privea cu interes și luare aminte, de parcă nu ar fi fost niște gesturi banale, penibile chiar, ci un cod, un cifru pe care, din toți, numai eu nu îl înțelegeam.

Cel de pe ecran respira acum obosit și strigă către asistență, scuturându-și transpirația din sprâncene: „Hai odată! Haide! Haide!”

Și atunci întreagă masa aceea de oameni a început să îl imite. Era ca un dans caraghios, și priveam îngrozit la adunătura compactă care se zbuciuma și se maimuțărea în fel și chip imitând ecranul. Și, brusc, am înțeles ce fenomen diabolic se petrece sub ochii mei. Toți, dar absolut toți, se modificau în una și aceeași persoană. O forță irezistibilă îi reprograma pe aceeași lungime de undă. Cei oare terminau metempsihoză, treceau mai departe prin ecran ca printr-o poartă a cărei cheie era asemănătoare cu aschimodia, strâmbându-se, cu mine însumi, în ultimă instanță.

Am înșfăcat-o pe Wanda, care încetase a mai fi ea însăși și era acum aproape eu, am tras-o și am încercat să o împing înapoi în labirintul de galerii. Dar ea s-a zbătut să scape. Și în timp ce noi ne luptam, peretele-ecran dispăru complet, lăsând să se vadă în spatele lui lumina.

– Vreau să ies! strigă Wanda și se smulse din mâinile mele.

– Oprește-te! am strigat, dar un suflu irezistibil m-a supt înspre afară, înspre realitate. Nu vreau, nu se poate așa, vreau să rămân aici! Cum o să pot trăi într-o lume populată doar cu mine însumi?! strigam, dar pata albă a realității creștea inevitabil. Acum se zăreau deja clădirile, apoi se putură distinge și carcerele gestapoului, strâmbe ca niște cuști de cobai prin care mișunau prototipurile. Și înțelegeam că următorul pas va fi trezirea, trezirea noastră a tuturor, care am fost programați astăzi, pentru o zi sau pentru eternitate, asta era încă un secret, să fim astfel.

Forma paralelipipedică a lagărului părăsit prinde contur în fața mea ca pe vremuri și îmi dau seama că întunericul și necunoașterea ce învăluiau clădirea crematoriului în care sufletele omenești erau topite și retopite, conturate și reconturate, seamănă, și eu abia acum observam asta după ani și ani de zile, seamănă înfiorător de bine cu un imens sicriu de plumb, fără nici o deschidere prin care morții să fie introduși sau scoși, căci azi nu mai e nevoie să fie introdus nimeni, și de ieșit, cu atât: mai mult nu mai are sens să fie concepută vreo ieșire.

Ion Hobana

Cea mai bună dintre lumi

Întins pe masa de operație, pilotul părea mai înalt decât și-l amintea profesorul din ziare, din filme, de la televizor. Mai înalt și de o frumusețe mai impunătoare. Hipotermia îndelungată dăduse trupului său răceala și duritatea marmurei. De marmură părea și fața golită de sânge, cu umbrele viorii ale cearcănelor săpate sub ochii închiși.

„Ce culoare au ochii lui?... Albaștri, verzi...?”

Profesorul opri dușul ultrasonic, își strecură sub pleoape lentilele măritoare și se îndreptă spre trupul inert. Îndoiala care-l învăluise până atunci cu păienjenișul ei paralizant se destrămă brusc. În fața lui se afla un caz nemaiîntâlnit în practica medicală, un om decedat prematur. Un om care trebuia redat vieții.

Asistentul întoarse comutatorul și lumina începu să scadă treptat. Masa se roti în jurul axei până aproape de verticală. Pilotul părea acum gata să se desprindă din chingile magnetice și să facă un pas pe podeaua translucidă.

– Contact!

Un roi de scântei verzi porni să se învârtească pe ecran, prinzând până Ia urmă contururile unui creier ciuntit. Prin lentilele măritoare, detaliile căpătau, pe rând, proporțiile unui întreg. Profesorul schimbă de câteva ori unghiul de observație și trebui să recunoască temeinicia concluziilor cibernosticului „Salvării”; o porțiune tangentă la centrii memoriei era iremediabil distrusă.

Masa celulară de schimb aștepta în recipientul străveziu al circuitului artificial. Fusese creată după modelul celulelor încă vii ale creierului pilotului. Prima încercare de a reproduce un fragment din cea mai înaltă formă de organizare a materiei.

Profesorul îi aruncă o privire piezișă. Nu mai încercase asemenea transplantări decât la animale și rezultatele nu fuseseră totdeauna strălucite. I-ar mai fi trebuit câteva luni de experiențe. Câteva luni...

În penumbra verzuie, chipul pilotului își pierduse rigiditatea. Părea cufundat într-un somn adânc, odihnitor. Dar inima nu mai trimitea în artere fluxul vieții. Hipotermia menținuse un echilibru precar pe marginea abisului. Foarte curând moartea clinică avea să se preschimbe într-un proces ireversibil.

Profesorul își trase pe degete mănușile complexului bioelectronic și se concentră asupra imaginii de pe ecran. Bisturiele radiante, pensele, aparatele de sutură se apropiară de craniul zdrobit. Păreau însuflețite de o voință proprie, amenințătoare, dar nu puteau decât Să tălmăcească, în mișcări de o precizie inumană, fiecare nuanță a gândului omenesc. Și gândul le poruncise; „Încet, înainte!”

Convalescența dura mai mult decât ar fi fost firesc. Grefa izbutise peste orice așteptări, inima măsura din nou fără greș scurgerea timpului, dar pacientul nu dădea semne că ar vrea să se vindece. După ce se întremase puțin, ceruse un dictafon, stilou, hârtie. Toate acestea zăceau acum părăsite într-un colț. Nu se știa la ce slujiseră. Pilotul stătea zile întregi tăcut, nemișcat, cu storurile trase. Mânca puțin și fără poftă, refuza tonicele și se împotrivea oricăror tratamente speciale.

După două săptămâni, profesorul îi făcu o vizită, în afara orelor de program. Se așeză pe fotoliul de lângă pat și începu bătălia fără hărțuieli de avangardă;

– Am venit să te cert!...

– Dreptul dumitale, mormăi pilotul continuând să privească în tavan. A doua viață... Recunoștință eternă... etcetera, etcetera. Profesorul se instală mai bine în fotoliu;

– N-ai să reușești să mă enervezi.

Celălalt se ridică în coate, cu o mișcare bruscă;

– Puțin îmi pasă de nervii dumitale!... Și de dumneata în general!...

Așteptă încordat riposta și, văzând că întârzie, se trânti pe spate, încercând zadarnic să brutalizeze moliciunea elastică a somierei de xilen. „Copil mare” zâmbi profesorul – un zâmbet pierdut în hățișul cutelor fine de la colțurile buzelor. Apoi spuse încet, pe tonul celei mai banale previziuni meteorologice:

– Mie, în schimb, îmi pasă de dumneata.

– Știu; pilotul care a descoperit cinci planete.

– Și asta. Dar și omul care nu vrea să trăiască... Asistentul meu e convins că apatia dumitale se datorește unei leziuni nedescoperite. Eu cred însă...

– Mi s-a făcut somn, declară pilotul.

„Am apucat-o pe un drum greșit” – își zise profesorul. Și schimbă tactica;

– Bine. Renunț la ceartă.. Gazetarii ne-au obosit destul ca să nu mă mai pot război și cu...

– Le-ai împărtășit ipoteza dumitale?... Au acceptat-o?... Vor fi titluri clare sau aluzii strecurate în text?

Profesorul scotoci alene în buzunarul drept, apoi în cel stâng și scoase la iveală câteva ziare de seară;

– Dacă te interesează...

Nici un răspuns. Se ridică atunci din fotoliul care îi îmbrățișase trupul masiv.

– Mai am de făcut o vizită. Te părăsesc pentru câteva minute.

Și, intuind reacția celuilalt;

– Numai pentru câteva minute!

* * *

Părăsite ca din întâmplare pe marginea patului, ziarele păreau a fi rămas neatinse. Ochiul atent al profesorului descoperi însă mărturiile unei răsfoiri grăbite; ordinea schimbată, cutele inexistente mai înainte... Reîmpăturit în ultima clipă „Solul Cosmosului” lăsă să se vadă titlul unui articol publicat în pagina a doua; „Pilotul merge spre vindecare”. Iar dedesubt, cu aldine; „După cum ne-a declarat medicul-șef, viața pilotului e în afară de orice primejdie. În curând, eroul Cosmosului va putea să-și reia...”

– E ora ploii de seară, anunță profesorul cu melancolie.

Ploaia mi-a inspirat primele versuri și reumatismul, de care distinșii mei colegi n-au reușit încă să mă lecuiască. De fapt, e vina mea. Acum cincizeci de ani, într-o excursie pe Venus...

– Vrei să mă faci să cred că n-ai altă treabă decât să-mi ții de urât?

– Vreau să te fac să-nțelegi că vindecarea dumitale nu e doar o chestiune personală!

– Înțeleg, râse pilotul fără nici o urmă de veselie. Grija creatorului pentru permanența operei sale...

Profesorul tresări, dar rămase la fereastră, privind norii pe care avioanele serviciului meteorologic îi pregăteau pentru ploaia de seară. Într-un târziu începu, aparent fără nici o legătură cu discuția anterioară:

– În Era Diviziunii a existat o perioadă numită evul mediu...

– În aceeași ordine de idei, îl întrerupse pilotul, tatăl meu avea o splendidă colecție de scoici de pe „Alfa Centauri”.

– Atunci au apărut creatorii de monștri, urmă netulburat profesorul. Nu, nu e vorba de teratologie, de cercetări științifice. Schilodeau copii și-i puneau să cerșească... sau îi purtau prin bâlciuri, prezentându-i drept curiozități ale naturii.

Era o meserie bănoasă... Și creatorii aveau nevoie de permanența operei lor...

Norii închipuiau acum calota imobilă a unei gigantice meduze. Avioanele dispăruseră. Antena centrului meteorologic se învăpăie o clipă, lansând în văzduh un strident orbitor. Lovită în plin meduza își desfăcu miriadele de tentacule argintii.

– N-am vrut să te jignesc, spuse încet pilotul. Complexul meu de inutilitate...

– Inutilitate?

* * *

– M-am născut pe bordul unei cosmonave pornite să exploreze sistemul stelei-proiectil a lui Barnard. O cosmonavă din epoca eroică; decolare de pe rampa terestră, forme aerodinamice, propulsie nucleară – și o viteză care astăzi ni se pare ridiculă. Drumul dus-întors a durat aproape două decenii. Două decenii de cădere liberă, cu un scurt popas pe o planetă inospitalieră, care n-avea nimic comun cu Pământul, în afara mișcării de revoluție săvârșite în același timp. Două decenii de imponderabilitate...

M-am adaptat ușor, neavând săpată în fiecare fibră amintirea unei experiențe gravitaționale. Ceilalți erau la a nu știu câta expediție și se obișnuiseră. Căpătasem, toți, un nou simț al echilibrului, mai apropiat de cel al păsărilor și al făpturilor acvatice.

Epoca eroică... Dușmanul cel mai cumplit al cosmonauților nu erau meteoriții sau razele cosmice, ci timpul. Oamenii mâncau, dormeau, controlau bunul mers al aparatelor și apoi... Cred că atunci s-a născut expresia „a-ți omorî timpul”, cu toate că lingviștii îi atribuie o vechime impresionantă.

Cosmonava avea o microfilmotecă, o sală de jocuri și o sală de sport, în care se doborau zilnic recordurile terestre la sărituri și aruncări. Mai mult mă atrăgeau însă ceasurile de taifas.

Cărțile îi prezintă uneori pe veteranii zborului cosmic drept niște uriași taciturni, cu chip și sentimente de piatră. Prostii!... I-am văzut apărându-și fiecare, cu îndârjire, „steaua lui”, „planeta lui”! După duelul verbal, urma confruntarea peliculelor magnetice. Mă luau drept arbitru și stăteam ore întregi în fața ecranului, devorând imaginile tridimensionale, sunetele, culorile și miresmele unor lumi de o stranie frumusețe. Auzeam comentariile; „O pădure de cristale purpurii – singura formă de viață de pe planeta stelei duble 61 Lebăda... Aici am pierdut trei oameni; plantele carnivore s-au aplecat asupra lor și... Bila asta e de șaisprezece ori mai mare ca Jupiter. Abia am izbutit să decolăm!”

Vorbeau despre Pământ, cu o nostalgie care mi s-a părut întotdeauna „de rigoare”. Ce poate oferi Pământul unor oameni însemnați de fiorul necunoscutului? ...

Știu ce vrei să-mi răspunzi; leagănul omenirii,, patria unică, receptaculul civilizației solare... De acord, dar eu nu sunt făcut pentru o existență în care zborul pe Uranus înseamnă o adevărată aventură!... De ce-ți spun asta? Ai să înțelegi.

Membrii expediției erau, firește, specialiști în cele mai diferite domenii. Sub supravegherea lor învățam cosmografie și astrobotanică, teoria mișcării subluminice și biofizica stelară – tot ceea ce avea să-mi fie necesar pentru obținerea brevetului de pilot galactic. Învățam și așteptam întâlnirea cu Pământul, ca o escală obligatorie în drumul spre stele.

Un roi de meteoriți, ivit pe neașteptate între Jupiter și Saturn, ne-a făcut să cheltuim rezerve prețioase de carburant. Drept urmare, lupta cu gravitația terestră a fost mai scurtă și mai brutală. Mama n-a suportat decelerația...

M-am târât o vreme prin sălile Institutului de Cosmonautică strivit de greutatea propriului meu trup, mi-am dat examenele și am fost numit stagiar pe o astronavă care pleca spre „Beta Centauri”. Tata era medicul expediției. Am părăsit Pământul fără strângere de inimă...

Nu mă întreba nimic!... Dacă mă opresc, n-am să mai am curajul să continui.

Zeci de ani am străbătut Cosmosul, explorând zeci de sisteme stelare. Am descoperit cinci planete și fenomenul interferenței câmpurilor de atracție poartă numele meu. Compensatorul efectului Doppler, la care lucram de multă vreme, a fost brevetat și introdus pe bordul astronavelor fotonice. Aveam câteva proiecte privind crearea condițiilor de viață terestre pe alte corpuri cerești...

Toate acestea îmi par astăzi titlurile încă vii ale unor cărți de mult uitate. Nu-mi mai amintesc nimic. Caracteristicile celor cinci planete, calcului interferenței, principiul cosmonavigației mi-au devenit străine. M-am chinuit ore întregi să dictez o formulare coerentă a unei legi de mecanică astrală. Am înnegrit zadarnic sute de pagini.

Bănuiesc ce s-a întâmplat. Accidentul. Au fost atinși centrii memoriei... Și nu pot s-o iau de la capăt! înțelegi, profesore? Nu mai am timp!... Știu ce vrei să spui; să-mi găsesc un rost aici, pe Pământ. Aș fi primit oriunde cu brațele deschise... După șase luni aș fi în stare să îngrijesc o seră cu plante venusiene. După un an...

Nu, profesore, perspectiva asta nu mă încântă. Gândește-te că ai uita dintr-o dată tot ceea ce ține de meseria dumitale, că n-ai mai putea să vindeci și să cauți căi noi de vindecare a oamenilor... Și încă nu-i același lucru. Dumneata ai un cămin, o familie. Dumneata ești un fiu al Pământului, iar eu...

Asta-i tot. Acum poți să mă cerți.

* * *

Clădirea Centrului de explorări galactice (C.E.G.) strălucea orbitor, revărsând razele solare absorbite în timpul zilei. Ca un imens fluture negru atras de lumină, graviplanul coborî pe terasa superioară.

Profesorul ieși din cabină și se îndreptă grăbit spre biroul directorului.

– Sunteți așteptat. Puteți intra.

Străbătând anticamera, profesorul notă amuzat inflexiunile de contraltă ale vocii secretarei-robot.

„Pesemne că directorul e meloman”.

Directorul era, în orice caz, un om teribil de ocupat. Urmărea pe ecran decolarea unei cosmonave de pe Marte, dicta un răspuns Consiliului solar și frunzărea în același timp un teanc de rapoarte cu antetul fosforescent C.E.G. „Atenție distributivă... Exemplul clasic era un oarecare general din Era Diviziunii, care făcea și el mai multe lucruri deodată. Cum naiba îl chema?...”

Profesorul era într-adevăr așteptat. Directorul închise televizorul și dictafonul, lăsă rapoartele pe birou și porunci contraltei să înregistreze toate comunicările. Apoi se întoarse către vizitatorul său și îl întrebă cu sinceră îngrijorare:

– Cum îi merge?

Ascultă relatarea profesorului, înnegurându-se treptat, și izbucni:

– Trebuie să facem ceva pentru el!... Vă stau la dispoziție cu toate resursele Centrului! Noi, și întreaga Uniune solară, îi datorăm prea mult ca să...

Profesorul clătină din cap;

– Nu pot să-i redau memoria.

– Să căutăm totuși o soluție!

* * *

Peste un ceas, directorul ceru secretarei să-l cheme pe unul dintre colaboratorii Centrului.

Era un tânăr scund și timid, pe oare faima interlocutorului său îl făcuse să gângăvească în timp ce-și formula stupefianta propunere. Acum aștepta răspunsul, urmărind parcă înfricoșat necontenitul dute-vino al pilotului prin încăpere și ascultându-i monologul întretăiat:

– Viteză supraluminică!... Asta-nseamnă... o colosală extindere a razei de cercetare... Cele mai îndepărtate sisteme ale Căii Lactee. Chiar metagalaxia!...

Se opri brusc în fața fotoliului:

– Dacă experiența dumitale reușește, vei rămâne în istoria cosmonauticii... Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine. Din păcate, starea sănătății...

– Profesorul spunea... începu tânărul, roșind.

– Profesorul nu ți-a spus tot! îl întrerupse pilotul, dar desluși pe chipul celuilalt ceva care-l făcu să adauge: sau poate.

Luă tăcerea drept încuviințare.

– Atunci înțelegi de ce nu pot accepta. Dumneata ai nevoie de un colaborator, nu de un lest inutil. Nu mai sunt în stare nici să interpretez indicațiile aparatele...

– Am pornit la realizarea proiectului, după ce am citit lucrarea dumneavoastră despre interferența câmpurilor de atracție. Nu voi decola decât cu dumneavoastră la bord!... Experiențele preliminare au decurs satisfăcător. Urmează saltul cel mare. Și profesorul spunea...

Ezită o clipă. Ochii pilotului ardeau ca două flăcări albastre, poruncindu-i să continue.

– Există o șansă ca viteza supraluminică să vă dea un șoc mnemonic.

* * *

Pe ecranul semicircular pulsa o neverosimilă auroră boreală. Albastru, roșu, verde... Culorile unduiau, se topeau una-ntr-alta, înfloreau în jerbe scânteietoare...

Pilotul își umplea ochii de văpaia aceasta pe care n-o mai întâlnise, nu putea s-o întâlnească în zborurile lui cu viteze subluminice.

– Ne îndreptăm spre Lalande 21183, anunță tânărul, aplecat asupra cărții galactice. Planeta se afla la o distanță medie de 0,132 unități astrale față de stea. Masă relativă 0,06. Perioadă de revoluție cca paisprezece ani...

Pilotul privea aurora boreală a Cosmosului.

* * *

Rezultatul analizei era favorabil; atmosfera nu conținea elemente nocive. Cosmonauții abandonaseră scafandrii spațiali, îmbrăcând costumele de melen – ușoare, ignifuge, mai rezistente ca oțelul.

Planeta se caracteriza printr-o adevărată frenezie vegetală. Ierburile creșteau nemăsurat, lianele își legănau pretutindeni trupurile elastice, iar arborii își împleteau coroanele într-un ocean de frunziș.

Pilotul și însoțitorul său își croiau drum spre fluviul zărit de la înălțime. Era cald – o căldură umedă, care le încetinea mișcările și gândurile. Totul împrejur fremăta de o viață ascunsă ghicită doar de tremurul ierburilor și foșnetul frunzelor.

Fluviul!... O pânză cenușie, lunecând spre o țintă necunoscută...

Căutând să suprapună imaginea aceasta pe o amintire neclară, pilotul se apropie de țărm. Un pas, încă unul...

Tânărul îl opri în ultima clipă. La picioarele lor, arcuirea largă a ierbii nu mai acoperea decât pânza cenușie.

– Crezi că e vreo primejdie?

– Paragraful 37 al Regulamentului expedițiilor galactice: „Este interzis contactul cu orice substanțe lichide înaintea expertizei obligatorii”. De altfel...

Un ciot uscat descrise o traiectorie alungită spre fluviu, încă înainte de a atinge apa, o formă nelămurită țâșni din adânc și-l hăpăi cu un clămpănit sinistru.

Cosmonava sparse în mii de cioburi oglinda calmă a oceanului unic.

* * *

– Sistemul Ross 614, anunțase tânărul cu câteva ceasuri mai înainte. Planeta gravitează în jurul centrului comun în decurs de cincisprezece ani. E acoperită în întregime de apă.

– Ross 614, repetase pilotul, și fruntea i se încrețise într-un efort dureros de biruire a infirmității lui psihice.

– Ați trecut pe aici acum treizeci de ani. Ați notat în jurnalul de bord; „Cosmonavele de cercetare ar trebui să poată evolua în cele mai diferite medii. Sunt nevoit să părăsesc această lume acvatică, fără să știu ce se ascunde în adâncul ei.”

Pilotul îl privise lung. Nu-i venea să creadă că frazele rostite de el cu atâta timp în urmă trăiesc în memoria tânărului pe care abia-l cunoscuse...

Umbre stranii evoluau pe ecranul radiațiilor ultraviolete. Ar fi vrut să le cerceteze mai de aproape, dar indicatoarele senarului începură să vibreze. Cosmonava își încetini cufundarea și încremeni în văzduhul lichid.

– Un obstacol?

Fără să răspundă, tânărul conectă periscopul la marele ecran semicircular. Pilotul își stăpâni cu greu un strigăt; jetul de lumină al laserului smulgea din întuneric contururile unui fantastic oraș submarin. Cuburi, cilindri și sfere translucide crescuseră parcă din solul hrănit cu rămășițele viețuitoarelor care se cerneau din straturile superioare ale oceanului.

– O civilizație acvatică?

– Nu. A treia expediție C.E.G. a descoperit aici mari zăcăminte de uraniu.

Laserul lumina acum forfota excavatoarelor și forezelor, vibrația șerpuită a conductelor care transportau mineralul până la uriașele magazii translucide.

Pilotul încercă, într-o măsură nemaiîntâlnită la el, mândria firească a celui îndreptățit să spună: „Iată ce pot face semenii mei!” Și-și dori să fie acolo, pe solul submarin, să trimită uzinelor și cosmonavelor Pământului energia care dormea în bulgări informi de minereu.

– Betelgeuse, primul corp ceresc din constelația Alfa Orion. O stea de milioane de ori mai mare ca Soarele nostru...

Tânărul tăcuse, simțind ațintită asupra lui privirea pilotului. O privire ciudată, care-l urmărise și mai târziu, în timp ce se târau prin deșert în căutarea unor ipotetice forme de viață.

– Masă relativă 0,1 – o forță de gravitație, considerabilă spusese tânărul. Atmosferă de metan și amoniac. Irespirabilă.

Se târau prin deșert, încovoiați sub povara scafandrilor spațiali. De jur-împrejur valuri de nisip violet încremenite în asaltul unui țărm iluzoriu. Soarele nu apusese încă, dar trei Luni de ametist se și zoriseră să-i ia locul.

– Să ne odihnim o clipă, spuse pilotul.

Ajunseseră lângă un pâlc de copaci cu ciufuri de frunze violete. Se rezemaseră de trunchiurile aspre, care aruncau umbre lungi pe nisip.

– Amurgul, murmură pilotul, și vocea lui, ușor deformată de radioemițătorul scafandrului, părea încărcată de o emoție nouă, copleșitoare.

O cascadă de lumină își revărsa valurile cromatice de la zenit spre orizontul învăpăiat. Toate nuanțele de violet se topeau în prăbușirea aceasta ireală.

Tânărul oftă fără voie și se grăbi să justifice ceea ce socotea el o abatere de la luciditate;

– Trebuie să ne întoarcem. Temperatura scade brusc după apusul Soarelui.

Nici un răspuns. Întoarse capul spre tovarășul său și-l văzu fără cască, pierdut într-o contemplație care-i dădea un aer de neașteptată tinerețe. În ochii lui se răsfrângeau parcă imaginile pătrunse de aspra, tumultoasa și fermecătoarea poezie a unei planete descoperite în amurgul unei vieți de neistovite căutări. Cu un sentiment amestecat – ușurare, jenă, bucurie – tânărul își scoase și el casca, trăgând în piept mireasma palmierilor Saharei. „Oare a înțeles încă din jungla Amazoanelor?... Sau abia în adâncul Pacificului?...”

Eliberat de vraja sumbră pe care i-o dăruise filtrul violet, Soarele se mistuia dincolo de cascada luminoasă, cu un ultim suspin auriu. Luna și cei doi sateliți artificiali își sporiseră strălucirea. Pe boltă începeau să se ivească pâlpâirile îndepărtate ale stelelor. Pilotul își lăsă o clipă privirea să rătăcească asupra lor apoi și-o întoarse spre Pământul care-l îmbia cu neasemuita lui căldură și frumusețe.

Radu Honga

Lecție de literatură pentru semenii noștri

(sau: Cum se scrie o povestire științifico-fantastică pe o temă dată)

Profesorul de literatură intră în clasă tăcut și, după culoarea cenușie a feței de plastic, elevii din anul IV al C.S.L.[1] își dădură seama că este foarte supărat. Pentru prima oară vedeau un robot care nu este în apele lui și câțiva mai îndrăzneți îl fotografiară și filmară din toate unghiurile, pentru a-l avea în albumele și filmotecile de amintiri. Nu știu însă și pauza acestui fapt neobișnuit. Ce se întâmplase? În recreație, după ce ieșise de la clasa anului II, se îndreptase, ca de obicei, spre cancelarie, așa cum fac toți profesorii care simt că nu mai au baterii. Pe drum însă, cineva – și acel cineva nu putea fi decât un elev – îi blocase, prin cine știe ce mijloace, toate sistemele de alarmă și îi subtilizase patruzeci și cinci de volume din rafturile bibliotecii pe care, după cum știm, profesorii de literatură o cară după ei precum melcul casa. Bineînțeles, el nu simțise nimic, dar, ajuns în cancelarie, se cântărise, așa cum se obișnuiește, și robotul de serviciu observase imediat lipsa cărților. Cu toate investigațiile făcute, făptașul nu a fost găsit și, în cele din urmă, profesorul păgubaș a fost trimis să-și continue programul, pentru a nu da peste cap orarul școlii. Enervat, și cu toate sistemele aproape dereglate, robotul deschise ușa clasei, uită să dea bună ziua și intră direct în subiect.

– Tema orei de astăzi este: Cum se scrie o povestire S.F. „Să presupunem că fiecare dintre voi a ajuns scriitor și vrea să încerce și acest gen mai deosebit. Mai întâi de toate trebuie să aveți la dispoziție hârtie, stilou și, eventual, imaginație. Un scriitor care se respectă nu creează noaptea, nu fumează și nu bea cafele, ca pe timpuri și, mai ales, nu dictează la magnetofon, în al doilea rând, un autor de anticipație nu trebuie să știe prea multe subiecte scrise de alții. Numai redactorii editurilor și criticii sunt obligați să cunoască tot ce a apărut până acum. Redactorii, pentru a putea refuza cât mai multe volume atunci când sunt prea aglomerați, pe motiv că au mai apărut cărți cu un subiect asemănător acum o sută și ceva de ani, iar criticii ca să poată desființa mai ușor pe tinerii autori ce vor să se afirme. Cred că știți cine sunt redactorii și criticii?

În clasă se făcu o liniște de mormânt.

– Nu știți? întrebă profesorul mirat. Sunt oameni ca și voi, („era să spun oameni ca și noi”, gândi robotul în pauza dintre cuvinte), care, nefiind talentați și neplăcându-le studiul literaturii, n-au avut de ales și au acceptat aceste posturi. Rolul primilor este acela de a le corecta din punct de vedere gramatical povestirile și romanele autorilor, iar al criticilor de a le arăta cum ar fi scris ei dacă ar fi fost în stare. Dar să trecem mai departe, lecția de critică literară o vom face săptămâna viitoare. Deci, spuneam că un autor nu trebuie să știe prea multe subiecte și să vă explic și de ce: vi s-ar putea întâmpla și vouă ce a pățit un autor clasic, pe nume Gerald Klein, care după ce a citit o nuvelă scrisă de un anume Stanislaw Lem, și plăcându-i, a scris și el una asemănătoare și pe același subiect, schimbând numai numele planetei pe care ajunge eroul, caracteristicile fizice ale ființelor întâlnite acolo și sfârșitul povestirii, în care eroul nu se mai întoarce pe Pământ ci rămâne pe planeta respectivă. Un alt autor, Philip K. Dick a citit povestirea lui Klein, i-a plăcut și a scris și el una în care a schimbat doar câteva date și apoi a început scandalul deoarece povestirea lui Dick corespundea întru totul cu povestirea lui Lem.

– Și acum să trecem la tema orei noastre de astăzi; să presupunem că avem următorul subiect: un cosmonaut pleacă spre o planetă necunoscută. Având subiectul, să vedem acum de ce elemente avem nevoie pentru a scrie povestirea. În primul rând luăm un cosmonaut pe care îl îmbrăcăm într-un costum. Culoarea costumului o las la alegerea fiecăruia. Încă de la început avem două variante: 1) dacă îl îmbrăcăm în costum după urcarea sa în navă, atunci, înainte de plecare, el va putea să își ia rămas bun de la rudele și prietenii veniți să-l vadă. Când veți scrie povestirea să nu vă apucați să înșirați o listă de vreo sută de persoane oare să-l sărute și să-l îmbrățișeze pe cosmonaut, asta au plictisi pe cititori. Alegeți și voi două-trei persoane mai atrăgătoare care să-l sărute pe cel mult o jumătate de pagină, să zicem bunica, soacra și un mecanic de la cosmodrom...

– Într-adevăr, așa persoane încântătoare mai zic și eu, mormăi Dino, un elev din penultima bancă, către colegul său. Alf. Eu, dacă eram în locul lui, sărutam și nava.

– Să vezi ce ne dă ăsta ca temă pentru acasă, zise Alf făcând o mutră amărâtă.

...după care, eroul nostru se va urca în navă și își va îmbrăca costumul. 2) Dacă își va îmbrăca costumul înainte, atunci prietenii și rudele îl vor îmbrățișa strângând în brațe furtunurile de oxigen, îi vor săruta casca și, eventual, îi vor da câte o palmă prietenește, oricât de tare, fiindcă tot nu o simte. Apoi, el va urca treptele ce duc spre intrarea în navă. Dacă vreți ca povestirea să fie mai lungă puteți să băgați și un moment de suspans, în care cosmonautul, neatent, se va împiedica de una din trepte și va cădea.

– Și atunci își rupe un picior sau își sparge capul, prietenii îl duc la spital și uite așa se poate termina o povestire care încă nu a început, râse Mac, întorcându-se către Alf. Care o fi idiotul care a scris o asemenea povestire? mai întrebă el.

– Cred că noi vom fi aceia care o vom scrie pentru mâine, zise Alf cu jale în glas.

– Dar eroul nostru, continuă robotul, neauzind dialogul celor din spate, se va ridica victorios, va face semne prietenești către cei rămași pe Pământ și va intra în navă, pregătindu-se de decolare. Aici, un autor cu imaginație ar putea introduce un alt moment de suspans, de exemplu, cosmonautul va apăsa pe o manetă greșită și nava în loc să se înalțe, va intra în pământ.

Un elev ridică mâna și profesorul sesiză imediat diferența de nivel.

– Eu vreau să vă întreb, zise acesta ridicându-se, de ce îl mai trimit pe cosmonautul acesta care face numai greșeli? Nu aveau altul mai bun? Sau în toate povestirile scrise pe această temă cosmonauții trebuie să fie mai proști decât în realitate?

Întrebarea îi arse două lămpi profesorului, dar nimeni nu sesiză incidentul, deoarece până la sfârșitul orei robotul le folosi pe cele de rezervă.

– ...Atunci, nava pleacă spre planeta X – puteți să-i dați orice nume – și să presupunem că ea se va defecta. Și în acest caz avem mai multe variante. Știți câte?

Elevii tăceau. Tocmai începuse un meci internațional la televizor și toți îl urmăreau cu căștile în urechi. „Sunt emoționați”, gândi (dacă putem spune așa ceva despre un robot) profesorul. Să spună Alex care crede el că sunt aceste variante? Hai, curaj, că azi nu dau note!

„Are ceva cu mine”, își zise Alex, abia ridicându-se. Cele două sunt de fapt una singură: racheta se va face praf!

– Cum poți să spui așa ceva? se supără robotul, clipind repede din beculețele ce-i țineau, loc de ochi. Uite, eu am și găsit 38 de soluții!

– Și eu dacă aș avea capul plin de circuite... mormăi Alex. Nu mai știu alta, zise el apoi, cu glas tare.

– Te ajut; cosmonautul o repară și pleacă mai departe pentru a-și duce misiunea la bun sfârșit.

– Pot să pun o întrebare?

– Sigur că da!

– Dacă se strică așa de repede, de ce au mai trimis-o? Nu puteau să o mai țină la sol și să o verifice?

Circuitul nr. 10 imită o tuse de om pus în încurcătură.

– Mda, spuse robotul după o scurtă pauză, să trecem mai departe; deci, o repară. Scriitorul îl poate pune pe eroul său să facă acest lucru pe două-trei pagini, nu prea mult, că se plictisește cititorul. Spre finalul povestirii, eroul ajunge în sfârșit pe planeta X. Un autor inspirat ar putea scrie că va găsi ființe raționale, dar, după părerea mea, este mai complicat, trebuie să descrie cum arată acele ființe, ce fac ele, dacă mănâncă sau nu și dacă mănâncă, ce? În cazul în care el nu dă peste viață rațională, povestirea ar fi lipsită de acțiune. Deci, este obligatoriu să găsească, dacă nu viață, atunci cel puțin urmele unei civilizații anterioare. Ia să vedem cam ce-ar putea găsi temerarul nostru astronaut acolo. Să ne spună Dana!

– Ce viață! zise Dana, oftând și lăsând la o parte puloverul la care tocmai terminase spatele. Ascunse în bancă minimașina de tricotat, pe care profesorul nu o putea detecta deoarece era făcută din plastic și se ridică.

– N-ai fost prea atentă, observă robotul. Îți repet întrebarea: Ce urme de viață ar găsi eroul pe planetă?

– Urme de pantofi!

– De pantofi? Circuitul șase imită râsul unui om care a auzit o glumă bună. Să-mi arăți și mie o ființă extraterestră încălțată în pantofi! Ha, ha, ha!

– Arătați-mi și mie o ființă extraterestră desculță, replică Dana, enervată de râsul profesorului.

Răspunsul neașteptat al elevei îl surprinse nepregătit și îi arse și circuitul cu răspunsuri de rezervă.

– Iar nu are replica la el, gândi Dana, bucuroasă că a reușit să-l pună în încurcătură. Cu întrebarea asta blocam tot colectivul de cadre didactice mecanizate al liceului, mai zise ea, încet, să nu fie auzită, apoi cu glas tare:

– Ce-ar putea găsi astronautul pe o planetă pustie? Cutii goale de conserve, hârtii.

– Nu înțeleg, spuse robotul, care își revenise între timp.

– E simplu; asta ar sugera cititorului că pe acolo a mai trecut un alt cosmonaut care a mâncat și, fiindcă nu a găsit viață, a plecat mai departe. Așa va face și el, va mânca și apoi va pleca în căutarea extratereștrilor. Că doar n-o să rămână singur până la sfârșitul povestirii!

Robotul nu mai răspunse. În cap începuse să-i sune un clopoțel oare îl anunța că nu mai sunt decât cinci minute până la terminarea orei.

– Aveți ceva întrebări? zise el, după ce clopoțelul încetă să mai sune. Cred că v-ați dat seama ce aveți pentru mâine de făcut ca temă; fiecare va scrie câte o povestire de cel mult zece pagini având subiectul pe care l-am dat la începutul orei.. Aveți nelămuriri?

– Da, zise Bingo, un băiat slăbuț, ce stătea în prima bancă. Eu aș vrea să fie în loc de un bărbat, o femeie. Am voie?

– Nu, zise categoric robotul. Până în prezent s-au scris aproximativ opt sute de mii de romane, nuvele și schițe cu subiect științifico-fantastic și în nici una din aceste opere nu a apărut ca personaj o femeie care pleacă singură în cosmos. S-au făcut teste cu autorii și s-a ajuns la concluzia că o femeie nu poate pleca de una singură deoarece nu are cu cine să stea de vorbă de-a lungul drumului și, în toate cazurile, s-ar întoarce imediat. Iar despre un bărbat care pleacă în misiune împreună cu o femeie sunteți prea mici ca să scrieți. Alte întrebări? Deci toată lumea a înțeles ce are de făcut? Bine, atunci pe mâine!

A doua zi, la ora de literatură, din douăzeci și doi de elevi, nu erau prezenți decât patrusprezece. Cinci dintre cei absenți aveau certificate medicale deoarece își fracturaseră mâna dreaptă încercând să-și scrie tema, iar ceilalți trei leșinaseră, slăbiți de efortul făcut în timp ce scriau prima pagină. După ce intră în clasă, robotul detectă imediat cele opt locuri goale, dar nu spuse nimic; certificatele celor absenți, ce îi fuseseră trimise în pauză, erau absolut autentice. Strânse lucrările și începu să le citească, fără să dea note. Când termină, bilanțul era tragic: patru elevi scriseseră: „Mie nu-mi place să scriu povestiri S.F.” Trei se consultaseră acasă și au scris la fel: „Tocmai când să plece, nava s-a defectat și a rămas la sol pentru reparații capitale, unde se află și astăzi!”. Altul: „Racheta era pregătită de decolare. Deodată, pe cosmodrom a apărut mama cosmonautului, care nu l-a mai lăsat să plece, spunând că este periculos”.

Alex scrisese: „Eu nu am timp să mă ocup de această temă minoră, fiindcă la ora actuală sunt preocupat de teoria sferelor în vid, despre care scriu un tratat. Poate altădată...” Bingo înregistrase tot ce spusese robotul cu o zi înainte și apoi transcrisese povestirea așa cum reieșea din cele spuse de robot, fără variantele respective. Eroul povestirii ei, Dan, ajunsese încă din prima pagină pe planeta UUUU – acesta era numele dat de ea – nu găsise ființe raționale și plecase mai departe în căutarea lor. În încheiere, Dana spunea: „...și după ce o să găsească viață, o să scriu și eu mai departe”. Alf fusese mai sincer: „Eu nu pot să scriu o povestire de anticipație deoarece tata e plecat în misiune, mama este în deplasare în alt oraș, iar robotul care răspunde de ordinea în familie este defect și, în concluzie, nu are cine să mă ajute să-mi fac lecțiile. Vă promit că voi face această temă după întoarcerea părinților”. Adi, șeful clasei încercase să facă o piesă de teatru. În primul act, nava decola. Într-al doilea, eroul său își dă seama că ceva nu este în regulă, dar nu știe ce. Într-al treilea, peste zgomotul făcut de motoare, se suprapune un altul, dintr-o sursă imposibil de detectat de către cosmonaut. În actul patru, nu se mai aud motoarele, se aude doar zgomotul acela. În ultimul act, racheta sare în aer din motive necunoscute. Ultima lucrare nu avea decât două rânduri: „Nu m-am hotărât încă ce culoare să aibă costumul purtat de eroul povestirii mele. Mă mai gândesc. Semnat: Mac”.

În clasă se făcuse o liniște care nu prevestea inimic bun. Elevii așteptau rezultatul, în timp ce profesorul „gândea”: la sfârșitul anului școlar, din această clasă specială trebuiau să iasă opt prozatori, dintre care cel puțin doi premiați de Uniunea Scriitorilor, patru poeți, patru dramaturgi, un eseist, trei istorici literari și doi critici. După acest test, voi propune în consiliu să mi se aprobe doar un dramaturg (robotul se gândea la Adi, șeful clasei), opt redactori de carte (cei care lipsiseră intenționat) și treisprezece critici literari, fiindcă, oricum, niciunul nu se pricepe la literatură. Ieși din clasă, cu un mers de om obosit, în timp ce elevii răsuflau ușurați. Scăpaseră și de ora aceasta.

[1] C.S.L. – Clasă Specială de Literatură, (n.a.).

Radu Honga

Câteva zile din viața lui Theodore

La oraș

După o călătorie care durase opt ani și unsprezece luni, Theodore reveni pe planeta natală, mai bătrân cu tot atâția ani și mai obosit ca niciodată. Zecile de aventuri prin care trecuse pe diferite planete, mai mult sau mai puțin primitoare, lăsaseră urme adânci pe chipul său. Acum, întors pentru totdeauna pe Pământ, nu dorea decât să se odihnească, să-și cumpere o casă și să-și scrie memoriile. Pe Terra trecuseră însă aproape șaptezeci de ani de la plecarea sa în ultima misiune și bineînțeles că societatea nu stătuse pe loc să-l aștepte pe el. La cosmodrom îl primise noul șef al agenției pe care o reprezentase pe planetele învecinate și câțiva indivizi, urmași ai foștilor funcționari care, între timp, muriseră. De acolo plecară spre birourile agenției unde, într-un cadru festiv, i se amintiră toate meritele, îl felicitară pe rând toți funcționarii, îi dădură un pumn de medalii, apoi îi înmânară un cec în valoare de zece mii de taloane și actul de pensionare, amintindu-i astfel că este prea bătrân pentru a mai pleca spre alte planete. După această ceremonie îl trimiseră la un hotel de lux, unde îi rezervaseră un apartament cu două camere, urmând ca a doua zi de dimineață să-i găsească o locuință pentru totdeauna.

Theodore se sculă foarte prost dispus. Toată noaptea visase că o voce necunoscută îl întreba într-una dacă a plătit chiria și, dacă nu, de ce stă acolo, că arcurile patului îl înțepau întrebându-l în același timp de ce doarme când știe că nu a reparat niciodată patul și că de fiecare dată când călca pe covor, acesta se rula fugindu-i de sub picioare spunându-i că nu l-a curățit niciodată. În această stare de spirit se trezi Theodore, se bărbieri, tăindu-și obrajii cam în toate locurile posibile, se îmbrăcă și coborî scările pentru a face o mică plimbare pe străzile orașului. În fața hotelului se afla o bancă pe care se așeză să-și tragă puțin sufletul. Deodată sări ca ars. Se uită în spate și văzu pe locul unde stătuse un nod de lemn ieșit aproape zece centimetri în sus. Imediat auzi o voce care nu putea veni decât de la bancă:

– De ce stai pe mine? Tu m-ai pus aici?

Theodore, uimit de acest incident privi în jur, dădu ocol băncii, se uită sub ea, dar nu văzu pe nimeni care să-i fi vorbit. Și totuși cineva îl întrebase și el trebuia să răspundă.

– Nu te-am pus eu aici, recunosc, dar asta nu înseamnă că nu am voie să stau jos. Ei, știi că asta-i culmea! O amărâtă de bancă de lemn să nu-mi dea voie să stau pe ea. Ei drăcie!

– Ca să stai pe mine trebuie mai întâi să introduci în spate fișa personală cu toate semnalmentele, două fotografii 2/4 și amprentele digitale și numai în cazul în care locuiești într-unul din blocurile din raza mea și computerul te recunoaște după mers și voce, ai dreptul să stai jos. Ia, fă câțiva pași! Nu pe iarbă, prin fața mea, așa, mai repede! Da, acum cântă ceva!

Theodore încercă să lălăie un refren pe care-l știa de la grădiniță, curios să vadă ce se întâmplă până la urmă.

– E clar! se auzi vocea, nu ești de pe aici. Să nu te mai prind că vrei să stai că...

Supărat, Theodore plecă printre blocuri, murmurând: , ,Ce tehnică, domnule! O bucată de lemn să mă facă de râs. Nemaipomenit! N-apucă să facă decât câțiva pași pe trotuar și își aduse aminte că pachetul de țigări din buzunar este gol. Îl scoase și îl aruncă în primul coș de gunoi întâlnit în cale. Dar hârtia fu aruncată pe loc la picioarele lui. Theodore o ridică și o aruncă din nou, dar figura se repetă. O voce venită din coș, îi explică:

– Eu sunt coșul familiilor al căror nume încep cu O și P, Dumneata nu ai coș?

– N-am, zise Theodore, eu abia ieri am venit dintr-o misiune de pe altă planetă. Și cu hârtia ce fac?

– Dacă n-ai coș, o ții în buzunar!

– Asta îmi mai lipsea, să merg cu coșul după mine prin oraș. Traversă strada și văzu un chioșc de ziare. Ne-având ce face se rezemă de el. Imediat o voce tot atât de plăcută ca și celelalte, îl întrebă:

– Aștepți să vină ziarele?

– Nu, răspunse Theodore, nemaimirându-se că de data asta are onoarea de a vorbi cu un chioșc.

– Dar ești abonat la vreo revistă sau la vreun ziar care se vând aici?

– Nu. Nu sunt abonat, n-am avut când să fac acest lucru. Eu abia ieri am venit în oraș.

– Atunci, dă-te la o parte că-mi iei vopseaua. Ce nerușinat!

Theodore nu mai zise nimic. Se plimbă pe străzile supraaglomerate ale orașului și văzu tot felul de reclame ce lăudau diferite planete, parcă făcute anume pentru ca oamenii să-și petreacă concediul de odihnă acolo. El însă era sătul de cele văzute în lungile sale peregrinări prin Univers și nu-i mai trebuia nimic, în afară de o locuință confortabilă, în care să simtă și el că este din nou acasă. Cum se plimba el liniștit, observă la capătul unei alei aflată aproape pe un părculeț, o vilă foarte frumoasă, îmbrăcată toată în iederă. „Iată ce-mi trebuie mie!”, își zise Theodore, ce-ar fi să intru și să întreb dacă nu cumva este de vânzare. Așa ceva mi-ar place!

Poarta era deschisă. Intră în curte, privi în jur și, nevăzând pe nimeni, înaintă cu gândul să sune la ușa. În acel moment simți o mână grea lăsându-i-se pe umărul drept. Theodore privi și înlemni; un câine care, așa cum stătea pe labele din spate, îl depășea cu un cap, îl luase protector și îl privea blând.

– Știi să citești? îl întrebă acesta.

– Știu, îngăimă Theodore. Dar de ce mă întrebați?

– N-ai văzut tăblița de-afară?

– Vă rog să mă scuzați, dar n-am fost prea atent!

– Hai atunci să o citim împreună!

Theodore nu știa ce să facă; să rămână sub laba protectoare a dulăului sau să o ia la fugă. Până la urmă, după ce întâlni ochii „înțelegători” ai câinelui, optă pentru prima variantă. La poartă repetă de douăzeci de ori textul cu „Nu intrați, că regretați!”, își recunoscu greșeala, promise solemn și pe cuvânt de onoare că în viața lui nu va mai trece pe-acolo și abia atunci avu voie să plece, nu înainte de a i se mai atrage odată atenția:

– De data asta ți-am dat drumul fiindcă ești la prima abatere, dar a doua oară...

– Dracu o mai trece pe-aici, zise Theodore, când se văzu iarăși în stradă. Traversă și intră în părculeț, hotărât să stea și să se odihnească. „Prea multe pentru o singură zi! Bănci care nu te lasă să stai jos, coșuri care aruncă cu hârtii în tine, câini-roboți și chioșcuri care au abonații lor, n-am mai pomenit așa ceva. Pe timpul meu, eeh, altă viață! Se așeză pe prima bancă întâlnită în cale, dar nu apucă să-și tragă răsuflarea că auzi o voce care îi atrase atenția:

– Asta este o bancă pe care nu stau decât bătrânii de la optzeci de ani în sus. Sculați-vă!

– Ce spui? Uite că nu mă scol! zise Theodore, stând mai departe. Ce-o să-mi faci? Spune! Poate îți dau un picior!

Vocea nu-i mai dădu răspunsul, în schimb se auzi un foșnet în spate. Se întoarse și Theodore se făcu galben la față: vorbise cu un reprezentant al ordinii publice care, acum, îi făcea procesul verbal de amendă.

– Pentru nerespectarea regulilor din grădinile publice, zece taloane amendă, iar pentru jignirea mea, o sută. Altă dată să te uiți, cu cine stai de vorbă!

Cu chitanța în mână, Theodore plecă și de acolo. „Sunt prea bătrân pentru un asemenea ritm de viață”, oftă el, pornind agale pe străzi. „Nu-i locul meu aici. Poate numai la țară să-mi găsesc o căsuță în care să stau liniștit și să-mi aștept sfârșitul vieții. La oraș nu-i de mine!” Se făcuse destul de târziu. Mâncă la restaurantul hotelului și apoi se duse la culcare, urmând ca a doua zi să meargă la agenție.

Când ajunse la agenție, se scuză pentru ziua pe care o pierduse umblând de unul singur prin oraș, apoi se prezentă la psihiatru și îi spuse dorința sa. Acesta încercă în zadar să-i explice inutilitatea refugierii în mijlocul naturii; Theodore rămase ferm pe poziție. Nu dorea decât o căsuță la țară. Până la urmă, văzând că nu are cu cine discuta, medicul îi dădu o trimitere către o agenție care se ocupa cu cumpărarea unei astfel de locuințe pentru clienții săi.

„Încep o viață nouă”, își spunea el, îndreptându-se spre birourile societății „de plasare a nonconformiștilor”, cum se putea citi pe firmă. Cu cecul de zece mii de taloane în buzunar și cererea în mână se așeză la un rând de câteva .zeci de persoane. „Cozile astea sunt un rău necesar de care nu vom putea scăpa niciodată”, filozofa Theodore. Stând aici, ai timp să-ți faci ordine în idei, să asculți ultimele noutăți fără să întrebi nimic și uneori renunți să mai stai, spre marea satisfacție a celui din urma ta, care abia așteaptă să-ți ia locul”.

Când intră în biroul funcționarului și îi spuse ce vrea, acesta îl privi ca pe un obiect de studiu, apoi tuși semnificativ și-l întrebă:

– Serios, sunteți hotărât să vă cumpărați o casă la țară?

– Da, răspunse Theodore, m-am săturat de colindat prin univers, iar la oraș nu-mi place. Eu vreau să mă odihnesc, să ascult ciripitul păsărelelor, să cresc animale...

– Câini sau pisici?

– Cum o să cresc pisici? Râzi de mine? se supără Theodore. Animale domestice, porci, vaci... Auzi, pisici!

– De ce nu vă angajați paznic la grădina zoologică? Acolo au și animalele acestea de care spuneți!

„Dacă nu e sănătos, de ce nu-l internează într-o clinică?” se întrebă Theodore, privindu-l cu compasiune pe funcționar.

– Poate că totuși nu v-ați exprimat corect, continuă tânărul, citind încă o dată cererea, poate doriți un apartament într-un bloc situat la marginea orașului și cu mai puține etaje, să zicem, doar cu cincizeci, nu?

Theodore simțea că fierbe.

– Cred că m-am exprimat destul de corect, doar dacă n-am făcut cumva greșeli gramaticale, îi zise el. Vreau să trăiesc la țară și atâta tot. În definitiv, fac ce vreau cu banii mei!

– Vă urmărește cineva?

– Cine să mă urmărească? se miră Theodore.

– Eu de unde să știu? întrebă la rândul său funcționarul. Poate că ați făcut ceva nepermis și acum vreți să vă ascundeți. Vă rog să nu vă enervați, mai zise el, văzându-l pe Theodore că își scoate cravata și mușcă din ea. Discutăm ca oamenii, trebuie să știm sigur ce motive aveți ca să faceți una ca asta. Casă la țară, hm, în sfârșit, treaba dumitale, noi nu vă putem opri. Dar știți că societățile de asigurare care, aici, în oraș vă pot garanta viața timp de o sută de ani, nu mai au dreptul să facă nimic pentru dumneavoastră din momentul în care părăsiți perimetrul orașelor?

– Nici nu mă interesează, îi tăie vorba Theodore. Doar nu mă amenință nici o primejdie.

– Ce spuneți? Dar praful, microbii de la animale, ploile? La țară mai plouă câteodată, puteți răci. Și accidentele? Dacă vă cade un... cum îi spune domnule, extraordinar ce lapsus am și doar am văzut și într-un film o scenă asemănătoare, a, mi-am adus aminte, dacă vă cade un pepene în cap, ce ziceți? Poate fi o lovitură mortală!

– Unde ai văzut dumneata pepeni crescând în copaci?

– Sau o cireașă? Eu n-am fost niciodată la țară, așa că n-am de unde să știu care fructe cresc în copaci și care nu, voiam doar să vă avertizez de pericolele la care sunteți expus. Dacă insistați...

– Sigur că insist, se răsti Theodore, nemaiputându-se abține, vreau să plec la țară!

– ...atunci noi vă promitem că vă facem rost de o casă acolo, dar până atunci trebuie să faceți timp de o săptămână acomodarea cu mediul, practica, cum îi spunem noi, la o fermă model și dacă și după acest interval de timp mai sunteți hotărât să vă retrageți din mijlocul oamenilor, n-aveți decât. Mâine dimineață helicopterul agenției noastre vă va lăsa la marginea orașului, acolo unde încep terenurile fermei respective și, după o săptămână, va veni să vă ia înapoi. Drum bun, îi ură funcționarul lui Theodore, dându-i de înțeles că nu mai au ce discuta.

Când ieși din Clădire, Theodore era complet zăpăcit. „Atâta birocrație pentru o casă”, își zise el, îndreptându-se spre hotel. „Dacă ceream o rachetă, erau în stare să mi-o aducă la scară sau să mi-o bage în cameră, demontată piesă cu piesă!”

La țară

A doua zi, ras proaspăt, îmbrăcat într-un costum sport și mult mai bine dispus după o noapte liniștită, Theodore se urcă în helicopterul agenției luând cu el strictul necesar pentru o săptămână. Abia aștepta să ajungă la ferma mult visată. Pilotul nu era prea vorbăreț din fire și astfel, timp de o oră cât dură drumul, avu prilejul să admire peisajul (din jurul orașului. După ce coborî în dreptul unui indicator pe care se putea citi: „Ferma Strauss. Fluieratul interzis! Se ofilesc florile.”, pilotul îi mormăi ceva din care Theodore nu auzi decât: „...să te aibă în pază!” și plecă imediat, de parcă ar fi aterizat pe un sol radioactiv. Nu apucă să facă decât câțiva pași pe poteca ce se îndrepta spre o casă aflată la câteva sute de metri depărtare, că fâșia aceea de pământ înconjurată de o parte și de alta de iarbă începu să ruleze singură spre poarta fermei. La un moment dat văzu un măr foarte aproape de drum și sări din potecă cu gându-l să-l observe mai de aproape. Dar mare-i fu dezamăgirea când, apropiindu-se, își dădu seama că în pom nu era decât un singur fruct și în dreptul lui o tăbliță pe care scria: „Ia mâna! Nu vezi că nu este decât unul singur?”. Peste tot, în jur, iarbă de toate culorile, în afară de verde. În fața porții se afla un rond de flori galbene, al căror parfum îl simți de departe. În mijlocul lor, altă tăbliță: „Nu încercați să le rupeți. 380 volți!”. Vru să sune ca să i se deschidă, dar poarta se dădu la o parte singură. „Celule fotoelectrice”, gândi Theodore, înaintând spre femeia care-l aștepta în curte, surâzând. Îi sărută mâna cu o politețe puțin exagerată și ăi spuse de ce a venit.

– Am fost anunțați dinainte, îi răspunse ea, invitându-l în casă. Vreți să vă odihniți?

– A, nu, zise el, lăsându-și bagajul lingă ușă. Sunt curios să văd cum arată această fermă. Locuiți singură?

– Cu soțul și cei doi copii, dar din păcate niciunul nu este acasă. Soțul a plecat la pescuit și nu vă pot spune precis când se întoarce.

– Aveți și heleșteu? se bucură Theodore. Începe să-mi placă aici, la dumneavoastră. Aș sorbi cu plăcere o ciorbă de pește.

Doamna Strauss începu să râdă.

– Avem heleșteu, îi explică ea, dar nu este decât un singur pește în el și soțul meu încearcă de o lună de zile să-l prindă. De asta vă spuneam că nu știu când se întoarce. Era destul de bătrân, poate a și murit!

– Vai, doamnă, se sperie Theodore. Cine să moară? Soțul?

– Nu, peștele, de el era vorba.

– Da, da, înțeleg, zise Theodore mai liniștit. Și copiii?

– Cel mare s-a dus să pună capcane pentru găini și...

– Capcane pentru găini? Lui Theodore i se păru că n-a auzit bine.

– Ce vă mirați? Pe aici nu sunt decât găini sălbatice și nu le putem prinde altfel. Iar cel mic este în spatele casei, construiește o apărătoare pentru o cireașă care tocmai s-a copt.

Un câine se apropie de ei, dând din coadă.

– Aveți și câine?

– Dacă ați ști cât ne-a costat, oftă doamna Strauss. Cei de la grădina zoologică nu au vrut să-l vândă decât pentru o mie de taloane! Și nici măcar în rate!

– Dar văd că este foarte cuminte, nu latră de loc la străini. Mușcă?

– Cine, ăsta? Da’ de unde! I-am făcut o operație ca să nu ne tulbure somnul cu lătratul, iar de mușcat nici nu poate fi vorba; colții sunt prevăzuți cu un dispozitiv de vaccinat. Vreți să vă arăt crescătoria de iepuri mecanici? Sunt o grozăvie!

– Lăsați, zise Theodore, îi văd mai târziu. Vacă bună de lapte nu aveți? Mie, dimineața, îmi place să beau o cană de lapte fierbinte.

– Vacă nu, dar avem lapte, zise doamna Strauss.

– A, înțeleg, vine lăptarul.

– Nu, domnule, ce să caute lăptarul pe aici, avem o pompă în curte!

– O... pompă?

– Exact. Nu trebuie să vă mire acest fapt. Este racordată la conducta de lapte de pe șoseaua nr. 8. Când îi dăm drumul să curgă, are un mecanism care face: „Muuu, muuu!”

– Pompa? Face ca vaca? I-auzi Theodore, își zise, și își trase o palmă.

– Haideți s-o vedeți. E mult mai simplu așa. Ce să facem cu vaca? Trebuie s-o mulgem în fiecare zi, mai dă cu piciorul, îți mai dă câte o palmă...

– Eu, să vă spun drept, o întrerupse Theodore, nu am văzut în viața mea o vacă dând palme! Și vă rog să mă credeți că am fost prin multe locuri. Poate cu coarnele...

– Cu palma, cu coamele, are vreo importanță? Așa, dacă e cumva defectă, îi mai dăm noi câte un picior.

– Vacii?

– Nu, domnule, pompei.

În timp ce se îndreptau spre „Vaca stilizată”, instalată în spatele unui garaj, Theodore auzi câteva păsărele ciripind.

– Ce sunt, întrebă el, canari sau pițigoi?

– Vorbiți de păsărelele care cântă?

– Da.

– Nu știu ce sunt, că nu le-am văzut niciodată. Le-a adus soțul meu acum o săptămână, de la oraș, și le-a agățat într-un copac.

Într-adevăr, într-un pom de lângă gard, Theodore văzu câteva păsărele; una sta întinsă pe burtă pe-o creangă, alta cu capul în jos.

– Și cântă în poziția asta? se miră Theodore.

– Ei, cum o să cânte, nu vedeți că sunt împăiate? Avem un casetofon în scorbură.

– „O frumusețe de fermă!”, își spuse Theodore.

– Ce spuneți, vă place la noi?

– Da, răspunse el, mirându-se singur de ceea ce spune.

Doamna Strauss îl privi uimită.

– Și sunteți hotărât, în continuare, să vă cumpărați o casă la țară?

– De ce nu? Decât în oraș... Dar de ce mă întrebați?

– Sunteți foarte curajos. Până acum au venit zece inși și tot atâția au plecat a doua zi, renunțând. Înțelegeți?

– Înțeleg, răspunse Theodore. Nu cumva ferma dumneavoastră este un fel de fermă-sperietoare?

Doamna Strauss nu răspunse, dar lăsă capul în jos rușinată.

– Noi nu suntem decât simpli angajați ai agenției. Rolul nostru este de a vă arăta dezavantajele vieții la țară. Pentru asta suntem plătiți.

La sfârșitul săptămânii de acomodare, Theodore își luă rămas bun de la familia Strauss și se urcă vesel în helicopterul ce-l aștepta pe pajiștea din fața curții. Era bine dispus și plin de planuri de viitor. „O casă la țară, ah, ce poate fi mai frumos decât o casă la țară?” se întreba el, zâmbind.

III

Ultima misiune

Era o zi caldă de iulie și Theodore încerca de la șase dimineața – acum era ora șase după-amiază – să-și repare pompa de lapte instalată în curte. Pompa avea forma unei vaci (bineînțeles, stilizată) și, ori de câte ori trăgea de manetă, vaca (sau pompa, cum vreți să-i spuneți) scotea un muget, atât de puternic încât se mișca și gardul ce înconjura ferma și imediat se declanșa un mecanism interior oare dădea drumul la o sută de grame de lapte, nici o picătură mai mult. Și asta de trei ori pe zi, în rest pompa rămânea surdă la toate rugămințile lui Theodore, mare consumator al acestui produs. Odată, fusese în stare să stea o zi și o noapte culcat lingă ea, doar-doar i-o da un supliment. Nimic. Iar acum se defectase. Conducta pe care venea laptele de la oraș la fermă era lipită de cea de apă și undeva, de-a lungul drumului, se spărsese; dar curioasă spărtură, acum cele două conducte comunicau între ele și când dădea drumul să-i vină laptele, paharul se umplea cu apă, iar când se spăla dimineața la chiuvetă obținea o curioasă combinație între pasta de dinți și lapte, sau jumătate apă, jumătate lapte. Așa că acum stătea rezemat de, ,vacă”, neștiind ce să facă. Și cum se gândea el dacă trebuie să sape de-a lungul conductei pentru a găsi spărtura, văzu un om venind pe aleea ce trecea prin fața casei. Fiind primul om ce trecea pe acolo de când își cumpărase această fermă, Theodore se hotărî să-i iasă în întâmpinare. Se apropie de poartă și, când văzu cine este noul venit, își trase o palmă să-și revină și rămase cu gura căscată. Acesta nu era altul decât fostul șef, care-l trimisese în toate misiunile sale de cosmonaut-misionar. Domnul Arthur venea foarte liniștit, purtat de poteca rulantă ce șerpuia printre florile artificiale și mușca, vădit cu poftă, dintr-un măr de toată frumusețea, mare și roșu. „De unde o avea mere?”, se întrebă Theodore mirat. „După câte știu eu, pe o rază de 15 km nu este decât un singur pom, în care nu există decât un singur fruct; pe care eu personal îl pândesc de opt luni să se coacă. O bănuială îi trecu prin minte. „Să știi că ăsta e mărul meu!”

Între timp Arthur deschise poarta, după ce se curentă puțin, deoarece Theodore, preocupat de investigații, uitase să decupleze sistemul de alarmă și intră în curte.

– Șefule, zise Theodore în loc de salut, de unde ai mărul?

– Mărul ăsta? Era pe-aici, prin apropriere. E minunat!

– Vrei să mi-l dai și mie puțin?

Arthur i-l dădu. Pe cotor era o tăbliță pe care scria: „unu”. „Ăsta e”, își spuse Theodore, de-a dreptul enervat de obrăznicia fostului său șef.

– Dumneata n-ai văzut afișul pe care scria că nu ai voie să-l rupi din pom?

– Nu, dar de ce mă întrebi?

– Fiindcă ai stricat echilibrul naturii, îi răspunse Theodore.

– Lasă că nu-i nici o pagubă, zise Arthur, privind curios în jur. Frumoasă fermă, observă el. Îmi place aici la tine. Te descurci?

– Cu ce?

– Așa, în general. Asta ce este? Arătase către pompă.

– O vacă mecanică. Atunci când vrea, dă și lapte.

– Ia să vedem. Adu-mi un pahar.

Theodore îi aduse și apoi trase de manetă. Se auzi un muget și paharul se umplu cu lapte. Theodore se încruntă. „Ia te uită, la mine oare de ce nu merge?” Arthur îl bău pe nerăsuflate.

– Tu nu-ți pui unul?

Theodore repetă operația cu maneta și paharul se umplu. Cu apă. O vărsă și înghiți în sec.

– Ghinion, zise Arthur. Văd că ai și pepeni, mai spuse el, arătând spre doi bostani verzi, ce se aflau în colțul opus al grădinii.

– Sunt din cauciuc, îi explică Theodore. Doar ce i-am umflat ieri. Am avut trei, dar unul mi-a explodat. Mi-au sărit toate semințele în ochi!

Arthur mai făcu câțiva pași prin curte, apoi se întoarse spre Theodore.

– Să trecem la afaceri, propuse el.

– Era și timpul, observă Theodore, chiar mă întrebam cu ce ocazie pe aici. Poate doar ca să-mi mănânci mărul și să-mi bei laptele!

– Vreau să te trimit pe Epsilon. Prețul dublu decât până acum. Ce zici?

– Sunt la pensie.

– Sper că nu mă consideri sclerozat, doar eu personal ți-am semnat ieșirea la pensie. Am nevoie de tine.

– Iar vreo reclamă tâmpită pentru creaturile din Univers? Sunt la pensie!

– Nu mă enerva, se răsti Arthur. Este vorba de ceva mai delicat. Am trimis trei misionari pe planeta asta și nu s-a mai întors niciunul. Tu ai fost acum doi ani acolo și, după câte mi-ai povestit, s-ar părea că acolo este paradisul mult visat. Nu?

– Cam așa, răspunse Theodore. Cel puțin așa a fost atunci, poate s-au mai schimbat lucrurile între timp.

– Tocmai de asta vreau să te duci tu. Mai gândește-te și nu uita, prețul dublu! Zece mii de taloane nu le găsești pe toate drumurile!

– Mă mai gândesc, zise Theodore.

Analizase situația și, după câteva zile, acceptase. Mai avea aproape o oră și ajungea pe Epsilon. Văzu cerul albastru al planetei, fără nici un nor și semnaliză celor de la sol să-i pregătească terenul de coborâre. Indivizii de aici nu arătau ca oamenii, dar nici prea urâți nu erau, iar tehnica o aveau foarte dezvoltată. În urmă cu doi ani, când vizitase pentru prima oară planeta, îl întrebaseră dacă vrea să rămână acolo, obligându-se să-i asigure toate condițiile de pe Pământ. Theodore refuzase. Era pământean și morala sa nu-i permitea să facă asemenea gesturi ce puteau fi interpretate ca trădare față de planeta natală, față de omenire în general.

La oficiul vamal îl întrebară ce caută și, după ce-l recunoscură, îi amintiră de propunerea făcută cu ani în urmă. Spuneam că îl recunoscură deoarece un pământean este imediat remarcat datorită fizicului oarecum curios față de extratereștri și, mai ales, datorită inteligenței sale (pe Theodore îl recunoscură numai datorită fizicului).

Nici el nu știa de ce le promise că va sta o săptămână terestră și apoi le va da răspunsul. Practic nu știa sigur dacă totul a fost premeditat sau planeta era într-adevăr un adevărat paradis pentru om. Cert este faptul că Theodore se simți excelent. Îi dăduseră o casă în care nu lipsea nimic din cele pământene, băutura era la discreție, fructele și dulciurile umpleau vasele din camere și în fiecare zi i se aducea altă femeie. Și nu orice. Pur și simplu Theodore nu știa ce să creadă. De la o vreme începuse să uite pentru ce venise. Abia în a patra zi se duse la centrul de informații al planetei și la cosmodrom să se intereseze de soarta celor trei misionari dispăruți. „Da, îi răspunseră autoritățile, cei trei au trecut pe aici, s-au simțit minunat și au plecat. Unde? Nu știau, dar cataloagele de zbor menționau plecarea pământenilor. Amețit de toate ispitele ce-l înconjurau, Theodore nu se mai gândi la ei. Dacă plecaseră, să fie sănătoși, misiunea lui era încheiată, nu-l interesa unde s-au dus.

Una dintre femei, cea din a șasea zi, se îndrăgosti atât de mult de el, încât îl rugă cu lacrimi în ochi s-o ia cu el pe Pământ. Dacă nu, viața nu mai avea nici un sens pentru ea. Toată noaptea Theodore făcu de veghe. Se întoarse pe toate părțile, se învârti prin cameră și, până la urmă, tocmai când se iveau zorii și se anunța o zi excepțională, ajunse la concluzia că ar fi mult mai nimerit să rămână el aici decât să vină femeia cu el. Logic, aici erau condiții de-a dreptul fantastice, totul era gratis, nimeni nu-i cerea să facă ceva. Ce-i drept, nici pe Pământ nu-l punea nimeni la treabă, dar parcă i se făcuse lehamite de ferma sa de la țară, în comparație cu ceea ce i se oferea pe Epsilon. În concluzie, dacă pleca înapoi era un prost și jumătate! În a șaptea zi, dis-de-dimineață, se duse direct la cei care-i propuseseră să rămână aici și le dădu răspunsul. O zi întreagă completă formulare, primi aprobări, făcu analize, nu cumva să fie bolnav, îi făcură contract pentru casă, se însură cu femeia care-l făcuse fericit în cea de-a șasea zi și, seara, când ajunse acasă, se culcă frânt de oboseală și visă că se află pe Pământ și trage la pompă, paharul i se umple cu noroi, pepenii îi explodează în față, florile îl curentează și Arthur îi mănâncă mărul. Dimineața, când se trezi din coșmar și își dădu seama unde se află, zâmbi mulțumit și se plimbă prin grădină. „Asta viață”, își spuse Theodore, da domnule, ce casă la țară, ce iepuri: mecanici, ce curse de prins găini, aici e de mine!

Timp de două săptămâni terestre se simți în al nouălea cer, poate chiar mai sus. Din păcate totul se sfârși cum nici nu se poate mai rău. Într-o noapte se auziră de afară zgomote ciudate, care se amplificau. Cerul se întunecase parcă și mai mult, tuna și printre fulgere se vedeau norii grei aruncându-se asupra planetei, în timp ce valuri uriașe de apă se repezeau asupra caselor ce începură să intre în sol. Theodore crezu la început că se scufundă în mâlul acela urât mirositor, dar casa se lăsa în pământ cu ajutorul unor scripeți și, în momentul în care din dreptul ferestrelor dispăru coșmarul de afară, ușile dormitorului se deschiseră brusc și trei creaturi hidoase, înarmate și însoțite de fosta sa soție, care acum arăta ca o adevărată locuitoare a planetei Epsilon, îi porunciră să se îmbrace. Neînțelegând nimic din cele ce se întâmplă, Theodore se execută automat. Apoi îl târâră de-a lungul a multor coridoare, îl băgară într-un convoi, în care recunoscu ființe din multe planete și îl îmbrânciră să meargă alături de ele. După o oră se afla în fața unei roți uriașe și unul dintre paznici îl puse s-o învârtească. Theodore încă nu știa ce să creadă, dacă visează sau este adevărat ce se petrece cu el. După un timp, încercă să intre în vorbă cu arătarea ce-l păzea. Văzându-l atât de dezorientat,, aceasta îi mormăi într-un târziu:

– S-a terminat pauza. Gata cu desfrâul! La muncă!

– Care pauză? întrebă Theodore, încă nedumerit. Ce pauză?

Abia după ce află de la Theodore că este venit doar de câteva săptămâni, paznicul îi dădu câteva explicații.

– Planeta asta este foarte curioasă. Într-un an, care aici are 500 de zile, o sută arată așa cum ai văzut-o până acum, iar patru sute de zile așa cum ai văzut azi-noapte. Noi trăim sub pământ și de aici ne luăm strictul necesar, numai că, în ultimul timp, numărul celor care muncesc pentru noi a scăzut considerabil și stăpânilor noștri le-a venit o idee foarte practică: în cele o sută de zile frumoase ne folosim de toate mijloacele posibile pentru a mări numărul sclavilor. Majoritatea celor ce trec pe la noi stau câteva zile, apoi cer să rămână definitiv, crezând că aici este paradisul. Și noi îi primim. Acum ai înțeles?

Theodore rămase interzis. „Ia te uită, să-mi las eu casa de la țară și tot ce aveam acolo pentru... chiar, pentru ce? Nemaipomenit!

– Și eu ce fac? Trebuie să plec pe Pământ, mai făcu el o încercare.

– Să pleci? Asta-i bună! Ai uitat că ai semnat un contract cu noi? N-ai scris acolo că vrei să rămâi pe Epsilon de bună voie? Hai, lasă vorba și treci la treabă! Leneșule!

Și Theodore, după o vacanță de neuitat, începu să învârtească roata aceea uriașă, care cine știe ce rost avea.

Întoarcerea

Domnul Theodore s-a întors pe Terra datorită norocului. După șase luni de muncă (timp în care a învârtit la roata de care vă povesteam), armata unei planete vecine căreia îi dispăruseră de curând doi cosmonauți de seamă, debarcă pe Epsilon. După două zile de lupte, armata de pe Epsilon fu înfrântă și miile de sclavi ce munceau din greu în subsolul ei, descoperiți în subterane și eliberați. Abia acum Theodore reuși să-i găsească pe ceilalți misionari de pe Terra, în căutarea cărora plecase.

Plecară toți spre Pământ. Cum nimeni n-o mai spera, întoarcerea celor trei misionari și a lui Theodore a pricinuit o bucurie planetară greu de descris. Pot să vă spun că însuși Arthur, care ieșise între timp la pensie, a venit special să-i mulțumească lui Theodore pentru eroismul de care dăduse dovadă. Cine știa că Theodore muncise ca necalificat alături de creaturi de toate speciile și că nici prin cap nu-i dăduse să-i caute pe ceilalți?

În consecință, oficialii îi decorară (lui Theodore îi dădură o medalie în plus și banii pe care îi promiseseră la plecare), apoi îi lăsară pe mâna medicilor.

Într-adevăr, toți aveau mare nevoie de tratament. Pe Theodore îl puseră la o cură de îngrășare, deoarece arăta ca o fantomă bolnavă, iar ceilalți au încăput pe mâna psihiatrilor.

Din punct de vedere fizic arătau bine, munca le priise, dar erau nițel cam ciudați. Încă de la sosire ceruseră insistent să fie angajați ca săpători în subteran. Nu voiau orice fel de săpături – dacă stau să mă gândesc, orice grădinar își sapă grădina – ci săpături din cele mai grele. Oficialii îi îmbrățișau, iar ei cereau să li se aducă neîntârziat sape și lopeți; timpul nu așteaptă. „Cine nu sapă, nu mănâncă”, ziceau ei. Calmantele cu care s-au hrănit timp de două săptămâni i-au mai liniștit, dar nu atât cât sperau medicii. După ieșirea din carantină, doi dintre ei s-au angajat imediat la o mină care, în cazuri mai dificile, folosea încă oameni în locul utilajelor grele, iar al treilea, care nu era însurat, plecă la țară împreună cu Theodore. Ideea de a-l însoți fusese a lui Theodore. Se simțea prea bătrân și prea obosit ca să se mai poată ocupa singur de întreținerea fermei, și, în acest caz, prezența lui George era binevenită. Și mai ales pofta de muncă a acestuia.

Cum ajunseră la fermă, Theodore avu un șoc. Nu mai cunoștea nimic din ceea ce lăsase acolo. Casa arăta de parcă fusese părăsită de un secol, gardul căzuse, iepurilor li se rupseseră arcurile și stăteau înțepeniți, pompa de lapte ruginise.

Când plecase, Theodore lăsase ferma în grija agenției de la care o închiriase, dar funcționarii, auzind că nu se va mai întoarce, o lăsaseră în paragină. Cine mai cumpără astăzi vile la țară?

Așa că Theodore, în loc să se odihnească, fu nevoit să se pună pe lucru. Mai întâi strânse toți iepurașii și încercă să-i repare. George îl urmărea cu atenție cum desface arcurile ruginite și rupte.

– Șefule, îi spuse într-un târziu, mă lași pe mine?

Theodore se gândi că e bine să vadă de ce-i în stare.

– Bine, George, repară-i tu, și mă ocup eu de pompă.

George își frecă bucuros mâinile, apoi, privi în jur de parcă ar fi căutat ceva.

– Un târnăcop nu ai?

Theodore îl privi mirat.

– Ce să faci cu el?

– Ha? Cum ce să fac? Să repar iepurașii!

– Cu târnăcopul? Nu cred că-i cea mai potrivită unealtă pentru o treabă ca asta!

– Atunci o sapă, ceva... Mi-e teamă că-mi prind degetele în arcurile astea. Nu mă pricep așa bine.

– Văd, zise Theodore. Lasă-i că-i strici mai rău! Du-te și îndreaptă gardul.

După vreo zece minute George se întoarse.

– Șefule, cred că gardul nu mai e bun. Am o idee. Ce-ar fi să-l înlocuim?

– N-ar fi rău, da’ trebuie să facem comandă la oraș pentru .alte plăci de plastic, și e tare complicat.

– Așa spuneam și eu, se repezi George. Îl înlocuim cu un șanț plin cu apă. Îl sap eu. În două zile îl fac de patru metri lățime și patru sute lungime. Și de nu ți-o place...

Theodore își aduse aminte de ideea fixă cu care veniseră cei trei – săpători de anvergură universală – și-l apucă tremuratul, când se gândi ce-ar fi fost în stare să-i facă din fermă.

– Nu, nu, lasă în cazul ăsta mai bine îl oprim pe cel vechi.

George mai făcu o încercare. Se simțea inutil.

– Și eu ce să fac? Dumneata repari și eu să mă uit? Lasă-mă să fac un canal, un tranșeu, o groapă cât de mică.

– Nu faci nimic, se enervă Theodore. Ce, vrei să-mi distrugi gradina? Asta e fermă, nu poligon!

George se uită dezamăgit în jur. Observă un răzor pe care nu creștea nimic.

– Mormântul ăsta al cui e? Cine-i îngropat acolo? Theodore lăsă pompa și privi în direcția în care arătase George.

– Acela este un răzor pe care ar trebui să crească ceva. Ia te uită! îmi faci grădina cimitir? Du-te și lasă-mă să lucrez. Vezi dacă mai sunt păsărele în spatele casei.

După puțin timp, Theodore se auzi strigat.

– Șefule, sunt moarte toate! Eu propun să le îngropăm. Sap eu o groapă de șase metri adâncime și patru lă...

– Atât îți trebuie! – urlă Theodore. Te trimit imediat la oraș. Tu știi cât costă astăzi o pasăre împăiată? Și într-o groapă așa cum ai spus tu, intrăm și noi. Nemaipomenit! Pentru cinci păsărele să sapi șase metri! Ia stai așa, că tot ești pornit să sapi!

Își adusese aminte că nu mai funcționa vaca.

– Vino încoace! Sapi de aici și până aici, spuse, arătându-i o porțiune cam de trei sau patru metri, de la pompă spre gard. Când ajungi la conductă, mă anunți.

George puse mâna pe târnăcopul uriaș pe care-l aduse Theodore din magazie și se puse vesel pe treabă.

Theodore intră în casă să pregătească ceva de mâncare. După vreo două ore ieși să-l cheme pe George la masă. Când văzu cum arată curtea, își duse mâna la inimă și se rezemă sfârșit de tocul ușii.

George trecuse de mult de gard (pe sub el) și acum săpa câmpul din fața casei. Urletul de dinozaur flămând plecat la vânătoare, pe care-l scoase Theodore, îl trezi din starea de beatitudine pe care i-o dădea săpatul. O luă la fugă.

Cu greu reuși Theodore să-l facă să se întoarcă, promițându-i solemn, pe cuvântul său de astronaut, că n-o să-i facă nimic.

– Voiam să văd unde duce conducta... se scuză el.

„E clar, dacă-i mai dădeam timp, ajungea în oraș” mormăi Theodore. Așa-mi trebuie. De ajutoare aveam nevoie, ajutor am găsit!

George făcuse totuși o treabă bună, deoarece conducta era spartă departe, afară, pe câmp, acolo unde tocmai se oprise din săpat. Vrând-nevrând, Theodore îl iertă.

O săptămână încheiată au muncit de dimineața până seara târziu, dar în final, munca le-a fost pe deplin răsplătită.

În a opta zi de la întoarcerea de pe Epsilon, Theodore își inspectă toată ferma și se declară mulțumit. Toate erau puse la punct.

Iepurașii țopăiau vioi pe arcurile bine unse, care nu mai scârțâiau, mierla împăiată de pe ramul numărul doi tocmai începuse să ciripească o arie de privighetoare, iar zefirul artificial aducea miros reavăn de pământ proaspăt săpat, de la gropile pe care le făcuse George.

Theodore trase de manetă și vaca îi umplu paharul cu lapte, scoțând în același timp un muget înduioșător.

Bău delicioasa licoare alb-albăstruie cu 2% grăsimi (așa îi recomandase medicul, din cauza vârstei) și, cu mâna pe pompă, se jură să nu mai părăsească Pământul, orice-ar fi.

Radu Honga

Trafic

(pagini dintr-un jurnal găsit în autoturismul 345, 12-OX-11 ½)

21.04 Din întâmplare am câteva foi de hârtie la mine. Prefer să le mâzgălesc decât să mai privesc la nebunia din jur. Demență!

Nu mă împac cu gândul că nu am ascultat-o pe Clara azi-dimineață, când mi-a spus să nu iau mașina. Parcă a presimțit că se va întâmpla ceva rău. Femeia-i tot femeie! Și acum stau aici, blocat între mii și mii de mașini de tot felul, de la autoturisme sport și autobuze, până la camioane de mare tonaj. Au trecut deja opt ore – doamne, cum trece timpul! – de când traficul a fost întrerupt și nimeni nu este în stare să găsească o soluție salvatoare. De aici, de unde mă aflu, pe banda a opta, nu pot face nici o mișcare. Sunt chiar pe mijlocul șoselei. Clara unde-o fi? Simt că nervii mă vor lăsa în curând. Oare ea știe ce s-a întâmplat? Mi-e foame. Dacă stau și mă gândesc bine, setea este cea care mă chinuie cel mai mult. Și poate că nu setea, ci mai ales ideea că nu am apă mă înnebunește. Iar au început să claxoneze, înseamnă că mai înaintăm. Da, îți vine să-ți iei câmpii; am pornit motorul ca să merg patru metri. Patru metri!!! În ritmul ăsta nici în două săptămâni nu-ieșim de-aici. Curioșii stau pe margine și ne privesc, dau sfaturi, dar, de fapt, nimeni nu mișcă un deget. Autoritățile strigă prin megafoane să ne păstrăm calmul și să fim atenți la comenzile pe care ni le dau. Dar care comenzi?!

23.04 Este seară. Ieri a venit Clara și mi-a adus câteva sandviciuri. Două ore m-a căutat printre toate mașinile blocate din dreptul blocului în care locuim și până aici, aproape doi kilometri. Spunea că nu mai durează mult. Cei de pe benzile laterale și-au părăsit automobilele și au plecat, abandonându-le, lucru pe care noi ceilalți nu-l putem face. Suntem atât de apropiați unul de altul încât nu pot nici măcar să deschid portierele. Clara mi-a dat mâncarea prin geamul din stânga, după ce cu mare greutate, a reușit să se strecoare printre celelalte mașini. De ceilalți, vai de ei; sunt alimentați cu ajutorul helicopterelor. Au fost lăsate scări și polițiștii împart apă, alimente și cele necesare. Îmi vine să urlu, să dau în cineva. Nu mai înțeleg, oamenii ăștia ce fac, ce au de gând? Iar claxoanele... Am mai înaintat douăzeci de centimetri!

25.04 Cel din dreapta mea a murit. Ieri, spre seară, m-a întrebat dacă am ceva pentru inimă, era cardiac. N-aveam. Când i-au adus mâncarea, l-a rugat pe omul de pe scara helicopterului să-i aducă repede un medicament. Astăzi la prânz, n-a mai venit același cu care vorbise, dar i-a adus totuși. Pentru stomac. După două ore a făcut infarct. Nu pot să privesc spre el, mă cuprinde groaza... Clara ajunge din ce în ce mai greu la mine, mașinile sunt una lângă alta și este foarte periculos. Nici nu ști când se dă semnalul de plecare și oricând este expusă morții. Și eu nu vreau ca ea să moară. I-am spus să nu mai vină, n-are rost, dar nu vrea să m-asculte. În față am o doamnă care azi a făcut o criză de nervi. Cine o cunoaște în toată aglomerarea aceasta de carcase și roți? Dar pe mine?

28.04 Din o sută în o sută de metri au instalat panouri uriașe pe care putem vedea zilnic și la orice oră situația. Clara îmi spune că nu este adevărat ce ni se arată acolo, minciuni pentru calmat spiritele, li cred în stare de așa ceva. S-ar părea că sunt blocate toate arterele principale și alimentarea devine o problemă foarte serioasă. Două helicoptere s-au ciocnit azi la prânz și s-au prăbușit peste mașini, la nici măcar două sute de metri de mine. Au ars șase persoane, iar alte câteva zeci sunt grav rănite și nu li se poate de ajutor. Dacă aș avea pistol, aș termina odată cu toată porcăria. Clara mi-a spus că băiatul este acasă, nu știe ce se întâmplă cu mine. Mai bine. În opt zile am parcurs patruzeci de metri. Un adevărat record! I-am cerut soției să-mi facă rost de o armă. A zis că sunt nebun. Încă nu sunt, dar nu-i doresc să fie aici, în locul meu. Vecinul din dreapta, cel care a murit, are geamul de la portiera dinspre mine deschis și cadavrul a început să miroase. N-am văzut în nici un film un cimitir de mașini și de oameni, nimănui nu i-a venit o asemenea idee. Pe trotuare nu sunt decât polițiștii care îi împiedică pe cei de pe benzile laterale să-și părăsească mașinile. Toate cele care au fost abandonate au încurcat și mai mult operațiunile de degajare a șoselelor.

Cei din spate le-au împins, deviindu-le de pe banda pe care erau și acum nu mai pot înainta nici ei. Toți așteptăm.

30.04 Nu-mi vine să cred. A murit Clara când mi-a adus pachetul cu mâncare. Era între mașini când s-a dat semnalul de pornire și n-a mai avut timp să iasă dintre ele. Este la câțiva metri de mine, cu picioarele retezate și nu pot face nimic. Nimeni nu are curaj să o scoată de acolo, nici măcar omul care împarte alimente. Aș vrea să mor, să scap de toate. E absurd, mă mușc de mână să mă trezesc din acest coșmar și îmi dau seama că, de fapt, totul este real, incredibil de real, iar eu sunt un tâmpit care mai speră în imposibil. Nu voi putea uita ultimele priviri ale soției, strigătul de durere, și trupul prins între roți. Nu pot să-mi scot din minte imaginea mașinii repezindu-se lacomă înainte, spre ea, ca o fiară înfometată. Sunt sigur că șoferul dormea în momentul plecării de pe loc și singura explicație este aceea că mașina a fost împinsă din spate.

02.05 Ne pândește moartea. De azi nu mai primim decât biscuiți și apă. Aprovizionarea orașului se face greu, ou ajutorul avioanelor și trenurilor. Aflăm că s-a întrerupt circulația în unsprezece state. Oamenii părăsesc continentul. Aș propune autorităților să schimbe numele, din „Statele Unite ale Americii” în „Statele Moarte ale Americii”. Ar fi mai corect așa. Spre seară a plouat. Am deschis geamul și m-am răcorit. Parcă aerul nu mai este așa de îmbâcsit de mirosuri. Aștept să se stingă luminile ca să-mi pot face nevoile. Ni s-au dat, din primele zile, pungi de plastic în acest scop. Oribil. Trebuie să-mi păstrez calmul și să aștept. Trebuie, dacă vreau să trăiesc. Și vreau.

05.05 Peste ani și ani, profesorii de istorie își vor începe lecția despre continentul american astfel: „Dragi elevi, trebuie să vă spun că acest continent a fost locuit. În Statele Părăsite ale Americii, care când va se numeau Statele Unite ale Americii au trăit oameni, dar, într-o dimineață, pe una din străzile principale ale New-York-ului, circulația automobilelor a fost întreruptă din cauza unui accident petrecut la o intersecție. Un incident banal am putea spune, dar din acea zi totul s-a schimbat... Mi-e scârbă să scriu mai departe. Vreau să mor. Nu ni se mai dau țigări. Nu se mai poate respira. De două zile n-am mai înaintat nici un centimetru. Văd moartea venind.

* * *

Y se apropie de mine.

– Echipajul doi ne anunță că a găsit ființe raționale pe continentul de peste ocean. Șeful spune că trebuie să mergem și noi acolo, aici n-avem ce face. Unde ai găsit textele astea?

– Într-o cutie dintr-asta metalică. Era lângă un schelet.

– Crezi că-ți folosesc la ceva?

– Eu știu? Le iau cu mine, poate reușim să le descifrăm. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat aici. Ceva nu înțeleg, care este rolul acestor benzi ce traversează orașele și ce sunt carcasele astea care stau una lângă alta.

– O să știm când ajungem dincolo, unde au găsit viață. Hai să ne grăbim, șefului nu-i place să aștepte!

Mihail Ionescu

URA!

Mulțimea aplaudă, aclamă, răsună urale. O mână îmi întinde un microfon. Pretutindeni culori, uniforme, zâmbete, flori, ochi strălucitori, femei, copii... Festivitate de primire. Dar în spatele ei ce se ascunde? Ce monstru își cască oare fălcile?

„Suntem bucuroși că te-ai întors!”

Din nou. Ca o sentință. Ca un blestem.

Tresar. Sub tălpi, prin peretele străveziu, sclipește Casiopeea.

Atunci se vedea la fel. Ca un M cu picioarele obscen desfăcute. Iar el, lipit cu tălpile magnetice de blindajul navei, se clătina. Amețit de Spațiu. Strivit de Stele. Atâtea vise de lumină. Atâta beznă. Ceilalți doi se îndreptau spre porțiunea fisurată. Nu le ardea de stele. Nu aveau vise. Fantezia lor era strict limitată la sarcinile profesionale. La ordinele primite. Se grăbeau. Greșeala lor a fost că se grăbeau.

Știți ce este o Black-Hole? Sigur că știți. Dar nu știți ce poate face. Ce poate face dintr-un om. Din doi. E ca un glonte. Ca raza laser a unui aparat de sudură cosmică.

Când s-a întors, singur, comandantul i-a spus: „Suntem bucuroși că te-ai întors!” Așa era regulamentar să-i spună. Apoi l-a trecut în registrul de bord ca: „...avansat la gradul”. Pentru eroism. Iar ceilalți? La fel de eroi. Post-mortem. Citați în ordinul de zi de către comandant. Ordin de zi. O lacrimă velină în amintirea unor dispăruți. Comandantul. Cel care părăsește ultimul corabia. Întotdeauna va exista un comandant. Un comandant care va ordona. Iar tu, cel obligat să execuți. Dar dacă ai rămâne ultimul pe navă?

Aveam în nări mirosul morții. Moartea miroase a carne arsă.

Dinspre cel cu discursul de primire vine un iz dulceag. Grețos.

Acolo, în zare, miroase a câmpie înrourată. Foșnesc păduri. Mă clatin, alunec spre prezent, sunt cât pe aci să fiu atent și să mă emoționez. Să uit. Să iert. Mă redresez la timp. Amintește-ți!

Nici clipele de fericire nu ni le amintim. O sărutare, un moment de triumf, liniștea unei seri, toropeala unei amiezi... Uneori nici nu știm că suntem fericiți și ne dăm seama după. Mult prea târziu.

Pentru a afla când ai fost fericit trebuie să alături niște momente, pe cât posibil, diferite. Umilință și măreție. Individ și societate. Fericirea se obține prin comparație:

Zăcea pe patul din celulă. Fusese prins după ce pătrunsese prin efracție în biroul „Destine Personale”. Știa ce îl așteaptă. Când societatea e în criză de eroi și infractorii sunt folositori. „Curiozitatea, deși e semn de inteligență, sau poate tocmai de aceea, se plătește. Scump. Toți suntem nevinovați”, i-a spus cel de care depindea atunci totul, „dar unii sunt mai nevinovați decât alții. Depinde din ce punct de vedere privești situația. Cumpăna Justiției se înclină sub apăsarea brațului de fier al Necesității”, recitase el melodramatic. Un slujbaș oarecare, ce-și permitea luxul de a face filozofie. Din unghiul lui. Obtuz. Și de a-i decide soarta. Pe baza instrucțiunilor, bineînțeles. De sus. Confidențiale. Pe tavanul celulei alunecase umbre ca niște amintiri. Nu reușise să facă nimic în viață. Nimic din ceea ce dorise. Poate acum... Întins pe spate făcea calm inventarul a ceea ce lăsa în urmă. Vise. Proiecte nerealizate. Iluzia unei iubiri. O mamă bolnavă, bătrână și singură. Pentru ea se simțea trist. Mai poate fi cineva vreodată fericit după astfel de clipe?

– „...umanitatea are nevoie de voi. De eroismul vostru. Vă vom fi alături cu gândurile noastre”. Așa le-au spus la despărțire. Jos, în fața tribunei, unii plângeau. Era entuziasmat. Suprema speranță a planetei! Solul Omenirii! Jurase. În gând și cu glas tare. Și toți membrii echipajului jurau alături de el. Vocile lor se ridicau aspre în văzduh, făcând să foșnească moale mătasea drapelelor. Și alungind cântecele păsărilor. Inima îi era o flacără. O torță ce se jertfea în numele Omului. O trâmbiță sunând atacul. Victorioasă. Totul pentru oameni! Îi venea să plângă. Era fericit prin măreția jertfei sale.

Deci, o comparație între umilința unei celule și măreția unei tribune. Între o bucată de gresie și un balon de săpun. O clipă falsă și un moment adevărat. De ce alegem adevărul? De ce tristețea? Toate festivitățile sunt false. Fiindcă sunt înscenate. Pregătite din vreme. Și entuziasmele. Învățate pe de rost ca niște roluri Și pasiunile. Sentimentele sunt injectate sau se iau pe cale bucală sub formă de pastile. Cu puțină apă. Nu multa, ca să nu se dilueze sentimentul. A se evita consumul băuturilor alcoolice. Pot produce mixturi periculoase. Fiecare cui din lemnul tribunei scrâșnește înverșunarea tâmplarului. Fiecare adjectiv plânge servilismul reporterului. Fiecare zâmbet mușcă. Fiecare aclamație înjură.

Și, chiar dacă și-ar aminti toate clipele fericite, toate suspinele, toate îmbrățișările și mângâierile, mai rămân atâtea altele pe care niciodată nu și le va aminti. Și atâtea pe care ar dori să le uite. Clipe de îndoială, de nehotărâre..

Jur-împrejur era pustiu. Doar urmele întipărite în nisip, un nisip negricios ca praful de pușcă. Și urmele parcă strigau. Îl rugau să mai stea. Trecuseră două zile. Și instrucțiunile spuneau dur: nu depăși o zi! Iar Baza îl soma: Întoarce-te! Întoarce-te! A declanșat plecarea. Apoi, de sus, de la cincizeci de metri, de la o sută, dincolo de norii de praf învolburați de jetul propulsor, l-a văzut. Venea fugind. Gesticula. Poate țipa. S-a împiedicat și a căzut. Plângea. Nu se putea face nimic. Privea în jos, punctul acela care fusese om, un bun tovarăș, și care devenea o amintire. Tristă. Cele mai multe dintre amintiri sunt triste. De ce nu s-a întors? De ce nu s-a catapultat? De ce n-a izolat circuitul de securitate și nu a distrus indicatorul acela blestemat care parcă striga: combustibilul e pe sfârșite, fugi grăbește-te, încă cincisprezece la sută, încă unsprezece, opt... Să fi rămas amândoi. Ce repede cedează camaraderia în fața instinctului de conservare. Întoarcerea însemna un adio spus vieții. Vieții pline de neajunsuri și de nefericire. De ce să nu renunți? E vina naturii? Ar mai fi trăit câteva zile, poate câteva luni. Și-ar fi mâncat alături ultimele provizii privind răsăritul, apoi apusul, gândindu-se la ce a fost, la ce va fi... Nu! La ce va fi nu s-ar fi gândit nici unul. Chiar și libertatea de gândire are limite. Doar trecutul ar mai fi existat în ei. Și ar fi rămas acolo, în praful cenușiu, ca două puncte. Două amintiri.

L-au primit din nou cu tristul „suntem bucuroși că te-ai întors”. Și registrul de bord s-a îmbogățit din nou cu „avansat la gradul...” Pentru hotărâre.

„Principalul este să nu te schimbi. Să rămâi tu însuți”. Așa îi spusese la despărțire prietenul său cel mai bun. Și fața lui îi părea acum străină, undeva, înaintea tribunei, pierdută în mulțimea de fețe a celor veniți să-i petreacă. Prieten! Cât de puțin îl cunoștea acel prieten – cel-mai-bun. Nici nu sesiza că între el, cel de acum, și el, cel din urmă cu o zi, un ceas, o Clipă, era o diferență de genune. „Și, mai ales, nu te gândi la ei. Gândește-te la tine. Prin tine îi salvezi pe ei. Deci tu, în primul rând, ești necesar. Și mă gândisem că prin „ei” se subînțelegea întreaga lume în afara lui și a mea. Ce strâmbă judecată! Sau, poate, chiar și el se excludea. Se sacrifica. Mă sfătuia să fiu egoist și să-l jertfesc. Atunci era sublim. Ce aproape este strâmbul de sublim.

Plecând muream. O dată cu „ei”. O dată cu planeta din ora aceea. Nici un lucru și nici un om nu sunt asemenea cu lucrul și cu omul din clipa următoare. S-a schimbat ceva. O miime de grad a temperaturii, o nuanță a cerului, o celulă a organismului. Am mai uitat ceva. Simțim în alt fel. Ceea ce ieri ne îngrozea azi ne amuză. Și ce ne plictisea ne entuziasmează. De câte ori auzeam înainte cuvintele: umanitate, jertfă, eroism, îmi venea să casc sau să înjur. Apoi, în preajma plecării și imediat după, mă emoționau, simțeam ceva fierbinte-fierbinte în inimă și îmi venea să plâng. Dar a trecut un timp,i m-am obișnuit. Apoi am început să văd clipele trecând una după alta. La o temperatură constantă, fără nuanțe ale cerului, printr-un organism condamnat la nemurire. Nu este uman să fie pedepsit cu repetarea aceleiași clipe, oricât ar fi ea de măreață. Nici chiar în numele Umanității. E plictisitor. Agasează. Am ajuns să urăsc pereții cromolitografiați ai cabinei, lumina mereu aceeași, zâmbetele forțate ale celorlalți, încremeniți în dăruirea lor perpetuă. Mi-am amintit de codri și de munți, de cei care nu au fost obligați să plece, de cei ce se bucurau de întunericul nopții calde și de parfumul florilor, de cei care ne-au trimis să ne riscăm viețile în alte lumi, pentru ca ei să poată mângâia intarsia unui birou sculptat în lemn venusian sau o clepsidră cu nisip marțian, să urmărească un film cu pionierii spațiului, să acorde onoruri celor morți și să se bucure de onorurile celor vii. Ei. Blestemații care m-au închis de viu într-un coșciug cu beculețe colorate.

„Voi sunteți solii Omenirii!” Minciuni! Pe toți i-au luat cu forța. Nimeni nu voia să se înroleze în Nobilele Expediții. Cavalerii rătăcitori nu mai sunt la modă. I-a ucis râsul unui Cervantes. Și trebuia să fii nebun să pleci. Oricât de rău ai fi trăit, aveai certitudinea zilei de mâine. Și speranța unei îmbunătățiri.

Exilul nu e o soluție. Nu cei ce fug înving. Poate că unii dintre noi au vrut să fugă de ei înșiși. Iar societatea îi preaslăvește ca eroi. Și îi ucide. Îi ucide dăruindu-le nemurirea. Nu are nevoie de astfel de eroi vii. Sunt folositori doar sub formă de mituri, de legende. Trebuie să ne oprim. Să mă întorc. Nu vreau să fiu un mit. Nu un martir. De ce să fug? Eram printre ai mei care, mai de milă, mai de silă, mi-ar fi dat o coajă de pâine la nevoie. Eram un membru al societății cu toate drepturile. Dreptul de a nu fi sfârtecat de o Black-Hole, de a nu fi părăsit pe o planetă neprielnică vieții, de a nu muri asfixiat de gazele ce năvălesc din sala motoarelor. Și marele, imensul drept de a nu fi singur și „avansat la gradul...!”

De la pista de betonoplasat până la tribună se întinde, roșu, un covor larg. Acoperă stelele. Ca un covor de sânge.

Sângele celor care zăceau zdrobiți de suflul exploziei sau de obiecte prăbușite. Al celor asfixiați. Când a văzut că toți sunt morți și-a dat seama că nu-l va mai întâmpina nimeni cu jalnicul „suntem bucuroși că te-ai întors”. Că el e ultimul pe corabie. E comandantul. Un comandant ce trebuie să comande. Reparați avaria! Schimbați panourile scurtcircuitate! Verificați circuitele! în fiecare cabină. Pe fiecare coridor. În spatele fiecărui panou. Dar atunci când comandantul este singur, trebuie el însuși să-și suflece mânecile. Trebuie să-și dea exemplu sie însuși. Și astfel a reparat, a înlocuit, a verificat. Iar în fiecare cabină, pe fiecare coridor, în spatele fiecărui panou a descoperit câte un ochi minuscul și discret, mascat cu grijă. Un videoemițător. Și atunci a înțeles. Totul fusese o înscenare. Un joc gratuit. O simulare a lansării. O simulare a unui zbor. Descinderi pe planete false. O viață falsă petrecută în dosul unor ferestre pe care rulează filmul marelui zbor. De ce nu filmul Marii Vieți? Totul fusese imitat la perfecție. Totul, în afară de lipsurile lor, de vise, de suferințe, de uzaj, de moarte. Oamenii muriseră cu încredere, cu trup și suflet. Pentru o experiență. Sângele lor era și acum pe tălpile lui. Oamenii nu pot fi imitați. Și nici nu este economic. Doar există atâta materie primă la dispoziție.

Privesc acel covor de trupuri vii din fața mea. Venite să mă întâmpine. Venite? Mai corect spus ar fi „trimise”. Trimise de stăpânii lor, stăpânii aceia metalici, logici și coordonatori, cei ce reglează clima și dorințele, producția de bunuri materiale și de vise, cei ce întocmesc statistici și stabilesc ce trebuie și ce nu, ce e voie și ce este interzis, câți oameni să fie într-un loc și câți în altul, cât să mănânce fiecare, ce să viseze, pe cine să iubească, între ce parametri să râdă. Stăpânii care decid ca oamenii să plece în expediții cosmice, să fie eroi, să aplaude eroi...

Mașini. Pretutindeni mașini. Feriți cetățeni! Trece Măria-Sa Mașina!

Poate și voi, cei din jurul meu sunteți... De ce nu? Roboți coloidali! Ca să găsești oamenii, ucide roboții. Cei ce se împotrivesc morții sunt oameni. Dar și roboții; au instinct de conservare. Dar ei nu ucid. Crima este singura caracteristică ce-l diferențiază pe om de robot. Doar cel ce mă va ucide poate fi considerat om. Și totuși... Atunci când un robot va ucide un om, va dovedi că se poate autodepăși. Crima va fi semnătura ce va parafa actul de independență. Doar și oamenii și-au ucis zeii. Oamenii sunt roboți? Nu pot fi sigur de nimic. Unde s-au ascuns oamenii? Eu, cel de azi, sunt același cu cel de ieri? Voi fi EU cel de mâine?

Înainte de a pleca, înainte de a fi „propus”, mai înainte să am ideea blestemată de a scotoci prin seiful cu dosare personale pentru a afla ce mă așteaptă în viață, știam că nu mă pot încrede în nimeni și nu pot fi sigur de nimic. Disperat, căutam o certitudine. Eu însumi mă înșelasem pe mine însumi de nenumărate ori, și în fel și fel de situații. Uitasem când trebuia să țin minte, invidiasem când trebuia să admir, iubisem când trebuia să disprețuiesc. Adormisem când trebuia să stau treaz și fusesem naiv când trebuia să fiu viclean. Un astfel de om are dreptul să judece? Un astfel de om are dreptul să condamne?

Priviți-vă în ochi! Există vreunul care nu a uitat? Există cineva care n-a greșit? Care nu a invidiat? Sau care n-a urât? Cu, ce drept, atunci, ucideți? Cu ce drept judecați și condamnați? Sunteți Orbi? Acolo, în boxa acuzaților, sunteți voi! Voi sunteți cei exilați! Voi, cei din fața plutonului de execuție. Atenție, drepți! încărcați! Degetele pe trăgaci! Pe trăgaciul mașinilor de ucis. De ucis oameni. Un bun exemplu pentru roboți. Atenție roboți! Cine mișcă acolo în pluton? Cine strică alinierea? Cine îndrăznește să gândească? Trageți piedica. Ochiți! Drept în inimă! Plutooon... Stați! Opriți execuția! Condamnații sunt grațiați prin august-Umana mea bunăvoință. Doar și eu sunt om. Și eu greșesc. Și eu am ucis fără să-mi dau seama. Prin indiferență. Prin ignoranță. Și poate chiar din prea multă iubire. Și eu sunt condamnat.

Când mi s-a prins pe uniformă medalia, mulțimea a izbucnit în urale.

„Bine ai venit, scumpul nostru astronaut!”

Tresar. Sub tălpi, prin peretele străveziu al cilindrului ce adăpostește colonia, strălucește Orion. Ca o cruce de diamante într-un sicriu căptușit cu catifea neagră.

Mulțimea aplaudă, aclamă. Și undeva, niște mașini înregistrează rezultate: atâția ani, atâtea vieți, indicele de uzură al motoarelor, indicele de uzură al omului... Dar în spatele lor, în spatele mașinilor, ce monstru inuman își cască botul?

Mulțimea. Aplaudă. Aclamă. Răsună urale.

Undeva, departe, poate în spațiu, poate în timp, un prieten plânge.

Dar asta a fost demult. Înainte de a începe să vorbesc.

Îmi dau seama că în mână țin un microfon. Că mulțimea tace. Nimeni nu mai aplaudă. Nimeni nu mai aclamă. Ce le-am spus oare până acum? Unii se uită la mine cu milă. Fata aceea blondă, care seamănă cu Ea, plânge. Continuă să țină florile și, fără să-și dea seama de asta, se șterge la ochi cu dosul mâinii. Apoi privește buchetul. Îi dă drumul jos. Pe furiș. Iar eu simt că o urăsc. O urăsc pentru că îi este milă de mine. Și fiindcă o iubesc. Iar ea niciodată nu mă va iubi. O fată ca Ea. E prea târziu. E Niciodată. Unde sunt oamenii? Ucide...

„Prezentul comunicat se adresează programatorilor și dispecerilor planetari și are caracter secret. Difuzarea strict interzisă. Vinovații vor fi aspru sancționați.

Astronava Robur, care a simulat un zbor de probă cu un echipaj format din roboți coloidali, și-a încheiat misiunea. Ultimul supraviețuitor din echipaj, la sfârșitul festivității de premiere care a avut loc în colonia Ganimede, s-a sinucis. Comisia de anchetă a stabilit că i se administrase o doză prea mare de prudență care s-a transformat în neîncredere. Cercetările continuă.

Difuzarea strict interzisă. Vinovații vor fi aspru sancționați”.

Ion Ilie Iosif

Răzbunarea lui Pierrot

– „...și dacă te mai prind pe-aici îți dublez porția î...”

Vocea bubui năprasnic pe urma traiectoriei descrisă de corpul lui Pierrot, de parcă suflul ei l-ar fi proiectat pe caldarâmul străzii și nu șutul expert de pe urmă căruia, partea: aceea semisferică, pe care acum și-o masa grijuliu, îi dădea, categoric, o senzație dezagreabilă.

„Bestiile!” mormăi Pierrot, așezându-și cu grijă dosul pe bordura din fața „Marelui concern de rechizite electronice pentru toate gusturile și pentru toate pungile”, din incinta căruia tocmai fusese poftit în aer liber.

„Bestiile! recapitulă el. În definitiv, ce mare lucru am făcut? Burtosul dracului! N-are simțul umorului nici de doi bani!”

Indiscutabil că dacă Pierrot ar fi cunoscut mai profund viața – și lucrul acesta ar fi fost posibil cu condiția să numere ceva mai mult decât cei șaisprezece ani pe care-i avea – n-ar fi ajuns în această situație, hai să-i zicem, incomodă. Dar n-avea decât șaisprezece! ...

Pe de altă parte, e la fel de adevărat că vădea o precocitate puțin obișnuită, ba chiar necuviincioasă pentru un copil pripășit de la zece ani pe lângă inginerii concernului, cărora încerca – și reușea – să le fure meseria! Îndemânarea și aplicația diabolică pentru cibernetică îi aduseseră primul conflict cu domnul Jourdain la numai paisprezece ani, când construise primul său robot, un papagal capabil de orice imitație verbală! Domnul Jourdain, care-l lăudase inițial, se văzuse constrâns, foarte curând, să-și cenzureze entuziasmul. Cauza o constituise impertinența papagalului care, în loc de un politicos „bună dimineața” i-a azvârlit într-o bună zi – instigat de Pierrot, considerase domnul Jourdain – o triplă blasfemie, asurzindu-l cu o apreciere denigratoare: „Domnul Jourdain e prost, prost, prost!”. Urmase, desigur, o corecție moderată, pe care însă Pierrot n-o putuse uita. După îndelungi căutări reușise, și lucrul se întâmplase chiar în această zi, să îmbunătățească substanțial mecanismul ceasului cu cuc electronic în așa fel încât, la ora prânzului, în plenul ședinței Consiliului de administrație, patruzeci de urechi fuseseră informate de cucul inconștient că: „domnul Jourdain e un încornorat!” De douăsprezece ori!... Povestea era de fapt un secret al lui Polichinele, care nu mai deranja pe nimeni, atâta doar că domnul Jourdain ținea la aparențele în numele cărora Pierrot fusese premiat după cum s-a văzut la început.

Pe seară, în subsolul Marelui concern, în timp ce-și împacheta zestrea sub privirile lui papa Tournesol – laborantul, prietenul și admiratorul lui – Pierrot își făurea cu glas tare noi planuri de răzbunare.

– La ce dracu mai cari după tine pocitaniile alea? se înfioră papa Tournesol. Epitetul se referea la un sul gros de pânze pictate în manieră superimpresionistă, pe care Pierrot le strângea cu pietate la piept. Erau, zicea el, singura moștenire de la un străbunic scuturat în tinerețe de frisonul artei!”Ar putea ține cu succes loc de bau-bau!” își exprimase când va papa Tournesol părerea.

Fapt este că pentru Pierrot ele aveau o valoare pur afectivă și, ca atare, nici nu se gândea să le comercializeze în chip de „picturi marțiene”, cum îl sfătuise prietenul său.

– Hai, dom’ Reubidon, să mergem. O să mă ajuți să car (bagajul.

– Eu nu car, se auzi o voce scârțâitoare. Eu sunt critic de artă, pictor...

Din colțul camerei ieși la iveală posesorul vocii: un robot humanoid cu o înfățișare destul de ramolită, însă suficient de veridică. Pierrot devenise proprietarul lui datorită faptului că domnul Jourdain îl considerase, atunci când îi fusese prezentat spre avizarea unei producții de serie, drept un rebut, calificativ ce-i azvârlise automat în curtea deșeurilor. Îl culesese de acolo – și-l folosise pentru a învăța de la el critică și istorie de artă. Singurele neajunsuri le avusese în legătură cu înlăturarea pretențiilor lui Reubidon de a folosi culorile și pânzele străbunicului – „Pictură de alienat!”, le catalogase el – în scopuri personale.

– Ai văzut? se plânse Pierrot laborantului. L-am jignit și p-ăsta! Ce zi cu ghinion!

Pierrot își roti pentru ultima oară privirile prin cameră. Fără a fi prea confortabilă, camera de la subsol însemnase pentru el primul adăpost demn de acest nume. Așa se explica ușoara undă de regret pe care o simțea acum.

– Te las cu bine, papa Tournesol și, te rog, nu-ți face griji. Totul are să se aranjeze. Cât despre domnul Jourdain... i-o plătesc eu, vei vedea! ...

Un ceas mai târziu, în mansarda unui bloc străvechi, unde-și mutase domiciliul, Pierrot constata cu satisfacție:

– Ei, dom’ Reubidon, am avansat, nu? De la subsol la cucurigu! ... E ceva! Și acum, să ne gândim cum să-i dăm și noi un șut încornoratului ăluia, spuse el manifestând o lăudabilă consecvență în hotărâri. E o chestiune în care cred că poți și vrei să mă ajuți, încercă el să-și întărite colocatarul, uitând cu cine avea de-a face. În definitiv și pe tine te-a jignit! Te-a aruncat ca pe un lucru netrebnic, temându-și reputația de mare specialist în artă. Știi că are o colecție serioasă de tablouri și că se consideră un mare cunoscător...

– E un mare idiot! îl întrerupse Reubidon. Dar colecția sa este demnă de luat în seamă. Rubens, van Gogh, Tizian, Gainsborough... enumeră el.

– Splendid! îl întrerupse Pierrot. Maestre Reubidon ești un geniu. Mi-ai dat o idee strălucită. Presimt că onoarea noastră se află în curs de spălare! Află, maestre, că din acest moment te declar pictor...

– Dar sunt pictor, protestă Reubidon.

– Ești mai mult decât atât! Vei fi Rubens, van Gogh, Tizian, Rembrandt și așa mai departe la un loc!

– Sunt mai bun decât toți la un loc! emise calm Reubidon.

„S-a îmbolnăvit de grandomanie, săracu’, îl compătimi Pierrot. Oricum ar fi însă, nu eu voi fi cel ce i-o va scoate din cap!”

* * *

Peste reședința patronului Marelui concern noaptea așternuse vălul de taină și liniște... Paznici nu se vedeau pe nicăieri și Pierrot știa foarte bine că în privința asta poate fi liniștit. Domnul Jourdain socotea că ține de prestigiul firmei să-și ocrotească larii exclusiv prin folosirea aparaturii de prevenire, semnalizare și imobilizare a spărgătorilor, produsă de concernul său. Din nefericire pentru el, Pierrot luase parte la montarea întregului sistem așa că, la ora aceasta, știa că un simplu scurt circuit la caseta centrală de control a instalației transforma casa într-un Capitoliu fără gâște!

Strecurându-se fără zgomot, Pierrot, urmat la doi pași de Reubidon, ajunse în spatele locuinței patronului unde se afla mascată, sub dalele de granit, ușa de evacuare în caz de incendiu a galeriei subterane. Aici își tezauriza domnul Jourdain banii, metamorfozați în tablouri ale marilor maeștri.

Locul în care pătrunseră cei doi semăna cu un adăpost anti-atomic. Pereții masivi din beton, protejați cu plăci de plumb erau lipsiți de orice deschidere; aerul era însă proaspăt și uscat datorită instalației de condiționare automată, care nu permitea nici cea mai mică variație de temperatură.

De la ultima vizită a lui Pierrot în subterană, petrecută în condiții legale atunci, interiorul nu se schimbase decât foarte puțin. Un puțin năucitor însă! În lumina clară a ultravioletelor, se înșirau de-a lungul pereților chintesența câtorva veacuri de pictură. Se întâlniseră peste ani câteva zeci de capodopere italiene, flamande, franceze... claustrate aici la dispoziția unui singur om!

– Ei drăcie! ... murmură Pierrot, revenindu-și treptat din starea de contemplație prelungită în care căzuse. Ce părere ai, dom’ Reubidon?

Reubidon nu-i răspunse, preocupat să-și așeze șevaletul în fața „Băiatului în albastru”.

– E un fleac, comentă el în loc de răspuns. Într-o oră îl fac mai bine decât e acum.

– Hei, se alarmă Pierrot, ne-am înțeles să copiezi totul cu exactitate. Dacă adaugi sau omiți ceva... aleluia! Planul meu se duce de râpă. Când vom termina treaba, ți-am promis, îți dau culori și pânze pentru o mie de capodopere personale!

– Mă rog, dacă le accepți în halul ăsta... n-ai decât, cedă scârbit Reubidon, obligat să-și înfrâneze personalitatea. Dă-mi analizatorul chimic. Trebuie să stabilesc exact compoziția și dozajul culorilor.

– Poftim, îi oferi Pierrot aparatul cu ajutorul căruia Marele concern își câștigase celebritatea la începuturile sale. Cu el se determinase, printre altele, compoziția lacului viorilor Stradivarius, așa încât se împlineau zece ani de când începătorii scoteau din viorile chinuite tonalități cremoneze, ceea ce, oricum, se accepta mai ușor de către vecini.

– E în regulă, scârțâi Reubidon. Aș putea scoate din paleta mea game cromatice cu mult mai complicate decât astea!

– Minunat, se bucură Pierrot. Mai rămâne problema pânzei...

– Merge, declară Reubidon după câteva minute de cercetare. Textura este aceeași. Va trebui doar s-o îmbătrânesc cu câteva zeci de ani, dar lucrul ăsta îl pot face și după ce termin de copiat.

– Bravo, maestre, dă-i drumul, răsuflă ușurat Pierrot. Pentru noaptea asta rezolvăm două Gainsborough, două Rubens, și un Tizian, iar dacă totul merge bine în cinci zile terminăm.

Și treaba a mers ca pe roate! În fiecare noapte cei doi asociați pătrundeau în galerie, unde Pierrot alegea ca un nabab. iar maestrul Reubidon copia. („Adevărată muncă de ocnaș!” se lamenta el.)

În final, douăzeci de copii identice, dar absolut identice, înlocuiau tot atâtea capodopere subtilizate de Pierrot și depozitate provizoriu în noua sa locuință. Urma acum partea „distractivă”, cum o numea el, încântat că, până aici, lucrurile se desfășuraseră perfect.

Distracția aceasta era însă cât pe-aci să devină funebră, dat fiind faptul că Pierrot omisese din calculele sale efectele ce le-ar fi putut avea o emoție neașteptată asupra inimii domnului D’Artesson, directorul „Galeriilor naționale franceze de artă”.

* * *

Curierul de servici depuse pe biroul domnului D’Artesson un pachet voluminos, însoțit de o scrisoare cu antetul Marelui Concern. „Vă rog să primiți, domnule director, se spunea în scrisoare, modesta donație alăturată, ca o dovadă a stimei ce port Instituției Dvs. Totodată, vă rog să nu faceți public numele subsemnatului în legătură cu această donație întrucât, după cum prea bine cunoașteți, detest osanalele publicitare. Cu deosebită considerație etc. etc. J. B. Jourdain”, se încheia generoasa scrisoare.

Auzi, rechinul naibii, l-a apucat subit modestia! Cine știe ce ciurucuri îmi trimite știind că sunt obligat să le primesc, ba. mai mult, să-i trec și numele în Cartea de Onoare! ...”

Reflecțiile, deloc binevoitoare, își dădură duhul în fața conținutului pachetului. Înainte de a cădea, distrus moralmente, pe fotoliul salvator, domnul D’Artesson reuși să articuleze: „Apă”. Exclamația mărturisea atâta jale, atâta neajutorare, încât instalația de securitate generală, analizând pe loc situația, decretă: „Foc”. Celula antiincendiu declanșă vacarmul sirenelor, iar în biroul domnului D’Artesson țâșniră șuvoaie de spumă, transformându-l pe bietul director într-o statuie de clăbuc. Echipa de pază alertată, a năvălit în birou tocmai la timp pentru a-l salva de la moartea prin sufocare. După ce zarva luă sfârșit, domnul D’Artesson își convocă adjunctul, uluit și el de întâmplare.

– Nu există decât o singură explicație, opină domnul D’Artesson. Sau a înnebunit, sau era nebun mai de mult și noi n-am știut!

– Oricum ar fi, pe noi nu poate decât să ne bucure.

Privirea mustrătoare a domnului D’Artesson invita la mai multă considerație.

– Mă refer, bineînțeles, la donație, se corectă adjunctul.

– Și acum ce facem?

– Ce să facem? Îi expediem o scrisoare de mulțumire și cu asta basta! Vedeți doar că nici el nu vrea mai mult.

– Tocmai asta nu pricep, oftă domnul D’Artesson. Nu înțeleg ce urmărește?

O ridicare din umeri fiind singurul răspuns posibil, scrisoarea, în care cel mai palid epitet alipit numelui domnului Jourdain era: „Mecena al artelor”, a fost întocmită și expediată.

Era sortit, se vede treaba, ca ziua aceea să însemne pentru domnul D’Artesson summum de emoții trăite de-a lungul unei vieți liniștite.

„Ați înnebunit? Mă credeți nebun? Vă țineți de farse?” În încăpere pătrunsese domnul Jourdain. Domnul D’Artesson rămăsese cu gura căscată și acum încerca să-și înghită elogiile ce-i năvăliseră pe buze.

„Ce dracu i-am făcut? se chinuia el să-și amintească. Pe cât e de tâmpit o fi crezut că MECENA înseamnă o înjurătură!”.

Dar nu era vorba de așa ceva, nici pe departe. Pur și simplu domnul Jourdain pretindea a nu fi făcut donații în viața lui!

„Credeau cumva că e capabil să arunce în vânt milioane de franci?”

Nu, domnul D’Artesson nu-l credea capabil!

„Voiau să-și bată joc de el?”

Interlocutorul se lepăda ca de Satana de o asemenea intenție.

„Atunci?”

În loc de răspuns, domnul D’Artesson prezentă scrisoarea cu autograful domnului Jourdain.

„Plastografie!” țipă domnul Jourdain.

„Și asta?” gestul domnului D’Artesson indica pânzele cu pricina etalate pe masa de lucru.

„Sunt false, copii! Originalele n-au ieșit niciodată din colecția mea!”

– Sunt originalele, nu încape nici un dubiu. Tocmai terminasem verificarea, spuse domnul D’Artesson recăpătându-și în sfârșit graiul. Țin să vă exprim încă o dată recunoștința noastră pentru...

Hotărât lucru, bătrânul muzeograf nu pricepea deloc situația. Ferocitatea privirilor domnului Jourdain dictă totuși instinctului său de conservare să se replieze în spatele biroului.

A fost o dovadă de prudență! Pumnul musafirului sfărâma în clipa următoare mulajul de ghips al lui Apollo. O secundă mai devreme, pe direcția respectivă s-ar fi aflat nasul venerabilului director!

Cu mâna bandajată, domnul Jourdain s-a dovedit un partener de discuții suportabil. Dar, pentru că o ținea una și bună: „N-am donat nimic”, iar domnul D’Artesson îi amintea zicala din copilărie: „Mortu’ de la groapă nu se mai întoarce” s-a hotărât rezolvarea neînțelegerii la fața locului.

Aerojetul Galeriilor își luă zborul purtând, în afara părților în litigiu, prețioasele pânze și testerele izotopice de autentificare.

* * *

Pierrot era îngrijorat. Reubidon plecase în oraș să-și cumpere culori și pânză fericit că, iată, venise clipa descătușării! Putea acum să-și picteze capodoperele în voie, îi spusese Pierrot, după ce desăvârșise o răzbunare magnifică, unică după părerea lui.

Sentimentul reușitei era, din nefericire, umbrit de întârzierea inexplicabilă a lui Reubidon. O zi și o noapte reprezentau cam prea mult pentru procurarea materialelor. În așteptare, patrula nerăbdător prin mansardă, promițându-și să administreze dezertorului o carceră de două săptămâni cel puțin.

„Dar dacă...” Pierrot nu-și rostise gândul până la capăt, când picioarele îl și scoseseră în stradă.

„Cretinul, îl desființez, îi tai autoalimentarea dacă-l găsesc acolo... Sfinte Sisoe, ajută-mă!”... gâfâia el, escaladând gardul locuinței domnului Jourdain.

În câteva clipe anulă sistemul de alarmă și pătrunse, aproape rostogolindu-se, în galeria de tablouri. Concomitent, pe intrarea principală își făceau apariția domnul Jourdain – abia respirând sub povara celor douăzeci de pânze, având pentru prima oară ocazia să constate că arta e un lucru greu – și domnul D’Artesson înarmat cu testerele izotopice.

– Ho... hoții!... se bâlbâi domnul Jourdain, nevenindu-i să-și creadă ochilor.

– Mamăă, fluieră Pierrot a pagubă, pregătindu-se sufletește pentru o nouă jignire.

Domnul D’Artesson nu scoase o vorbă, și asta nu fiindcă n-ar fi avut nimic de spus. Era însă pe de-a-ntregul captivat de activitatea unui individ care, absent din realitate, își vedea liniștit de treabă! Individul era Reubidon, iar treaba pe care o făcea ținea, indiscutabil, de pictură.

Așa cum bănuise, prea târziu din păcate, Pierrot, maestrul își statornicise atelierul în galeria domnului Jourdain și, în răstimp, făcuse treabă nu glumă. Mărturie depuneau pereții ornați cu peste cincizeci de picturi a căror manieră te copleșea. Pânza la care punea ultimele tușe, o ariadnică încâlceală de pete de culoare purta titlul „Venus Taurida” și, bineînțeles, semnătura maestrului Reubidon.

Pe lângă pereți, proaspătul reformator al nobilei arte așezase cu grijă întreaga colecție a domnului Jourdain. Mai mult, mânat de o pornire altruistă, găsise de cuviință să facă fiecărui tablou o copie, așa cum descoperi, puțin mai târziu, muzeograful.

Domnul Jourdain era un tip violent, iar punctul său de vedere s-a concretizat și de această dată ca atare. Vârful pantofului său, lansat în plin, atinse spatele lui Reubidon – un spate blindat, fără discuție. Piciorul domnului Jourdain nu beneficia de acest avantaj, iar rezultatul ciocnirii a făcut să vibreze pereții galeriei cel puțin cinci minute! ...

Nu cred că discuția ce a urmat poate fi redată cu ușurință, în orice caz, a fost o convorbire instructivă, plină de vioiciune, mai ales la început, când fostul patron l-a alergat pe Pierrot cam patru ture în lungul galeriei, ținând cu orice preț să-i dea „porție dublă”!

Când, epuizat, domnul Jourdain hotărî să cheme poliția, domnul D’Artesson, fire înclinată spre pacifism, îi demonstră că așa nu rezolva nimic. Mai mult, lumea ar fi aflat că posedă câte două tablouri pentru un original, fiindcă, îl asigura el, testerele izotopice nu puteau deosebi copia de original!

– Domnul ne-ar putea lămuri, eventual? se adresă el lui Pierrot.

– Asupra celor expediate Galeriilor, da – răsuflă ușurat Pierrot constatând că, pe moment, primejdia se îndepărtase. Am trimis acolo originalele.

– Slavă ție, doamne, și pentru atât, oftă domnul Jourdain. Tot e ceva!

– E pe naiba, se impacientă domnul D’Artesson și începu să cotrobăie nervos printre teancurile de pânze. Cu astea e și mai rău! Le-am amestecat cu celelalte două copii de aici vrând să le verific....

Domnul Jourdain icni scurt, ca un boxer lovit sub centură.

– Poate, cumva, dumneavoastră? ... se întoarse întrebător muzeograful către Reubidon.

– Maestrul Reubidon... se prezentă autorul inconștient al dezastrului. Desigur, dacă aveți răbdare... Vopselele și pânza cu care am lucrat sunt tratate în așa fel încât, peste aproximativ șaptezeci de ani culoarea dispare și, deci...

Era picătura în paharul plin! Domnul Jourdain leșină... Nici cele mai optimiste calcule nu-i permiteau să creadă că va atinge vârsta de o sută treizeci de ani!

Când s-a trezit, într-un acces de furie melancolică, patronul Marelui Concern a semnat donarea întregii colecții către Galeriile Naționale, cerând în schimb discreție totală asupra celor întâmplate.

„Las’ să admire, dobitocii, se consola el. Mai mult ca sigur, n-au să reușească să expună originalele... Eu, cel puțin, voi intra în istorie! ...

Eduard Jurist

Congresul Backster

Congresul urma să se țină chiar în Grădina Botanică. Se aflau acolo peste patru mii de delegați din toate țările, de pe toate continentele. Deschiderea oficială a fost însă amânată de trei ori pentru că, în ciuda tuturor măsurilor adoptate – dezbaterile fiind secrete – s-a constatat, de fiecare dată, prezența nedorită a unor ziariști. (Unul a avut ingenioasa idee să se ascundă în boilerul care încălzește sera, dar a fost cât pe aici să se înece, iar altul n-a pregetat să se ascundă într-o ladă cu îngrășăminte naturale lăsată din neglijență într-un colț) în cele din urmă, când n-a mai fost detectată nici o prezență străină, lucrările au fost deschise în mod solemn. Marea majoritate a delegațiilor se găsea în ampla și moderna seră, dar lucrările erau urmărite și din parc ca și din pavilioanele anexe. Deși fiecare delegat avea prins, cum se obișnuiește, un ecuson cu numele și regiunea geografică de unde venea, se conveni ca în actele Congresului, el să fie numit cu numărul de ordine sub care era înregistrat. Cu toate că participanții afișau o reținere deplină, un ochi atent ar fi putut observa că în atmosferă domnea o anumită tensiune. Așa cum s-a aflat mai târziu, delegații nu știau că pretutindeni fuseseră amplasate microfoane și senzori invizibili de mare sensibilitate, ce înregistrau cele mai fine reacții, comunicându-le Computerului Alfa Sigma 52, cea mai recentă realizare în domeniu. Terminalul calculatorului era instalat într-o cazemată subterană, fiind urmărit zi și noapte de o echipă de specialiști. Se pare chiar că unul dintre aceștia (din motive ce nu au fost clarificate) a transmis presei stenograma Congresului, din care reproducem și noi câteva fragmente.

Congresul, după cum se vede, a folosit o metodologie oarecum diferită de altele. S-a lucrat fără prezidiu și fără președinte. Delegații luau cuvântul de la locurile lor, completându-se reciproc. Alte precizări le vom face pe parcurs.

Delegatul MN2005

Stimați colegi, se împlinesc 20 de ani de când un polițist ingenios, Mr. Backster, a întrevăzut posibilitatea folosirii detectorului de minciuni în lumea plantelor. A fost o simplă întâmplare dar ea a caracterizat cât se poate de semnificativ relațiile dintre specia umană și lumea vie înconjurătoare. Dacă urmările aplicării numitului efect Backster nu au fost întotdeauna dintre cele mai fericite, el a pus totuși în evidență faptul că lumea plantelor este situată pe o cu totul altă scară a dezvoltării decât se crezuse până atunci. S-a înțeles din acel moment că plantele sunt guvernate nu numai de procese fiziologice ci și de un complex de factori care nici azi nu a fost deplin elucidat. E vorba de comunicare, de transmitere a informației, ba chiar de ceea ce s-ar numi, dacă vreți, atitudine comportamentală. De aceea, ideea domnului Cleve Backster poate fi socotită o adevărată piatră de hotar și propun ca Forumul nostru să primească numele de Congresul Backster! Pe terminalul calculatorului se succed o serie de cercuri concentrice colorate. Convertizorul sonor explică: aplauze. Pe ecran se pot observa și câteva zone negre – abținerile.

Delegatul F 790543:

– Într-adevăr, au trecut douăzeci de ani de atunci. Din păcate, douăzeci de ani care n-au adus la viață Sahelul cu secetele sale catastrofale, în timp ce sub calotele polilor continuă să-și târască existența abia câteva specii de licheni. În zonele cu climă mai blândă, în schimb, au fost organizate complexe agro-industriale care au intensificat la maximum exploatarea lumii vegetale. Când marea concurență de pe terenul hidrocarburilor a luat sfârșit, s-a dezlănțuit o concurență fără precedent în sfera spațiului alimentar. Mai acerbă, mai irațională decât cele de până acum. Au apărut și forme de concurență paradoxale, necunoscute până mai ieri. Dacă țările producătoare de petrol îl vindeau țărilor care nu-l aveau, faptul era cât se poate de explicabil (ele achiziționând în schimb tehnologie avansată), vinderea produselor agro-alimentare către țările bogate nu s-a justificat întru totul...

Delegatul UX 278:

– Stimate coleg, trăim într-o lume a interdependențelor., înseamnă să dovedim că nu cunoaștem concepțiile actuale privind cultura. Nici agrotehnica nu mai poate fi aplicată cu mijloace depășite. E nevoie de utilaje moderne ce nu pot fi achiziționate decât pe baza așa numiților dolari verzi.

Un delegat din sală:

– Dolarii totdeauna au fost verzi...

Cercuri colorate pe ecranul terminalului: animație.

– Ar fi foarte simplu dacă și dolarii verzi ar putea fi cultivați în grădină. Deocamdată nu s-a găsit soluția și, așa cum și în natură se stabilesc anumite echilibre, tot așa și în societatea umană sunt necesare anumite echilibre economice. Așa numitului dialog (de multe ori al surzilor) dintre Nord și Sud, i s-a adăugat cel dintre sătui și flămânzi. Curios e faptul că nu totdeauna bogații sunt sătui și flămânzii săraci!

Pe ecran: pătrate roșii și verzi: aprobări unanime...

În continuare delegații abordează o largă serie de probleme privind economia agricolă. Următorul vorbitor este întâmpinat cu rețele albastre pe ecran, dovedind larga lui notorietate în rândul celor prezenți.

Delegatul SG 54:

– Vă rog să-mi permiteți să mă ocup nu atât de aspectele legate de practica nemijlocită, ci de ansamblul unor concepții care prezidează relațiile dintre om și natură. Este cunoscut faptul că în stadiile primare ale dezvoltării civilizației, și omul făcea parte din natură. Poate nu întâmplător unele mituri au socotit acele vremuri paradiziace. Pe urmă...

Voce din sală:

– A fost o mare greșeală că individul umanoid a fost lăsat să coboare din copaci. Dacă ar fi găsit acolo suficientă hrană, Terra ar mai fi fost și astăzi o planetă fericită...

Ecranul se întunecă. Apar puncte și linii verzi – proteste vehemente.

Din nou delegatul SG 54:

Văd că ideile de așa zisă umanizare a mediului sunt împărtășite de numeroși delegați. Tocmai aici e nodul numeroaselor confuzii. Spuneam deci că de la etapa inițială când omul făcea parte din natură, prin activitatea sa de homo faber, el s-a desprins din mediul ambiant și și-a propus să-l supună, să-l subjuge, să devină stăpânul absolut al naturii, săvârșind aceleași crime împotriva naturii ca și cele săvârșite în cealaltă colonizare. Sigur, astăzi suntem într-un alt moment al civilizației, dar putem constata că și astăzi se practică o exploatare mult mai subtilă, mai periculoasă...

Intervenție din sală:

– Cu totul de acord cu teza stimatului SG. Mai mult, pe plan social, unii teoreticieni fac mare caz de escaladarea violenței. Se pare că așa e. Dar este total ignorată, sau escamotată, violența practicată împotriva naturii. Un individ uman în stare să taie cu securea un brad, e în stare să omoare și un pui de focă și să comită o agresiune antiumană. În esență e același lucru. Diferă motivațiile raportate la morala umană. Trebuie de aceea să luptăm pentru o nouă morală, o morală superioară, imorala ecologică.

– Mulțumesc pentru completare. Total de acord. Ceea ce trebuie să înțeleagă specia umană, la urma urmei, în propriul ei folos, este că natura nu este numai un sistem de scări ale nivelelor evoluției ci, și aici este esențialul, un ansamblu de interdependențe în care biounitățile depind vital unele de altele și, din acest punct de vedere, omul nu este superior copacului, copacul nu este superior păsărilor, păsările nu sunt superioare insectelor, ci toate depind unele de altele...

Voce din sală:

– Nimeni nu mă va împiedica să cred că omul este departe de a fi ființa superioară care se crede. Specimenul care socotește că se poate eterniza, gravându-și numele pe trupul unui arbore sau care folosește natura ca simplu decor pentru pretențiile sale estetice, n-are nici o șansă să-și dovedească superioritatea...

Discuțiile continuă cu înverșunare. Se propune înființarea unei Ligi pentru protecția plantelor, mai precis de autoprotecție.

– Stop! Mă opun cu toată hotărârea.! Congresul nostru este un congres strict științific. Chiar dacă au fost și unele intervenții care implicau zona socialului, lucrul era normal căci s-a înțeles în cele din urmă că nu se poate vorbi de un social abstract, ci de unul condiționat geoclimatic. Dar de aici și până a face politică! Știți bine că încă în urmă cu 15-20 de ani au apărut tot felul de partide zise ecologice. De fapt, ce erau aceste partide? Credeți că le păsa lor de natură? Nicidecum! Doreau ca, folosind această nouă demagogie, să pună mâna pe putere. Vă asigur că orice fel de organizare va fi în cele din urmă manipulată! Eu cred că speciile de plante sunt în măsură să se apere singure – de altfel au dovedit-o prea bine de-a lungul mileniilor...

* * *

În elegantul său birou de la sediul Interpolului, șeful departamentului „Mișcarea ideilor subversive”, citea plictisit ziarul. Apoi își convocă colaboratorii:

– Să-mi aflați în timpul cel mai scurt cine sunt cei ce se ascund sub indicativele astea...

– Au toți nume latine, boss...

– Crezi că sunt din America latină?

– A, nu, sunt din lumea întreagă.

Și subalternul începu cu multă precauție să-i explice șefului despre ce era vorba. Când termină, șeful trânti furios cu pumnul în masă.

– Păcat că Backster ăsta nu a fost subalternul meu! L-aș fi învățat eu minte! Poftim, acu’ să urmărim și ce gândesc plantele despre noi!

Victor Kernbach

Un salt pe candelabru

În anul în care el nu îndrăznea măcar o dată să mărturisească că nu-i place opera, unii o căutau cu tot dinadinsul ca pe o delectare supremă. Provincialii venind în capitală nu cutezau să-și încheie călătoria până nu se duceau și la Operă. Opera ajunsese aproape tot atât de solicitată ca meciurile internaționale de fotbal. Lui însă opera nu-i plăcea. Asculta foarte des muzică, dar nu izbutise să înțeleagă cum poate sta omul rapid al sfârșitului acestui secol ascultând emoțiile întinse ca guma de mestecat pe o durată cu totul neverosimilă, când în răstimpul unui singur „ah” cântat pe scenă, hoții puteau prăda casa eroinei, iubitul să plece în alt oraș, ea însăși să nască un copil sau măcar să renunțe la ideea ce-i venise o dată cu începutul notei. Iar în această seară el trebui să se ducă la Operă cu logodnica lui. Nu apucase să mănânce cu dânsa din același blid sacramentalul car de sare ca s-o cunoască deplin, așa că nici nu știa dacă ei îi place opera sau nu. Știa numai că nu-i place lui. Totuși logodnica și-o iubea, deci nu era în stare să-i refuze acest spectacol de Operă.

Ședeau liniștiți în centrul balconului, lângă balustradă, și un bărbos grav ducea o ceată de soldați străini pe niște căi păduratice, după cât se pare în altă parte decât doriseră ei, fiindcă soldații deodată se supărară, amenințându-l cu moartea. Cât durase toată fraza muzicală a amenințării, bărbosul ar fi putut să fugă, dacă bineînțeles nu era obligat să cânte după câteva minute și el. De aici toată tragedia.

Logodnicul ațipi în fotoliul său, dar se trezi numaidecât de frică să nu-și supere logodnica. Se uită la ea cu coada ochiului și constată fericit că ea nu observase, fiind absorbită de învălmășeala de oameni și voci de pe scenă.

„În definitiv, își zise, aș fi putut să nu mă duc, dar sunt... cum sunt? Sunt laș? Nu cred că sunt laș... sau sunt și nu știu. Nu, nu sunt laș. Dacă îi place, atâta concesie pot să fac și eu... Da, dar Orestia ei nu i-a plăcut și s-a supărat că am dus-o la Orestia!”

Se aplecă puțin peste balustradă, cu bărbia pe mâinile puse una peste alta, și cercetă sala: spectatorii ședeau solemni. Zări pe unul care mânca discret bomboane sau altceva dintr-o pungă. Vecinii spectatorului din stal nu protestau, deci acela mânca fără îndoială bomboane de ciocolată sau alte dulciuri moi. O pereche ședea îmbrățișată, atâta cât îngăduia decența hainelor de seară și a spectacolului de operă care nu era spectacol de cinematograf. Tânărul logodnic simți totuși că-i e somn, dar era bine-crescut și de altfel își dădea seama că nici grija de a nu se face de râs, nici zgomotul de pe scenă nu-l vor lăsa să doarmă liniștit. Uitându-se indiferent la ceea ce se petrecea pe scenă, se simți din ce în ce mai dislocat din realitatea înconjurătoare, până se pomeni gândind ceva la ce nu se așteptase nici el.

„Aici ar trebui un nerv – își zicea – o inovație care să schimbe totul. La Verdi uneori mai merge, deși totul este convențional și acolo... Nu. hotărât, trebuie un nerv inedit... Care nerv? A, da, poate dacă s-ar sincopa toată muzica asta și pașii ar fi mai iuți, s-ar înveseli totul. Sau altceva, din sală...”

Privi sala, unde nu se schimbase nimic, apoi ridică ochii alene spre tavan și văzu marele candelabru. I se păru că acesta se clatină, îl privi o clipă fix, dar candelabrul nu se clătina și își dete seama că numai ochii lui erau de vină, fiind obosiți. Luă programul și se uită înspăimântat: mai erau două acte și un epilog. Se aplecă spre urechea logodnicei, care-l dezmierdă fugar pe obraz. Îi spuse în șoaptă:

– Mai,durează. N-ai vrea să ieșim puțin în foyer?

– Lasă-mă să ascult! se supără ea în șoaptă. Vrei să creadă lumea că arta ne plictisește?

El se retrase, privind din nou către scenă.

Actorii gesticulau mereu și unii își umflau așa de tare pieptul încât le zvâcnea câte un picior la câte un final de notă. Tânărul logodnic începu să zâmbească. Îi venise în minte situația neplăcută ce s-ar produce deodată, din cine știe ce cauză, dacă toți cântăreții aceștia ar deveni imponderabili. Negreșit, ar zbura toți care încotro, unii lovindu-se cu perucile de tavan, și, poate că gestul oblic al primadonei ar face-o să fie proiectată direct spre candelabru.

– De ce râzi? îi șopti cu mâhnire logodnica. Scena e tristă!

El tăcu, dar îi veni altă idee.

„Dacă aș izbuti cumva o degravificare a corpului meu, ar fi tare nostim. Aș zbura atunci chiar eu, ca nu știu ce erou dintr-o carte englezească”.

Se uită îndelung la marele candelabru stins, încărcat de tot felul de piese inutile.

„La urma urmei, n-ar fi mare lucru. Probabil că nu există antrenament nu știm cum să facem... Nu mă prea pricep, dar dacă aș putea să ordon tuturor gravitonilor din mine să mă asculte, să le anihilez forța. În definitiv, biocurenții pot fi dirijați telepatic după un antrenament bine coordonat... și parcă era ceva... știu că țineam minte ceva și am uitat...

Se încruntă, fără să-și dea seama că tocmai atunci pe scenă se petrecea ceva foarte grav și o auzi pe logodnica lui spunându-i încet:

– Îți place, nu-i așa?

„A! își spuse el atunci. Pentru asta n-ar trebui nimic mai mult decât concentrarea preocupării. Tot n-am nimic de făcut, n-are ce să mă distragă. Ia să încerc... În fond, omul e o mașină complexă, cu un bun sistem de autoreglare. Zău așa!”

Dar deodată se lumină. Asta era! Cineva, un om de știință cu care era prieten, îi vorbise mai deunăzi de ceva similar. Își pipăi mașinal buzunarul de la vestă. Vesel, scoase un plic de celofan complet lipit. Acum își aduse aminte ce era: concentrarea voinței putea dirija degravificarea temporară a corpului numai în urma inhibării substanței volatile din plic. Era invenția acelui prieten, încă nebrevetată. Se codi puțin, dar apoi băgă discret micul plic în gură, strânse buzele și îl mușcă. Simți cum i se răspândește în plămâni un aer straniu. Și începu să-și concentreze voința, uitându-se acum numai la candelabru. Un timp crezu că ațipește. Dar, mai târziu, starea lui se schimbă precipitat. Simțea cum dispare treptat totul din jurul său, începu să nu mai audă nici chiar vocile de pe scenă. Era însă foarte lucid. Privea țintă numai candelabrul. La un moment dat observă că își pierde chiar greutatea și nu mai simți nici arcurile fotoliului sub șezut. Se apucă de rezemători, fiindcă i se păru că se înalță. Greu fusese numai primul efort; acum își stăpânea – nici el nu știa prea bine cum, sau doar își închipuia că nu știe – toată existența. Își desprinse mâinile de pe rezemători și băgă de seamă că se ridică în aer.

Făcu repede un gest și reuși să-și orienteze saltul spre candelabru. Când ajunse după o secundă acolo, se apucă zdravăn cu mâna de un braț al candelabrului ca de un scaun. Auzi un clinchet destul de puternic: sunau figurile geometrice de cristal. Se așeză mai comod, ca într-un copac. Se uită în jur. Primadona rămăsese cu gura deschisă, însă mută, toți spectatorii încremeniseră. El era liniștit. Își scoase tacticos port-țigaretul din buzunar, își aprinse o țigară, fumă. Sala și scena tăceau în încremenirea în care fuseseră surprinse de saltul lui. Se gândi că totul s-a petrecut atât de ușor, și totuși nimeni nu sărea pe candelabre. „Nimeni, își zise, n-a mai făcut salturi antigravitaționale, însă numai din cauza prejudecăților, din cauza lipsei de îndrăzneală științifică. Da, și plicul cu substanță volatilă. Iată, eu...” Dar începu să se simtă obosit. Își fumase țigara. O stinse discret, apăsând-o de unul din ciucurii de cristal, apoi făcu un salt elegant îndărăt și se așeză liniștit în fotoliul său de lângă logodnică. În clipa aceea gura primadonei se mișcă, și ea își urmă nota înaltă pe care o întrerupsese. Mișcarea din scenă fu reluată. În schimb publicul, cel puțin spectatorii de la balcon, priveau încă îngroziți. Logodnica însă plângea. Se uită tristă la el și spuse printre sughițuri:

– De ce ai făcut asta? Ca să mă faci de râs, nu-i așa?

– Nu draga mea, începu el: am vrut numai...

– Lasă că știu eu! zise ea cu reproș. Crezi că nu știu eu că...

Și începu iar să plângă. Apoi nu mai plânse deloc, fiindcă pe scenă fata bărbosului cânta o invectivă tărăgănată împotriva soldaților care (logodnicul nu știa precis, căci, scăpase un moment cheie) pesemne că-l omorâseră pe bărbosul ce îi derutase și care era tatăl ei.

Un vecin de scaun se aplecă totuși spre logodnic și-l întrebă politicos:

– Spuneți-mi, vă rog, dumneavoastră chiar ați sărit adineaori pe candelabru, sau mi s-a părut?

Logodnicul se uită la vecin, apoi privi candelabrul și spuse jenat:

– Nu știu sigur.

Marcel Luca

Și dacă undeva în univers cresc cactuși?

1. Amândoi, ajunși la mijlocul podului MICHELANGELO se opriră fără voie, primind câteva minute, tăcuți, parfumul răcoros care pulsa dinspre Parcul Rozelor.

Mai impulsivă, Ioana ieși prima din reverie; prinzându-l de mină și râzând, îl smulse de lângă parapetul de beton, făcându-l să alerge împreună cu ea, silindu-l să-și potrivească mereu mersul cu pașii ei mărunți.

Alergară ca într-o transă, pe firul marcajului alb de pe mijlocul autostrăzii; ocoliră în aceeași goană voluptoasă peluza semnului giratoriu, pătrunzând pe aleea asfaltată care ducea spre cantina Universității.

Dinspre cămin, se auzeau, estompate, frânturi de râsete și acorduri de chitară.

Se opriră în sfârșit aproape în centrul spațiului verde ce desparte orășelul studențesc de autostrada care curge alături de apele Begăi.

Răsuflau adânc și inima ei bătea repede, iar obrajii, și mai ales buzele, îi erau fierbinți. Adrian simțise asta atunci când o sărutase deja de câteva ori, aproape fără s-o știe, cu o ușurință pe care nu și-o bănuia în clipele în care, la cursuri sau la reuniuni, o privea pe furiș.

– Te iubesc, Ioana, rosti el mai întâi în șoaptă, apoi mai tare, mai febril, printre sărutările la care ea răspundea tăcută și incredibil de supusă.

– Dragul meu... murmură ea în cele din urmă, atâta doar, căci un nou sărut, îi pecetlui buzele.

– Nu-mi spune nimic, Ioana! Lasă-mă să te privesc... Ești frumoasă... Ești atât de frumoasă!

Păstrându-și palmele pe umerii rotunzi și cuminți. Adrian se dezlipi de ea, dându-se cu un pas înapoi. În momentul în care simți un obstacol în spate, îl scutură un fior scurt, dar intens.

Sări într-o parte, izbucnind în râs. Se sprijinise de un cactus destul de curios, plantat la marginea aleii.

– Ai mai văzut cactusul ăsta?

– Nu, răspunse Ioana, privind cu curiozitate cilindrul țepos, înalt cât un stat de om, printre ale cărui ace lungi vibrau în aer căușele mici și aproape transparente ale unor flori ciudate, dispuse într-o simetrie desăvârșită.

– Probabil a fost plantat astăzi. Oricum, e o specie foarte rară; nici nu-mi amintesc să fi văzut vreodată ceva similar.

Ioana întinse mâinile pentru a mângâia una din florile acelea străvezii, dar un șoc scurt o făcu să se tragă speriată spre pieptul băiatului. O clipă își simțise degetele arzând și un val de căldură îi străbătu trupul, moleșind-o ca preludiul unui leșin.

Își reveni și, lăsându-se tăcută pe brațul lui Adrian, porniră spre cămin.

2. A doua zi, în drum spre Institut, trecând cu pași grăbiți pe lângă cactusul din ajun, Ioana îl găsi mai puțin misterios, aproape banal, cu toate că buricele degetelor îi erau încă înroșite și străbătute de o mâncărime măruntă, ca după urzicătură.

Spre seară, ieșind de la bibliotecă, îl găsi pe Adrian așteptând-o nerăbdător. Hoinăriră puțin prin oraș, apoi porniră „spre casă”.

Văzură de departe cum, în jurul locului pe care era plantat cactusul, un grup numeros de fete și băieți se înghesuiau – minune! – fără să vorbească și să gesticuleze. Se apropiară.

Dinspre trunchiul țepos al plantei își auziră vocile, voalate ușor, ca într-o înregistrare pe o bandă magnetică:

„Nu-mi spune nimic, Ioana! lasă-mă să te privesc... Ești frumoasă... Ești atât de frumoasă!”

„Ai mai văzut cactusul ăsta?”

„Nu...”

„Probabil a fost plantat astăzi. Oricum, e o specie foarte rară...”

Adrian era uluit. Ținând strâns mâna Ioanei, aproape fără să simtă umerii celor care se înghesuiau, hotărâți parcă să învețe pe dinafară replicile lor rostite cu o seară înainte, căuta o justificare rațională fenomenului care se dovedea a fi cel puțin ciudat.

După aproximativ treizeci de „emisii” se așternu tăcerea. Tinerii izbucniră gălăgioși, comentând cu aprindere ceea ce unul numea „pastilă radiofonică sentimentală”. Câțiva socoteau că în interiorul cactusului era instalat vreun difuzor controlat de cine știe ce farsor de la „Electro”.

Cu toate că o mai pățiseră, unii încercară din nou să atingă planta, dar renunțară repede, îndepărtați de șocuri uneori violente, față de care izolarea improvizată a mâinilor cu o batistă sau un material mai gros se dovedea ineficientă.

Se lăsase noaptea, când ultimii curioși se îndepărtară.

3. În următoarea zi, dimineața, cactusul a dispărut. Încercările câtorva curioși, și mai ales ale lui Adrian, de a găsi o dovadă revelatoare, oare să explice existența atât de scurtă și de ciudată a bizarei cactacee se dovediră zadarnice.

Amprenta circulară, cu un diametru de câteva palme și o înălțime de un deget, în care stătuse timp de două zile se dovedea a fi o urmă care ducea poate pe un drum vertical inaccesibil! ...

Marcel Luca

Imposibila revedere

Pentru Tom, misiunea aceasta era destul de plicticoasă ca s-o considere o povară. Ghinionul lui era că pilota singura cosmonavetă de cursă lungă, una dintre acele nave de interceptare a cărei mare mobilitate îi rezerva întotdeauna un rol important în activitatea unei expediții complexe, dar fără inițiative de anvergură.

„Aura” se detașase de marele convoi ca să intersecteze curioasa zonă a „Papucului Adelei” (despre care exista consensul general că nu reprezintă altceva decât un gol imens inexplicabil în marginea densei galaxii Danaceneiene), urmând să ajungă pe Pământ la două luni după celelalte nave ale convoiului ce studiase acea galaxie.

E lesne de înțeles mirarea lui Tom, când la vreo trei săptămâni de la pătrunderea în zonă, constată că ordinatorul central reduce viteza „Aurei”, fixând-o în cele din urmă la vreo 80.000 km/secundă.

Undeva, în centrul zonei, locatoarele detectară, cu un mare coeficient de nesiguranță, activitatea foarte slabă a unui astru ale cărui dimensiuni erau, totuși, în mod paradoxal, uriașe.

Tom, care, în pofida unor vechi ștate de serviciu, nu făcuse nici o descoperire mai însemnată, fu copleșit de emoția pe care o încearcă oricare explorator atunci când trebuie să-și. boteze descoperirea. După îndelungi deliberări cu sine Însuși, dădu singuraticei și misterioasei stele numele de „Adela”.

Timp de 11 zile, Tom a stat închis în centrul de calcul al navei. Motoarele de frânare funcționau continuu. Efuzoarele mobile de corecție își aruncau cu regularitate jeturile în spațiu.

Automatele care înregistrau elementele optice au fost la un moment dat blocate de ordinatorul central, care desena pe ecranele de serviciu liniile de forță ale unui enorm astru invizibil. Cu greu și-a dat seama Tom că în zona „Adelei” materia nu putea fi percepută vizual.

În a 12-a zi, astronava se găsea la perigeu față de stea. Contoarele nu înregistrau nici un fel de radiație. Tom, care adormise, obosit de sclipirile voalate și cu frecvențe monotone ale aparaturii de control, a fost trezit de semnalele surde ale ordinatorului central, ce pusese din nou în funcțiune receptoarele video ale navei. Teleobiectivul fixat spre astrul invizibil acoperea ecranul nr. 6 cu imaginea unei imense pete sidefii aproape transparente. Pe ecranul 5, care prindea un unghi diferit, stăruia curbura uriașă a „Adelei”, peste limita căreia se răzvrăteau protuberanțe abia vizibile.

Tom era năucit de revelație. Nimerise în apropierea stelei într-un moment în care aceasta își intensifica activitatea și devenea parțial vizibilă. Revenindu-și, începu febril să coordoneze funcționarea automatelor. La intervale scurte, ordinatorul făcea cunoscută situația zonei de influență a câmpurilor create de astru, a cărei vânzolire înregistra pe graficele de pe ecrane curbe tot mai ascendente.

Forța de atracție, inițial neînsemnată – infimă față de volumul „Adelei” – creștea și ea în mod simțitor.

În fața elementelor primite, pilotul automat ceru permisiunea de a pune în funcțiune motoarele principale pentru accelerarea „Aurei”, după 25 minute câte erau necesare pentru trecerea pe orbita transgalactică.

Tom ezită. Abia după 40 minute, când constată că limbile vagi ale protuberanțelor devin tot mai imense și mai dezordonate, decise cuplarea motoarelor de corecție. Dar, tocmai în momentul în care „Aura” se deplasa pe o orbită de tranziție, o trombă gigantică se desprinse de stea și, parcurgând cu o viteză fantastică spațiul până la navă, o învălui timp de câteva fracțiuni de secundă.

Cele două minute și mai bine, ce au fost necesare pentru interceptarea astronavei, au fost pentru Tom clipe de o intensitate infernală, fiind convins că nu poate însemna decât sfârșitul; spre surprinderea lui însă, interferența cu tromba radiantă n-a avut nici un efect perceptibil.

„Aura” intră curând pe orbita transgalactică unde oglinda parabolică, transformându-se într-un soare miniatural, acceleră viteza până la pragul luminic.

Cu mult înainte de pătrunderea în sistemul planetar al Soarelui, „Aura” începu operația de frânare. Simultan, Tom învălui întreaga astronavă în câmpul creat de „reversonit”, după excitarea acestuia cu un sistem de fascicole laser.

Declanșarea inversorului temporal reprezenta cel mai dificil examen pentru astronauții de cursă lungă. Au fost suficiente cazuri în care expediții cosmice s-au înapoiat pe Pământ cu mult înaintea plecării lor sau au dispărut pur și simplu în trecut.

După realizarea anulării paradoxului temporal, Tom luă legătura cu prima stație spațială automată pe care o reperă la vreo 58 milioane de km de Pluton. Aceasta, având misiunea raționalizării traiectoriilor navelor care pătrund în sistemul „Aurei” de către stațiile speciale de ghidaj spațial. Cu promptitudine, Pământul răspunse primului apel, Tom având bucuria să vadă pe ecran fața Ei, copleșită de fericire. Mary îi ura „bun venit”.

Centrul de coordonare de pe cosmodromul „Armstrong” îi comunică faptul că nu recepționează nici o imagine, cerându-i să verifice emisia video – verificare ce nu dădu nici un rezultat.

Timp de două zile, până la intersectarea orbitei planetei Marte, convorbirile au avut un caracter banal, de rutină, când un dispecer de pe Phobos interveni cerându-i lui Tom poziția precizând că se îndoiește de precizia calculelor întrucât nici un complex optic nu localiza astronava.

Bănuind o eroare a ghidajului spațial „transolar”, Pământul trecu la supravegherea traiectoriei „Aurei” cu .ajutorul radiotelescoapelor de pe sateliții săi artificiali.

Tom, aflat la câteva milioane de kilometri de Pământ, opri motorul fotonic, cuplând pentru ultima oară rachetele clasice de frânare. Cu opt ore înainte de aterizare, Tom fu chestionat de o comisie desemnată de Consiliul expedițiilor galactice în legătură cu parcurgerea zonei „Papucului Adelei”.

Bătrânul Xit Selmar, o personalitate proeminentă în consiliu, sfârși prin a-i cere în mod solemn să nu intercepteze nici un program al rețelei mondiale stereovideo. Contrariat, ceru lămuriri. Selmar îi răspunse că Pământul stabilise existența unei situații neobișnuite, pe care o va cunoaște numai după terminarea misiunii.

Tom își regăsi sângele rece și nu mai stărui. Se gândi că, probabil, în timpul evoluției „Aurei” în apropierea stelei, se defectaseră sistemele de dirijare automată, iar cei de jos nu vor să-l alarmeze. Se instală concentrat în fotoliul punctului de comandă, pregătind nava pentru aterizare.

III

Fixându-se temeinic pe platforma metalică a rampei, „Aura” fu inundată de liniște pentru prima oară după trei ani de peregrinări. Tom se sculă greoi și se îndreptă spre lift, care-l urcă până la compartimentul de evacuare. Acționând claviatura discului-Coandă, în care urcase, se gândi că toate ansamblele navei funcționează perfect – motivul interdicției bătrânului Xit fiind probabil cu totul altul.

Trapa se deschise, discul plană ușor, ieșind din corpul navei.

De jur împrejur, la o distanță apreciabilă, se afla o mulțime imensă de oameni. Tom își conduse aparatul spre turnul de control, lângă care ateriză. Coborî. Intre el și mulțime se afla Mary. Se avântă spre ea, dar micșoră pașii, constatând tăcerea deplină ce-l învăluia.

Mary plângea încet, sprijinindu-se cu o mână de ecranul unui aparat îngust de stereoviziune, cuplat cu un teleobiectiv direcțional spre axa „Aurei”. Începu din nou să alerge, fixându-și încordat privirea pe fața udă de lacrimi a Mary-ei. Ajunse la ea, o cuprinse în brațe și, mângâindu-i părul lung, îi sărută obrajii palizi, fruntea și ochii. Sufocat de emoție, reuși în cele din urmă s-o întrebe pentru ce plânge, de vreme ce el, Tom, s-a reîntors.

Mary, căutându-i cu palma – ca o oarbă – fața, i-o îndreptă spre aparatul de stereoviziune. Pe ecran, nu exista decât imaginea rampei și a antenelor de ghidaj; „Aura” nu se vedea.

– Oh, Mary... bâigui el... Ce-i asta?

– Și astronava... și tu... Tom... pentru noi, sunteți... Invizibili!

Marcel Luca

Ultimul zâmbet al Juanitei

(Mileniul IV)

Acum, când sistemul celor șapte stele ale Juanitei a devenit vizibil, sentimentul pe care l-am simțit nelămurit la început, s-a transformat într-o tristețe răscolitoare. Și – același ne justificat sentiment de vinovăție și tristețe îl citesc pe chipurile însoțitorilor mei de pe celelalte astronave ale convoiului, atunci când îmi transmit Videofonic rapoartele zilnice.

Îi înțeleg.

În acest moment, la un miliard de km distanță, imensa imagine a Juanitei abia mai încape în conturul ecranului panoramic central.

Loss și Juanita...

Cât de ciudat și cât de complex poate fi sufletul omului! Cât de neprevăzute pot fi reacțiile născute din bucuriile și mai ales nefericirile sale, nelămurite în adâncul lor, nici de testele psihologice atât de perfecționate ale mileniului trecut.

Căci, care calculator ar fi putut prevedea, nu sacrificiul Juanitei, ci gestul prin care Loss și-a materializat disperarea la dimensiuni cosmice; iubirea lui care l-a determinat să refuze conștient îndeplinirea misiunii, cum nici un alt astronaut n-a făcut-o nici înainte, nici după el.

...S-a scurs aproape un mileniu de când astronava uriașă și greoaie s-a apropiat de acest îndepărtat colț al galaxiei. Loss și Juanita, stăpâni ai unor fantastice rezerve de energie, aveau misiunea de a restructura la nivelul civilizației de tip Dyson sistemele planetare ale celor șapte stele. Pe imensele pelicule materiale care trebuiau să îmbrace aștrii, urmau să se instaleze alte miliarde de miliarde de oameni.

Se iubeau.

Știm doar aproximativ cum a murit Juanita.

Se pare că, fiind de cart, a înregistrat o avarie la vidul din motoarele fonice. Securitatea navei presupunea o intervenție imediată în plină sursă de iradiere.

A renunțat să-i comunice lui Loss situația, rezolvând-o singură, și murind la înapoiere, înainte de a-și putea dezbrăca scafandrul pe care-l folosise.

De aici începe extraordinarul.

Disperarea lui Loss a fost atât de imensă, atât de nefirească, încât, începându-și opera, nu s-a gândit nici măcar o clipă că înfăptuiește și cea mai inimaginabilă trădare față de semenii săi.

Energia de care dispunea era rodul muncii a miliarde de oameni. Rostul ei era să defrișeze spații noi, să asigure evoluția pe mai departe.

Dar el a hotărât altfel.

Selecționând hologramele Juanitei, a ales-o pe cea mai reprezentativă, încredințând-o ordinatoarelor.

Apoi, în scurtă vreme, rarefiind și redistribuind abundentul material planetar, modificând complicatul echilibru al celor 7 stele, Loss a plănuit-o pe Juanita la dimensiuni cosmice.

Trupul suplu și zvelt, ochii mari și strălucitori, pletele întunecate în care sclipesc aștrii îndepărtați ai galaxiei, și mai ales zâmbetul ciudat de viu, au rămas de atâta vreme neschimbate.

Oamenii l-au iertat pe Loss. Timpul l-a iertat. El și-a găsit sfârșitul bătrân și zdruncinat, învăluind cu astronava-i solitară, în bucle nesfârșite, trupul iubitei.

De atunci, mica stea galbenă – Soarele – metropola civilizației Oamenilor, și-a trimis spre alte lumi mesageri care să le transforme. Dar astăzi ne vedem siliți să reamenajăm și acest colț pustiu de Univers.

Peste puțin voi dirija metamorfoza Juanitei în globuri de materie solidă care vor înlănțui pentru totdeauna energia celor șapte aștri.

Lumea care se va naște va purta în continuare numele ei, tulburător și neobișnuit de lung, în care se ghicesc pasionatele și febrilele trăiri ale străbunilor noștri, pe vremea când mai exista acel originar Pământ.

O mai privesc.

Acum, aproape de sfârșit, regretul și tristețea ce mă copleșesc le descifrez și în acest ultim zâmbet al Juanitei.

Marcel Luca

Când nu vor fi gândaci de Colorado

Inginerul agronom Cercel I. Cerceluș își aranjă în sertarul din mijloc al biroului ultimele hârtii și se rezemă apoi cu un oftat de speteaza moale a fotoliului. Își privi cu atenție ceasul. O făcu preț de câteva clipe, după care un imens semn de întrebare începu să i se zugrăvească pe față. Când se transpuse definitiv în sensul acestui semn ortografic, inginerul Cerceluș, marcând delicat apoteoza, sughiță scurt.

Revenindu-și din surpriză, cu o mângâiere grațioasă a mâinii stângi astâmpără tremurul mustăcioarei subțiri iar cu arătătorul mâinii drepte apăsă viguros pe clapa roșie a claviaturii micului panou instalat pe birou.

Ecranul inundă încăperea cu lumina albăstruie pe care o împrăștiau reflectoarele din hala Stațiunii de robotractoare.

În fața teleobiectivului se instală robotul – dispecer principal. Beculețele colorate de control de pe creștet i se aprindeau și se stingeau cu repeziciune, dovedind o nervozitate deosebită.

– Ei?! rosti inginerul Cerceluș, cu tonul pisicii care își oferă unui șoarece tutela; cum se face că au trecut TREI MINUTE de când trebuia să-mi transmiți raportul pentru activitatea zilei de azi și totuși nu-mi dai nici un semn de viață? S-a zis cu participarea ta la faza județeană a „Ciberniadei de șah”!

Dispecerul hurui amărât din laringofon și scuipă de necaz o rotiță dințată. Abia după aceea zise, ocolind privirea inginerului:

– Robotractorul nr. 13 nu a sosit încă!

Cercel I. Cerceluș întrerupse repede legătura pentru a-și savura uluirea de unul singur.

„De necrezut” se gândea el; „orice tractor se autolimitează, se autodirijază, se autoreglează, se autoperfecționează, se autoplanifică, (...), se autocritică! și-atunci? Ce-a pățit „Treișpele” ăsta? E primul caz din istoria agriculturii cibernetice and un robot-tractor nu se întoarce în locul fixat, la ora fixată, cu sarcinile îndeplinite”.

Reluă legătura cu hala.

Dispecerul era negru de supărare și nu se lumină la față decât după câteva secunde, când reuși să repare siguranța care-i sărise din cauza tensiunii momentului.

Cerceluș comută și obținu imaginea robotractoarelor care se aliniaseră devreme pe marginea halei.

Dispecerul se apropie de ele, cerându-le relații despre „Numărul 13”, nu prin radio, ci sonor, din respect pentru imaginea inginerului de pe ecranul de control.

– „Numărul 12”, ai lucrat lângă „13”, – nu ai observat nimic deosebit?

Robotractorul 12 se scărpină gânditor cu un tirant lateral pe aripa din dreapta și zise cu convingere; „Nu”.

– „Numărul 14”, știi ceva?

Paisprezecele, de o construcție mai nouă, proaspăt sosit în Stațiune, era mai timid, așa că rosti „NU”-ul mai încet, în timp ce-și vâra plugul între roți, cu aerul unui cățel admonestat.

„Numărul 1” – veteran al agriculturii cibernetice din această zonă – își îngădui să-și exprime părerea neîntrebat:

– Propun să se deplaseze un om la fața locului!

Inginerul agronom înlemni. La orice, numai la un contact atât de nemijlocit cu natura, nu se așteptase – deoarece nu încăpea îndoială că în sarcina lui cădea această misiune.

Întrerupând legătura, se ridică din fotoliu, ieși din încăpere, își prinse piciorul între plăcile scării rulante și ajunse pe terasă.

Mica farfurie zburătoare – proprietate personală – îl aștepta încălzindu-se la soarele care se pregătea să apună. Cu o mână destul de nesigură deschise portiera ovală, iar cu o mână mai sigură îl scoase de urechi afară, pe puștiul tehnologului șef, care se rătăcise întâmplător înăuntru pentru a-i demonta tabloul de bord.

Fără zgomot, se ridică în aer, îndreptându-se spre sectorul robotractorului nr. 13.

Îl zări de departe. Îi mai rămăseseră de arat, într-un colț, aproape patru metri pătrați. Dar acolo dormea un om! Cum programarea nu avea în vedere o asemenea situație, „Treișpele” era complet derutat, așa că aștepta pur și simplu.

Cerceluș ateriză la câțiva pași de „Treișpele” care funcționa în ralanti. Coborând, îl încercă o ciudată senzație de eliberare, în timp ce glomerule reavăne i se strecurau între picior și încălțăminte.

Apropiindu-se de cel care era culcat, se aplecă și-l bătu pe umăr.

– Hei! Sunteți amabil să vă treziți? Așa, ușurel.

Soarele se apropia de asfințit.

Omul era un bărbat între două vârste, deșirat, blond, și avea un aer somnolent de poet – mină pe care și-o câștigase probabil cu mult înainte de a învăța să citească.

– Ah, Natura! Natura, mama noastră! declamă el odată săltat în picioare, aruncându-și pumnii spre cer și căscând voluptos.

– Cum de-ați adormit aici în plin câmp?! se minună Cerceluș, uitând de necazurile care-l aduseseră și pe el în afara orașului prima dată după douăzeci de ani de meserie.

– O! exclamă celălalt, sunt entomolog... Cred că cunoașteți: mă ocup de gângănii, fluturi și alte chestii de-astea. Aici am ajuns în împrejurări excepționale.

Își strânseră mâinile și se prezentară.

Omul continuă să se explice.

– Astăzi, pe când sfârșeam cu masa de prânz, robotul meu însărcinat cu munca de teren a intrat în casă ca o furtună și mi-a oferit, în loc de desert, un exemplar superb de „Leptinotarsa decemlineata”...

– Un gândac de Colorado adevărat? clipi neîncrezător agronomul.

– Pe cinstea mea! Ei bine, l-am luat în palmă ca să-l privesc mai îndeaproape, iar dumnealui a profitat de admirația mea ca să zboare pe fereastră!

– Ce chestie, dom’le! Sper că robotul a acționat imediat...

– Nu, făcu trist entomologul. Socotindu-mă probabil un idiot, în semn de protest s-a scurtcircuitat pe loc...

L-am lăsat și am sărit pe geam, de la etajul zece, în urmărirea gândacului, m-am salvat doar autosugestionându-mă că sar de la parter.

Zărindu-l în cele din urmă și fugărindu-l până aici, l-am făcut prizonier în cutia asta... sfârși, scoțând din buzunarul de la piept cutia cu pricina și lăsându-l pe Cerceluș să privească printr-o găurică minunăția.

– Fantastic! Sper că veți reuși să înmulțiți cumva fosila asta, pentru scopuri didactice.

– Vom încerca, vom încerca... cu gândul ăsta am adormit de fapt, pe când mă odihneam după atâta alergătură. Sper că mă duceți în oraș cu farfuria dumneavoastră.

„Treișpele”, nemaiavând nici un obstacol în față, se urnise din loc, grăbindu-se să-și sfârșească treaba.

Inginerul Cerceluș, conducându-l îndatoritor pe entomolog spre discoplan, apucă să mai audă robotractorul, care între două rateuri filozofa ca pentru el; „Ce ți-e și cu agricultura asta! De dimineață până seara...”

Marcel Luca

Chinta royală

Pentru foarte multă lume, faptul că savantul Alexander Foreeman a murit în urma unui infarct în timp ce juca o partidă de poker, constituie un amănunt anecdotic. De altfel, acesta a fost poate cel mai bizar om de știință din câți a cunoscut secolul nostru. Nu pentru că aducea prea puțin cu imaginea pe care ne-o facem îndeobște despre cei care trudesc însăilând complicatele formule ale Cunoașterii, ci pentru că a fost un aventurier în sensul cel mai complet al cuvântului. A trecut furtunos prin viață, fascinat când de o idee explozivă prin nonconformismul ei, când de o afacere, uneori destul de murdară, când de o femeie a cărei existență sinuoasă a traversat grăbită Hong-Kong-ul, Marsilia și Dakarul, pentru a sfârși inexplicabil în apele metalice ale golfului Hudson.

L-am cunoscut pe Al pe când își construia modelul matematic al teoriei sale despre universurile simetrice bidimensionale.

Întrucâtva mă speria omul acesta care, după o noapte de beție, dovedea a doua zi o energie de multe ori tiranica, răci controla cu exigență gălăgioasă aproape toate operațiunile de lucru, spre disperarea programatorilor. Îl vedeam mai îmblânzit doar atunci când, cu mâinile în buzunarele halatului, privea minute întregi curgerea silențioasă a benzilor magnetice sau zvâcnetul cartelelor perforate.

Imediat după ce și-a publicat lucrarea, s-a „îmbătat porcește” cum obișnuia să spună. Parcă îl văd, cum în noaptea aceea, spre stupefacția „lumii bune” din uriașul salon al „Hiltonului”, s-a urcat pe masă, măturând cu piciorul cupele de șampanie pentru a-și „expune teoria și pe înțelesul unor capete pătrate”:

– Înțelegi, madam’ – se adresa el mai mult unei matroane care-și tremura speriată gușile suprapuse la o masă în apropierea noastră – înțelegi, madam’, în universul ăsta cu două dimensiuni, lumile stau, dracu’ știe de ce, două câte două, simetric, cum ai sta dumneata în fața oglinzii și curg inexorabil spre linia aceea de contact, pentru a dispare... Dispar... Unde?! Ce se întâmplă cu lumile acestea în care timpul – timpul pe care voi îl consumați aiurea – curge altfel? ... Oh, nu te șterge pe frunte cu șervețelul madam’ – murdărești și șifonezi cine știe ce univers rațional! Ha, ha, ha! ...

M-a luat, cu forța aproape, în sala de joc.

Era un pasionat al pocherului, așa că în seara aceea, beat cum era, a pierdut aproape tot ce câștigase în ultimii doi ani de muncă intensă. La ultimul tur la care mai putea merge, părea că își revenise. Nu mai fuma ca până atunci și un soi de nepăsare brutală îi strălucea în ochii negri, în timp ce-și închidea carnetul de cecuri.

A luat cărțile încet, filându-le îndelung. Din spatele lui, am văzut pe rând o rigă de treflă, un as de treflă... un valet de treflă, un nouar de cupă, și un decar de... treflă. Trebuia să-și încerce șansa. A intrat, decartând nouarul de cupă. Când a luat cartea, a aprins o țigară, începând încetișor, să fileze. Nu știu de ce, dar când am zărit colțul negru al damei, poate unde o doream cu aceeași ardoare ca el, am știut că-i intrase dama de treflă. Așa era! Am făcut eforturi aproape supraomenești să nu mă trădez; avea chintă roială la rigă. L-am văzut însă pe Al, crispându-se tot mai vizibil. Partenerii de joc, îl studiau concentrați. El nu înceta să-și fixeze cartea care-i intrase. O descoperise aproape cu totul, și atunci am început să deslușesc și eu: cele două imagini ale damei păreau că alunecă, la început imperceptibil, apoi tot mai vizibil spre linia oblică care le intersecta. Alb ca varul, Alexander puse cartea pe masă și cu toții am fost martorii dispariției rapide a peliculei pe care erau fixate imaginile. În câteva secunde, mai rămăsese vizibilă o dungă oblică, vag tremurătoare, care se șterse și ea în cele din urmă.

Când ne-am ridicat privirile de pe dreptunghiul de plastic, acum de un alb-mat, Alexander Foreeman continua să-l privească cu o stăruință care nu mai avea un scop anume. Murise.

Gabriel Manolescu

Draga mea Cesy

Mi se pare că asta este cea de-a patra scrisoare pe care ți-o trimit. M-am gândit că e mai bine să aștern pe hârtie, câte ceva, când pot, și apoi să-ți trimit totul o dată. Voi scrie în modul acesta un fel de jurnal personal.

A 30-a zi din prima lună.

De o săptămână mă aflu în așa-zisa perioadă a doua de adaptare. Prima perioadă a fost foarte grea, nu ți-am scris nimic despre asta în celelalte scrisori pentru că oricum nu puteam descrie infernul de aici.

Suntem trei „cercetători” (așa vrea Bronx să ne numească) pe tot întinsul planetei. Habar n-am unde sunt plasați ceilalți doi, îmi închipui doar că nu stau mai confortabil decât mine.

Mi-a cam pierit pofta să fiu un „pionier”. Tu aveai dreptate să mă las de asta. Cesy, iubito, sunt un cobai de lux, atâta tot! Nu sunt pionier pentru că n-am rachetă, pentru că Bronx vrea doar să verifice gradul de adaptabilitate umană în condițiile unei planete infernale. Și, crede-mă, „Singfa” nu e un loc pentru îndrăgostiți.

A 41-a zi din lună.

Am luat-o pe jos spre dealuri. N-am nici un mijloc de locomoție. Oxigenul îmi ajungea doar 4 km. Așa că m-am întors.

A 45-a zi din lună.

Între timp m-am instalat oarecum confortabil într-un fel de peșteră. Rezervele de alimente le-am pus mai sus, într-o nișă în stânci, pentru a le feri de vietățile ciudate care mișună pe aici.

Am pornit iarăși spre dealuri. Unul dintre șoarecii aceștia s-a luat după mine, a mers în spatele meu tot timpul, și apoi a dispărut când a văzut că mă întorc. Voia parcă să-mi comunice ceva. Am fost pur și simplu tulburat de privirea lui.

Cu cât mă apropiam de dealuri, zgomotul creștea. MARELE ZGOMOT, singurul lucru de care am fost avertizat! Izolația fonică s-a dovedit inutilă. Aș vrea să mă obișnuiesc cu el și să continui cercetările dincolo de dealuri. Nu pentru Bronx, ci pentru că sunt curios. Ce este dincolo de dealuri? Dincolo de dealuri...

A 2-a zi din a doua lună.

M-am apropiat la cca. 10 km de dealuri... le-am văzut mai clar. Sunetele sunt infernale! Lovituri... tobe mari... zgomot de mașinării ciudate... Există ceva acolo, ceva abominabil! Trei dintre șoarecii cu două cozi care populează „Singfa” m-au însoțit. Se apropie ceva rău, Cesy...

A 3-a zi din a doua lună.

M-am trezit cu un gust sălciu în gură. Ochii mei, Cesy... Cred că nu mai văd bine! Pâlpâiri vagi de lumină câteva ore, apoi un val de o intensitate mare. O lumină portocalie, enervantă îmi inundă permanent pupilele... E îngrozitor! Abia văd ce scriu.

Cesy, aș vrea să termin odată cu experiențele! Ar trebui să vină să mă ridice de pe planeta asta blestemată.

Cesy, când mă voi întoarce o să avem bani destui, o să putem călători, o să mergem la cinema, o să facem plajă... Soarele... Soarele blând al Pământului... Cesy, te iubesc.

A 4-a zi din lună.

Trebuie să-ți scriu, Cesy, trebuie să știi... Zgomotul este infernal, văd groaznic, mă dor ochii, senzația de amar e insuportabilă, miroase urât, totul e împuțit... Șoarecii îmi dau târcoale. Asta nu e nimic, Cesy... Știi, aveam 1,80 m când am plecat de acasă, acum am numai 70 om. Și șoarecii ăștia scârboși care mă ating cu cozile lor! Și zgomotul infernal, și lumina în valuri pâlpâitoare. Mă mai pot oare întoarce, Cesy?

A 5-a zi din lună.

Cred că e ultimă zi în care îți mai scriu. Nu mai pot ține creionul în mână, Mâinile... Mâinile au numai 3 cm, eu am scăzut la 18 cm, degetele sunt prea mici, devin gheare... Mă transform... Voi fi un fel de șoarece... Voi avea două cozi... Nu mai am timp să-ți scriu, mă transform prea rapid!

Azi l-am văzut... L-am văzut pe Bronx! Venea dinspre dealuri, Bronx... Îți dai seama, Cesy? E nebun! Planeta asta e domeniul lui., ,Singfa” este laboratorul acela secret cu care se lăuda. Oameni transformați în șoareci! Oare zgomotele acelea ciudate și grele au făcut totul? Lumina? Mirosurile? Fugi, Cesy, fugi departe, se apropie ceva îngrozitor; oricum, eu nu te mai iubesc, adio, Cesy...

Gabriel Manolescu

Chitara cu vise

De ani de zile, de luni și fremătătoare zile, de zile calde și reci, de zile uscate și albe, totul i se părea incredibil. Totul era un film și o halucinație, un drog pe care îl lua fără remușcări. Să rătăcești zâmbind prin spațiul interminabil, să rătăcești plângând, să fugi de tine pentru că de nimeni altcineva nu mai poți fugi. Și să ai nevoie să fugi.

Se pierduse în Univers și călătorea fără țintă de zeci, poate de sute de milenii, și rareori avea curajul să se aventureze în jurul unei planete.

De multe ori era să cadă pe câte o stea densă, de multe ori a eschivat în fața unui nor de meteoriți. Oine-l mai putea căuta în imensitatea stelară? Visase toată viața să se elibereze de hazardul local, strimt, să trăiască într-un hazard universal perfect.

Ultima oară se alimentase cu energie de la o stea roșcată. Scurtul popas îi lăsă răgazul să privească. Revelația statorniciei o avu în momentul în care desluși planetele ce alcătuiau sistemul.

Erau o familie, se învârteau liniștite în jurul soarelui lor, fără griji, într-o mișcare precisă. O clipă tentația îl copleși, pentru o clipă totul i se păru stabil și superb. Ar fi vrut să rămână; dar numai o clipă. Avea în fața lui spații necunoscute, nevăzute vreodată de ființe raționale. Civilizațiile nu-l încântau. Planetele verzui sau galbene cu flori înalte, mlădioase, cu câmpii albastre acoperite de o iarbă moale, lascivă, nu-l atrăgeau. Căuta acum absolutul: o planetă cu vise. Poate trecuse de mult pe lângă ea, sau poate nu avea să o atingă niciodată. Dar o dorea.

Prima planetă cu vise pe care o cunoscuse fusese Pământul; nu era planeta pe care se născuse el, era originar din vecinătatea lui „Betelgeuse” – dar îl atrăsese mirajul somnului. Pe Pământ se dormea și se visa.

Gusta în’ vis din fructele copilăriei, se juca inconștient cu pâlpâirile primilor ani de viață; pe Terra putuse să-și aducă aminte, chiar să retrăiască cele dintâi clipe, putuse să vadă craterele de acasă cu ierburile și bătrânii în jurul curții, cu zidurile învechite de muzica păsărilor și fâlfâitul aripilor lor, cu turnurile ce luau forme ciudate îndată ce tinerii cu glugile albe fluierau în păduri chemându-și iubitele. Visase cum îl mângâia seara o mână osoasă, cu unghii prelungi – mâna mamei – cum tatăl prindea meteoriți în spatele casei, cu plasa de argint fermecată; visase cum el însuși prindea meteoriți, cum se amuza apucând peștișorii mici și sclipitori de coadă, cum îi azvârlea în sus, și ei dacă aveau noroc cădeau în mare.

Prima dragoste, fata iubită, caleștile de aur în care aveau voie să se sărute și boschetele de liliac aduse din mările dulci ale planetei se succedau insistent pe ecranul memoriei, în vis.

Mai târziu, o tânără din insulele Pacificului îi dărui o chitară și îi spuse că o chitară ciudată. Dacă un bărbat dormea cu ea alături, visa gândurile fetei ce i-o dăruise. Și visele lui, acum, erau gândurile fetei din Pacific. Ea călătorea mult, era oriunde pe Pământ. Fotografia și scria acolo unde oamenii se omorau; mai existau, din păcate, asemenea locuri...

Îi plăcuse Pământul cu norii și oceanele, cu deșeurile șl florile lui, îi plăcuse aici pentru că avusese prilejul să viseze. Și lui i-a fost dat să viseze imagini adevărate. Pământul-explozie, oamenii-hiene, sunetele șuierate, gropile și grădinile întregi cu flori negre, fără petale.

Niciodată nu va cunoaște, poate, altă planetă cu vise.

Dar nu se va întoarce pe Pământ.

Gabriel Manolescu

Treizeci de ore

„Cum va fi? Ce va fi?... Ploaia, oare cum Ce este vântul? Cum sunt munții? Vreau să văd să văd Soarele, așa, de aici!...”

...Acele săreau, executau oscilații rapide, erau încă destul de calme, ecranele negre.

„Birger... Birger îmi spusese când eram copil. Du-te, Ian, pe Everest, du-te și vezi jungla, du-te și vezi cascadele.

Birger, tatăl meu,... Aș fi putut să-i spun Pa sau Tati, sau pur și simplu Tată, dar eu i-am spus Birger.

Oare cum arată oamenii care n-au plecat niciodată de pe Pământ? Cum le voi părea eu, lor? Să fii eschimos și să nu fi văzut niciodată sloiuri plutind pe ocean, să fii pasăre și să nu fi simțit niciodată înălțimea!...”

Infonul începu cu voce puternică: patru, patru, cinci, șapte, doi și cinci, șase mii km, presiune normală, flux polar – o stare psihică Ian D.D.: satisfăcătoare... puțin masiv... mai multă concentrare pentru orice eventualitate; stare psihică Rila Miguel: foarte bună; cuplat sistemele de frânare, intrați în legătură cu Terra... totul merge normal; revii peste trei minute; mulțumesc.

„Rila... calmă, sigură pe sine, senină și aeriană... O bluză albă, un pulover crem... Rila totdeauna egală și subtilă, în orice caz, altfel decât mine. A văzut Pământul, îi cunoaște limbile, poveștile, vegetația. Cât de mult ar putea-o iubi un pământean? I-ar putea asculta ca și mine pulsul întregii ei ființe? I-ar putea clădi castelele din frunze uscate, găsite între paginile cărților aduse de pe Pământ, i-ar mulțumi pentru fiecare zi petrecută împreună? Rila cu trupul ei lung, cu mâinile de balerină. Rila, cu bluza ei albă, puloverul ei crem...”

Becul portocaliu se aprinse brusc, invadă cabina. Sirena țipă scurt, o secundă, tăcu, țipă scurt, o secundă, tăcu, țipă scurt, becul portocaliu pâlpâi, acele delirau, ecranul se umplu de linii orizontale, haotice, teroarea portocalie continua. Fluxul polar scăzu vertiginos... sirena mai țipă de două ori, apoi începu să hârâie. Rila Miguel își mișca degetele rapid pe claviatura tabloului central ca o dactilografă pricepută, intrase în panică; Ian mai privea consternat becul, se urnea greu, făcu un salt, ajunse lângă Rila. Infonul anunță cu același glas: 3 500 m până la contact, orientarea dereglată de șase minute, fluxul scade la minus cinci sute, avarie prin explozie mică la corpul patru V, ATED și START trebuie modificate, măriți stocul de oxigen și scoateți tuburile din dulapurile trei și patru; stare psihică Ian D.D.: panică, ritm cardiac la limită, contracții musculare, recomand o pastilă Vanicotom; stare psihică Rila Miguel: panică, erori de percepție; întrerupeți becul și sirena prin butoanele K și L. Măriți fluxul. Continui: zece, trei-șapte, butonul F zece M trebuie mutat poziția doi, o mie de metri până la contact, nouă, patru mii cinci sute... Întrerup!... Treceți în boxa pentru avarie. Înlocuiți rezervoarele de oxigen! Repet: Ian D.D., recomandă o pastilă Vanicotom. Șapte sute de metri până la contact, regiune nisipoasă.

Rila Miguel își împinsese colegul în boxă... Își legă centurile, o smucitură, boxa se desprinse de corpul navei, parașutele se deschiseră, câteva secunde, un șoc, al doilea șoc, liniște...

...Nouă minute de liniște... Ian respiră calm. Rila ridicase oblonul dublu și privea afară. Ținea încă tubul de oxigen în contact, Ian încercă să ghicească.

„Munți? Mare? Nu, nu ne legănăm, așa spunea Birger, când ești pe mare nimic nu e stabil. De ce nu spune nimic fata asta”?

Încercă să se ridice, îi tremurau încă picioarele, se ridică în sfârșit, privi. Galben... La dreapta galben, în spate galben, sus albastru. Multă lumină, prea multă... Căută. Îl descoperi. Soarele!”Nu te poți uita la el. La Soare nu te poți uita, așa

– Asta poate fi Sahara, un deșert. Să ieșim! O ajută pe Rila, apoi ieși cu cele două rezervoare. Erau prea grele aici. Câțiva pași. Privi în stânga. La două sute de metri, nava, în flăcări. O trase pe Rila, alergă puțin. Tuburile erau prea grele. Dar sunt pe Pământ! Aici e aer! Uitaseră! Își scoase casca și-i făcu semn Rilei. Puteau vorbi acum.

– Nava arde, Rila, poate exploda din clipă în clipă...

Gâfâia, încercă să alerge. Rila căzu, o trase, un pas, o inspirație, alt pas, o expirație, se îneca. „Pe Pământ era aer! Ce se întâmplă?”

Rila urlă:

– Nu putem respira, Ian, e totuși prea puțin oxigen aici, ne-am obișnuit altfel, trage tuburile! Acum și-au pus căștile, sângele s-a încălzit. Ian a transpirat, o trage pe Rila Miguel și cele două rezervoare. Zece metri... patruzeci de metri... o sută de metri...

„Explozia va fi puternică, să ne depărtăm, Ian!” Glasul ei înfundat, oare cât de tare a strigat ca s-o pot auzi? Două sute de metri... Un gând... O idee, o privire! Zece ore! Numai zece ore! Zece ore de autonomie.

– Cât de mare e deșertul, Rila?

– Nu știu, poate fi foarte mare. Zece ore!

„Riscul trebuie acceptat! Oricum, Rila nu poate merge cu mine”. Își scoase casca, aruncă tuburile. Trebuiau aduse și celelalte două din boxă. „Explozia, oare când se va produce, explozia? Își ținea răsuflarea și fugea; O sută de metri întoarcere, cincizeci de metri întoarcere... cincizeci de metri întoarcere, deschise gura, gâfâia, un pas, doi pași, fără inspirație, fără expirație, va rezista?”Voi scoate tuburile din boxă, îmi voi pune o cască, voi trage trei guri de oxigen, voi alerga cu rezervoarele înapoi, va fi greu, oare ce face acum Rila? Mă privește?”

„Da, Ian, te privesc, precis că te întrebi dacă te privesc, nu vei putea căra tuburile, oricum mi-ai lăsat aici douăzeci de ore de viață, iar eu respir, respir, aici pe Pământ, la fel ca pe Lună, sau în orice altă parte, respir în spatele căștii, lângă un tub cu oxigen, nu vei ajunge Ian, explozia te va zdrobi, flăcările au ajuns în dreptul corpurilor cu combustibil, Ian, Privește-mă, încearcă să fugi fără rezervoare, poate avem noroc, zece ore e destul de mult, nu mai încerca sa aduci aici tuburile, explozia poate fi puternică, totul se poate întâmpla chiar acum, te rog...”

...Două bubuituri, ca una, păsările nu-și iau zborul,, aici nu sunt păsări, nisipul îngălbenește cerul, unda de șoc a ajuns acum la Rila, o doboară. Apoi marea liniște a deșertului...

„Poate că Ian zace rănit, poate are nevoie de mine, poate are nevoie de oxigen. Două sute ele metri spre boxă, spre Ian. Carne sfâșiată, sânge strălucind, curgând, Soarele nemilos. Te rog, nici o lacrimă, a rămas un rezervor intact, Ian moare, dar a rămas un rezervor și foarte multă singurătate. Te rog, nici o lacrimă... Poate nici Ian n-ar fi plâns sau, cine știe, poate nu știa de copil, nu cred că a observat. Ce mult ar fi vrut Ian să vadă cascadele, munții, zăpada... Ian a vrut să-mi dea douăzeci de ore de oxigen, acum am treizeci de ore mai mult și infinit mai puțin... Mai am treizeci de ore de viață...”

„Scârțâie ceva, douăzeci și opt de ore... nisipul capătă o nuanță albicioasă, Soarele îl topește, douăzeci și cinci de ore, firicelele de praf, costumul, dealurile acestea teșite, asimetrice, abrupte și line pe cealaltă parte și iar firicelele de praf, mișcându-se parcă ar fi cărate de furnici galbene,... douăzeci și două de ore, nisipul albicios, parcă aș fi scuipat pe el, mai am puțin din primul tub, vreo trei ore, ba nu, două ore... trăiesc oare?... copilul...”

...Mai sunt două minute. Rila se ridică, trage celălalt rezervor lângă scaunul improvizat, schimbă legăturile nichelate, strălucitoare. Mai sunt douăzeci de ore. Ore cu oxigen.

„Sunt sigură că ne-au observat, de ce nu vin să ne salveze?... uite o pasăre, Ian – ridică te rog capul, de ce dracu nu răspunzi? Patrusprezece ore, Soarele s-a înroșit, parc-ar fi Soarele meu. Ian, pune te rog mâna pe Soare, strânge-l tare, dă-mi câteva lacrimi din nisipul Soarelui, sau acolo nu e nisip? Soarele lor idiot, iată-l apune, oprește-l, mi-e frică, s-a făcut frig, ăștia vor să ne înghețe, Ian, prinde Soarele, ridică-l, vor să ne înghețe, se fac că nu ne-au observat... copilul, copilul meu și al tău... nu știai, precis nu știai, altfel n-ai avea acum nisipul acela vișiniu pe față, ăștia de pe Pământ vor să ne omoare, Ian, te rog, nu te mai preface...”

Noaptea lăsă deșertul să curgă spre Rila, noaptea îmbracă nisipul... Noaptea se urcă încet pe dune, coboară în gropile de lângă boxă, apoi se urcă iar pe corpul lui Ian.

* * *

„Dă-mi casca Ian, învață-te cu aerul de pe Pământ, aleargă Ian, aleargă spre valuri... oare știi să înoți?”

Rila răsuflă greu, se trezește, schimbă rapid rezervorul cu oxigen, alte legături, puțin mai strălucitoare, al treilea tub. Încă zece ore.

„Acum aș fi respirat greu, din ce în ce mai greu, totul s-ar fi făcut cenușiu, puțin luminos, o ușoară moleșeală... Rezervorul lui Ian, zece ore de viață în plus, acum aș fi împrăștiat nisipul în jur, n-aș mai fi simțit picioarele, apoi buzele, degetele... Ce-mi pasă că elicopterele se lasă încet, oamenii aleargă spre mine, copilul va trăi, ce-mi pasă de Soarele care răsare, Ian nu-l poate vedea, Ian mi-a dat un rezervor de oxigen, zece ore de viață, mult prea mult, de ce nu-l lasă în pace, Ian nu e mort, Ian glumește și se face că doarme, ce-mi pasă de nisipul auriu și prea sclipitor, lăsați-mă să cad încet spre gâzele gelatinoase, spre dunele de celofan, nu-mi trebuie oxigenul vostru...”

Victor Martin

Robinsonul spațiului

– Ce facem? Mergem mai departe sau rămânem aici?

– Nu știu.

– Eu m-am plictisit de atâta umblat...

– Atunci rămânem.

Râul 1 se cuibări între două stânci, ștergând cu grijă praful din jur. Apele se revărsară, ducând cu ele bucăți de gresie spongioasă și pietre prismatice.

– Potolește-te! clipoci Râul 2. Hai mai bine să facem un lac. Văd acolo jos o concavitate parcă făcută pentru așa ceva!

Cele două râuri se îmbrățișară, iar apele roșiatice spumegară, aruncând în vale un vuiet năprasnic. Un izvor fără minte se desprinse din Râul 1, aruncându-se în crăpăturile stâncilor.

– Nu are nici o ieșire, spumegă Râul 2, tăindu-i calea.

Apele se liniștiră, strângând ca într-o menghină stâncile lipsite de vegetație. Peștii, treziți din amorțeala călătoriei, își căutară forma și se lăsară în voia valurilor. Râul 1 adormise, când Râul 2 îl înghionti.

– Ia privește ce piatră ciudată!

Râul 2 întinse o mână de ape și îl apucă pe Robin de mijloc, ridicându-l din locul unde-și pierduse cunoștința. Îl strânse puternic, făcând un ochi de apă.

– Nu cred să fie piatră. S-ar putea să fie pește!

– Îți arde de glume? întrebă Râul 2, vuind cât era valea de largă. Las-o baltă!

– Nu e peștele meu...

Râurile se traseră mai aproape, mirate, cu valurile uriașe, stârnite involuntar.

– Cum nu e peștele tău? Atunci, al cui este?

– Mde, știu eu?!

– Eu credeam că e piatră. N-am văzut de când sunt asemenea pește. Nici nu mișcă... Nu este pește!

– Ba mișcă!

Râul 2 îl așeză cu grijă pe o stâncă mai înaltă, tulburat de mirare.

– Ai dreptate, o fi pește-mutant. În acest caz, trebuie ucis imediat!

– Crezi că peștii-mutanți apar din senin? Eu îmi cunosc fiecare algă, fiecare structură cristalină... Nu face parte din mine!

– Mda, spuse Râul 2. Nu cred să fie de pe-aici. Cu toate că astăzi formăm un lac, fiecare își are apele sale; asta nu se poate confunda. Fiecare își are personalitatea lui distinctă; ar fi râsul tuturor apelor să nu-ți cunoști structura!

– Ascultă! se învolbură Râul 1. Auzi? Scoate sunete! Ciudate, dar sunete! îl împinse pe Robin către mijlocul stâncii. Un pește nu vorbește astfel, mai zise el. Ce sunete nearticulate! Oare ce-o fi?

– Orice ar fi, retrage apele de pe el. Nu vezi că dacă îl atingi, nu mai mișcă?

– Chiar, așa este. O fi un pește-imobil, pierdut din greșeală de vreun alt râu?

– Nu, nu cred. Cum ar fi rezistat fără apă?

– Eu știam că tot ce e viu, tot ce mișcă, trăiește cu apă!

– Așa credeam și eu, numai că dihania asta face excepție.

– Poate că e mai bine să-l ducem în Oceanul-Sintetiza- tor, pentru analiză.

– Nu mai e nevoie să recurgem la această măsură extremă. Uite cine vine.

– Aaa, dar nici nu-mi vine să cred, strigă Râul 1. E chiar Râul 22. Nu l-am văzut de când eram pâraie. Am auzit că a ajuns mare!

– Nu e mare, dar a fost propus pentru această funcție... Deține o serie de cunoștințe pe care noi nu le avem. El este singurul care ne poate spune ou precizie ce este broasca asta oribilă!

Între timp, Râul 22 se apropiase cu valuri mari, tunând de o bucurie sălbatică, la ciocnirea cu fiecare stâncă.

– Vă salut, prieteni! strigă el. Celelalte două râuri îi răspunseră la fel de entuziaste și se îmbrățișară, făcând un zgomot asurzitor. Îmi permiteți să mă alătur vouă și să formăm un lac și mai mare?

– Vai, cu cea mai mare plăcere, spumegă Râul 1 și cele trei râuri se uniră, formând un lac de aproape 900 de mile pătrate. Făcură schimb de pești și recifuri de coral, cu toate că știau că acest lucru este ilegal. Apoi se liniștiră.

– Privește ce-am găsit, îi arătă Râul 1 Râului 22. Acesta vru să-l apuce pe Robin și să-l tragă în apele sale, dar Râul 2 îl opri:

– Lasă-l, nu-i priește apa

Râul se retrase, apoi scoase din apele sale un Con.

– Ce mai e și asta? se miră Râul 1.

– Habar n-am. A căzut de sus în apele mele, pe când mă odihneam între stâncile din vest. Vedeți ce formă curioasă are?

– Într-adevăr, seamănă cu un fruct de cuim.

– Seamănă, dar nu este. Are orificii laterale și e din metal. Ce-o fi?

Nu știau ce să răspundă. Conul trecu din val în val, fu întors pe toate fețele, pipăit cu atenție de cele trei râuri care nu se mai saturau să-i admire finețea și strălucirea.

– Orice-ar fi, conchise Râul 22, pare complet inofensiv. Nu mișcă, nu emite radiații, nu taie, mi ucide! Luă conul și-l aruncă alături de Robin.

– În schimb, noi am găsit ceva care mișcă și emite sunete, zise Râul 1.

– Vorbești de broasca aceea de pe stâncă.

– Nu e broască, interveni și Râul 2. Ți-am spus: scoate sunete și nu suportă apa! Știi cumva ce este?

– Nu, clipoci Râul 22. Am și eu câteva chestii de-astea la fund, dar nu mișcă! Și zicând acestea, scoase câteva cadavre și le aruncă pe plajă. Robin se trezi. Se frecă la ochi speriat și se ridică cu greutate, târându-și piciorul rănit. Așteptă ca valurile amenințătoare să se retragă și se apropie de mal. Cercetă fiecare mort în parte, apoi căzu în genunchi, obosit, lingă trupul inert al logodnicei sale.

– Oh, Ana, ți-a fost dat să mori la milioane de kilometri de Pământ, înecată în apele unei planete strălucitoare! Privi spre cer și își acoperi fața cu mâinile, orbit de lumină.

– Ce spune? întrebă Râul 3.

– Nu-mi dau seama, răspunse Râul 22. Sunetele emise sunt asemănătoare cu foșnetul plantelor de uscat, dar alcătuiesc cuvinte de neînțeles. Pariez pe zece pești-umbre că această ființă gândește ca noi...!

– Poate că ar fi mai bine să-l aruncăm în Oceanul-Sintetizator, interveni Râul 2. .

– Nu, să vedem ce face. Uite, se îndreaptă spre fructul de cuim!

Robin se târî cu mare greutate până la navă și deschise trapa, apoi pătrunse înăuntru. Valurile se apropiară și mai mult, încercând să vadă ce se petrece. Omul stătea aplecat asupra altui trup. După câteva clipe se ridică și îl trase afară.

– Unde suntem? întrebă celălalt, trezindu-se.

– Nu știu, Hert, e o planetă netrecută pe hărți! Aparatele de bord au amuțit. Mă bucur că trăiești. Cum te simți?

– Mă doare rău capul. M-am lovit de perete. Ceilalți?

– Morți!

– Și Sue?... și Ana?

Robin se încruntă și își feri privirea.

– Toți! Marea asta roșiatică i-a aruncat pe plajă... Avem totuși noroc, se poate respira. Nu știu de ce, dar am o senzație ciudată, parcă m-ar urmări cineva. Poate că e din cauză că ne aflăm într-o lume străină, poate din cauza mării... De fapt, nici nu este o mare, mai degrabă un lac și apa e bună de băut, în ciuda faptului că datorită culorii, îți amintește de sânge!

Râurile se retraseră puțin, parcă simțind că omul se teme de ele.

– Ce facem? întrebă Râul 2. Îi aruncăm în Ocean sau nu?

– Stai puțin, zise Râul 22. Eu încep să înțeleg... Cred că sunt veniți de pe altă planetă. I-ați văzut cum se uită într-una spre cer? Iar foșnetul ăsta e o discuție, dar pe limba lor.

– Oare ei ne simt prezența? zise Râul 1.

– Sigur că da. N-ai văzut că arată spre noi când vorbesc? Ce vrei dovadă mai bună? Ce mi se pare mie ciudat, este faptul că au tot timpul aceeași formă...!

– Să ascultăm, propuse Râul 2, poate reușim să le deprindem limba. Ar fi o experiență interesantă pentru noi!

Apele se liniștiră. Nu se mai vedea nici un val. Totul încremenise.

– Privește, strigă Hert uimit, parcă a înghețat. Mi-e frică! Visez sau...

– Foarte straniu, observă gânditor Robin. E foarte cald, n-avea cum să înghețe. Hm!

Hert se apropie și își cufundă mâna în apă, apoi și-o retrase repede.

– Nu-i a bună, spuse el și se îndreptă spre navă, făcându-i semn lui Robin să-l urmeze.

– De ce te sperii, zise acesta, monștrii de pe Inn nu te-au înspăimântat atât de mult!

– Aceia erau un pericol direct, de care știam în orice clipă.

– Vezi? Poți să știi ce este periculos sau nu?

– Nu, dar trebuie să ne ferim!

– Să ne ferim? Într-o lume ostilă, chiar tu însuți poți să-ți fii dușman. Poate că tot ce vedem acum nu sunt decât simple iluzii!

– Chiar dacă ai dreptate, eu nu risc. Cât combustibil mai avem?

– Destul, dar cum aflăm care este soarele nostru? Pilotul-robot e distrus, aparatele de orientare moarte. Putem nimeri pe o planetă și mai ostilă. Cel mai bun lucru este să așteptăm una din navele ce trec spre Orian.

– Să stau atunci când pot să mă mișc? Nu, asta n-o fac! Mergi?

Robin se încruntă și pe moment nu răspunse. Într-un târziu spuse:

– Nu, pleacă singur!

Hert intră în navă și porni motoarele. Robin îl urmă, își luă câțiva saci cu alimente și o lopată, apoi părăsi racheta. Se apropie de morți, căutând din ochi un loc potrivit. Privirile îi fură din nou atrase de marea roșiatică ce începuse să miște, făcându-l să fie cuprins de un presentiment funest.

– Ce se aude? Ce-i cu zgomotul ăsta? întrebă Râul 1.

– L-am mai auzit, îi răspunse Râul 22, atunci când corpul acela a căzut din cer. Văzură nava ridicându-se încet, pe o traiectorie tangentă la planetă.

– Să-l prindem, strigă Râul 1, făcând bulboace de supărare.

Râul 2 ridică un vad și acoperi conul, trăgându-l spre sine.

– Îl vom arunca în Oceanul-Sintetizator, mai zise Râul 1, azvârlind nava cu putere spre Râul 22.

Robin văzu spirala de ape mai înaltă decât cel mai fantastic lucru imaginat de om și înțelese totul. Două lacrimi îi apărură în ochi. Înfipse cu ură lopata în nisip. Încă mai avea în minte imaginea navei cuprinsă de ape. „Prostul”, murmură el și acest cuvânt i se derulă pe scoarță mult timp.

Apele se retraseră de lângă stâncă și cele trei râuri își luară rămas bun. Făcură ochiuri de apă și mai cercetară încă o dată ființa, apoi se depărtară. Își săpară câte o matcă și se revărsară cu zgomot, ducând cu ele pești, alge, rădăcini și pietre cubice, culese pe drum. Omul privi îngrozit această uriașă forță și se trase involuntar înapoi. În fața lui se desfășura acum imaginea unui pământ sterp, lipsit de orice formă de vegetație, pământ ale cărui margini, oricât încercă, nu reuși să le cuprindă cu privirea.

Victor Martin

Sintetizorul

La început prezența sa în orașul nostru a trecut neobservată. A coborât din tren, în zorii unei zile de vară toridă, îmbrăcat într-un costum sport din doc, ținând în mâna stângă o mică geantă „Diplomat”. „Hei, domnule, aveți un foc!?”, a strigat după el Mick, unul dintre obișnuiții celor două cârciumi din centru. „Desigur”, a zâmbit străinul și i-a aprins țigara.

Și-a luat geanta și s-a depărtat cu un mers leneș și necontrolat. Nici prin gând, cred, nu i-a trecut atunci lui Mick câtă tevatură va provoca acest exemplar al speciei umane într-un mic oraș din California, cum este al nostru. Cu ochii după un taxi, care nu mai apărea, omul a nimerit în frizeria gării unde s-a bărbierit, a ascultat atent pe unul și pe altul, a lăsat cel mai gras bacșiș din istoria acelei frizerii și a ieșit fluierând, bineînțeles, o melodie din nord, de loc pe placul nostru, al sudicilor.

Ducea cu el cam o treime din tot ce s-ar putea întâmpla într-un orășel tipic american. La ora micului dejun șoferii nu se deranjează să mute din gară în centru un tip care mai și miroase a străin. „Uite la ăsta, se pare a fi spus Herbert, un șofer bătrân, nu e de prin locurile noastre; nu poartă pălărie. O să-l găsească damblaua de cald!”

„Are cap tare ca toți nordicii, dar să vedem cum o să-i priască plimbarea, a răspuns un altul”.

Discuția a continuat astfel până spre prânz, timp în care nordicul se îndrepta cu pași grăbiți către centru, asudând abundent. A fost văzut intrând într-o serie de magazine și dughene, dar cel mai mult a zăbovit în tutungeria doamnei Enrieta, o mulatră grasă cu față de copil.

– Bună ziua, a zis străinul, după ce a închis cu grijă ușa. Numele meu este Albert Snowhead și sunt din Seattle.

– Enrieta, s-a înclinat femeia. Ce doriți?

– Aș vrea să cumpăr lame, dar, știți, am nevoie de foarte multe.

– Desigur, a răspuns ea. Cu bani puteți cumpăra orice.

– O.K.! a zâmbit Albert... Unde se poate înnopta în acest oraș?

– La hotel „Lămâia”. Au camere libere sau, mai exact, au toate camerele libere. Acolo vă voi trimite și pachetele cu lame.

Omul a mulțumit, a plătit până la ultimul cent și a ieșit.

Peste câteva minute, telefonul hotelului amintit suna violent. Abia după ce și-a făcut dușul, proprietarul a catadicsit să ridice receptorul:

– Mda, a răspuns el.

– Enrieta la telefon, a urlat mulatra.

– Bună dimineața, buclă blondă, s-a maimuțărit proprietarul.

– Ascultă, Sammy, vezi că vine la tine un nordic foarte trăsnit...

– Dar, scumpa mea, toți nordicii sunt trăsniți. Și e normal ca un nordic să tragă la hotel, că nu cunoaște pe nimeni... Zi mai departe!

– Tipul se numește Albert Snowhead...

– Ha, ha, ha, a râs Sammy dându-și pălăria pe ceafă. Nu i-ai spus că pe aici poate să rămână fără cap?

– Nu mi-am permis; e un tip foarte sobru...

– Sobru sunt și eu când nu râd. Altceva?!

– E plin de bani și duce cu el o geantă „Diplomat”. În plus, nu poartă pălărie și are un hobby: lamele de ras. Mi le-a cumpărat pe toate și alt magazin de lame în oraș nu avem.

– Ha, ha, ha, ha, a râs proprietarul în continuare. E mai mult decât necesar. Un cal mai breaz nu cred să găsești până în Idaho. Nu i-ai spus să-și ia pălărie, că i se topește tărtăcuța?

– Nu mă mai bârâi la cap! Sunt îngrijorată. Până obțin alte lame, trece o lună. Concurența vinde lamele cu aparate cu tot la un preț apropiat; nu-mi convine.

În glasul femeii vibra frica pentru ziua de mâine a micului negustor de pe toate meridianele.

– Societate de consum, ce vrei, a răspuns Sammy condescendent. Eu, unul, nu am nevoie de lame pentru că nu am de gând să-mi dau barba jos. Hai, la revedere! Mă duc să schimb câteva afișe. Dacă zici că ăsta are bani, mai umflu câțiva cenți, de ici, de colo.

În acest timp, străinul trecea cu pas leneș, se uita la vitrine, făcea diferite comenzi, plătea și lăsa aceeași adresă: hotel „Lămâia”. Singurul care l-a refuzat a fost Tom Brady, băcanul.

– Nu ți-e rușine, domnule, să-mi ceri mie să-ți vând toate lămâile pe căldura asta?!, s-a răstit el. Și apoi, mai vrei să ți le trimit și la hotel „Lămâia”, să-i fac reclamă banditului ăla de Sam Murphy?!

– Ce s-a întâmplat? a intervenit șeriful, care se afla acolo ca din întâmplare.

Povestindu-i cum stau lucrurile, după lungi tratative, Albert a reușit să cumpere jumătate din lămâile băcanului la un preț majorat. A mulțumit celor doi, a dăruit o pungă de tutun de pipă șerifului și a intrat la domnișoara Emy, proprietara atelierului: „Confecții și lenjerie”.

În orașul nostru, cu mult timp înainte, veștile se transmiteau din om în om cu o viteză uluitoare. Această viteză s-a mărit odată cu introducerea telefonului și a atins paroxismul la venirea lui Snowhead în oraș. Telefoanele au început să zbârnâie, iar veștile despre milionarul excentric se succedau cu repeziciune. Din cinci telefoniste, patru și-au dat demisia, iar ultima a rămas deoarece, având un picior mai scurt, nu ar fi angajat-o nimeni în altă parte.

Poliția a fost pusă în alertă: bancnotele au fost cercetate până la una pentru a se vedea dacă sunt false, au fost cercetate toate dosarele secrete și pozele criminalilor urmăriți de Interpol, dar nu s-a găsit absolut nimic. S-au cerut atunci informații despre numitul A. Snowhead și s-a primit următorul răspuns cifrat: „Veți avea informațiile necesare în timpul cel mai scurt”. Asta i-a făcut pe polițiști, în frunte cu șeriful, să răsufle ușurați, atât de ușurați, încât au consumat toată rezerva de whisky a poliției locale, destinată oaspeților de seamă.

Sam, proprietarul hotelului, a fost informat prompt despre viitorul său locatar. A primit banii pe o lună înainte, a angajat un agent pe cheltuiala primăriei, a descuiat o cameră la ultimul etaj și s-a trântit apoi plictisit într-un fotoliu de paie așteptând musafirul. Deoarece acesta nu se arăta, Sammy și-a îndreptat ochii către un punct al tavanului și a adormit sforăind zgomotos.

În acest timp, Albert continua tratativele cu domnișoara Emy pentru 200 rochii, 74 costume bărbătești, 1 456 jupoane, chiloți de baie și trei corsete. Dându-și ochii peste cap, proprietara a făcut bonul și l-a întins cu un gest delicat și semnificativ cumpărătorului. Acesta l-a luat, corect, și l-a pus alături de bani și celelalte bonuri în geantă, apoi a salutat și a ieșit.

Deoarece se făcuse cald, iar balotul cu pălării trebuia să-l primească la hotel, Albert s-a hotărât să sisteze cumpărăturile pe ziua aceea.

– Bună ziua, domnule Snowhead, l-a întâmpinat Sammy sărind tinerește din fotoliul său. Cum vă place la noi?

– Foarte frumos. Poate puțin cam cald, dar frumos, a zâmbit străinul.

Proprietarul a făcut formele de închiriere, i-a trecut numele în registru și i-a întins cheia.

– Aștept câteva pachete din oraș, s-a întors străinul. Iată aici lista. Fii dumneata bun și dă câteva telefoane! Doresc să-mi fie aduse în cameră.

Sammy a ridicat din sprâncene, dar n-a zis nimic.

În acea zi a telefonat în peste cinci sute de locuri, iar Albert a primit la el în cameră tot atâția comisionari care veneau cu autocamioanele pline și plecau cu ele goale. În acest fel, s-a împrăștiat vestea că milionarul se ocupă cu vrăjitoria. Argumentele curgeau pro și contra, dar balanța se înclina în direcția celor care susțineau ideea. Atâtea tone de mărfuri, valorând atâtea mii de dolari, nu pot să încapă într-o cameră de numai șase metri pe opt. Și totuși, acesta este adevărul: coletele se transformau în fum.

Dimineața, Albert Snowhead făcea un duș, se bărbierea, își lua costumul de doc și geanta „Diplomat” și pleca la piață, proaspăt și surâzător. În plus, nu avea decât o pălărie de pai a cărei utilitate o putea vedea de la o milă chiar și un cal orb.

Cumpăra absolut tot ce-i trecea prin minte, lucruri utile sau inutile, în perfectă stare sau puțin uzate, și plătea pe loc. Din acest punct de vedere, avea o aprobare de la șerif, contravaloarea pachetului de tutun și a câtorva sticle de whisky, și aprobarea primarului, contravaloarea a cine știe căror lucruri. Cu această ocazie, s-au îmbogățit toți oamenii din oraș, de la ultimul vagabond până la cel mai mare director de supermagazin. Oricine avea ceva de vândut, era omul lui Snowhead.

Rafturile și magaziile au început să se golească, mărfurile luând aceiași direcție: camera străinului. În lipsa lui, poliția făcea dese perchiziții, soldate toate cu eșec: camera era la fel de goală ca la început. Singurul lucru demn de atenție era dosarul de pe măsuță, grosimea acestuia crescând tot mai mult.

După cincisprezece zile, entuziasmul locuitorilor noștri a început să scadă. De data aceasta aveau bani, dar nu mai aveau ce să cumpere. Produsele alimentare cele mai căutate au dispărut primele. Orașul fiind izolat de alte așezări omenești, livrările se făceau încet; dacă se făceau, deoarece hârtiile fiind multe, greșelile erau iminente. Două transporturi s-au pierdut în New Mexico, cinci în Alaska și unul a ajuns tocmai la Marsilia. Locuitorii rămași, după un exod de câteva zeci de mii de oameni, au început să vadă cum se întinde mizeria. Comerțul era la pământ, transporturile la fel, deoarece tot ce avea patru roți fusese luat de cei plecați.

În timp ce totul se degrada, Snowhead își vedea de treaba lui: cumpăra și strângea bunuri. Spre camera lui mergea tot ceea ce mai rămăsese: ambalaje, cutii, cărămizi și bârne de la magazinele pe care le desființase; totul se transforma în aer sau cel puțin așa credeam noi.

Poliția a primit între timp informații despre individ; nu era milionar, ci contabil la Abdulah Electric Company, om cinstit, muncitor, posesor ai unei importante sume de bani, în acel moment în concediu de odihnă undeva prin California. Și acel „undeva” s-a întâmplat să fie tocmai orașul nostru. Asta i-a lăsat pe toți, inclusiv polițiștii, cu gura căscată. Pentru moment, deoarece spiritele au început să fiarbă. Poliția a făcut o perchiziție minuțioasă și legală de astă dată, dar nu s-a găsit decât o jucărie cu câteva zeci de butoane și o pungă plină cu sfere, cuburi, conuri, prisme minuscule divers colorate.

– Vă rugăm să părăsiți imediat orașul! s-a răstit șeriful. Populația este întărâtată de ceea ce ați făcut și s-ar putea să aveți neplăceri.

– Dar mai am două zile de stat, a protestat Albert. Am plătit doar.

– Treaba dumneavoastră; noi nu răspundem...

După exact două zile, însoțit de șerif și doisprezece polițiști, Albert Snowhead se îndrepta spre gară privind soarele încântător al ultimei sale zile de concediu.

– O să fie o zi frumoasă, a zâmbit el... Mi-a plăcut foarte mult. Soare arzător, străzi curate, cer senin...

– Hmm, a răspuns șeriful înmânându-i biletul de tren.

– Uite, am aici un dar pentru dumneata, a continuat străinul să zâmbească prostește. A scos din geantă punga cu sfere și cuburi, jucăria electrică și un plic.

Șeriful a râs forțat:

– Ce să fac eu cu drăciile astea? Dacă voiam, puteam să le salt la perchiziție. Auzind de perchiziție, lui Albert i-a înghețat surâsul.

– Iată ce vei face, a continuat el, făcându-se că nu a auzit. Iei acest dispozitiv și apeși pe al doilea buton de sus din stânga, pe diagonala asta roșie. Desfaci apoi plicul și citești. Ai grijă, punga o așezi la cel puțin 150 de picioare, de preferință într-o vale, undeva, sau pe o câmpie. Vei vedea ce se întâmplă.

– Hmm, a zis șeriful privind mulțimea de curioși, dacă e o bombă?

Nu a reușit să mai audă ce spunea străinul. Trenul se pusese în mișcare ducând cu el cea mai mare calamitate care s-a abătut vreodată asupra orașului. Și astăzi, după atâția ani, când s-a înlăturat orice urmă, numele Snowhead se rostește cu teamă ca și cum un blestem s-ar putea repeta întocmai.

A trecut mult timp până când șeriful s-a hotărât să apese pe butonul indicat. După ce și-a fumat pipa și a ascultat ultimele noutăți, dacă noutăți s-ar putea numi bancurile proaste ale șefului de gară, s-a ridicat urmând punct cu punct instrucțiunile primite. A apăsat cu teamă pe butonul indicat, apoi a clipit des. În fața noastră se ridica un munte de lucruri și alimente, practic, tot ce cumpărase Snowhead. Un oraș, claie peste grămadă: conserve, ciorapi de damă, sute de torturi, banane, sprayuri, gâște, vii sau moarte, vite, un elefant, bârne, piei tăbăcite sau nu, cojoace, ghivece cu flori sau fără, flori de plastic, cactuși, vin haos de obiecte însuflețite sau neînsuflețite, utile sau nu, o amalgamadă de sfârșit sau început de lume. Câteva case fuseseră rase de pe fața pământului prin expansiunea acestui munte caraghios și, în același timp, diabolic. Oamenii care treceau pe stradă se zbăteau să iasă la suprafață urlând sfâșietor. Știu că mi-au căzut ochii, în prima clipă, asupra unei femei înotând într-un val de frișcă și m-a pufnit râsul. Un râs trist. S-au înregistrat numeroase decese și cazuri de rănire gravă, dar nici spitalul, nici agenția de pompe funebre nu mai funcționau.

– Doamne, ce calvar! a urlat un polițist.

Șeriful s-a uitat la el lung, apoi a aruncat cât colo jucăria metalică zdrobind-o cu picioarele și înjurând de mama focului. După ce s-a convins că nici un circuit nu mai este întreg, a plecat fără să scoată un cuvânt împreună cu polițiștii săi, uitând să citească scrisoarea străinului.

Victor Martin

Seara sosiilor

MOTTO:

Fii bun cu timpul și ferește-te de tine însuți!

Andrei se apropie de casă cu pași leneși. Nu se grăbea niciodată. Privi ca de obicei să vadă dacă Bercu, vecinul său, e acasă, dar lumina era stinsă, așa că își continuă drumul. Intră în curte și împinse poarta cu putere; aceasta scârțâi prelung. Rămase o clipă nemișcat privind nămeții ce se adunaseră lângă scară. „Azi n-a nins, se miră el. Ce-o fi cu zăpada asta? Poate a nins și n-am observat. În orice caz, trebuia să o curețe cineva din casă, nu să mă lase pe mine să le fac pe toate. „Andrei, fă cumpărăturile, Andrei, degajă zăpada, Andrei în sus, Andrei în jos”. M-am săturat”. Descuie și pătrunse în hol,, așezându-și trusa cu scule pe măsuță. Nu observă că lângă ea se găsea una identică, deoarece Ana, soția lui, îl și luă la rost:

– Unde ai întârziat atâta?

– Am avut ședință de sindicat.

– N-ai avut și ieri ședință? De ce minți?

– Sunt obosit și mort de foame, iar tu uni vâri pe gât întrebări stupide, se supără Andrei.

– Iar ai băut. Cât ai luat la lichidare?

– Ce lichidare?

Ana nu mai zise nimic. Știa că, dacă a băut ceva, nu are cu cine se înțelege. Întinse în liniște masa, apoi se așeză.

– A cumpărat Maria lame? rupse Andrei tăcerea. Nu m-am bărbierit de ieri.

– Te-ai bărbierit azi-dimineață. Lame a cumpărat ieri. Altă dată să bei mai puțin și să-ți păstrezi mințile. Andrei își pipăi barba, rasă de curând, și făcu ochii mari.

– Hm, zise, să mă omori și tot nu-mi amintesc.

– Lasă asta! Zii mai bine dacă ai luat lichidarea!? Sâmbăta se ia totdeauna salariul, iar voi trebuia să-l luați de ieri.

– Nu există. Se aude că nu au bani în bancă.

– Așa ai spus și ieri. Pe cine duci tu cu vorba?...

Se auzi ușa de la intrare. După un timp intră, și Maria, fiica lor.

– Bună seara! Dar de ce sunteți așa abătuți? Ninge atât de frumos! Ia priviți! Parcă ar fi Anul Nou... Se așeză la masă și începu să mănânce cu mișcări repezi. Andrei se ridică și trecu în dormitor. Ana puse vasele murdare în chiuvetă și ieși. Maria continua să mănânce, aruncându-și ochii pe ziarul din ziua respectivă.

Telefonul sună violent. Maria nu se grăbi. „Cine să telefoneze la ora asta? O fi Bercu; ăsta are toată ziua chef de petrecere”. Intră în hol și ridică receptorul.

– Alo, se auzi o voce, spune-i lu’ Ana că sunt beat și nu am cum să vin acasă!

Pe Maria o surprinse vocea, atât de asemănătoare cu cea a tatălui său. „Dar ce cauți acolo?” se gândi să întrebe, apoi zâmbi.

– Cine sunteți dumneavoastră?

– Gingis-Han, năroado! N-auzi ce-ți spun? Zi lu’ Ana să ia un taxi din centru și să vină după mine! Sunt la restaurantul de pe strada Crinilor, la numărul șapte. Pe aici toate autobuzele s-au retras; nu mai circulă nici musca... Maria se enervă și trânti receptorul.

– Cine era?, strigă Ana din celălalt capăt al coridorului.

– Un bețiv. Zicea să iei un taxi și să te duci după el pe strada Crinilor. Cred că pe tata îl căuta... Ana râse și intră din nou în dormitor.

– Cine era, Bercu? se interesă și Andrei, ridicându-se într-un cot.

– Nimeni. O greșeală.

Andrei se întoarse cu fața la perete și adormi sforăind ușor. Ana stinse lumina și se strecură sub plapumă.

Maria se așezase din nou la masă, continuând lectura ziarului și mestecând liniștit. Auzi tropăituri în curte, poarta scârțâind și pocnind sec, apoi o cheie învârtită în yală. „Cine o fi? În afară de mine și părinți, nu mai are nimeni cheia de la intrare, îi fulgeră prin creier!” Tresări și alergă în hol.

– Nu ți-am spus să trimiteți un taxi?! zbieră acest al doilea Andrei. Își agăță paionul în cuier, lângă unul asemănător, apoi izbucni în râs văzând și două truse identice. Am făcut-o lată rău de tot. Văd deja dublu. Brrr! Ce frig am tras!

– Unde ai fost? bâigui Maria.

– Nu ți-am spus? La restaurantul de pe strada Crinilor. V-am spus să trimiteți un taxi. O să fac un tărăboi de o să vă meargă fulgii! Unde e Ana?... Dădu buzna în bucătărie și se așeză la masă.

– Pune-mi să mănânc! Sunt mort de foame; am băut cam mult. Să-l fi văzut pe Bercu... L-am lăsat acolo.

– Dar ai mai mâncat o dată!

– Am mâncat pe naiba. Dar ce-mi dai aici? Astăzi ați gătit sos de roșii cu friptură, dar unde e vinul? Adu vinul. L-am cumpărat chiar eu azi dimineață. Ce, nici duminica nu am voie să mă simt bine? spuse căutând în cuptorul aragazului și prin frigider.

– Nu ai cumpărat nimic. Astăzi nici măcar nu e duminică. E sâmbătă. Și ce căutai pe afară? Ești somnambul? Pot să-ți jur că după ce ai mâncat te-ai dus la culcare, nicidecum afară. Păreai destul de treaz.

Lui Andrei îi căzură ochii pe ziar.

– Cel de azi n-a venit?

– Ăsta-i ziarul de azi, răspunse ea tresărind.

Afară se auzi scârțâitul porții, apoi declicul cheii întoarsă în yală.

– V-am spus de atâtea ori să ungeți balamaua de la poartă, răzbătu până în bucătărie o voce puternică.

– Ce-am zis? se sperie cel din bucătărie?

– Doamne, nu ești tu, tată! Nu vorbești tu! răspunse Maria, aproape țipând.

– Cum nu sunt eu! se miră acesta, plimbând liniștit lingura prin farfuria cu supă.

Maria nu mai avu timp să răspundă deoarece un al treilea Andrei apăruse în cadrul ușii.

– Ce se întâmplă aici? întrebă acesta.

Maria voia să spună ceva, dar nu putu să scoată decât niște cuvinte nearticulate. Privea și nu putea să înțeleagă. Cei doi se priveau la rândul lor în tăcere. Trezit de gălăgia produsă, primul venit se ridică din pat și-și luă papucii.

– Unde te duci? îl întrebă Ana, trezită brusc din somn.

– Am auzit gălăgie. Cred că a venit cineva pe la noi. Culcă-te!

Ieși din cameră și se îndreptă cu pași târșiți spre bucătărie. Deschise ușa, încercă să se acomodeze la lumină apoi îi văzu pe cei doi. Cel de al treilea Andrei mușca dintr-un sandviș, iar cel de al doilea continua să plimbe prostește lingura prin farfuria cu supă.

Maria aștepta cu spatele lipit de perete să vadă ce se întâmplă. În aerul stătut al bucătăriei plutea amenințătoare ideea apariției unui al patrulea, al cincilea Andrei iar așteptarea se prelungea la nesfârșit.

Dan Merișca

Ziua zborului

– Și capătul?

– Nu există capăt. Mlaștina e întotdeauna și pretutindeni. Așa e firesc. Toate planetele vii sunt așa. Stelele însele nu-s decât imense mlaștini de foc. Ține minte! La început a fost mlaștina, din ea și în ea existăm noi, iar la sfârșitul sfârșitului ea va fi. Și după aceea încă...

– Am auzit o poveste care spunea că departe, mai departe decât orice închipuire, există o margine. Acolo, mlaștina ar curge în cer...

– E o prostie, cea mai mare prostie! E o erezie nebunească! Că cerul curge în mlaștină, asta da. Dar cum să încapă ceva nesfârșit într-un loc atât de mic? Cerul e doar deasupra, o pojghiță subțire. Mlaștina e peste tot: dedesubt ca și deasupra, pretutindeni în jur.

Zilele treceau tot mai repede, unele după altele, unele peste altele, rostogolindu-se pe deasupra mlaștinii. Părea că totul e mereu la fel, că nimic nu se schimba înăuntru și în afară, dar, pătrunzând miezul cleios al faptelor, înțelegeai că în spatele lor, târându-se greoi și mișcând toate câte sunt, se ascundea timpul.

Erau, pierdute în aburii amintirii, zvâcnind somnoroase, întunericul și căldura moale a începuturilor. Era orbecăirea informă în miezul umed-fierbinte al mlaștinii, când, împingându-se unul în altul, se căutau cu ventuze avide, curioase, nesigure, mângâietoare, pipăindu-se prin întuneric. Fără nici cea mai mică oboseală, erau mereu ghiftuiți, căci înfulecau neîncetat din stârvurile macerate ce fermentau împrejuru-le și pe care și le smulgeau, clefăind pofticioși.

Era, după aceea, ascensiunea înceată și șovăitoare prin nămolul colcăitor, zbaterea leneșă a vecinilor de culcuș și mângâierile lor plăcut-vâscoase. Odată cu fiecare nouă vârstă se târau tot mai sus. N-ar fi putut rămâne pe loc: cei de dedesubt îi împingeau orbi și nerăbdători și dușmănoși. Trebuiau să le lase lor locul moale, abia încălzit.

La rându-le, trăgându-și cu greu trupurile grase și tremurătoare, îi împingeau pe cei de deasupra lor, repezindu-se lacomi să le ia locul.

Mâncând fără încetare și iarăși mâncând și mâncând, tropăind prin mlaștina călduță cu ventuzele lor flasce urcau mereu.

Urcau.

Și, deodată, era lumina. Orbiți de flăcările purpurii și oranj și mov ale zilei, râgâiau fericiți, tăvălindu-se pe fața buboasă a mlaștinii. Viermuiau neliniștiți încolo și-ncoace, adulmecând cu nările larg deschise aerul și miile de mirosuri tulburătoare și necunoscute.

În zori, se repezeau, mereu înșelați de strălucirile palide, să înghită curcubeiele șovăitoare ce străpungeau cețurile. În lumina de miere a amiezii, ce le încălzea, gâdilându-i, pântecele revărsate, pluteau toropiți de plăcere și lene. Înserările coborau pe furiș, căutându-i în culcușuri ca Să-i înfioare cu crepusculare și neștiute atingeri.

Noaptea, singuri sub stelele îndepărtate și reci, tremurau ascultând zgomotele fără nume și fără chip ce pluteau pe spinarea lucioasă a mlaștinii. Se pipăiau prin vata incertă a ceții, căutându-se, încolăcindu-se strâns, ca să nu se piardă unii de ceilalți: doar împreună se puteau simți în siguranță în mijlocul umbrelor rătăcitoare.

Atunci începeau poveștile..

Se rotesc, se rotesc, până ce totul începe să se rotească și atunci, tot ceea ce este se face o mlaștină diafană de lumină și dulceață, în cercurile care dănțuie și dănțuie. Au cozi lungi, ce le flutură în vântul curat al zorilor; au piscuri de jar și au ochi din picături mici-mici de lumină. Și mai au, întinse, fâlfâind melodios, deschise peste marginile cerului, aripi subțiri, prelungi, prealimpezi. Trupurile lor în zbor închid la infinit cercuri, iar cercuri, mereu cercuri.

...Drumul e lung. Pentru cei mai mulți, nesfârșit. Dincolo de ceea ce știm, se întinde mlaștina sfâșietoare a pustiului. Și dincolo de pustiu, tot pustiul. Iar și mai încolo, nimic. Doar la capătul drumului, lumea renaște. Până acolo, pândesc din ascunzișuri viclene, fără număr primejdii cumplite. Dar cine va merge, va fi! Pe fața ascunsă a planetei! Acum! Acolo, în mlaștina de lumină, se rotesc neîncetat păsările de lumină, care au fost cândva viermi ca noi. Numai cine trece dincolo, va reuși! Va fi! El, numai!

Nu mai aveau liniște. Grohăiau scuturați de pofte și de dorință. Se zvârcoleau înnebuniți de nerăbdare. Tremurau nehotărâți.

Și atunci sosea ziua aceea. O așteptaseră fără încetare, o visaseră mereu, o știau dintotdeauna, dinlăuntrul lor. O simțiseră venind prin aburii fetizi ai mlaștinii, o simțiră căutându-i cu tentacule lunecătoare, strecurându-le în sânge șoapte, îndemnându-i, făcându-i să clocotească, să se smulgă, să se târâie gâfâind, fără odihnă, zi și noapte, mai departe, mereu mai departe, departe...

Dincolo de apele putrede, fură nămolurile. Dincolo de ele, ierburile arse. Pe urmă, piatra. Și, mai încolo, doar lamele fine și tăioase ale pustiului.

Mulți rămăseseră deja în urmă, încovrigați și țepeni, cu mlaștinile morții în priviri. Vedea bine că erau din ce în ce mai puțini și mai obosiți. Dar cei puternici aveau să ajungă dincolo! Cei care știau să lupte! Numai ei! Când nu mai avu nici o rezervă, își potoli foamea și setea din cadavrele uscate și zbârcite, presărate pe cale. Dar nu se opri: nu trebuia să se oprească! Răbdă focul și gheața. Fu lovit și lovi. Fu mușcat și mușcă. Dar supraviețui! Căci ghicea printre oglinzile înșelătoare ale oboselii, simțea parcă tot mai clar, pulsând înlăuntru-i, pasărea de lumină care se năștea.

Printre fantasmele oribile ale pustiului, înaintau fără răgaz. Într-o zi, ridicându-și ochii, zări însă, cu priviri împăienjenite, în trupul devenind tot mai transparent al tovarășului de drum, crisalida luminoasă: cu capul băgat sub aripă, tresărind prin somnu-i încărcat de vise de aur, pasărea din celălalt creștea tot mai limpede. Și atunci știu că trebuie să-l gonească, să-l calce în picioare, să-l sfâșie și să-i sugă zeama amară și stearpă. Și știu că el va ajunge. Va fi!

Văzu capătul, dar nu crezu. Le văzu, dar nu îndrăzni să creadă. Erau iarăși doar mirajele pustiului, hărțuindu-l. Scuturat de febra halucinațiilor și așteptării, tremurând de slăbiciune, se târa împins înainte de ultimele-i puteri, scuturat de spasme dezordonate.

Dar, oare, ce fel de miraj? Cum oare să existe un astfel de miraj? Așa ceva nu s-ar fi putut naște niciodată dintr-un miraj! Înțelegea, printre lacrimi de fericire, înțelegea... Aici era capătul călătoriei. Iată, le găsise. Erau ele, chiar ele. De o mie și o mie de ori mai dumnezeiești decât cele despre care vorbea povestea. Așa cum nimeni n-ar fi avut puterea și îndrăzneala să le descrie, să le închipuie, să le viseze. Erau chiar păsările. Le vedea plutind, auzea tot mai aproape fâlfâitul aripilor lor. Veneau să-l întâmpine, să-l ajute.

Și atunci simți pielea crăpându-i și zeama mlaștinii izbucnind din el și văzu pământul depărtându-se. Beat de fericire, agonizând, înțelese că își luase zborul. Că zbura!

Epilog

Plecaseră cohorte nesfârșite. Pieriră fără număr din ei. Dar, supunându-se genetic aceleiași legități milenare, ce menținea echilibrul și pacea pe planetă, între două civilizații atât de diferite, ajunseră destui ca să hrănească încă o dată păsările, strigându-și cântecele în nesfârșitul văzduh limpede.

B. Mircea

Zâmbetul

Tovarășul meu mă împingea insistent de la spate.

– Deschide-i ochii, îmi șoptea. Eu șovăiam. De ce, m-am gândit, nu face el lucrul acesta?

– Oricum, e un mort, i-am răspuns, îmi vine greu. N-a mai insistat. Ploaia luneca foșnind pe pânza cortului. Și, curios, mi s-a părut că timpul curge numai afară, pe când în cortul nostru se oprise în loc, iar clipa se dilata la nesfârșit.

De pe masă, în vecinătatea felinarului, imperturbabil, capul ne zâmbea străin și potolit.

Toată ziua de ieri am fost mohorât; poate din cauza timpului mizerabil, poate din cauza oboselii. Cred că și locurile în care ne aflam aveau o influență nefastă asupra nervilor mei. O lună de zile prin mlaștini... Și ploile, și ceața, noroaiele și turbăriile tăcute și triste, și cerul acela pământiu, prăvălit peste întinderea de ape, și liniștea sfâșiată doar de țipete jalnice de păsări întârziate în drumul lor spre sud... Stuful ce-ți taie mâinile, cămașa care se lipește udă de spate și drumul până la bază, interminabil... Toate acestea, zic, s-au sedimentat încet, cu grijă, în sufletul nostru, făcându-ne viața acolo de nesuportat, obosindu-ne.

Poate de aceea când am găsit în turbărie acel corp greu și fibros ca un ghem n-am făcut altceva decât să-l luăm cu noi, neacordându-i în plus nici o altă atenție, cu toate că în configurația lui ceva mi-a atras atenția din primul moment. Ce anume nu mi-am putut lămuri atunci. Și apoi știam din experiență că o simplă rădăcină curioasă ca formă și îmbrăcată în materia aceea fibroasă poate trezi un interes nejustificat. Așa că ghemul a căzut murdar și nebăgat în seamă până a doua zi seara.

Venisem ostenit ca de obicei și, pe deasupra, ud până la piele. Aprinsesem felinarul și începusem să mă dezbrac când privirea mi-a căzut asupra lui. Am tresărit atunci, căci umbrele adânci și negre, țesute de neregularitățile ghemului, desenau – pe atunci nu mi-a venit a crede – un craniu omenesc. Deși era nedeslușit, slab conturat; sau poate tocmai de aceea mi s-a părut groaznic. Nu sunt o fire prea imaginativă, dar în acel moment mi-am amintit de anumite lucruri care ne bântuie unele nopți zbuciumate. A fost un moment de coșmar.

Toate acestea au durat doar o clipă, atât cât mi-a trebuit să-mi îndrept trupul, adică foarte puțin. Apoi am început să-l privesc cu interes, interes ce creștea pe măsură ce mă convingeam că într-adevăr înăuntrul său se află un cap de om, cu toate că unele aspecte, ca de exemplu, nasul foarte subțire, terminat sub bărbie, precum și orbitele exagerat de mari și depărtate mă puseră imediat în încurcătură. Iar apoi mă încercă o teamă nouă, necunoscută mie până atunci, teamă în orice caz nejustificată.

Citisem despre mlaștinile din Tolund și de cadavrele atât de bine conservate scoase la iveală; cadavrele unor oameni morți cu veacuri în urmă.

Mă puteam gândi la orice și chiar o făceam când am tresărit la glasul lui Sandu.

– N-aș fi crezut, îl auzii. M-am întors. Îl văzui oprit în ușă și privind fix la capul de pe masă. N-aș fi crezut, spuse din nou și se apropie de mine.

– Parcă eu... Îngânai. Cred totuși că e un simplu joc de forme, o întâmplare. Vedem noi îndată, dă-mi un cuțit, am rostit repede, revenindu-mi. Am luat decis ghemul, l-am sprijinit bine și, atent, cu ajutorul cuțitului, l-am crestat în partea superioară, făcându-i o incizie adâncă de un deget. Apoi am apucat colțurile tăieturii și le-am răsfrânt. Fibrele învelișului nu-mi permiteau mai mult. Am apăsat, tăind mai mult, până ce lama cuțitului fu stăvilită de ceva tare. Crucea am adâncit-o. Sandu urmărea atent operația. Palid, a apucat cu degetele colțurile de turbă și, febril, a început să le îndoaie în sensuri opuse. Sub învelișul fibros se ivi o calotă de un galben strident, însemnată cu o cruce de cuțitul meu.

Era ceva la care nu ne așteptam.

– Nu trebuie apăsat atât de tare, observă el. Îmi luă cuțitul și începu să răzuie cu migală toată materia aceea fibroasă, dezgolind sub ochii mei, încă neîncrezători, o calotă craniană acoperită cu piele galbenă, apoi fruntea până deasupra orbitelor. Pielea se înnegri puțin. Am îndepărtat felinarul. Restul învelișului se. desprinse ușor, dezvelind orbitele acoperite de pleoape cât palma, despicate în patru și unite la mijloc, un nas ca o lamelă subțire, cu o mică valvulă deasupra gurii de un format omenesc, dar de un desen straniu, urechi mari și sfârtecate.

Cred că o reacție de repulsie îl determină deodată pe Sandu să-și retragă mâinile, scăpând capul care se rostogoli huruind pe masă până ce pânza cortului îl opri cu fața întoarsă spre noi, cu turba încă nedezlipită total, atârnându-i ca o barbă. O ureche i se rupse și căzu cu un plescăit la pământ.

Totul fu împotriva nu numai a unor lucruri așteptate, ci împotriva tuturor lucrurilor acceptabile. Dialogul dintre noi și realitate se frânse. Să spun că am fost uluiți ar fi prea puțin. Dacă aș afirma că am fost revoltați și înfricoșați, aș fi poate mai aproape de adevăr. Nu vreau să analizez stările pe care ni le-a creat apariția aceea stranie.

Ar fi destul de greu, cred, și pentru o minte înclinată către analiză.

Oricum, două voci răsunară în același timp în cortul nostru.

– E om!

– Nu e om!

Nici una nu afirma, nici una nu o nega pe cealaltă, erau două întrebări.

Părerile au fost împărțite și contradictorii. Se poate trage deci concluzia, că, dacă acel cap aparținea unei ființe necunoscute, era al unei ființe cel puțin bizare. A semăna ca un cap omenesc și a nu fi... Ceea ce vedeam real, palpabil era și nu era om. Multe trăsături afirmau, dar la fel de multe contraziceau prima impresie, iar noi devenirăm atunci sediul unor furtuni ce mânau valuri de păreri între cele două maluri: e om, nu e om. Dacă nu era om atunci ce altă ființă ar fi putut avea asemenea cap? Nicăieri și niciodată n-am întâlnit ceva asemănător. Tovarășul meu privea vrăjit capul. Fața i se lumină și se întoarse către mine brusc. Mă apucă de braț și șopti rar, cu o voce tremurătoare:

– Să știi că nu e un pământean. Sunt sigur.

– Din altă lume!? am tresărit eu.

– Da, din alta. Apoi se repezi, apucă în mâini capul, îl rezemă pe peretele cortului, îl curăță într-o clipită cu mișcări îndemânatice de resturile de turbă și spuse repezit.

– Privește-l, convinge-te întâi că e un om și după aceea vei spune la fel. Nu, nu te apropia căci de departe îți scapă tocmai esențialul: expresia. Privește, a murit fericit.

Și, zicând acestea, Sandu apucă brusc cu stânga creștetul capului și, sprijinindu-i bărbia cu dreapta, făcu să cadă toată lumina pe fața misterioasă. Și abia atunci am văzut că pe ea era întipărit un zâmbet. Dar ce zâmbet! Un zâmbet șters, o umbră de zâmbet, un zâmbet pierdut, doar spuma unor oceane ascunse de fericire. Era zâmbetul care destinde orice fibră, care relaxează orice mușchi, care încheie ochii venind ca o încoronare, atunci când toate dorințele îți sunt împlinite. Și mi s-a părut atunci că e viu. Părea viu tocmai pentru că fața lui păstrase acea geometrizare subtilă a vieții interioare, era opera spiritului.

– Asta, vezi tu, asta înseamnă inteligență.

Sandu își venise cel dintâi în fire din zăpăceala produsă de apariția acestui craniu neobișnuit și, cum era înzestrat cu o pătrunzătoare intuiție, și-a dat seama de faptul care mie abia acum îmi devenise limpede. Era capul unei ființe cugetătoare și nefiind pământean...

Temându-ne să nu fie o nălucire, ne-am plimbat degetele pe fața lui netedă și rece. Când mâinile ni s-au atins am tresărit. Apoi ne-am privit unul pe altul parcă pentru prima oară. Tovarășul meu schiță un surâs.

– Din cauza concentrării, zise.

Acum stătea în spatele meu și voia să-i desfacă pleoapele, să-i vadă ochii și mi s-a părut atunci că dorința lui e marcată parcă prea mult de interesul omului de știință. Dar aceasta era și dorința mea. Și, văzând că ezit, Sandu își luă inima în dinți și încercă să împingă spre extremități cele patru pleoape cartilaginoase, reușind fără mare greutate. Ele lunecară, lăsându-ne dezamăgiți în fața unui amestec vișiniu cu reflexe sticloase. Nu ne așteptam ca ochiul celălalt să fie nevătămat. De aceea l-am deschis fără mare emoție, iar când pleoapele se desfăcură puțin, un licăr răsări printre ele. Am adus felinarul mai aproape și atunci o fulgerare lăuntrică trecu învăluind pupila enormă, apoi se stinse. Am căutat poziția în care felinarul producea acel licăr și am găsit-o cu satisfacție. Sandu se apropie de cap și îmi spuse că în interiorul ochiului vede o imagine. Apoi a întărit cele spuse. În ochi, pe retină, era întipărit un ținut bizar. Neîncrezător, m-am temut să nu se înșele. El îmi ceru însă să deplasez felinarul mai sus și-mi dădu detalii.

După spusele lui, priveliștea era a unei liziere de un verde crud, cu arbori uriași. În aer erau încremenite niște păsări. Din anumite motive deducea că se încăieraseră. Se încăieraseră poate pentru un stârv cocoșat, descărnat parțial, ce zăcea în apropiere. Spre margini imaginea se estompa, pentru ca mai apoi să se șteargă total; totuși într-o latură deslușea altceva, o siluetă ce sugera vag un om. Era însă mult prea în umbră. Cum stăteam în spatele lui, am putut observa că se uita în ochi din partea lui dreaptă, aceasta fiind poziția de care ne cramponasem pentru a nu pierde prima imagine. Am deplasat felinarul de la dreapta spre stânga și l-am întrebat dacă vede ceva nou.

El însă își trase brusc capul și uitându-se la mine fix, spuse:

– La marginea pădurii e un om fosil sau cam așa ceva. Apoi se concentră iar asupra imaginii. Aceasta însă dispăruse, căci eu, izbit de cele relatate, mișcasem felinarul. Am căutat din nou poziția și, când am găsit-o, Sandu mă strânse de mina liberă cu o neobișnuită putere.

– Da, e un om fosil, iar în stânga ceva ce strălucește. Cu toate că am deplasat felinarul el nu mai văzu nimic, din cauza încordării ochii îi lăcrimau. Sunt uluit, mai zise, uite-te și tu. Îmi luă felinarul.

După câteva licăriri fugare, imaginea a apărut. Era întradevăr marginea unei păduri abundente, cu ierburi mari la poale ca un început de savană. Imaginea se deplasa spre stânga, după cum Sandu deplasa felinarul. Apărură și păsările și hoitul, și acel om preistoric ce târa după el o ramură uriașă plină de cuiburi sau de știu eu mai ce... Imaginea era izbitor de veridică, iar detaliile excepțional conturate, încât era evidentă atitudinea lui șovăitoare. Se uita fix la mine și am crezut la un moment dat că va scoate un strigăt gutural și va dispărea în desiș.

Felinarul se mișca spre stânga și imaginea se deplasă, astfel că în curând el se pierdu în dreapta și corpul acela strălucitor despre care pomenise Sandu se ivi în întregime.

Era o navă cosmică frântă, prăvălită peste picioroangele ei enorme. De la rachetă spre mine, prin iarba înaltă era un culoar îngust. Neîndoios că pe acolo se târâse cineva, și acela fusese omul nostru, ca să fiu complet, cerul era senin iar soarele, după strălucire, era la răsărit.

Vreme de un ceas am privit cu rândul, descoperind noi detalii, dar principalul e ceea ce v-am povestit. Vărul meu a tras cele patru pleoape peste ochiul întreg, apoi peste celălalt, a învelit capul cu o pânză, luată de la unul dintre cele două paturi și l-a pus în rucsac. A agățat rucsacul într-un cui din parul central, și-a aprins o țigară, s-a rezemat cu spatele de masă, și trăgând un fum lung, spuse:

– Atunci când ochiul este excitat, pe retină se formează imaginea excitantă, o fotografie organică a realității. Grație creierului, aceasta devine inteligibilă, interpretabilă. O construcție specială a unui sistem nervos central ar putea păstra imaginea pe retină și în creier chiar dacă ar interveni alți factori perturbatori, de exemplu o altă imagine. Construcția asta specială ar trebui să posede un sistem care în automatică se numește sistem de blocaj. Acesta ar putea fi anulat la nevoie.

Capul făpturii acesteia extraterestre poseda un asemenea sistem de blocaj care a fixat ultimele imagini văzute pe retină. Fiindcă omul căruia i-a aparținut a murit, sistemul de blocaj n-a mai fost anulat. Sandu se întoarse spre mine, care-l ascultam de pe marginea patului.

Tot ce-am văzut noi e ultima lui reprezentare a realității, înțelegi?

De aceasta eram convins. Că fusese înzestrat cu acea extraordinară facultate nu-mi rămânea decât să-l cred pe Sandu, în fond și el făcea doar o presupunere pentru a-și explica strania imagine remanentă.

Am stins felinarul și ne-am culcat. Eram neliniștit. Aveam senzația pe care ți-o dă un lucru neterminat. Ceva mă irita.

Curios era că nu mă frământa atât acel craniu, cu toată senzaționala-i apariție, ci altceva: zâmbetul. Omul acela murise, zâmbind. De ce? Ce poate fi mai rău decât moartea și totuși, și totuși...

Zâmbetul lui pe cât era de imaterial, pe atât era de expresiv, aș putea spune elocvent chiar. Însă era în el, în afară de relaxarea supremă, și ceva greu de definit.

Chipul uman poate exprima foarte multe... Un zâmbet, un rictus, câte nuanțe nu pot avea. Și fiecăreia nu-i exclus, cred, să-i corespundă situații precise. Greutatea însă intervine abia atunci când vrei să le explicitezi; îți dai seama că, la un moment dat, ceva îți scapă, reproducerea pe care vrei s-o faci în cuvinte iese schiloadă, falsă, mincinoasă și încerci din nou, și iar, concentrându-te în așa măsură încât până la urmă retrăiești situația, te transpui.

Zâmbetul îmi persista în memorie și mă irita. Tocmai pentru că nu-l puteam îngloba în sfera explicitării. De aceea, fără voia mea, situația mă ținea treaz.

Priveam din ce în ce mai neliniștit la imaginea virtuală a zâmbetului. O stranie tulburare mă cuprindea, căci simțeam cum cineva nelămurit mi se substituie.

Și, deodată, o pierdere treptată a sensibilității trupului, ca în narcoză, apoi dizolvarea, apoi singurătatea unor spații fără limite, apoi, din neant, Pământul, apoi, înainte de a muri, omul acela fosil.

Și peste toate, un zâmbet. Infinitului, nemuririi, un zâmbet... Apoi, din nou trupul mi se închegă deodată. De data aceasta ușurat, ca descărcat de o povară.

Înțelesesem.

M-am răsucit căutându-mi tovarășul. În lumina difuză a dimineții am descoperit că pe chipul său era întipărit un surâs. Zâmbetul acela.

Alexandru Mironov

Nemăsurate chinurile Lui

Poteca urca ocolind molcom coamele arse. În vale, un șirag de sate și mănăstiri se întindea ca o iederă către vârfurile domoale ale Athosului. Dinspre Thessaloniki vântul aducea mirosul sărat al Egeei. Mai avea muntele și izul dulce al primăverii calde ce se înstăpânea peste pământul Greciei.

Günter își reluă drumul înspre culmea roșcată. Nu departe, sub un umăr de stâncă, un pâlc de brazi adăpostea vechiul schit. De acolo puteai cuprinde cu privirea întreaga vale, un uriaș amfiteatru natural, în care, în această seară, se va juca un spectacol unic: luminile învierii pe Athos, muntele sfânt.

Urca ușor, cu plăcere, drămuindu-și răsuflarea cu știința celui obișnuit cu munții. Urca și cobora de ani și ani, de când cercetările lui îl duceau pe tărâmuri ciudate, cu nume străine și vechi de la facerea lumii... Chichen Itza, Tiahuanaco, Baalbek și acum, acest ciudat Xeparos, gândi, aici, unde nimeni nu mai credea în descoperiri de răsunet. Iar inscripțiile în această greacă arhaică sunt tulburătoare și vorbesc despre întâmplări petrecute înaintea războiului troian, poate chiar înainte de Micene... Zări în ușa schitului veșmântul alb de în al lui Ghiorghios și grăbi pasul.

„Sunt Ghiorghios, robul lui Dumnezeu, îi spusese călugărul la prima lui vizită pe coama asta singuratică, Cel de sus mi-a luat lumina și nici cuvintele nu mă mai ajung...”. Îi pipăise fața cu degete lungi, blânde, sensibile. „Vii de departe, străinule, și nu știu de ce vii, dar în lăcașul Domnului meu fii bine venit”, psalmodiase parcă Ghiorghios, robul lui Dumnezeu, într-o greacă schimbată, cu multe arhaisme și de un farmec aparte.

Îl întâmpina de atunci în fiecare seară, simțindu-i apropierea cu mult înainte ca el să atingă liziera micii păduri. Nu-i mai vorbise, cuvintele nu mai aveau pentru Ghiorghios nici o însemnătate, îi aranja doar, de fiecare dată, patul în mica chilie albă, punându-i pe lavița de lemn o pâine albă și o carafă cu apă de izvor. Își vedea apoi de treburile lui prin curte sau oficia în minuscula capelă a schitului. Și, de aproape o lună, de când Günter urca la schit, nimeni nu-i mai deranjase.

Ajunse la poarta scundă de lemn și puse, în semn de salut, o mână pe umărul călugărului.

– Să mergem înăuntru, îi vorbi Ghiorghios, astăzi am multe de făcut, e seara Domnului.

Parcă puțin schimbat, un ușor tremur al obrazului și, parcă, un licăr al privirilor înghețate îi trădau neobișnuita neliniște. Intrase grăbit în schit și Günter putu curând să vadă florile luminărilor în întunericul capelei. „Luminează flăcările sfinte în întunericul pe care ți l-a lăsat Dumnezeul tău, Ghiorghios?”, ar fi vrut Günter să-l întrebe, dar noaptea călugărului era și o noapte a liniștii fără sfârșit. „Și poate și a iertării, gândi, și surd și orb, el își venerează stăpânul”.

Deasupra Athosului se aprindeau luminările stelelor. Întunericul coborî. Veni și liniștea, totală, atotcuprinzătoare. Apoi începu plânsul clopotelor. Veni de jos, dinspre Peloponez, cuprinse muntele și se rostogoli către Balcani. Cerul se răsturnă, căci luminile stelelor porniră să se miște în văi, îndreptându-se, oști de licurici tremurători, către biserici și mănăstiri. „Grecia serbează”, se gândi Günter, privind miile de luminări aprinse din miile de mâini, și pe care pași cucernici le îndreptau spre casele zeilor. „De mii, de zeci de mii de ani Homo Sapiens aduce ofrande idolilor, lui Zeus, Jehova sau Buda. Și cred, toți cred, dintotdeauna au crezut Marele Neadevăr. Curată e credința lor, și puternică, un fel de mare încredere, cutremurătoare.”

Simțea urcând până la el, odată cu dangătele clopotelor, acea efervescență a purificării celor de jos. I se păru chiar că aerul în jurul său se încălzise. Își șterse fruntea de sudoare și își întoarse privirile către capelă. Alb, imaculat, așezat în fața icoanelor vechi și strâmbe, Ghiorghios, robul lui Dumnezeu, oficia psalmodind versete vechi și ciudate. Cuvintele ritului i se părură lui Günter străine. Se apropie de ușa capelei și își dădu seama că totul în jurul lui se înfierbântase și că un fel de strălucire învăluia altarul. Mai făcu un pas și fu oprit de apariția unei irizații ce învăluia naosul.

În jurul lui Ghiorghios se ivise un halo alb, icoanele străluceau, căldura devenea insuportabilă. Uimit, Günter înainta spre călugăr, dar un zumzet ce se auzi din spatele pronaosului îl făcu să se întoarcă. Și atunci, brusc, un fulger izbucni, orbitor, și un huruit asurzitor scutură din temelii micul schit. Instinctiv, își acoperi privirile, iar când, după câteva clipe, deschise pleoapele, pete colorate îi jucau în fața ochilor. Se răsuci din nou spre altar și pe retină i se întipări o priveliște incredibilă: înalt, subțire, cu brațele întinse spre cer, cu o coroană de spini deasupra frunții însângerate, cu privirile înnegurate de durere, îmbrăcat într-un giulgiu de lumină, se desena în dreptul altarului cel despre care vorbeau legendele acestei nopți.

O tăcere grea se înstăpâni. Într-un târziu, apariția psalmodie încet într-o limbă dulce și veche, își plimbă privirea însângerată pe lemnul afumat al icoanelor, apoi coborî încet brațele și își șterse picăturile de sânge de pe tâmple.

Înmărmurit, nevenindu-i să-și creadă ochilor, Günter îl observa cum prinde consistență. În spatele lui, și prin el, îl mai putu vedea câteva clipe pe Ghiorghios, încremenit și el până când apariția începu să devină materială, aureola ce-l învăluia se șterse treptat, iar glasul ce psalmodia prinse să se deslușească. Cuvintele curgeau parcă plânse, străine, dar parcă știute și, revenindu-și încet din stupoare. Günter își dădu seama că le-a mai întâlnit și că le înțelege.

– Fierbinte, îngrozitor de fierbinte, ca focul din gurile vulcanilor, plângea străinul. Mă arde corpul, și părul, și ochii mă frig... Și iar am alergat în van, nu, nu aici trebuia să ajung... Iar ei au să vină iar, îi simt, sunt pe urmele mele și iar au să mă prigonească, ca o haită de câini flămânzi...

Șopti apoi ceva de neînțeles și își roti din nou privirile prin încăpere. Atunci îl zări pe Günter și se cutremură.

– O, străinule, iartă-mă, cânta el parcă, te-am speriat îngrozitor. Nu, nu te teme, adaugă, nu sunt zeu, nici idol, sunt muritor ca și tine... Vin, însă, de departe, de tare departe, nici nu poți să-ți dai seama de unde vin, tocmai de dincolo de coloanele lui Hercule... Nu, nu sunt viziune, străinule, privește-mă, sunt om...

Tăcu, lacrimi și sânge i se amestecau pe obraji. În palmele străpunse se vedeau urmele cuielor.

– Vii de pe cruce? murmură Günter.

– De pe cruce? Da... nu, de fapt, vin dinainte de asta...

– Și rănile? Maria, învierea s-au petrecut toate?

– Rănile? Uite, rănile poți să le vezi, sunt de la răstignire... Maria... nu, nu exista Maria... doar în poveștile voastre, aici am auzit de ea, orbul mi-a spus-o, altă dată, când am mai fost pe aici. Căci am mai fost, nu știu cum se întâmplă, aici vin mereu... De mult sau de curând, nu știu, nu pot să-ți spun, eu și ceilalți am pierdut firul timpului.

– Ceilalți?

– Da, soldații, apostoles, paznicii mașinii lui Cronos. Trebuie să vină, ai să-i vezi. Sunt necruțători, dar tu să nu te temi, ție nu ți se va întâmplă nimic... Pe mine mă caută, numai pe mine, Jeezuz, urmașul lui Cronos, pe mine au să mă chinuie, au să mă tortureze iarăși... cei doisprezece paznici, doisprezece criminali care mă pedepsesc ca pe Kirestos cel răzvrătit, prizonierul lui Cronos... Așa mă și strigă apostoles, fiarele: iată-l pe Jeezuz, ardeți-l cu săbiile înroșite în foc pe noul Kirestos, răstigniți-l, sfărâmați-l pe noul răzvrătit, pe cel care cutează la puterea marelui Cronos...

– Atunci, tu nu ești Isus Cristos, străine? Nu despre tine vorbește Biblia creștinilor?

– Cartea cu legende? Mi-a vorbit orbul despre ea... Nu știu, poate că da... știi, am fost cu adevărat pe cruce, ridicat pe Golgotha, lângă Fenicia. Ajunsesem acolo printr-o manevră greșită a mașinii... Cronos era plecat de sute de ani, sau poate de mii, mașina lui rămăsese la noi în Atena, păzită de cavaleri, apostoles...

– În Atlans? Tu vii din Atlans, călătorule?

– Din Atlans, străine, din marea cetate de bronz și aur. Atlans, leagănul și mândria lumii... Și, ca urmaș al lui Cronos,. puteam ajunge în apropierea mașinii. Nu știam s-o mânui, nimeni nu știa, iar Cronos îi amenințase pe străbunii mei că praf și pulbere se va alege de țară dacă cineva s-ar apropia de turn...

Două găuri înfiorătoare i se căscau în picioare. În ochi îi stăruiau flăcări de durere. Continuă:

– Eu am călcat porunca, străinule, am intrat în turnul mașinii. Apostoles m-au urmărit, toți doisprezece, au intrat odată cu mine Peer și Tomaz și Pael și toți ceilalți, necruțătorii... Și am pornit mașina, om bun, ei alergau după mine, încrâncenați, îngrozitori... M-am trezit în Ghetsemani, ei erau toți cu mine, n-au îndrăznit să mă atace, erau în jurul nostru prea mulți soldați. Soldați romani, n-am aflat niciodată de unde veneau pentru că țara asta, Roma, n-a existat niciodată. Și atunci apostoles m-au vândut legionarului din Pont, lui Pilat. M-a trădat Iudas, blestematul... Cei de acolo m-au urcat pe cruce... apoi, nu știu ce să-ți spun, cred că tot mașina lui Cronos ne-a mișcat din țara aceea. Mi-am revenit, aici, pe muntele ăsta, atât de departe de țara mea... asta, dacă orbul a spus adevărul. Mi-a mai spus orbul că istoria de pe Golgota s-a întâmplat demult de tot, de mii de ani, dar nu pot crede. Nu o cred nici ceilalți, câinii, deși puterile și voința lui Cronos sunt nemăsurate.

În fața altarului fuioare de lumină porniră să se ridice către cupolă.

– Iată-i, vin, curând au să fie aici. Și iarăși chinurile, iar fuga și deznădejdea, ah, dacă ai înțelege... Dintr-un loc sar în altul, oamenii sunt uneori ciudat de străini, alteori par mai apropiați de cei de-acasă. Cei mai adesea Cronos ne lasă acolo unde sunt mulțimi de oameni, poate că așa-i țesută vraja, să fim atrași de cei mulți. De gândurile lor sau de respirație sau, poate, de credința în zei. În goana asta fără sfârșit am întâlnit popoare negre și popoare galbene, și din cei cu pielea roșie, pe care îi știam dinainte. Dar niciodată nu am ajuns înapoi, acasă. E drept Că uneori simt apropierea Coloanelor lui Hercule, dar nu rămân atunci în realitate decât câteva clipe, sub mine se rostogolesc întotdeauna valurile mării, nu poate fi acolo țara mea. Niciodată nu ne-am mai întors în cetatea de aur și bronz, leagănul lumii. Spune, nu-i așa, străinule, o țară atât de mare și puternică nu poate să dispară dintr-odată...

Lumina altarului devenise orbitoare. Același huruit întunecat cutremura din temelii bătrânul schit. Günter privea cu ochii măriți de uimire siluetele ce păreau să apară din neant. Iată-i, înzăuați în bronz, cavalerii, apostolii legendelor creștine, prind consistență, se ridică amenințători, armele din mumie lor se materializează.

– Aah! urla Jeezuz. Iarăși... vin, uite-i, spadele lor au să mă străpungă, fără cruțare, iarăși, fără sfârșit, până când, ah, până când, Cronos, am să plătesc? Până când am să rătăcesc sângerând peste istoria lumii?... oh, stăpânule Cronos, dar ei, ei n-au nici o vină, iar tu îi silești să mă ucidă mereu, iarăși și iarăși și iarăși... Și au să alerge turbați după mine, departe de tărâmul și de cetatea lor. Țara, pământul lor, dă-le-o părinte, căci numai eu am greșit, lasă-mă să pătimesc, chiar pe cruce, dacă trebuie, dar dezleagă-i pe ceilalți... Peer, nu, aah! răcni înfiorător când sabia unui cavaler întunecat se abătu asupra-i.

O explozie orbitoare îl învălui. Dispăru într-un giulgiu de flăcări. Ceilalți se stinseră si ei cu încetul: întâi Peer, cel pe nedrept socotit Credinciosul, apoi Judah, Toomaz și, unul după altul, se șterseră cu toții.

Biserica rămase întunecată. Câteva lumini mai pâlpâiau în șfeșnice. De jos, dangătele clopotelor urcau, asurzitoare și stăpâne. Ghiorghios se ridica. Înainta prudent, tremurând de epuizare. Fața îi strălucea, o credință de o forță neomenească îi lumina trăsăturile.

– Mare și nemăsurată este voința Domnului! Și fără de margini e bunătatea sa. Și de netăgăduit chinurile fiului lui. Acolo stă salvarea. În numele tatălui și al fiului și al duhului sfânt...

– Amin, îi spuse Günter orbului și surdului, gândind că, într-adevăr, nemăsurate și de netăgăduit au fost chinurile fiului. Și mai sunt și, poate că vor fi de-a pururi, căci vraja atotputernicului Cronos împinge timpul înainte și înapoi, de-a valma. Iar goana ucigașă, durerea, sângele, cruzimea, răzbunarea, se vor repeta pe planetă ani și ani, sute și mii, până când Jeezuz sau apostolii vor putea să moară. Dacă vor putea vreodată! Sau, poate, până când se va defecta mașina Veșniciei... Cât despre calea de întoarcere, nu, asta nu exista. Căci acum unsprezece mii de ani, din motive necunoscute, strălucitorul Atlans a dispărut într-o explozie de o forță fantastică. Valurile oceanului s-au îndreptat atunci, din toate părțile, către insulă și au măturat, nivelat și ascuns în sânul lor acea misterioasă și legendară civilizație a atlanților. De la ei pornise lumea, de acolo se răspândiseră rasele. Și tot de acolo, iată, negura și durerea credinței s-a aplecat peste planetă. Dintr-o greșeală a lui Cronos, stăpânul atotputernic, din vina fiului cel slab sau poate, a mașinii oarbe, cruzimea, sângele și credința s-au răspândit, încet, în lume.

La picioarele muntelui balaurii de lumină părăseau acum bisericile, îndreptându-se către poale. Credincioșii își consumaseră credința, se încărcaseră de lumină, miracole și sunete și, amețiți de aromele smirnei și tămâii, coborau acum spre satele de sub păduri. Deasupra micului schit o geană de lumină se colora îndărătul crucii. Muntele Athos năștea răsăritul.

Alexandru Mironov

Mirabila făptură

1946, atolul Bikini, mic petec de rocă și coral, /pierdut în imensitatea Pacificului. Razele soarelui binecuvântează, după o multimilenară tradiție, clorofila și sângele animal, când, iată, o imensă ciupercă de fum și foc țâșnește spre cerul albastru, întunecă lumina solară, se dilată monstruos și amenințător, capătă cele mai îngrozitoare culori pe care le-a văzut vreodată omul, apoi târâie după sine un zgomot de apocalips, de prăbușire a temeliilor lumii, de iad și întuneric.

În zecimea de secundă următoare centrul insulei a apărut sfârtecat, rocile contorsionate, un caier de foc și un imens crater, deschis amenințător, păreau să prevestească planetei Pământ zile înspăimântătoare. Spre marginile atolului fauna și flora au dispărut instantaneu. Doar pe țărm, câteva animale de experiență, aduse de Homo sapiens (?), au scăpat pentru un moment de moartea pusă la punct de stăpânul planetei. Aceste vietăți au supraviețuit însă doar câteva minute, ceasuri sau zile, apoi s-au stins, flatând orgoliul descreieratei făpturi raționale.

Dintre ele au rămas, totuși, în viață niște porci, făpturi de construcție simplă, nerușinată și insensibilă la marile invenții. Guițând vag, ei au început imediat să râme veseli solul radioactiv. Generațiile următoare acestor porci s-au simțit perfect și au trăit până la adânci bătrâneți, născând cute pe frunțile întunecate ale militarilor și atomiștilor. Nu cumva?...

Ei, da, poate. Căci, dacă n-ar fi așa, nu ne-ar mai rămâne decât consolarea că numai pielea groasă a porcilor ferește de dezastre.

Alexandru Mironov & Ion Ilie Iosif

La mulți ani, 2000!

Bun venit, bun venit, tii, ce mă bucur că vă văd, stimați pionieri și șoimi ai patriei, eu sunt Neluță-Protocol, la dispoziția dumneavoastră... Nu, nu sunt obosit, ce, 30 de delegații de azi dimineață până acum vi se pare mult?... am o rezistență de fier și pe urmă nici n-ați găsi pe altul dispus și informat ca mine să vă primească; asta mi-e meseria și dacă nu mi-o fac... Așadar, revista noastră sărbătorește astăzi o jumătate de veac... știați?... ia te uită, credeam că numai eu le știu pe toate... și îl sărbătorește prin muncă, așa a vrut redactorul nostru șef... Pentru număru’ festiv totu-i gata, acuș-acuș le pică abonaților revista în teletransmițătoare... Nu, nu lucrăm în asalt, ăsta-i obicei depășit, tovarășu’ pionier, nu ne lipsește decât ultima povestire de anticipație, acu’ ne-o aduce specialistu’... da, sigur, și aici trebuiesc specialiști... vine precis, e inevitabil ca o durere de măsele și când vine, pac, revista-i gata... Ne aflăm vasăzică la etajul 50 al Palatului Presei, pe geam se văd munții, jos lacul de acumulare de pe Dâmbovița... nu-s romantic, tovarășa șoimiță, da’ așa le vorbesc la toate delegațiile, câștig și eu o pâine... lângă noi este redacția „Scânteii Tineretului”, trei etaje dedesubt sunt ocupate de, Scânteia”, peste noi nu mai este decât revista „Aviația”, mai jos se fac toate cele 1 882 de publicații românești, parterul și cele 10 etaje din subsol sunt ocupate de Computerul central, care verifică, acceptă, normează și pontează munca noastră... Tovarășu’ șoim... Petlică... Încântat... Neluțu... dacă vreți să mergeți într-un loc..., uite, ușa cu nenea cu pălărie... nu, nu, vai de mine, nu aia, acolo stă șefu’... ne rade dacă-l deranjăm... da, da, chiar el, ciberneticianu’ cu Premiul de Stat, nu zic că nu-i grozav, dar ne temem toți de el, nu pot să vă explic de ce, la mine numai când se uită prin ochelarii ăia de pe vremea lui Pazvante mă îngheață ca la Pol, mă scurtcircuitez, ce mai... Nu știți cine-i Pazvante?... Nici eu, cred că-i unul mai de demult, poate primul redactor șef al revistei... da’ Pol știți ce este? Cum, magnetic? Aoleu, nu-mi mai replicați, uitasem cu cine stau de vorbă... Câți ani are șefu’? Eu știu, vreo 25, păi să facem socoteala: e șef la noi de 8 ani, de când a terminat facultatea, atunci i s-a născut și băiatul... Sigur că e însurat de mai înainte, nu știu de când, tovarășa pionieră, cu precocii ăștia nu poți să știi niciodată... da, și doctorat și Premiu de Stat, toate, da’ eu tocmai d-aia tremur, că prea se pricepe, și când te sfredelește cu ochii ăia îți dai seama că știe totul... Aa, să trăiți, să trăiți tovarășu’ redactor șef, aceasta este Comisia Tehnico-Științifică a pionierilor și șoimilor patriei, ziceți măi, pardon, stimată delegație, ziceți bună ziua... ei sunt schimbul nostru de poimâine, pardon, de mâine... uff, a trecut, ce v-am spus eu... Vai de mine, unde se duce... Adică, vai de el... A .intrat la Secția de artă, iar îl face praf pe grafician, precis o pate ca săptămâna trecută, harcea-parcea și surcele de nuiele l-a făcut... „Astea-s desene, astea-s coperți?... Operă de mâzgălici, stricător de hârtie... la decorat vitrine să te duci, la „Urzica”, nu aici, noi suntem firmă serioasă, tovarășe, 25 de milioane de cititori, ne faci de râsul lumii, ne admonestează mereu Computerul central...” Uite așa a ținut-o, l-a făcut de două parale... de încasat eu am încasat-o că n-am putut să mă dau repede la o parte din dreptul ușii, constructorii de la Cosmoterra le-au făcut să se deschidă în afară... Păzea, iese... să trăiți, s-a dus... păzea... salut... ăsta de-a ieșit al doilea, urlând, e pictoru’, seamănă cu Da Vinci: uriaș și cu barba roșie... Știți cine-i Da Vinci?... Gata, gata, văd că știți tot... Nu, lui Da Vinci nu-i curgeau lacrimile-n barbă... da’ graficianului nostru nu-i strică papara, și săptămâna trecută a ieșit urlând că nu-i vinovat, că el are imaginație da’ și-a tocit-o aici, i s-a veștejit talentul cu știința noastră stearpă, că el pleacă la Tulcea, director de muzeu sau pe Amazoane, pescar de piranha... da’ a venit a doua zi cu niște coperți clasa-ntâi, chiar și Computerul central a comandat pe display lumina violetă, bravo, adică... deci, critica e constructivă, ce credeți, nu l-a mai auzit nimeni după asta vorbind de Amazoane sau știuci... Să mergem mai departe... Nu, n-o luați pe-acolo, aia-i platforma de aterizare a rachetiștilor individuali... Tronc, na, uite-l că plonjează prin fereastră... Mare-i grădina lui dum... Să trăiți, să trăiți tovarășu’... tot grăbit, tot grăbit... așa, bine că ați oprit vâjâitoarea aia din spinare... simțeam că mă aspiră ca pe-un fulg. V-ați întors de pe Lună,, așa-i? Cum de unde știu? păi eu știu tot, sau aproape tot, mă rog, că încă nu v-am citit reportajul despre Stația de recepționare a semnalelor extraterestre. A dat chix stația?... Era doar un satelit pirat care făcea pe extraterestrul?... Ha, ha, mă așteptam, așa le trebuie dacă-și închipuie că tot ce zboară-i OZN... Și acum, încotro, în Antarctida, de revelion, cu noi toți?... De ce în Kalahari? Scrie careva pe-acolo povestiri științifico-fantastice? Apropo, ați adus povestirea pentru numărul festiv? Nu, nu, dați-i-o lui Daniel, nu vă duceți la șef, e un sfat sincer, are o dispoziție că s-ar putea să faceți revelionul pe fundul oceanului planetar... Bineînțeles, puteți să mi-o lăsați mie, i-o dau eu... Să trăiți foarte mult, la mulți ani să... S-a dus... Mai bine, dacă vorbeați cu el vă făcea capul calendar: cuante, paradoxuri, papuași, megaliți, bilobiți și trilobiți, panspermie, mimetism, homomorfism, sky-trap... v-ar interesa? ce v-ar interesa?... Mă rog, de-acum e prea târziu, și-a luat tălpășița... Mai bine să intrăm aici... Adică nu intrăm că ne obosim degeaba... Aici își au sediul celebrii reporteri Petre și Costică, chimistul și geologul nostru... Din păcate lipsesc acum... niște tipi strașnici în general; în biroul lor poți să ai cele mai surprinzătoare surprize: bolovani din Carpați, eșantioane de pe Lună, holograme fel de fel – una, mare cât peretele, cu straturile din care-i alcătuit Pământul, alta cu un gheizer din Islanda, de erupe mereu, apă fierbinte, bineînțeles... Sigur că-i poză, da’ pe Daniel, într-o zi de leafă chiar l-a opărit. Foarte bizar, cu ăștia doi nu știi care-i adevărul... Au și o sondă care simulează erupția, mereu îl păcălesc pe Computerul central. Le-a și chemat pompierii în câteva rânduri și pe urmă i-a pus să plătească deplasarea... Ultimele două luni n-au luat nici un ban... E-un birou nostim, ce mai... Cred că șeful special i-a trimis, ca să scape de ei – da’ asta rămâne între noi – geologul e la NASA, detașat pentru un an, scrie de departe, chimistul e pe o platformă petroliferă în largul Mării Negre, și asta ne dă, la cei de aici, un sentiment de siguranță... Feriți-vă!... Titino, plezni-ți-ar perna de aer, nu te uiți pe unde circuli? Omori copiii! S-a dus... Asta-i curiera noastră, tovarășa Titina, nu se desparte de trotijet nici când circulă pe culoare, cică așa câștigă timp... Fleacuri... papă metanol, combustibil de valoare în perioada asta de criză... Văd că nu-i zice nimeni nimic... Descurcăreață, descurcăreață... Tovarășa șoimiță, tot... acolo unde-i ușa cu o tanti pe ea... Daa, unde rămăsesem... A, la biopsiho, așa-i spunem noi biroului unde creează reporterițele noastre, specialiste în psihologie și genetică... Poftiți, intrați, priviți... Tovărășica de la biroul acela, scufundată în gânduri, este omul cel mai curajos de pe Pământ. Cât o vedeți de mică și de subțirică e singura care-l înfruntă fără teamă pe șef. Mai acum câteva zile îi zice: „Tovarășa, pe data de 10 plecați pe Stația orbitală Argeș-2, unde cosmonautul Mario se antrenează în condiții de imponderabilitate, iar dumneavoastră o să...” Ei bine, n-o să credeți, nici nu l-a lăsat să termine și, cu vocea-i suavă, i-a susurat angelic: „Sigur, tovarășul șef, plec imediat, numai o să vă rog pentru un mic răgaz, cât să-i aduc pe cei șase copilași aici, să vi-i las în grijă, chiar dacă-mi sângerează inima la gândul că-i părăsesc în restriște, da’ ce contează, datoria și dorințele șefului înainte de toate, o să-i hrăniți dumneavoastră, celui mic să-i dați să sugă, fiindcă nu s-a inventat încă alăptatul prin teleportare, cu ceilalți să vă jucați – că știu cât vă plac copiii – de-a racheta și de-a hoții și vardiștii și...” Și din nou mi-a zăngănit capul, fiindcă șeful n-a mai așteptat finalul, iar eu n-am avut timp să mă dau la o parte, ușa baang, că știți, v-am spus, tot Cosmoterra constructorul... Ce spuneți? ? Să stați de vorbă cu tovarășa de la celălalt pupitru?... Aceea slăbuță și negruță? Este geneticiana, da’ nu puteți vorbi cu ea. E o păcăleală... Nu, păcăleală e faptul că o vedeți la birou... nu-i decât imaginea ei pe un holovideoecran, tovarășa este la Bicaz, sub gheață, pe fundul lacului turistic, la serele hidroponice, meșteresc ceva acolo marii noștri geneticieni și fata-i așteaptă să țipe: Evrika!... Nu știu de ce „Evrika”, eu nu-s profilat pe istorie... Zău?... Arhimede?... pe toate le știți... Chestia cu imaginea holo este foarte hazlie. Colega noastră Domănica, o știți, nu mă mir, are acasă un câine savant. L-a botezat Cromozom și Cromozom ăsta știe să formeze numărul redacției și dacă nu-și vede stăpâna pe ecranul televideofonului se pune pe urlat la Lună de scoală tot blocul... Și atunci șefu’ a avut ideea cu holograma; când Cromozom formează numărul o vede pe fată scriind la pupitrul din față și nu mai face scandal, se ghemuie în culcușul său și o așteaptă să vină... Așa că nu puteți amorsa schimbul de opinii cu geneticiana, tovarășu’ șoim Petlică... Vă preocupă domeniul?... O lăsăm pe altă dată că, uite, bate în curând pendula ora douăzeci și trebuie să ne îmbarcăm cu toții pe naveta spațială; înainte de miezul nopții suntem așteptați, toată redacția, la Baza românească din Antarctida pentru revelion... Poftiți mai departe... Uite, aici, de exemplu, este o secție interesantă unde poți să mori de râs dacă bineînțeles ai simțul umorului, ca mine... Da’ cei dinăuntru sunt vestiți pentru deficiențele lor în această direcție. Poate au avut și ei așa ceva, dar i-au lecuit vizitatorii, cei cu invențiile. Știți, aici este reprezentanța OSIM-ului, aici vin oamenii cu tot ce le trăsnește prin minte. Asta încă n-ar fi o nenorocire, numai că unii își aduc și invențiile cu ei. Numai cu perpetuum mobile vin, în medie, 416,3 pe săptămână... Odată, ce-am mai râs, a intrat unul înotând, ...nu, nu prin aer, asta am mai văzut noi, omul înota în apă adevărată, își adusese cu el mediul ambiant, ne-a inundat tot etajul. Computerul central a și trimis prompt pompierii și tot pe Petre și Costică i-a amendat... inventatorul a șters-o ca un laș, pe geam a luat-o cu mediu ambiant cu tot, n-a mai auzit nimeni, niciodată, de el... De atunci, cei de aici fac idiosincrazie la apă, Daniel, de pildă, nici nu vrea s-o mai vadă-n ochi... Ia uitați-vă, unul, chiar acuma în ultimele ceasuri ale anului, n-au odihnă dom’le, creatorii ăștia... Alo, alo, tovarășu’, hei, dumneavoastră, cel cu norișoru’, încotro? La OSIM?... Ascultați-mă, veniți în anul 2000, asta-i peste câteva ceasuri, acum degeaba vă duceți la tovarășul Toma N. Credinciosul. Parcă-l aud cântând pe nas: „Dumneavoastră? Daa? Plutiți? Antigravitație? Nu se poate, regulamentul nu prevede existența antigravitației!... Norișorul pluteșteee? Ia să văd?... Daa... plutește... Poate mi se pare... de ce plutește, de unde știți că pluteștee, poate ni se pare la amândoi... Și de ce-i roz norișorul care mi se pare că plutește? Știți ce, veniți luni la opt când se întrunește comisia... dacă și luni mai pluteștee, da’ nu cred, regulamentul interzice antigravitația...” Și are dreptate, stimată delegație, vin pe-aici trăsniți care mai de care... Dumneavoastră vi se pare chiar că plutește?... Mă rog, delict de tinerețe, o să vă treacă cu vârsta... Aha, vi s-au aprins ochii, vă place secția asta, eram sigur... aveți dreptate, e unitatea de memo ie, da’ de unde știți? Adică dumneavoastră știți tot, uit mereu că în comisia asta tehnico-științifică n-aveți decât genii... Cum? .. asta o știe oricine?... la orice școală și grădiniță?... Aveți terminal de ordinator, zău?... Și cine lucrează la ele?... Orice elev? șoim?... Ce vremuri, ce vremuri!... Mă rog, voiam să vă spun că orice schimbare survenită în orice domeniu al științei este automat transmisă de însuși Computerul central direct în unitatea noastră de memorie, așa că noi suntem la curent cu tot ce mișcă sub soarele creației... Așa-i normal, spuneți? De ce?... Aveți dreptate, nu ne putem permite să prezentăm cititorilor o informație științifică răsuflată... Da’ tot am cu ce să vă dau gata: Aflați că noi îl folosim pe Champollion – așa numim noi unitatea de memorie – numai pentru datele curente, restul luăm de la tovarășu’ Borealu... Cine-i tovarășu’ Borealu?... Vedeți că nu știți chiar totul?... Păi, ia să vedem. Cine a scris primul despre secarea bălților Dunării? Cine a făcut primele reportaje din fermele Saharei?... Da, da, da după irigare... Așa, vedeți că știți?... Sigur că e din secolul ăsta. Tovarășa pionieră, uitați că noi sărbătorim numai cincizeci de ani de la înființare... Da, el este și știe chiar tot, absolut tot, orice vrei despre revista noastră sau despre toate revistele de profil asemănător, toate articolele apărute, toți autorii, toate premiile Nobel, toți inventatorii, toate descoperirile din toate domeniile... Și-i mai rentabil decât Champollion, fiindcă nu consumă decât leafa, n-are nevoie de energie... Champollion e doar un preșcolar în comparație cu nenea Borealu, pardon, scuzați-mă, tovarășii șoimi, n-am vrut să vă jignesc, știu că acum mai toți sunteți precoci, sunt pline școlile și grădinițele de savanți, ziceam și eu așa... Nici nu mai știe omu’ ce să zică, vai de capu’ meu... Mă rog, ca să terminăm, tovarășu’ Borealu știe absolut tot, chiar Computerul central îi poartă pică, fiindcă dânsu’ îl corectează mereu, și computerului nu-i place să fie corectat, se socoate infailibil... obiectiv este, recunosc, pentru că pe tovarășu’ nostru Borealu nu-l lasă la vatră cu nici un chip, deși strănepoții îl așteaptă ca pe dreșu-n floare. Vă dați seama, câte milioane de povești modeme știe străbunicul!... Ați cam obosit, dragii mei, vă înțeleg, este ora douăzeci, mai sunt doar patru ore din acest mileniu, toată lumea se pregătește de revelion, noi îl sărbătorim de ne sar ochii, v-am spus cum, da’ în curând va veni aici rachetocarul Palatului, un sfert de ceas până la navetă, o jumătate până la baza din Antarctida... Păzea!... iar Titina, îl remorchează pe Daniel, secretarul... Gata biletele, ai aranjat cu rachetocarul?... Vai de mine, să n-afle șefu’... Nu dai nici lefurile?!... Ai auzit vreodată de Legea lui Lynch?... O să vină delegatul de la sindicat și cu racheta și cu lefurile? Sigur?... Te cred, te cred, știu eu că te descurci până la urmă, dar ocolește biroul șefului, e mai prudent.... Cel care stă cățărat pe scaun și face pavoazare cu un ciocan în mână, după metode riguros antice este fizicianul, unchiul Podger, așa-i zicem noi, fiindcă are mania lucrului manual, dar și îndemânarea personajului din Mark Twain... nu-i din Twain?... Din Jerome K Jerome?... Mă rog, tot una... așa-i, el scrie serialele de cosmogonie... Articole splendide?... Zău?... Mă rog, chestie de gust... Și-a dat cu ciocanu’ peste deget... Eram sigur... o să cadă și cu scaunul... Da, tot el și cu antigluonul Kappa T, la Măgurele, la IFA... Nu vă scapă nimic... Lucrați și voi acolo?... Universule mare! În cercetare?... Nu mai zic nimic... A căzut... s-a agățat de serpentine, n-o să-l țină, că-s de hârtie autentică, marfă rară... Nu l-au ținut... A făcut zob parchetul și de-abia l-am lustruit... Păi sigur, i s-a umflat degetul ca un balonaș, degeaba-l suge, nu-l drege, o fi crezând că descoperă un leac, așa, hodoronc-tronc, cum a făcut-o cu teoria antigluonului... he, he, he asta-i altă gâscă... De ce țipați la mine tovarășu’, ce-s eu de vină?... M-am uitat urât la dumneavoastră?... Și ce, v-am dat brânci cu ochii?... Așa-s ochii mei!... Nu dați cu ciocanu’ că mă plătiți de nou... Haideți, tovarăși, astupați-vă urechile, se cunoaște că stă prea mult la IFA, nu știe cum trebuie să te porți în Presă... Uite, aici stau niște oameni simpatici și necăjiți... Ca mine. Sunt șurubarii de la Cosmotehnium, celebrul supliment al revistei noastre... Sunteți și voi abonați?... Și faceți și colecție?... Mă așteptam. De mult?... Nu, numai de când știți să citiți?... Cam de la vârsta de un an?... Mare Cosmos, ce se întâmplă cu ăștia micii? Unde-i copilăria lor fericită? Știu scheme electronice și încă se mai scapă-n pantaloni, joacă țurca și-și dau doctoratul în filozofie... Sfârșitu’ lumii, asta e! Așa o arăta anul ăsta de spaimă, 2000!... Vă spuneam de șurubari că-s necăjiți, asta fiindcă le curg reclamațiile gârlă. Cică aparatele pe care le propun ei nu merg... Ei și? Ce dacă nu merg? Fiabilitatea... În plus sunt ocupați rău cu radioamatorismul... Pasiune veche, de pe vremea lui Pazvante... Da, da, primul redactor șef al revistei, nu sunt sigur da’ am să verific... Nu-i ușor să fii ocupat 24 de ore pe zi și să primești QSL-uri până și de pe centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter. Necazul lor mai nou este că toți cititorii sunt în temă cu meteahna lor și receptoarele cosmotehniumiștilor sunt ocupate cât îi ziulica de mare tot de reclamagii... Cruntă răzbunare... În biroul alăturat îl vedeți, în primul rând, pe Mihăiță. Îl puteți găsi la noi la orice oră din zi, uneori și din noapte... Nu, școala a pus-o în cui, a terminat-o, vreau să zic, și facultatea, acum își pregătește doctoratul în filozofie, are omul 9 ani și vrea și el să fie doctor ca toată lumea... Pe aici se-nvârte, hai să vă spun la ureche, pentru că avem liber postul de redactor șef adjunct, să nu-mi spuneți Neluțu dacă n-o fi așa... O să ne mănânce fripți când l-or angaja, ăsta o să vrea să fim genii, ca el... Salut, arivistule! Ce faci pe la noi? La tăticu?... Ia să-l vedem și pe tăticu... Stimată delegație, cunoașteți pe tăticu’ lui Mihăiță și pe nenea Țârcovnicu, tehnomachetatorii noștri... Nu, nu se bat între ei, vă înșeală perspectiva, se ceartă amândoi cu ordinatorul. Ei fac munca de concepție și terminalul ăsta al Computerului central are pretenții de artă și-i năzuros nevoie-mare... cu greu îi intră oamenii în voie... O dată l-au și scos din circuit, au făcut machetarea de mână ca pe vremuri, nu s-a prins nimeni, Computerul central a semnalizat violet, bravo, și pe urmă s-a aflat și tot el le-a tras o amendă usturătoare... Degeaba încercați să vă amestecați, n-aveți nici o șansă, nici măcar șefu’ nu îndrăznește să intervină în încăierarea lor... Dar peste câteva minute totul o să fie gata, mai au dactilotipografele să verifice textul povestirii venită mai târziu și gata, numărul festiv... Corectarea se face automat, s-a și făcut, asta-i treaba Computerului central, nici nu se poate altfel... și nu durează decât câteva picosecunde... Ați obosit, mititeilor, vă e foame și somn, trebuia să fiți de mult în pat și eu nu mi-am dat seama... Hai, plecați. Uite, mai priviți pe ușa asta, secția dactilo-tipo, ce vă spuneam, au și terminat, aceea ‘năltuță stinge ordinatorul, cealaltă, care seamănă cu un fox sârmos – așa-s coafurile acum, tovarășa pionieră, – o să ia primele numere de la decodificator să le împartă în redacție... Dă-ne și nouă cinci reviste, mulțumim frumos, uite și voi, copii, unu, doi, trei, patru, da’ unde-i al cincilea? Fraților, l-am pierdut pe șoimul Petlică, uite c-au apărut părinții voștri în hol, știți ce, voi duceți-vă, îl caut eu pe Petlică și-l livrez pachet maică-si. La revedere, cu plăcere, cu plăcere, la mulți ani, o mie de ani să trăiți fără nici o reparație... Unde ești, mă, Petlică, pe unde te-ai rătăcit! Aoleu, e la dumneavoastră-n brațe, vai, ce m-am speriat, tovarășe redactor șef... nu vă uitați la mine așa, nu mă sfredeliți cu privirile, că fac complexul lui Calache, pierd energie... da’ de ce-mi spuneți bou mecanic, ce vină am eu că nu mi-a schimbat nimeni circuitele... da’ nu l-am lăsat eu pe copil în biroul dumneavoastră... Își vârâse nasul în hârtii... Păi, ce, el știe să ci... Vai de capul și de circuitele mele, ăsta-i? Chiar azi și-a luat doctoratul în astropsihologie și motoare termice? Și vrea aici? Și ăsta? Redactor șef? Arivistu ăsta mic?... Da’ nu le-am spus vrute și nevrute, doar așa, un panoramic al activității de la noi, sigur că mă știți dumneavoastră, tovarășe redactor șef, dacă nici dumneavoastră, specialist în electronică,, nu cunoașteți sufletul unui biet robot de serie, model 1990, fabricat la Automatica, cine să-l cunoască mai bine? Îmi fac autocritica, așa e, tovarășe redactor șef, șapte ani pe culoarele Uniunii scriitorilor mi-au tocit terminalele etice... Bârfesc, umblu cu zvonuri, ascult pe la uși, ce să fac, cei șapte ani de acasă, dar am să mă îndrept, să nu-mi ștergeți memoria, nu mă dați la DAC, zău, mai pot fi de folos încă 2—3 secole... Să trăiți și la mulți ani, să vă dea marele Cosmos sănătate și viață lungă și la toți cei din redacție și revistei multe milenii înainte, uite rachetocaru’, la mulți ani!... Aveți dreptate, tare-i drăguț când doarme, ce-i vina lui că are numai patru ani, dați-mi-l că-l duc eu, uite că mama lui așteaptă în capătul culoarului, la mulți ani și ție, măi Petlică, o mie de ani fără reparații...

Eugen Moraru

Nu rupeți florile!

Era o minunată după-amiază de primăvară, iar în plimbarea mea n-am putut rezista ispitei de a mă opri, măcar pentru câteva clipe, pe una dintre aleile parcului prin care mă purtau pașii.

M-am așezat pe o bancă și am lăsat priveliștea fermecătoare din preajmă să-mi inunde ochii cu frumusețile ei crude și multicolore, iar parfumul inefabil al florilor de salcâm să-mi gâdile nările.

În fața mea era o bancă, iar în spatele ei un rond înalt și impunător în care se părea că și-au dat întâlnire într-un mozaic ce imita culorile curcubeului, cele mai frumoase flori pe care le văzusem până atunci. La marginea rondului trona însă, ca o adevărată „regină a gingășiei”, o lalea galbenă, zveltă și fragedă, așezată acolo parcă de inspirația unui mare artist.

În beția ce mă cuprindea simțeam tot mai mult puterea pe care o exercita asupră-mi acest anotimp – de fiecare dată același, de fiecare dată altul – și, deodată, avui convingerea că pe banca din fața mea venise să se așeze însăși Primăvara...

Părul ei, în care se juca o ușoară adiere de vânt, avea culoarea păpădiei, iar în ochi... În ochii aceia mari și candizi jucau albastrul cerului de mai și verdele frunzelor de salcâm. Încă de mic iubeam albastrul cerului de mai și verdele frunzelor de salcâm, dar acesta era, poate, numai unul dintre motivele pentru care, acum, îmi plăceau teribil de mult ochii ei mari și candizi.

Și, parcă anume pentru a-mi spori surplusul de plăcere produs de propria-i apariție, își îndreptă privirea spre mine învăluindu-mă într-o liniște care induse în mine fiorii unui extaz necunoscut, și-mi dădui seama că eul meu se dizolvă treptat în universul feminin și imponderabil din adâncurile ochilor ei.

În lumea aceea de revelații prin care zburam, spiritul meu întâlni spiritul ei ce se metamorfozase într-o lalea ca aceea de la marginea rondului.

– Dacă nu cumva ești un vis, i-am spus, atunci cred că te-ai născut din sinteza unei raze de soare cu o boare primăvăratecă, în care s-au adunat toate miresmele acestui splendid anotimp; sau, poate că, pur și simplu, ești sclipirea unui miracol sublim și efemer!

– O, nu! îmi răspunse ea cu un glas ingenuu și fin. Vin de foarte departe... Dacă vrei, fac, după cum spuneți voi, o croazieră de plăcere. Șederea mea pe planeta voastră este condiționată de viața acestei planete în care m-am inclus. De aici contemplu Pământul și cerul și vă privesc pe voi când treceți pe lângă mine. Îmi place lumea voastră, iar uneori, foarte rar, energia psihică din ochii trecătorilor care iubesc florile și mă admiră, mă ajută să mă arăt pentru un timp foarte scurt, deși cei care mă văd nu-și dau seama că trupul meu e doar o imagine diafană și inconsistentă. Tu...

Dar nu apucă să spună mai mult pentru că o forță imensă ne trimise într-un neant dureros și obscur, din care, însă, am ieșit într-o clipă, într-o frântură de clipă, și m-am regăsit pe banca pe care stăteam până atunci.

Ochii mei clipiră des, văzând cum ființa din fața mea se volatilizează parcă, apoi se dilatară uimiți, înțelegând că „Regina gingășiei” dispăruse și ea. Privirea mea disperată găsi apoi laleaua firavă și tristă, în mâna unui trecător distrat și absurd care o rupsese și care se îndepărta acum cu un aer nonșalant și stupid.

Știu, știu și eu că totul se datora imaginației mele, înfierbântată în clipa aceea, sau chiar unei astenii de primăvară, dar nu știu de ce, de atunci, când văd o lalea galbenă, mă prinde o nostalgie nesfârșită și tot de atunci nu mai pot suporta oamenii care nu lasă florile să trăiască.

Eugen Moraru

Monstrul de lemn

Nu-i înțelegeam de loc pasiunea aceea bruscă pentru sculptura în lemn, cu atât mai mult cu cât până atunci nu-i remarcasem vreun gust sau vreo preferință pentru o anumită artă în special și îl consideram unul dintre acei urmași ai lui Arhimede, pătruns până în măduva oaselor de microbul tot mai răspândit al științelor exacte, care, de altfel, pătrunsese și în mine în destul de mare măsură. Ceva nefiresc schimbase parcă ordinea din el, stârnindu-i o pasiune bruscă și neașteptată pentru artă; și tocmai pentru sculptura în lemn.

Îl cunoscusem ca pe un student inteligent și sârguincios, care se descurca mai bine decât noi toți în labirintul dificil al „electrodinamicii”, dar nu numai pentru aceasta i-am căutat prietenia ci și pentru că-mi plăcea la el acea înțelegere profundă a lucrurilor și a fenomenelor, acea rațiune imbatabilă, cu care natura a înzestrat foarte puțini oameni, pe aceia care par predestinați să ajungă mari. Pe deasupra, cu mutra lui oacheșă și mereu bine dispusă, era tipul studentului degajat și volubil, în prezența căruia nu cunoșteai plictiseala, un băiat spiritual, cu simțul umorului și cu o mare trecere la cele mai simpatice fete din complexul studențesc în care locuiam de câțiva ani.

În facultate se remarcase printr-o metodă originală de studiere a formelor vii cu ajutorul modelelor matematice, iar la una dintre ședințele cercului de biofizică făcuse chiar o comunicare despre „transducția umanului asupra lemnului” (era vorba de o includere a omului în lemn, care devine astfel o ființă vie, având avantajele combinării dintre ambele structuri).

E adevărat că aceasta l-a cam discreditat oarecum în ochii colegilor, iar câțiva dintre ei, mai ascuțiți la limbă, au reacționat chiar vehement, spunând că toată supoziția lui e un fel de insolență științifică, mai degrabă rodul activității superflue a unui taumaturg diletant, și că, într-un limbaj mai comun, Nicușor Niculescu umblă după „potcoave de cai verzi pe pereți”.

Eu consideram că, probabil, în urma acelui incident s-a schimbat așa de mult, pentru că, tot cam pe atunci, nu l-am mai văzut pe Nicușor făcând altceva decât meșterind toată ziua materia lui primă – lemnul. Camera noastră de la etajul cinci, pe care am ocupat-o amândoi încă de la începutul acestui an universitar, se transformase într-un adevărat atelier de sculptură în lemn, unde nu vedeai decât lemnul împrăștiat pretutindeni, sub diferite forme, și un întreg arsenal de dălți, ciocane, cuțite sau tot felul de alte instrumente necesare sculptorului în lemn, pe care am început să le cunosc și eu.

Își neglijase chiar și lucrarea de diplomă pe care o începuse încă de anul trecut și pe care trebuia s-o prezinte la sfârșitul acestui an, în schimb îmi vorbea cu atâta pasiune de arta lui, de parcă’ ar fi vrut să mă convertească și pe mine la această disciplină, care-mi devenise nesuferită nu numai pentru că ajunsesem să inspir un fel de amestec de aer cu pulbere fină de lemn, ci și pentru că îmi răpise partenerul însuflețitor de meciuri de șah sau al incursiunilor vesele de sâmbătă seara.

Un timp nici nu m-am uitat la ceea ce lucra, considerând că noua lui îndeletnicire este un joc temporar și inocent dar, la un moment dat, când privirea mi-a căzut întâmplător pe câteva dintre piesele terminate de curând, am fost surprins să constat că Nicușor posedă un incontestabil talent de sculptor, dar mai ales că personalitatea lui se evidențiase și în acest domeniu, deoarece se dovedea adeptul, sau, mai bine zis, promotorul unei noi și interesante nuanțe de abstracționism, lemnul transformându-se sub dalta lui în niște forme ciudate, stranii, care, deși te priveau cu ochi de lemn, te făceau să te înfiori, fiindcă înăuntrul lor ghiceai parcă palpitațiile unei existențe superioare și magnifice. Am făcut imediat legătura între aceste figurine și o serie de discuții anterioare, în care Nicușor susținea că ființele de pe Pământ au forme accidentale, necorespunzătoare unor aspecte ale modului lor de viață și că aceasta aduce omului foarte mari dezavantaje. Căuta el oare să exprime prin arta lui o formă mai potrivită, o formă ideală a omului?

Dar tot atunci am observat ceva și mai interesant, și anume că acest artist apărut peste noapte, care era prietenul și colegul meu, lăsa operelor lui o viață foarte scurtă, deoarece după ce termina câteva figurine, după cel mult câteva zile de meditații și observații asupra lor, le distrugea fără nici-un pic de reticență, răspunzând protestelor mele că, pur și simplu, n-a ajuns încă la forma căutată și că piesele pe care le distruge sunt niște rebuturi care nu merită să fie văzute. Atitudinea aceasta exagerată mă incita, cu atât mai mult cu cât toate rugămințile mele s-au dovedit inutile în fața hotărârii lui pe care o credea bazată pe constatări indubitabile. Din punctul meu de vedere era ceva asemănător cu o rostogolire în neant a speranțelor, ca în celebrul „mit al lui Sisif”, iar gestul lui, prin care își făcea munca inutilă, mă intriga, pentru că, dacă figurinele acelea îmi plăceau mie, care aveam toate motivele să fiu subiectiv și să nu le văd cu ochi buni, puteau desigur să placă și altora.

Într-o zi veni cu spinarea încovoiată de un butuc mare de lemn, pe care-l depuse mulțumit în mijlocul camerei și pe care se apucă de îndată să-l meșterească cu un surplus de zel. Nu după mult timp, a început să apară o formă destul de confuză, destul de neînțeleasă. Când era aproape gata și am privit-o mai atent am fost uimit de puterea pe care o exercita asupra ochiului omenesc. Era un fel de caracatiță, sau, mai bine zis, un fel de monstru din al cărui trup cvasilenticular ieșeau o sumedenie de tentacule care, într-o teribilă sforțare, stăteau parcă înfipte în mediul înconjurător. Nu puteai să-i observi ochii sau alte organe de simț, dar îți dădea impresia că te vede sau că te simte cu fiecare părticică din care era alcătuit – o privire care pătrundea în tine răscolitor.

Nu știu dacă asta reprezenta sau nu ceea ce căuta Nicușor, dar chiar cu ochiul meu de neinițiat puteam să-mi dau seama că era o realizare extraordinară, care l-ar fi putut urca rapid pe cele mai înalte culmi ale succesului artistic.

Într-o seară am plecat în oraș să-mi vizitez o cunoștință, lăsându-l pe Nicușor să dea monstrului său ultimele finisări.

Câteva discuții, prelungite peste prevederi, m-au reținut în oraș până în jurul orei unu noaptea, făcându-mă să încalc regulamentul de ordine interioară a căminului, care prevedea accesul studenților în cămin până la orele 23,30. Apropiindu-mă de bloc tocmai mă gândeam ce scuză mai plauzibilă să-i invoc portarului pentru întârzierea mea, când la geamul camerei noastre, care se găsea chiar la unul dintre colțurile blocului, am zărit o mișcare lentă și ciudată. Apropiindu-mă mai mult și uitându-mă mai atent, am rămas stupefiat văzând că ceea ce se mișcă era o ființă ce părea o copie identică, dar mărită de câteva ori, a monstrului pe care-l realizase Nicușor. Eram convins că nu-i decât o vedenie aberantă și trecătoare, dar degeaba îmi frecam ochii din ce în ce mai îngrozit, pentru că ființa aceea continua să se arate, plutind lângă geam ca într-o stare de imponderabilitate și mișcându-și lent, dar cu siguranță, tentaculele în niște unduiri fascinante, de parcă ar fi înotat în oceanul aerian. Apoi se ridică tot mai sus, până când scăpă privirii mele, pierzându-se în depărtările întunecate ale înălțimilor.

Am intrat ca un vârtej în cămin și am urcat într-un suflet treptele celor cinci etaje (liftul e de obicei defect) fără să-i mai dau portarului explicațiile de rigoare, fără să mai țin seama de protestele lui, lăsându-l să-și imagineze, după mutra pe care probabil o aveam, că sunt urmărit de o întreagă bandă de răufăcători și nemaipăsându-mi că a doua zi conducerea căminului îmi va trage o săpuneală zdravănă urmată de un serios avertisment.

Monstrul lipsea din cameră, lipsea de asemenea Nicușor, care-mi lăsase pe masă un bilet scris de mâna lui grăbită, în care mă anunța scurt: „Te rog, nu te alarma de dispariția mea și mai ales nu te supăra că te-am privat de unele lămuriri de amănunt. În curând ne vom reîntâlni, și atunci le vom clarifica pe toate, Nicușor”.

Au trecut de atunci câteva zile, fără ca Nicușor să mai fi dat vreun semn de viață, dar nu m-am alarmat, nu numai pentru că vreau să-i îndeplinesc rugămintea, dar și pentru că simt în mine că ne vom revedea în curând. De altfel, cred că totul nu e decât o glumă, o poantă de care n-ar fi în stare decât unul ca el; poate că arătarea aceea pe care am văzut-o atunci la geam nu era decât o iluzie sau un joc de lumini cu care Nicușor și-a propus să mă păcălească înainte de a pleca pentru câteva zile, posibil acasă sau undeva, într-o excursie venită pe neașteptate. Câțiva colegi pe care i-am întrebat nu știau nimic de el, ba chiar erau nedumeriți că întreb de Nicușor tocmai eu care locuiesc în aceiași cameră cu el și sunt prietenul lui cel mai bun. Nu m-am alarmat de dispariția lui dar, totuși mi se pare curioasă povestea aceea. Am stat vreo două zile cramponat într-o așteptare absurdă și privind ore în șir dălțile și ciocanele acelea care făceau într-o inactivitate supărătoare. Probabil că m-am obișnuit așa de tare cu noua ocupație a colegului meu încât am început să-i simt lipsa; un fel de rău care mi-a devenit necesar...

Alaltăieri am luat o daltă și un ciocan și am început să cioplesc o bucată de lemn rămasă de la Nicușor. Am obținut o figurină nostimă care nu mă nemulțumea ca începător. Ieri, am făcut rost, de la un depozit de cherestea din apropiere, de o bucată de lemn pe care l-am transformat într-o altă figurină. E foarte vizibil progresul meu, deoarece piesa a doua e mai reușită decât prima, pe care am distrus-o. Azi lipsesc din nou de la curs pentru că mi-am adus o altă bucată de lemn din care-mi propun să fac ceva mai frumos și poate mai original. Cred că voi reuși!

De abia acum am început să-l înțeleg pe Nicușor, ba chiar sunt revoltat împotriva mea că nu l-am înțeles mai devreme; de-abia acum am început să simt în mine vibrațiile pasiunii pentru frumusețea muncii de creație, satisfacția și revelația zborului pe care nu ți le poate da – cred eu – decât sculptura în lemn!

Corneliu Omescu

Târgul mondial de carte

Anul acesta este plin de surprize în lumea editorială.

De când tehnica tiparului a fost revoluționată prin desființarea hârtiei clasice și de când editorii au introdus cele mai surprinzătoare sortimente de hârtie, cititorii sunt pur și simplu răsfățați. Astfel, anul acesta s-au tipărit tiraje imense pe hârtie comestibilă.

Menționăm ultimele prezentări de noutăți la târgul mondial:

a) NUVELA PENTRU VEGETARIENI. După lectura ei (sau chiar înainte) oricare pagină dizolvată în apă rece, dă un alt sos vegetal. Găsim o gamă largă de sortimente: de la urzici și fasole, până la morcovi și... spanac.

b) ROMANUL DULCE. Standul respectiv ne oferă un veritabil recital de produse de cofetărie. Semnalăm varietatea largă de materii prime folosite pentru umplerea paginilor: fructe terestre și extraterestre, creme policolorate, esențe poliaromate, lichioruri în premieră, sifon condensat. De asemenea, alături de pagini crocante din pulberi aglomerate, găsim și suficiente pagini cuminți care, în aqua chiorenzis, dau siropuri onirice.

c) TETRALOGIA CĂRNII. Un tetra-stand copleșitor, amenajat ca o capodoperă. A întrunit toate sufragiile juriilor de ambe sexe, indiferent de vârstă sau diagnostic. Varietatea extractelor de carne, din care s-au preparat paginile, este debordantă. Nu lipsește nici un sortiment de vânat sălbatic sau vânat dresat, de la cameleon la crocodil, de la șoarece la elefant, de la guguștiuc la vulturul pleșuv. Bine preparate sunt și extractele din șeptel. O mențiune specială pentru porc și gâscă. De necrezut, dar porcul a cules toate premiile.

Din păcate, sectorul peștilor a fost slab reprezentat. N-am remarcat decât un eseu de caracatiță în cerneală proprie, o mică monografie de rac, un pamflet de țipari și arici de mare împănat cu pește-sabie, un oarecare studiu din extract de rechin umanizat, cam indigest – dacă nu se sărează bine paginile cu lacrimi de milă în momentele de silă.

Târgul a înregistrat largi ecouri. Cărțile s-au târguit binișor. Nu s-au înregistrat cazuri de apendicită, peritonită, indigestie, dezinterie sau alte boli psiho-intestinale. Doar doi paznici au căzut victimă unei ușoare insolații. Printre alte alimente, un scriitor a fost mâncat din greșeală de calcul. Deci – succes pe toată linia!

Toată lumea a plecat sătulă...

Corneliu Omescu

Iute ca gândul

O expresie, o metaforă, din basmele străvechi: iute ca gândul. Străveche, dar i-a pus pe gânduri pe cercetătorii de la INSTITUTUL DE TEHNOLOGIA MIJLOACELOR DE ZBOR, care numai pentru basme nu au timp. O descoperire mai veche și una mai nouă, au determinat o nouă direcție de cercetare în Institut, în direcția gândului.

Dar iată faptele. În secolul 20, un anatomist a stabilit o analogie între schema creierului uman și a unui accelerator de particule. Un amănunt ciudat: „eșapamentul” creierului, în cadrul schemei, cică ar fi situat în centrul fontanelelor posterioare ale craniului, locul unde străbunii susțineau că se aflase al treilea ochi al omului, ochiul atrofiat, ochiul din ceafă, mort. Analogia, timp de două secole, a zăcut în memoria pasivă a computerelor. În secolul 21, fizicienii au identificat o particulă aflată la hotarul dintre materie și energie care li s-a părut a fi înzestrată cu însușiri antimateriale. Au botezat-o PSIHOTRON și au abandonat-o, deoarece nu o puteau reproduce în laborator. Particula era semnalată sporadic, în emisiunile creierului uman, în timpul somnului paradoxal (visul), în urma unor stimulenți biopsihici din familia psihotropelor. Emisia era dezordonată și, de fiecare dată, putea fi semnalată în alt punct al scoarței cerebrale. Și azi, în secolul 22, un computer aflat în revizie, printr-un accident, i-a servit programatorului său aceste două descoperiri. Omul, cu o zi înainte, recitise un basm în care întâlnise termenul neștiințific de iute ca gândul. Aceasta a fost scânteia...

Oare nu am putea ordona fluxul de psihotroni spre „eșapament”? s-au întrebat cercetătorii. Stimulăm, ordonăm, dirijăm fluxul și, poate, omul va reuși să se deplaseze în spațiu cu viteza gândului, autonom...

Rezultatele cercetărilor au demonstrat că se poate. Cinci voluntari s-au supus tratamentelor cu stimulenți și antrenamentelor psihosomatice. Intre timp, biochimiștii descoperiseră acidul paradoxal delta din familia medicamentelor psihotrope. Și experimentul a reușit!

Imediat, sub controlul camerelor de luat vederi, a avut loc prima demonstrație. Cei cinci voluntari și-au luat pe rând startul din fața Comisiei de Brevete și a unui numeros public prezent în Place de la Concorde. Firește, voluntarii erau îmbrăcați în costume spațiale de ultimul tip.

Primul voluntar a înghițit pastila, a respirat de trei ori și a dispărut. O secundă mai târziu, el se afla în fața camerelor de luat vederi care îl așteptau la Copacabana. Cu ochii pe monitoare, cei din Comisie au scos o exclamație de surpriză.

Al doilea voluntar a primit indicația să ajungă la Centrul Minier Moontown de pe Selena. A folosit același procedeu și a dispărut din Place de la Concorde. O secundă mai târziu, publicul de la Moontown îi saluta sosirea. Cei din Comisie, cu ochii pe monitoare, au început să fluiere printre dinți.

Tot o singură secundă i-a fost necesară celui de al treilea ca să ajungă la Stațiunea Agricolă HIBRIS de pe planeta Marte.

Ceilalți doi voluntari, pentru verificarea preciziei experimentului, au repetat cursa spre Selena și Marte, sosind la punct fix.

Prin intermediul monitoarelor, voluntarii au schimbat câteva replici cu publicul de acolo și cu comisia de aici. Apoi au revenit în ordinea care li s-a indicat. Nici la debarcarea primului om pe Lună, planeta n-a fost mai emoționată. Un succes copleșitor...

Imediat, s-a pus problema stopării producției de nave destinate zborurilor extraterestre. Ulterior, entuziasmul s-a mai răcit. Producția de vehicule spațiale a continuat: se stabilise că nu e suficient ca omul să se poată plimba prin univers, iute ca gândul, autonom. Aici de unde pleacă, are de toate. Acolo, unde ajunge, are nevoie de multe: aparate, utilaje, materiale, alimente, combustibili, cazare. Ori, toate astea, nu le poate căra în raniță. Tot navele rămân cărăușii spațiului.

Totuși, în prezent, zece mii de voluntari se antrenează în vederea deplasării în spațiu cu viteza gândului. Ei vor constitui patru corpuri de elită: prospectorii, depanatorii de nave, inspectorii și agenții de circulație...

Corneliu Omescu

Fără stomac

Au fost obținuți primi treizeci de indivizi fără stomac. Experimentul a fost început în urmă cu douăzeci de ani. Lucrările s-au desfășurat în cel mai strict secret, sub denumirea codificată de operațiunea Solange. Știm însă cu toții că nu există nici un secret absolut perfect: în cele din urmă, el... „transpiră”. Un reporter isteț a reușit să afle o serie de amănunte. Le reluăm și noi, mai jos.

Scopul experimentului, desfășurat la clinica Umanitas din Texas, era obținerea de echipaje spațiale de mare randament, cu minimum de investiții, pentru o durată de zbor maximă.

Cei treizeci de indivizi fără stomac se împart în trei grupe:

– cu stomacul extirpat prin intervenție chirurgicală;

– născuți fără stomac, în incubatoare, prin intervenție genetică;

– cu stomacul redus la zero prin sisteme îmbunătățite.

Totul ar părea de domeniul fanteziei, dacă nu am cunoaște și secretul supraviețuirii lor. Fiindcă numai cu aer... nu trăiește nici bacteria cea mai nepretențioasă. Omul are nevoie de o mulțime de substanțe nutritive, care, e drept, îi pot fi administrate sub formă de pilule concentrate, dar dacă omul nu are stomac... cum le înghite? Aici însă, cercetătorii de la clinica Umanitas au fost ajutați de ultimele descoperiri farmacologice: pilulele pot fi asimilate direct prin piele, cu ajutorul unui plasture! Ingenios, nu?

Ar mai fi rămas problema apei. Se știe, din cele mai vechi timpuri, că se poate rezista fără mâncare până în șase săptămâni, dar fără apă, omul se deshidratează uluitor de repede.

Cercetătorii au rezolvat cu succes și această problemă: apa este absorbită direct prin piele, prin inversarea centrilor nervoși care comandă transpirația. Aparatul digestiv a devenit cu adevărat inutil!

Totuși, opinia publică a fost indignată. Emisiunile pe viu, în care cei treizeci de indivizi au demonstrat că se simt perfect, că de douăzeci de ani nu simt lipsa stomacului și că sunt apți pentru cele mai lungi și cele mai ieftine zboruri – n-au folosit la nimic. Făcându-se ecoul protestelor, a apărut șlagărul „a mânca, e necesar, dar e și foarte plăcut”. În această situație, experimentul a fost suspendat iar clinica închisă pentru inventar și renovare.

Comentatorul emisiunilor „Mai aveți o nedumerire”, în stilul său specific îndrăgit de marele public, a rezumat acest eveniment științific în concluzia:

Ne bucură însă faptul că, la clinica Umanitas, nimeni nu s-a gândit să trimită în spațiul cosmic și oameni fără... cap.

Corneliu Omescu

Hobby

Tehnica și posibilitățile oferite de noile cuceriri ale științei, au modificat preocupările pământenilor. În timpul liber, spre deosebire de secolele anterioare, ei și-au găsit alte pasiuni. Deși aceste pasiuni constituie materialul unui serial de reportaje, astăzi ne vom opri la un caz neobișnuit. Cazul Pericle Lampadar. Profesia: proiectant de cuie. Situația familială: celibatar irecuperabil.

Orice s-ar zice despre dânsul, nu pare interesat. Dar... are omul un hobby? Are. Și nu este vorba de unul oarecare, cum ar fi colecționarea de timbre, ceasuri, vechituri, autografe sau alte fleacuri în care nu ne poate impresiona decât statistica pur cantitativă a sortimentelor achiziționate. Omul nostru nu colecționează vechituri ci... NOUTĂȚI. Respectiv eufemism. E vorba, în fond, de niște HIBRIZI sau, cum li se mai zice, corcituri. Pe aceștia, omul îi obține în week-end, la mica rezervație personală din satul natal.

Atâta timp cât a fost vorba de niște hibrizi de proporții modeste nimeni nu s-a sesizat. Cine și de ce să-i fi reproșat că are gusturi bizare? Omul a încrucișat șoarecele cu pisica, greierul cu furnica, cioara cu papagalul și, în final, țânțarul cu armăsarul. Un amuzament deconectant, inofensiv, foarte excentric. Totul avea loc în limitele spațiului rezervației personale. Și apoi, era vorba doar de niște glume prin încrucișări. NUMAI ÎNTRE DOUĂ SUBIECTE, amândouă de dimensiuni tolerabile. Cine să se fi sesizat dacă toată lumea se amuza, cine?

Lucrurile au luat însă o întorsătură nedorită. Omul nostru și-a extins hobby-ul și la animale mari, dar și la încrucișări multiple. Când a obținut un elefant de buzunar, din încrucișarea unui elefant indian cu un câine mexican de buzunar, un colibri, o libelulă și o coropișniță – încă n-a protestat nimeni. Micile vietăți, oricât de încrucișate, nu supără pe nimeni. Sunt mici și basta.

Recent însă, omul a vrut să obțină un balaur cu șapte capete, ca în eresurile apocrife devenite maculatură. El a obținut însă altceva. Este adevărat că a încrucișat un python, un condor, o iguană și șapte viței, dar balaurul a ieșit cu un singur cap de condor și cu șapte picioare de vițel. Efectul a fost penibil, animalul a ieșit uriaș și toată lumea s-a supărat. Ne întrebăm: dar dacă ieșea un balaur adevărat?

Corneliu Omescu

Conglomeratul

Spre sfârșitul vieții, genialul savant Al. Rockwell se hotărî să-și transfere personalitatea unui tânăr în plină putere. Bătrânul ajunsese să rezolve magistral cele mai spinoase probleme de ecologie. Găsea soluții demne de un demiurg. Omenirea nu putea fi lipsită de gândirea lui creatoare. S-ar fi produs o criză morală asemeni celei când omenirea și-a dat seama că nu există dumnezeu și nici viață, ci numai materie superior organizată.

Cum transferurile de personalitate deveniseră o simplă chestiune de rutină în secolul 22, se deschise un concurs pentru onoarea de a găzdui și continua personalitatea demiurgului ecolog. Dintre milioanele de candidați, alegerea căzu asupra tânărului muzicolog și atlet Baal Sapone. Toate complicatele teste îl găsiră 100% corespunzător genetic.

Doctorii care se pronunțaseră pentru Baal Sapone, nu cunoșteau însă faptul că tânărul era stră-strănepotul marelui gangster Al. Sapone care murise în urmă cu două secole la închisoarea Ring-Ring. Printre ei, nu se afla nici un amator de heraldică sau genealogie. Dacă genele tânărului sunt perfecte, ce importanță are cine i-au fost ascendenții? Și doctorii mai ignorau ceva: faptul că tânărul mai suferise două transferuri de personalitate, la patru și la zece ani. În fișa medicală și în chestionar lipseau aceste prețioase amănunte...

Baal Sapone se dovedise un caz aparte încă de la grădiniță. Tatăl său, profesorul R. H. Sapone suferise mult din cauza lui: puștiul, încă de la grădiniță, se dovedise un mic inamic public. Printr-un capriciu al informației genetice moștenite, se trezise în el personalitatea strămoșului gangster. Ca să-l scape de această tară ereditară, tatăl îl supuse celor două transferuri de personalitate: întâi, a unui muzician ratat, apoi, la zece ani, a unui fost campion de pentatlon ajuns olog într-un accident. Bineînțeles, transferul se efectuase în secret. Tatăl aglomerase două personalități în micul Baal ca să fie sigur că instinctele atavice de gangster vor fi definitiv inhibate. Rezultatul se dovedi deosebit de promițător: la 12 ani, Baal Sapone scrise un eseu, Muzica de poimâine, care îl consacră drept un muzicolog de prima mână; la numai 15 ani, ajunse campion al lumii la 100 metri plat cu timpul de 5,9 secunde! E și firesc dacă puștiul își petrecea o jumătate de zi pe stadion și cealaltă la conservator, contopind în el atât experiența, cât și personalitatea donatorilor...

După ce îi transferară lui Baal și personalitatea savantului, medicii începură să aștepte roadele. Între timp, marele geniu al ecologiei, bătrânul Al. Rockwell își dădu obștescul sfârșit ca să poată beneficia, la încheierea misiunii, de odihna binemeritată.

Trecură săptămâni de așteptare, dar Sapone se comporta ca și cum ecologia ar fi reprezentat pentru el un calendar pentru pisici. Cineva îl și poreclise TRANSFERATUS, în așteptarea exploziei de geniu normală. Spre uimirea tuturora, în loc să evolueze, Baal Sapone dădea semne de involuție. Randamentul său scăzu vertiginos. Viața lui sportivă lăsa de dorit, performanțele îi scădeau: de la 5,9 secunde, ajunse să acopere suta de metri, cu chiu, cu vai, abia în 18 secunde. Între timp, scrise un tratat de muzicologie: Aplicarea muzicii scârțâitoare în psihoterapia câinilor polari, în vederea prevenirii turbării. Înregistră un eșec tragic: peste 7 000 de câini canadieni muriră de streche, apoplexie, dezinterie, infarct și chiar turbare. Umbla ca un somnambul, slăbea ca un om chinuit de insomnii și arăta ca un astenic pândit de casexie. Ciudat era și faptul că Baal dormea opt ore și mânca normal, din obișnuință. Toate analizele ieșeau perfecte, dar... făcea să-l vezi pe Transferatus: un model de prăbușire psihică, de jalnică degenerare prematură. Părea că în somn un vampir îi suge toată vlaga.

În această conjunctură, Baal primi o invitație pe care doctorii nu o putură refuza. Așa că Transferatus, însoțit de doctorul-supraveghetor, se urcă în avion și plecă tocmai la antipozi, în Amazonia Centrală, ca să prezideze Olimpiada mestecătorilor de chewing-gum. La plecare, toți erau triști: Transferatus arăta atât de dărâmat încât chiar că avea nevoie de o excursie, de o schimbare de climă. În timp ce-i făceau semne cu batista, cineva emise ipoteza amară că Transferatus va deveni demiurgul așteptat abia la vreo două secole după cel mai cretin cimpanzeu pe care știința îl va supune înnobilării prin hipnoză la rece.

Ajunși la antipozi, medicul rămase surprins: Transferatus deveni vioi și tonic. După terminarea Olimpiadei, propuse un sejur de încă două săptămâni, sub pretextul că vrea să scrie ceva. Și în acest interval, redeveni cel de altădată: diminețile se antrena pe stadion și după-amiezile se încuia în cameră să scrie. În ziua dinaintea plecării, reuși să cronometreze vechiul său record de 5,9 secunde la 100 metri plat. După ce se smulse din îmbrățișarea doctorului, se grăbi la hotel ca să-și termine ultimul manuscris, o comunicare științifică urgentă.

Ce fel de comunicare? Doctorul rămase pe ghimpi. Iubea foarte mult muzica și urmărise cu patimă toate tratamentele de muzicologie ale lui Baal Sapone, încă de la debut. Spre seară, nu-l mai răbdă inima. Se hotărî să-l viziteze sub pretextul pregătirilor pentru plecare. Nu mică fu surpriza lui când găsi pe masa tânărului următoarele comunicări științifice, redactate în termenii laconici și impecabili ai răposatului ecolog genial:

1. Dresarea elefanților pentru culegerea bumbacului, ananasului, cafelei, porumbului, nucilor de cocos și al sucului de hevea braziliensis.

2. Folosirea cangurului ca incubator natural în combinatele avicole.

3. Determinarea poluării subsolului cu ajutorul struțului.

4. Stârpirea țânțarilor prin înlocuirea genei instinctului de reproducere cu gena maladiei antropofage (Cunoscută și sub denumirea de „efectul Cain sublimat”).

5. Încrucișarea rechinului cu maimuța, în scopul asigurării pazei contra incendiilor atât pe stațiile orbitale, cât și în exploatările de aur suboceanice.

6. Încrucișarea omului cu viermele de mătase, pentru expedierea lui în spațiul extragalactic sub formă de gogoașă injectată cu hormoni de iepure și lăcustă.

Doctorul nu înțelese imediat mecanismul acestei metamorfoze în comportarea lui Transferatus. Abia în avion, la al doilea rând de romuri duble, lui Baal Sapone i se dezlegă limba și începu să se laude cu cele două transferuri anterioare. Înțelegând că Transferatus este de fapt un... CONGLOMERATUS, doctorul intui cauzele tulburărilor de comportament manifestate înainte de vizita în Amazonia. În tânărul conglomerat, se produse o decalare de personalități: 8 ore din zi, predomina muzicologul, 8 ore atletul și 8 ore ecologul. Înainte de a pleca încoace, puternica personalitate a genialului Al. Rockwell predomina orele de somn și, încarcerată în fântâna inconștientului, se revolta și perturba întreg echilibrul neuropsihic, din nevoia de defulare creatoare. Cu prilejul vacanței în Amazonia, ca urmare a decalării fusului orar, se decalase și orarul de somn. Cel înăbușit acum, muzicologul, suportase fără energie starea de inhibiție. În schimb atletul și savantul se desfășuraseră deplin.

Evrika! strigă doctorul-supraveghetor și mai ceru un rând. Era și cazul să fie fericit: descoperise principiul conglomerării precum și efectul sedimentării prin decalare.

Din păcate însă, nu știa nimic despre strămoșul gangster. În timp ce alcoolul îl adormi, se produse catastrofa. Alcoolul avu un efect paradoxal asupra lui Transferatus: trezi în el gangsterul adormit de câteva generații. Până să înțeleagă cineva ceva, urmașul lui Al. Sapone îl atacă pe pilot cu intenția de a deturna avionul. Se iscă o busculadă, pilotul pierdu comenzile și avionul se izbi de un munte cu țepi care îl ciuruiră ca pe o strecurătoare de tăiței...

Așa au dispărut în eternitate, patru personalități decedate anterior, care supraviețuiseră într-un conglomerat: atletul, artistul și savantul, tustrei transferați, precum și gangsterul adormit.

Oare ce s-ar fi întâmplat dacă în Transferatus s-ar fi trezit și bunică-sa, Doamna Maimuță? Bine că nu s-a trezit!

Requiestat in pace! Amen.

Leonard Oprea

Întâlnirea

În marea vale de aramă înconjurată de semețe dealuri de argint, Hydra se trezea cu greu din somnul ei îndelungat. Sosise o nouă noapte și zeci de ani trebuia să colinde văile și dealurile pustii, pădurile de safir, nesfârșitele câmpii acoperite cu flori de magneziu, ucigătoarele mlaștini de plasmă, în căutarea viseronilor care aveau să-i potolească foamea.

Hydra se întinse și privi cerul întunecat. I se păru că mai zărește în depărtare, zvâcnind agonic sub apăsarea neîndurătoare a nopții, o rază din lumina zilei. Pentru întâia oară se simți obosită de scurgerea monotonă a veacurilor ce-i lustruiseră ramificațiile până la semitransparență.

Își ridică încet brațele aurii desfășurându-și spre bolta tăcută ghearele de fildeș și, legănându-și în ritmul discontinuu al vechii muzici capetele negre, ușor irizate cu platină, începu să cânte ruga: „Bun venit, întunecime! / Bun venit, lumina ne ucide! / Apără-mă, apără-mă, apără-mă! / Mă închin! Bun venit! / Dă-mi viseroni, dă-mi pui!”.

Unul dintre bulbii verzui i se aprinse iluminând valea, după care, cu un pocnet asurzitor, plesni ivind un mănunchi de ramificații albastre și violete ce se înălțară șerpuind. Mulțumită, Hydra își întrerupse cântul recunoscând în sinea ei că, oricum, s-ar fi chinuit să-și reamintească restul rugii. Se relaxă câteva minute, apoi, ca întotdeauna la începutul sutelor de nopți pe care le trăise, alcătui, din sunetele molcome însoțite de curcubeie, povestea Creației. Niciodată nu înțelesese prea bine de ce o fascina povestea asta care provoca râsul Hydrelor mai tinere, într-adevăr era cea mai bătrână Hydră de pe planetă, dar încă își păstra puterile intacte, și povestea nu putea fi o Simplă născocire. Hydra o aflase de la mama ei care, de la bun început, o asigurase că Stăpânul și Prima Hydră fuseseră niște creaturi adevărate: „...așa cum eu mă găsesc aici, în fața ta...”, îi spusese ea, și, ca să o convingă, o pusese să-i carbonizeze un bulb abia răsărit.

Povestea începu cu sosirea Stăpânului. Venit din întuneric, poate chiar întunericul, Stăpânul fusese neînchipuit de mic. Trupul lui azuriu nu întrecuse în mărime gingașa floare de albastru. Melopeea halucinantă răsucea trupul Hydrei în spirale gigantice. Aruncând lumini galbene și portocalii, ramificațiile se împleteau în desene neobișnuite, imagini palide și neclare ale Stăpânului.

În pustietatea planetei bântuită doar de neînduplecate vifornițe înfășurate în mantii nesfârșite din pulbere de aur, ale căror șuierături ce aprindeau florile de magneziu chemau furtunile magnetice sau avalanșele de fulgere și trăsnete ce spintecau carnea de cărbune a solului fărâmițând-o în nestemate, el, micul și firavul Stăpân, își construise copacul de diamant, în trunchiul căruia se adăpostise și visase. Copacul împrăștiase pe planetă fructele viselor Stăpânului... și aici Hydra trecu destul de repede peste nașterea Primei Hydre, geloasă pe frumusețea-i primitivă. Schiță în grabă apariția viseronilor și a celorlalte creaturi făurite de puterea ciudată izvorâtă din capul minuscul al Stăpânului și, în sfârșit, ajunse la punctul fierbinte al poveștii, dragostea Stăpânului pentru Prima Hydră. Ramificațiile aruncară jerbe de lumini. Marea vale de aramă vui străbătută de un sunet profund ca un dangăt. Hydra se proiectă în trecut, închipuindu-se Prima Hydră. Astfel se văzu iubită de Stăpân și mamă a poporului Hydrelor. Pentru ziua cumplită a dispariției Stăpânului, se retrase din rol, lăsând-o să sufere pe Prima Hydră. Moartea celei care se bucurase de dragostea Stăpânului, încheie povestea. Înainte de a se arunca în mlaștina de plasmă, Prima Hydră îngânase o rugă enigmatică. Hydra își reaminti întocmai sunetele aspre și triste: „Suntem niște biete mașini, create fără un scop anume. De fapt, suntem doar durere și neputință de a iubi, și asta poate fi o lume a răzbunării pe tine însuți... Eu înțeleg blestemul nostru pentru că Stăpânul m-a iubit și m-a făcut să pricep că sunt o parte din făptura și suferința lui, dar tot el m-a programat să nu vă învăț decât știința de a trăi ca orice creatură nevolnică. Vă veți prăbuși și veți pieri, fiindcă sunteți stăpânele planetei și nu vă amenință nimic, în afară de foame. Am încălcat porunca și v-am dat puterea de a-l recunoaște cu mult înainte de a reapărea, dacă o să se întoarcă vreodată. Puterea asta vi se va atrofia treptat și, după sute de nopți, o singură Hydră va presimți înapoierea Stăpânului. O să-l iubească înainte de a-l vedea cu adevărat. Când îi va atinge trupul gingaș, Hydra o să împletească sunetele vechiului cânt de iubire dintre mine și el... Poate veți fi salvate...”.

O dată stins ecoul ultimelor sunete, Hydra se prăbuși istovită. Rămase un timp nemișcată, imaginându-și poporul Hydrelor ascultând-o, într-o tăcere plină de venerație, pe cea care fusese născută și iubită de Stăpân. Apoi căută în van să înțeleagă ciudata rugă. Se gândi că ea ar putea fi singura Hydră care va iubi și trupul uriaș i se înfioră de plăcere. Ar mai fi rămas tolănită pe metalul roșietic, ușer vălurit, visând la lumea începutului descrisă în poveste, dar foamea o sili să se urnească din loc. După câteva sute de metri se gândea doar la turmele de viseroni, din ce în ce mai rare, și la Hydrele pe care va trebui să le înfrunte când o vor amenința, cerându-i să renunțe la pradă.

* * *

Viseronii se târau printre safirii înalți și stufoși, înghițind lacomi planctonul ionic care plutea în derivă prin pădure. Hydra se ascunse îndărătul unui safir bătrân, aștepta cu răbdare apropierea vreunui viseron despărțit de turmă. Trebuia să fie abilă și să ucidă pe nesimțite. Nu voia să sperie turma. De multe nopți nu mai întâlnise atâția viseroni într-o singură turmă și se gândea că; dacă nu o vor observa, va avea hrană pe săturate.

Deasupra pădurii se ivi un cârd de erincride. Zburau foarte încet, abia fluturându-și membranele de siliciu. Curioase, își roteau în toate părțile unicul ochi care acoperea aproape toată suprafața corpului lor ovoidal, îndreptându-și pupila conică și albăstruie către trunchiurile sclipitoare ale safirilor. Pălăvrăgeau într-una tulburând liniștea cu țipete ascuțite. Urau puterea și singurătatea Hydrelor și ori de câte ori le întâlneau căutau să le scoată din tăcerea lor disprețuitoare până când, plictisite de zădărnicia încercărilor, le lăsau în pace. Pentru bătrâna Hydră păreau să aibă e predilecție deosebită, și se întâmplase ades s-o împingă până la limita răbdării, însă imensa ei putere de stăpânire o salva de fiecare dată, lipsindu-le pe erincride de satisfacția pe care le-ar fi dat-o vreo izbucnire mânioasă.

Zărindu-le, Hydra fu cuprinsă de o ușoară neliniște, cu toate că legea Primei Hydre interzicea oricui să-i amenințe întâia vânătoare din noua noapte. Erincridele respectară legea. Își încetară larma și, zburând în volute largi, se îndepărtară înciudate, dar tot își manifestară aversiunea, privind Hydra ca pe o creatură neînsemnată, ce nu merita să fie băgată în seamă. În gând, Hydra mulțumi legii. Apoi trupul uriaș i se încordă. Viseronul ajunsese lângă un safir apropiat de locul de pândă. Era un viseron tânăr. Nepăsător, hăpăia planctonul ionic, vâslind stângaci cu sinapodele proaspăt înmugurite. Contururile neclare ale trupului său pâlpâiau fosforescent. Încă nu atinsese transparența totală și forme nedefinite se mișcau fără încetare înăuntrul masei sale gelatinoase. Preț de câteva clipe, Hydra ezită nedumerită de senzația care o oprise să sară. Concentrându-se, se clamă și dintr-un salt de zeci de metri, apăru în fața viseronului. Ramificațiile sale îl înconjurară, ghearele țâșniră din tecile brațelor împroșcându-l cu jeturi de radiații penetrante, iar cele trei capete negre îndreptară spre el vârtejuri electromagnetice. Viseronul paralizat fu supt în pâlniile capetelor.

* * *

Se scurseră mulți ani din lunga noapte și, pentru prima oară în viața ei, bătrâna Hydră începu să fie alarmată de proiecțiile viseronului vânat. De obicei o linișteau, îi provocau o stare de beatitudine, de extaz chiar. Uneori îi anticipau vânătorile sau împerecherea și se bucura că putea să-și aleagă dinainte locul de pândă, turma de viseroni sau masculul, dar nicicând prevestirile nu depășeau granițele lumii care o înconjura. Apoi, nici un viseron nu secreta o singură proiecție. Imaginile se succedau cu sutele, puterea lor de dezvăluire a fețelor ascunse ale lumii fiind nesfârșită. Adeseori subiectele proiecțiilor erau banale și semănau între ele, însă felul în care se întrețeseau imaginile o fermecau mereu, și Hydra nu reușea să se mai sature, foamea devenindu-i și mai aprigă după ce devora ultimii atomi ai viseronului. Acum însă totul se petrecea anapoda. Proiecțiile erau identice și o înspăimântau fiindcă îi înfățișau ceva complet necunoscut. Propria-i apariție alături de elementul nemaiîntâlnit, însemnase un adevărat șoc energetic. Se recunoscuse imediat, deși înfățișarea îi era oarecum schimbată. Părea mult mai frumoasă. În primele proiecții, ea și necunoscutul se găseau la o mare distanță, despărțiți de un spațiu mai întunecat chiar decât lunga noapte. Hydra rătăcea printre smârcurile de plasmă, iar el se învârtea pe o suprafață asemănătoare cu întinsele platouri de mică ale munților de nisip verde, în jurul unui obiect gigantic, care amintea de platinii singuratici de pe câmpiile de lavă roșie, translucidă. Cu fiecare nouă proiecție Hydra simțea că distanța dintre ei se micșora. Necunoscutul se afla înăuntrul obiectului gigantic care zbura săgetând întunericul de nepătruns împodobit cu miriade de puncte sclipitoare, galbene și albe, în timp ce ea cutreiera țărmurile pustii, spălate de valurile indigo ale oceanului.

În ultima proiecție imaginile păreau incredibile. Ascunsă de pereții înalți ai văii de aramă, mai tulburătoare în frumusețea ei decât cea născută și iubită de Stăpân, Hydra își încolăcea tandră ramificațiile în jurul necunoscutului. Apoi proiecțiile se repetau în aceeași ordine, imaginile depănând neobosite uimitoarea poveste.

În scurtă vreme, Hydra observă cu spaimă că nu avea decât o singură dorință: ca prevestirea viseronului să se împlinească. Iar dorința asta o înrobi într-atât, încât treptat îi pieri până și foamea de viseroni. Tânjea după necunoscut ca după rolul Primei Hydre, așa cum îl știa din povestea Creației. Când înțelese asta, începu să se întrebe dacă proorocirea Primei Hydre nu vestise cumva sosirea necunoscutului. Atunci, ea, bătrâna Hydră, va fi singura care va iubi... Stăpânul... și poate va salva poporul Hydrelor... Ideea o paraliză. Capetele i se prăbușiră fără vlagă pe florile de magneziu, împânzind câmpia cu flăcări albe, iar ramificațiile îi păliră și se răsfirară pe pragurile cristaline ale solului.

Abia îngânate, sunetele urcară spre ceruri: „Bun venit, întunecime! Apără-mă, apără-mă, apără-mă!”, dar o inundă o bucurie bizară șl schimbând sunetele vechii rugi, cântă: „Dă-mi-l! Te rog, dă-mi-l!”.

* * *

Hydra ajunsese o umbră disprețuită de semenele ei. Până și locuitorii oceanului, nevolnicii aneugleni, își băteau joc de ea. Măreția, puterea, frumusețea și înțelepciunea vârstei ei seculare pieriseră. Hydra flutura în vântul aducerilor aminte doar zdrențe. Trăia numai pentru întâlnirea cu necunoscutul.

Rătăcea printre contorsionatele cuprinsuri ale pustiurilor din sudul planetei când, minată de un instinct pe care-l urmă orbește, se îndreptă către vechiul ei sălaș, marea vale de aramă.

Se rostogolea cu toată iuțeala de care mai era în stare, făcând eforturi ce ar fi răpus o altă Hydră aflată în starea ei de decădere. Într-un târziu, de pe creasta dealului de argint, zări lucind stins, în fundul văii, obiectul atât de asemănător cu un platin uriaș. Sunetele explodară în ea răspândind în capete, ramificații și bulbi, o muzică pe care n-o mai cântase niciodată. Parcă o plasmă binecuvântată îi topea ființa. Hydra își adună ultimele puteri și se repezi spre navă.

* * *

– ...înțelegi?!! N-am fost niciodată prea deștept, dar nici atât de tâmpit încât să dau cu piciorul la bogăția incalculabilă de aici. O planetă pe care zac munți de metale aproape pure; o planetă având atmosfera alcătuită din câmpuri energetice, având în sol plasmă la discreție... Încă nu realizezi ce înseamnă asta?! Până acum n-am avut șansa să pot sfărâma barierele modestei și plicticoasei mele condiții... Poate nici puterea... Naiba știe! Dar acum...

– N-ai...

– Lasă-mă să termin! Nu uita că am adunat solargent cu solargent ca să putem închiria sicriul ăsta zburător. Ne-am cuibărit în el și, amăgindu-ne, știind prea bine că ne amăgim, ne-am transformat concediul într-o călătorie idioată, cu escale pe planete pustii, sterile și reci... Iolaos, punem cruce absinenței! Privește-mă bine! Unul dintre cei mai bo...

Herc, ascultă-mă o clipă, răcni Iolaos, și reuși să-l facă pe celălalt să tacă. Roboții au detectat aici corpuri curios structurate care se deplasează pe traiectorii aparent haotice. Le-am studiat prea puțin mișcarea, de asta spun aparent. Îndrăznesc să afirm că nu sunt minerale, deși analizele indică mult siliciu. Nu am aparatura...

– Da. Nu e nevoie să continui. Știu. Ființe raționale, civilizații, legile galactice care-mi interzic... Nu, nu ne vom atinge de nimic până la sosirea unei expediții oficiale special pregătită pentru contactul cu creaturile astea deosebit de inteligente, și... vom intra în analele istoriei galaxiei în chip de cuceritori ai cosmosului. Tara-ta-taa! Uraa! Felicitările de rigoare, apariții la triviziune, interviuri... Lumea se plictisește, apare tăcerea care vestește reintrarea în vechea matcă... Vom strânge iar cureaua pentru a închiria vreo navă hodorogită...

– Și dacă am dreptate? îl întrerupse, nepăsător la ironii, Iolaos. Dacă vei ucide niște creaturi inofensive? Cine îți...

– Puțin îmi pasă! Planeta asta va fi mina noastră de solargenți și, pentru orice comisie sau oricine ar veni aici, trebuie să fie o planetă moartă. Să-ți intre bine în cap, moar-tă! Nu putem risca. E mult prea aproape de marele drum galactic... La nevoie vom face un compromis, dar...

– Vei face apel la dreptul primului venit?

– Bineînțeles. E inclus în legile galactice, deci...

– Hei, privește!

Iolaos îi arătă speriat ecranul. Herc văzu imensele capete negre, ușor irizate cu platină, atingând cu creștetul picioarele navei; văzu brațele aurii întinzându-și ghearele de fildeș spre capsula în care se aflau el și Iolaos; privi încremenit bulbii verzui plesnind unul după altul pentru a elibera ramificații albastre și violete aureolate de o lumină nefiresc de albă și, livid, cu mâini ce tremurau, declanșă sistemul de apărare. Din corpul navei țâșni o rază orbitoare care izbi Hydra, destrămând-o. Pereții de aramă ai văii mai păstrară, pentru câteva clipe, ecoul sunetelor cântului de iubire al Primei Hydre.

Înspăimântat și scârbit la vederea monstrului, Herc se întoarse spre Iolaos și mârâi printre dinți:

– Inofensive...

Mircea Opriță

Structuri cinetice

Prin urmare, l-am modelat. Înțelesesem că nu-mi rămânea altă soluție. Aveam calculatorul, nu cel care s-a distrus din vina lui Nic, ci o copie. O variantă îmbunătățită. Mi-am pus toată priceperea în joc și, cu ce știam eu despre Nic, cu ce aflasem de la alții, am reușit să-i produc modelul pe calculator. Să-l „simulez”, așa cum s-ar spune. Cam tot pe atunci încercam un nou sistem de codificare, era deci un bun prilej să verific teoria pe care o construisem vreme de câțiva ani, în paralel cu cercetările de bază ale laboratorului. Despre asta știau prea puțini însă.

Oricum, Nic mi-a fost apropiat cândva. Cred într-o prietenie care se afirmă singură; în cazul nostru n-aș putea spune cum a luat naștere, nici când, pur și simplu ne-am descoperit prieteni. Cert este că ne știam unul pe celălalt cu mult înainte de a se materializa structurile aeriene peste care îmi alunecă privirea ori de câte ori ies pe terasă. Pe vremea aceea orașul nu exista. Scurta lui istorie se leagă de numele lui Nic, chiar dacă unii, acum, se arată dispuși să treacă asta sub tăcere. Eu însă nu uit și am avut grijă să comunic calculatorului toate informațiile de care dispun. L-am acceptat pe Nic cu toate luminile și umbrele lui; cred că așa e bine.

Comparându-ne, lumea ne găsea destul de diferiți. Poate că ne-am împrietenit și pentru că ne completam reciproc. În adolescență am urmat programe de studiu separate; de altfel era și o diferență de vârstă între noi, în sensul că adolescența mea s-a consumat cu vreo două decenii mai înainte de nașterea lui și abia maturitatea, cu priceperea ei de a uniformiza vârstele, ne-a adus unul lângă celălalt. Deosebirile plecau însă de la aptitudini. Eu tehnician, el artist – un talent care te speria! – iar ca prezență umplea pur și simplu spațiul, acolo unde își făcea apariția. Nici eu nu sunt ursuz, dar Nic avea în conversație o vervă care producea uimire, era sclipitor și concentra spre sine atenția grupului. La un moment dat, constatai că luase pe cont propriu discuția și dădea adevărate recitaluri. Uneori era plictisitor, cu toate că nu-i lipseau nici informația exactă, nici speculația subtilă, nici fantezia. Avea o continuă bună dispoziție și cred că se obișnuise să dea asemenea recitaluri pentru propria lui plăcere. Și mai cred că tot din cauza asta nu-și putea păstra prietenii. II obosea.

Așa i-a îndepărtat pe unii, iar pe alții nu și i-a știut apropia. Exista în el ceva care, în ciuda aparențelor, ridica un obstacol greu penetrabil între el și ceilalți.

Și tocmai aici făptura aceea de Apolo zâmbitor și înălțat printr-o detașată nepăsare deasupra clipei era vulnerabilă. Iar acel ceva, dacă ar fi ieșit la vedere, trebuia să aibă sclipirea metalului prețios, iar la atingere să scoată țepi sârmoși și să zgârie. Asperitățile acestea le simțeam și eu, în repetate rânduri; însă mie nu mi-a fost chiar atât de greu să-l suport, după ce începuserăm să ne cunoaștem mai bine. Și, în plus, reacțiile mai lente, caracteristice temperamentului meu, au determinat, în ce mă privește, un alt stil de viață. Trecusem de primele confruntări, renunțasem la ambițiile care, exagerate fiind, mă depășeau și mă obișnuisem parcă dintotdeauna, să fiu vioara a doua, să acompaniez solistul fără nici o umbră de invidie, cred.

Să mă bucur de reușitele și de însăși bucuria lui. Iar când solistul se numea Nic, având talentul și îndrăzneala lui, cu totul excepționale, orgoliile și vanitățile altora nu-și mai aveau rostul.

Eu acceptasem. Se spune că unele plante nici nu pot trăi decât în umbra celor mari. Odinioară, obsedându-mă gândul că aș putea fi eu însămi o asemenea „plantă mică”, am trăit clipe de adâncă deznădejde. Și nu se poate spune că mă chinuiam fără motiv, pentru că aproape, lângă mine chiar, Nic era într-adevăr mare, avea o gândire mare, vreau să spun, atâta timp cât umbla printre ideile și materializările artei sale. Dincolo de ele, Nic rămânea, mai mult chiar decât alții, purtătorul unor slăbiciuni omenești – și abia când am înțeles lucrul acesta m-am reechilibrat și mi-am văzut în liniște de munca mea, fără să mă mai obsedeze, fără să mă mai copleșească, personalitatea lui Nic. Era un om care, dacă alții aveau un rol de catalizator în mediile unde intrau, el, dimpotrivă, provoca reacții de respingere. Își câștigase cu timpul faima unui ins nesuferit, și asta – cum spuneam – în ciuda înfățișării lui de erou legendar, în ciuda trăsăturilor lui de o perfecțiune invidiabilă.

„Nu înțeleg cum de-l poți suporta!” îmi spusese cândva, nedumerită, una din femeile care se lăsaseră seduse de înfățișarea lui, pentru a-l abandona, după o experiență de conviețuire pasageră. Mi-a vorbit în termenii cei mai urâți despre Nic, de parcă nu ea însăși fusese aceea care, cu puțină vreme în urmă, se pierdea, înecată de emoție, la apariția lui, parcă nu ea umblase cu expresia disperării întipărită pe chip, tremurând de teamă că Nic, n-avea s-o bage în seamă sau avea s-o refuze. N-o învinuiam. Poate că, în relațiile lui cu femeile, țepii aceia pe care-i bănuiam ascunși sub epiderma fină a lui Nic, se făceau simțiți în mod dezastruos, tocmai pentru că le fusese ignorată, și nici admisă măcar, existența. Sau, cine știe, poate că el nu întâlnise femeia care să-l înrobească ființei ei și nici n-avea s-o întâlnească vreodată. De la un timp știam că nici o iubire izbucnită în jurul lui Nic, nu avea șanse să se împlinească, să se permanentizeze, îl compătimeam și, pe de altă parte, în mintea mea el reprezenta de acum imaginea unei capcane, gata oricând să facă victime printre femeile orbite de frumusețea lui, printre bărbații pe care, în cele din urmă, geniul său îi punea în inferioritate. Eu l-am suportat, totuși, eu l-am acceptat, și asta numai pentru că făcusem efortul de a-i înțelege singurătatea iremediabilă.

Nu știam dacă l-a ajutat, cât de cât, calmul meu; îi plăcea însă că eram oricând dispus să-l ascult descriindu-și proiectele. Asta, și altele, bănuite întâi, le-am aflat cu certitudine abia mai târziu, pe când consultam modelul. Calculatorul devenise el, îl conținea pe Nic, în memoria compartimentelor sale și, așa, am reușit să înțeleg lucruri pe care omul nu mi le-ar fi destăinuit niciodată. Cu o singură deducție nu pot și nu vreau să fiu de acord, prefer să accept că modelul, acest Nic simulat după dispariția lui în neant, din când în când o ia razna. Nu accept că Nic, cel adevărat, n-ar fi crezut în arta sa, în construcțiile enorme, ambițioase, cu care a umplut orașul.

Că l-ar fi interesat numai ca o formă oarecare de amuzament, iar de la o vreme, furat de joc, se ocupa de ele dintr-o curiozitate de cabotin care perseverează până la ultima limită. Aici modelul mă mințea. De fapt, nu mințea, ci greșea, ceea ce nu m-ar fi surprins, la urma urmei, din moment ce introdusesem în calculator pe lângă informațiile mele, și părerile despre Nic ale multor altora din cercurile pe care le frecventase. Cred că mașina prelucrase o informație minoră și-i acorda, din cine știe ce cauză, o importanță mult exagerată.

E adevărat că Nic era un ins incomod, mai ales pentru confrați. Asistasem eu însumi la neînțelegeri care treceau dincolo de disputa strict intelectuală. Uneori, cearta pornea de la o idee oarecare, de la o curbă pe care canoanele arhitecturii o cereau făcută într-un fel, iar Nic se încăpățâna să sfideze canoanele și propunea cu totul altceva. Au ajuns, nu de puține ori, la jigniri; știam cât de violent putea fi, dacă se considera vinovat, și presimțind furtuna, încercam s-o abat în altă direcție, când eram de față. Dar nu puteam fi de față întotdeauna și asemenea scandaluri avuseseră loc. M-am temut la un moment dat că, din cauza lor, Nic nu-și va mai vedea proiectul aprobat. Asta însemna că acest oraș-satelit, rodul minții lui, ar fi fost încredințat altui arhitect. Probabil unuia din artiștii înnămoliți în canoanele clasice, care l-ar fi construit după tipare ferme și solide, ceea ce n-ar fi fost rău, dar l-ar fi lipsit de spectaculoasele soluții, de îndrăznelile aproape incredibile ce caracterizează personalitatea artistică a lui Nic. Nu ascund că și pe mine, m-au pus pe gânduri, cel puțin la început, structurile acelea complicate, ancorate de stâlpi imenși sau suspendate pe cabluri. Era acolo expresia unei fantezii debordante, care multora le părea scăpată de sub control.

Știu ce fusese înainte aici; una din ultimele localități vechi din ținut, nu îndeajuns de veche și nici cu destulă personalitate pentru a fi declarată muzeu; pe de altă parte, cu neputință de sistematizat, pornindu-se de la ideea menținerii acelei așezări tradiționale. N-avea să sufere nimeni și nimic prin dispariția sa, fapt necontestat nici chiar de adversarii lui Nic. Așa că Nic a demolat-o. A împânzit spațiul cu arborii aceștia colosali, pe ale căror ramuri atârnă în grupuri, locuințele lui suspendate.

De câte ori privesc în jos de pe terasă, încerc un sentiment deosebit, ca și cum aș aluneca, pe cocoașele multicolore ale apartamentelor de la alte nivele. Sunt victima propriei mele idei, pentru că eu i-am oferit lui Nic soluția tehnică a acestui efect optic, iar el a aplicat-o, realizând efectul în întregul oraș. Alte nuclee, colonii de apartamente, plutesc deasupra, acolo unde n-am avut curiozitatea să-mi deplasez locuința, deoarece spectacolul mi se pare mai interesant de aici, din interiorul structurii, decât văzut de deasupra ei. Constat cu o reală mulțumire că există în repartizarea spațială a acestor volume un echilibru pe care numai marea artă l-ar putea da. Și intuiția Iui Nic, desigur.

Se spunea despre el că s-ar fi sinucis. Existau probe în sprijinul acestei versiuni și, astfel, ea a fost admisă oficial. Nic apucase să construiască orașul, se apropia momentul festiv al inaugurării și cred că succesul îl amețise de-a binelea. Nu văd o altă explicație pentru faptul că s-a ambiționat atunci să aplice o soluție căreia toți specialiștii îi preziseseră eșecul. Sau poate că tocmai de aceea s-a ambiționat, dar de data aceasta Nic a sfidat însăși natura, îndrăznind mult dincolo de firescul lucrurilor. Și-a asumat riscuri neacoperite de posibilitățile tehnice ale momentului. S-a zis că orgoliul l-a pierdut, l-a distrus pe când voia să demonstreze că lui îi va reuși ceea ce nimeni nu îndrăznea să creadă că ar fi posibil. Pe scurt era vorba de un arc uriaș, montat într-un mecanism pe potriva lui, în vârful unuia dintre stâlpii centrali. Mecanismul era astfel conceput încât imprima arcului o mișcare de rotație într-un plan oblic (un „plan galactic” spunea Nic) iar colonia agățată de el se muta, într-un ciclu variabil, din centrul structurii până în exteriorul ei, în partea superioară a orașului. Pentru cei care urmau să-și fixeze locuințele pe marele arc, monotonia spațiului avea să dispară fără clasica deplasare a apartamentului într-un alt punct al structurii, la un alt nivel. Nic urmărea să excludă complet nemișcarea din acest complex urbanistic.

Ideea era nebunească, dar nu lipsită de frumusețe. Eu cred că Nic trebuia totuși să renunțe la ea, să se declare mulțumit cu ceea ce izbutise până atunci. În bună parte, orașul era populat. Se apropia inaugurarea oficială, anunțând festivități și serbări de proporții ieșite din comun. Dar Nic a instalat arcul și,, în semn de mare prețuire pentru prietenia noastră, mi-a oferit un loc pe acest enorm braț al orașului. Atunci n-am întrevăzut primejdia, îmi făcea chiar plăcere să-mi știu laboratorul angajat pe o traiectorie atât de ingenios concepută. Când s-a produs accidentul, eram departe, la periferia sistemului; avusesem inspirația să mă odihnesc în grădinile amenajate la sol. Vedeam și parcă nu înțelegeam ce se întâmplă, într-atât era de neverosimil cum arcul metalic, care fusese ridicat la peste o mie de metri înălțime, se înclina fără zgomot, din ce în ce mai repede, târând după el apartamentele abia instalate. Apoi arcul acela s-a desprins din stâlpul susținător și s-a prăbușit peste colonia de la nivelul cinci sute, a lovit-o în plin, strivind-o, rupând cablurile, smulgând locuințele și antrenându-le în cădere. Abia atunci a izbucnit un trosnet înfiorător! întreg fagurele de la nivelul cinci sute s-a împrăștiat, locuințele se sfărâmau, explodând, proiectate în coloniile vecine, unde avariile păreau mai puțin grave în raport cu prăpădul din zona centrală. Nu toate apartamentele acelea erau locuite, ceea ce explică de ce, într-un accident de asemenea proporții, și-au pierdut viața abia cu puțin peste o sută de persoane. Laboratorul meu făcuse saltul de o mie de metri, cu toată aparatura de care mă serveam, adăugându-se astfel unor pierderi materiale incalculabile.

Nu l-am mai văzut pe Nic, dar mi s-a spus că în momentul acela era ca nebun: nu recunoștea pe nimeni. A alergat la locul accidentului, a alergat acolo să vadă el însuși scena dezastrului, să se convingă. A urcat în turn cu ascensorul care încă mai funcționa. Mi-l închipui acolo sus, pe platforma de sub imensul mecanism avariat, rupt din cauza presiunii exercitate asupra lui de greutatea arcului metalic. Dintre monstruoasele maxilare strâmbe va fi privit jos, locuințele împrăștiate, strivite, fumegând în mijlocul unei mulțimi cuprinse de panică. Mi-l imaginez pe Nic, ochii lui dilatați, ficși, refuzând realitatea, respingând-o ca pe un coșmar care nu avea de gând să se destrame. Apoi căderea. Prăbușirea în gol, în spațiul acela vidat de apartamente, unde numai cu câteva minute în urmă se desfășura panorama dinamică a coloniei centrale pe drept cuvânt cea mai spectaculoasă din întreaga structură.

Orașul a rămas totuși; colonia centrală s-a refăcut ceva mai târziu, dar umbra catastrofei l-a înfășurat într-o dușmănoasă amintire pe Nic, pentru vina de a fi refuzat să admită, de la nivelul acelor ani, o delimitare între posibil și imposibil. L-au învinuit de lașitate – altfel, de ce s-ar fi sinucis? întrebau unii. Eu însă știu că nu fusese o sinucidere. La întrebările mele repetate, modelul răspundea întotdeauna printr-o negație, iar asta nu face decât să-l confirme pe Nic, cel cunoscut de mine, să mi-l apropie de dincolo de moartea căreia i se dăruise prin imprudență, în starea de șoc produsă de imaginea muncii sale năruite. Dacă n-ar fi alunecat de pe platformă, dacă ar fi trăit (cu alte cuvinte), Nic și-ar fi suportat drama până la capăt, s-ar fi zbătut, desigur, s-ar fi chinuit, pentru că nu era omul care să accepte cu lașitate înfrângerea. Eu știu, îl înțeleg prea bine acum ca să nu-mi dau seama că, apăsat chiar de povara celor o sută de morți, primii în istoria orașului, Nic și-ar fi înfruntat destinul până la capăt.

Mircea Opriță

Pe linie moartă

Descoperisem, spre sincera mea uimire, o linie moartă; unul din drumurile acelea primitive, cu două șine subțiri, care își pierduseră luciul, țintuite în traverse de lemn, nenumărate traverse de lemn, iar printre pietrele colțuroase crescuse iarba în smocuri.

Pe câteva porțiuni linia era invadată de bălării, se pierdea! cu totul sub ele. Era limpede că nimeni nu se mai îngrijea de un minuscul teritoriu al trecutului, existent încă datorită faptului că dintotdeauna fusese o linie moartă, nu încurcase pe nimeni, și nimeni nu se împiedicase de ea. Un simbol al supraviețuirii pasive. Cândva se aflase în vecinătatea unei gări, bătrânul o numea Apahida, cu numele cartierului construit nu prea departe, pentru populația în continuă creștere a orașului. Cred că în tinerețe apucase gara aceea.

M-a condus acolo într-una din zilele lui bune, când părea că energia îi revenea în corpul greoi, cândva masiv și puternic, acum o epavă care plutea aproape de un țărm bănuit, căutându-și odihna. Ochii lui de un albastru apos își recăpătaseră (pentru cât timp?) vioiciunea. M-a dus să-mi arate locomotivele. Nu venea pentru prima dată acolo, asta se înțelegea imediat, din mișcări, din gesturi. Locul era unul al amintirilor; chipul său își îndulcea liniile într-o lumină blândă când revedea în minte gara, pe dinaintea căreia defilaseră, cu viteza lor ridicolă, garnituri străvechi.

Susținea că fusese prieten cu bunicul meu dinspre tată. A bănuit înrudirea îndată ce mi-a aflat numele, același cu al ascendentului meu din care astrofizica făcuse o celebritate. În orice caz, copilăriseră împreună, de asta nu mi-a fost greu să mă conving din câteva scene pe care le-a remarcat bătrânul „Când a murit Octavian?” s-a interesat la un moment dat, pentru că știa de moartea bunicului, dar pierduse șirul anilor. I-am spus, și reacția lui (am reținut-o pentru absurdul ei) a fost cuprinsă în exclamația; „Tânăr! A murit tânăr...”. Deși bunicul nu murise deloc tânăr, însă e drept că nu apucase să ajungă uitat de timp, ca noua mea cunoștință.

Fața lui pământie, cu țepi cărunți, și nasul acela care se umflase, pierzându-și tiparul inițial. Oare fusese frumos vreodată? Poate că fusese. L-am însoțit în câteva plimbări, probabil obositoare pentru el, fiindcă făcea plimbări dese și discuția continua în felul acesta, sub vreun tei răvășit de vânt, apoi iar făceam câțiva pași și bătrânul povestea mai departe. Uneori auzeam cum își trăgea răsuflarea, mai greu, gâfâind, dar nu voia să renunțe până când nu împlinea traseul, așa se obișnuise. Îi rămăseseră puține obiceiuri, aceleași în fiecare zi, de vreo două decenii încoace. Locuia la marginea orașului, într-una din casele vechi – de fapt așa ne-am cunoscut, venisem acolo atras de forma ciudată a construcției cu acoperiș din tablă, ieșind printre ramurile câtorva meri scorburoși ultimii din ceea ce fusese odinioară o mică livadă. Nu se mai îngrijea nimeni de soarta lor și am înțeles curând că bătrânul trecuse dincolo chiar și de vârsta la care i-ar fi făcut plăcere să trebăluiască printre pomi. Buruienile câștigaseră întreg terenul. Numeroase crengi uscate arătau ca niște prevestiri de apropiată ruină printre fructele și frunzele rare, care se încăpățânau să trăiască.

Vorbea despre trecut, mai întotdeauna despre trecut, pentru că acolo rămăsese viața lui întreagă.

„L-am cunoscut pe Octavian, om cu minte!” spunea, în limbajul lui învechit, înțelegând prin asta să-și exprime admirația pentru inteligența bunicului meu; dar la fel vorbea și despre alții, necunoscuți mie, pulverizați în uitarea timpului. Îl ascultam cu interes, cel puțin la început. Aducea ceva dintr-o altă epocă și acest ceva îmi stârnise curiozitatea. Vorbea despre niște „oameni cu minte” pe care îi cunoscuse, în special scriitori minori, bătrânul fiind în altă vreme învățător, apoi am aflat din alte surse câte ceva despre o formă greoaie de învățământ, abandonată încă de la primele sisteme care foloseau injectarea informației direct în creier. Încercam să mi-l imaginez pe omul de lângă mine înconjurat de copii, povestindu-le lor ceea ce-mi spunea mie, sau poate altceva; în orice caz, n-am încetat nici astăzi să mă mir de sistemul acela, apreciez că viteza melcului ar fi un termen de comparație exagerat pentru progresele realizate în cadrul lui, dar se pare că nu există altceva mai bun, decât conversația dintre cel de la catedră și discipoli.

E adevărat că nici bătrânul nu avea încredere în programele moderne de instruire, le contesta valoarea și suferea profund la gândul că școlile publice tradiționale se desființaseră, deși reforma avusese loc cu mult timp în urmă, prea puțini își mai aminteau ce fusese înaintea ei. „Astea-s prostii, ascultă-mă pe mine! spunea. N-au nici o valoare. Ce fel de lume e asta, fără școli, fără dascăli, fără pedagogi? O să vezi că nu va dura, nu va dura...”. Și încerca să mă convingă de incapacitatea instructivă a programelor moderne, pe mine, care nu știam cum arătase pe vremuri clădirea unei școli, însă primisem la vârsta de zece ani mai multă informație utilă decât părea să fi adunat bătrânul într-o viață întreagă. Cu ce satisfacție mi-a mărturisit că, deși la timpul său n-a putut împiedica „monstruoasa reformă” care îl anula ca practicant al unei străvechi profesiuni, s-a sustras sistematic de la orice încercare de perfecționare ciclică, după ce fuseseră puse la punct și date în folosință seturile de informație de diferite grade, enciclopediile acelea transmisibile oricui printr-o unealtă numită, în ciuda complexității ei, injector. Era convins că astfel își păstrase neatinsă „esența”- moștenită de la natură; îmi era milă de el, când făceam o comparație între organismul său atins grav de ramolisment, dar „pur” și al meu sau al altora care după raționamentul fantezist al bătrânului, și-ar fi alterat substanța originară sub impulsurile obligatorii ale civilizației.

Îmi vorbea de autorii lui obscuri, pe care uneori îi găseam într-o fundătură a memoriei mele. Majoritatea trecuseră prin manuale datorită conjuncturilor, câțiva rămâneau încă puncte de referință pentru o etapă mai veche a evoluției unor genuri literare, dar gustul meu refuza să-i primească și cred că nici dintre specialiști n-ar fi fost mulți aceia care ar mai trimite la ei. Ascultam îngândurat elogiile aduse de bătrân acelora și nu mă puteam pătrunde cu nici un chip de emoția lui. În câteva rânduri a lăcrimat, recitind cu pauze de răsuflare niște versuri palide, de-a dreptul naive. Îl emoționau, pentru că ilustrau concepțiile sclerozate, probabil de avangardă în perioada formației lui intelectuale, însă cu totul depășite astăzi,, și mi-am dat seama că bătrânul se oprise într-adevăr acolo, la oamenii lui „cu minte”, la ideile lor. Pusese frâna prea devreme și refuza (de câte decenii oare?) să accepte că, așa cum dispar oamenii dispar și ideile, după ce se învechesc; se acoperă de praf și așa trec în uitare. Autorii aceia scriseseră pe înțelesul unor oameni care de mult nu mai existau. Rămăsese numai contemporanul lor, în persoana acestui ins scos în afara timpului, suferind pentru neînțelegerea ridicată în jurul său ca un zid de netrecut și întrevăzând deodată posibilitatea de a străpunge zidul acela prin mine. Spera să mă convingă că timpul meu este corupt, că munca noastră, din care el nu pricepea mai nimic, s-ar risipi în zadar, că marile idei ale umanității – singurele idei mari epuizându-se odată cu tinerețea sa – fuseseră trădate. Avea o dramă a lui, o dramă născută dintr-o limitată înțelegere și de neputință. Fusese dintotdeauna bătrân!

„Să muncești pentru cei mulți, mă sfătuia. Să-i înveți, să-i luminezi... Să le deschizi mintea!” Eram în drum spre linia aceea de care mi-a vorbit cu însuflețire, încât mă făcuse curios și acceptasem să-l însoțesc, ca să văd despre ce era vorba. Se aventura spre ea cu mai mult curaj, știindu-se însoțit de mine, pentru că nu-i făcea plăcere să traverseze orașul, cu străzile lui mobile, cu vehiculele lui. Am urcat totuși într-unul zburam pe deasupra imensei structuri cinetice, aerodina își căuta singură culoarul liber prin spațiul aglomerat, dar bătrânul nu părea interesat de nimic altceva decât de ideile sale, pe care acum le cunoșteam și mă plictiseau enorm prin repetare. O singură dată a privit afară ca să-mi arate lumea mea și să-mi spună pe un ton mustrător „Uite ce fac! Uite ce faceți, în loc să lucrați în interesul și pe înțelesul celor mulți. Asta le trebuia lor? Nu le trebuie asta!” Și începu, mai vehement ca în alte împrejurări, să pledeze în vechiul lor stil. „Trebuie să cobori la ei, să-i înveți, să le deschizi mintea... Nu să-i vâri în căsuțe pentru păsări. Unde vor să ajungă? izbucni bătrânul. Unde vreți să ajungeți? Asta nu-i calea cea dreaptă, asta-i calea celor rupți de popor, pe care noi, intelectualii, avem datoria să-l ridicăm, să-l cultivăm. Să fii în slujba omului de rând, auzi?” zise și eu mă întrebam încordat: în slujba cui? Ce voia, la urma urmei, omul acesta?

Devenise limpede că vorbeam limbi diferite. Mulțimea, pentru mine, roia în jur, ocupa apartamentele orașului aerian, calcula, naviga, trăia sub mări sau în spațiul interplanetar, observa interstițiile atomilor, îndrepta legi și interpreta fenomene cosmice; era angajată, cu alte cuvinte, pe o cale ce mi se părea a noastră, normală. Pentru el, termenul de mulțime îl umpleau oamenii unui timp trecut, se încăpățâna să creadă că oamenii aceia mai există, că problemele lor mai există, că ei erau așa cum îi cunoscuse el cândva, cu neștiința lor, cu posibilitățile lor restrânse la atâta cât îngăduia formula unui sapiens evoluat încet și contradictoriu, în conformitate cu natura și fără intervenții din afară. El se încăpățâna să spere că mulțimea aceea a rămas, că-i așteaptă sfatul, că are nevoie de citatele lui scămoșate și prăfuite; de produsele tulburi ale unei inteligențe care pierduse ritmul, apoi refuzase să-l recucerească, poate din comoditate, poate dintr-o ambiție prostească.

Am înțeles că bătrânul se autoiluziona, vegetând în umbra civilizației, convins că deține totuși un monopol al adevărului și clarviziunii. Mulțimea pentru care îmi cerea să lucrez, „s-o ridic”, nu mai exista de mult. Aceștia din jur, cei vii, erau alții. Eu eram egalul tuturor în inteligență, în cunoștințe, eu reprezentam mulțimea în sensul cel mai autentic. Trăiam ca ei, simțeam ca ei – ar fi însemnat să ies eu însumi din ritm dacă m-aș fi lăsat influențat de sfaturile inconștiente ale unei fosile încă în viață printr-un joc al întâmplării. Da, eu trăiam și munceam pentru cei mulți, adevărații.

Locomotivele erau înghesuite una în alta, mici, negre, niște jucării inutile, depășite și ele de timp. Înțepeniseră pe linia aceea moartă, cu bălării enorme printre roți. Am numărat treisprezece. Modele vechi, cu cazan burtos și remorcă pentru cărbuni, piese de muzeu excelente. Toate uitate acolo, legate prin tampoane ruginite, parcă într-o solidaritate de castă. Unora rugina le perforase metalul, iar cabinele mecanicilor lăsau să se întrevadă o murdărie dominată de păianjeni. Am simțit o nesfârșită repulsie la gândul că m-ar putea obliga cineva să intru acolo. Bătrânul își târșâia pașii pe lângă mine, se împiedica în pietre, noroc cu bastonul de care nu se despărțise niciodată. Avansa în lungul șirului de locomotive și îmi spunea ceva, arătând spre fiecare. Nu înțelegeam ce spunea, dar vedeam că trăia momente rare, nu greșesc chiar dacă afirm că era fericit. Oricum, ajunsese lângă locomotivele lui, pe linia lui, se întorsese în timpul său, din care o viață nepermis de lungă îl obligase să evadeze. Apoi a ocolit șirul locomotivelor. L-am scăpat din vedere și nu m-ar fi mirat dacă una din carapacele acelea negre, căscându-se, l-ar fi înghițit pentru totdeauna pe acela care de fapt îi aparținea.

Ioana Petrescu

Un reportaj primejdios

Ca o uriașă pasăre a nopții, avionul străbătea spațiile liniștite. Intre mare și cer, Eva era singură ca la începutul lumii. Cu mâinile încleștate pe manșă, își ațintea privirile pe coasta care se ghicea dedesubt. Lumini nenumărate pâlpâiau ca miriade de stele căzute în abis.

– Allo! Allo!... Aici Rândunica! Aici Rândunica!

– Allo! Allo! Aici baza V D 12... Vă ascultăm...

– Allo! Allo! În cinci minute părăsesc avionul. Rândunica să fie pilotată prin teleghidare înapoi la bază.

– Puteți executa misiunea. Noroc bun!

Glasul zbârnâitor din mari depărtări a tăcut, după ce i-a urat noroc.

O ezitare de o clipă. Parc-ar fi ispitită să se întoarcă. Dar biruie firea ei curajoasă, întreprinzătoare. Și pariul? Cum rămâne cu pariul? Îi sună în auz râsul batjocoritor al lui Dav:

– Ai s-ajungi tu până acolo, „păpușo”? Ce e ea de vină că are ochi mari de smalț albastru și păr buclat și auriu, ca pe vremea străbunicelor, astăzi când chipul femeilor e aidoma cu al bărbaților?

– Știi bine că Plantaura e declarată zonă interzisă, continuase Dav, serios. E o nebunie să te aventurezi într-o regiune primejdioasă numai așa, ca să faci pe eroina.

– Orice ai spune tu, eu am să fac nebunia asta. Și am să-ți; aduc un reportaj. Pe ce te prinzi?

– Pe o sticlă de șampanie franțuzească! Mmm! Ce băutură vrednică de zeii din Olimp! Am dat de dușcă o dată o sticlă întreagă și am simțit că-mi cresc aripi. Adăugase prevăzător:

– Dacă pierd cumva, ceea ce e exclus, eu îți ofer o sticlă de Coca Cola.

– Primesc! Dă-mi numai trei zile răgaz.

Acum se află singură, deasupra oceanului, pregătindu-se să coboare pe insula Plantaura. Atâtea lumini sclipesc acolo jos! în umbră se ghicesc construcții gigantice. Ce mister vor fi ascunzând? Nu poate fi vorba de experiențe atomice. Acestea aparțin trecutului. Atunci? Curiozitatea ei de Evă a anului 2000 e aproape de neîndurat.

Caută cu ochii locul care i se pare mai prielnic. A lăsat mult în urmă luminile scânteietoare. E mai prudent să nu fie zărită.

Se află acum deasupra plajei, pe care valurile o tivesc cu un chenar alburiu de spumă.

După ce a fixat manșa la centru și s-a asigurat că parașuta e acroșată de fuzelaj, Eva deschide capota și se aruncă în gol.

Numără în gând până la treizeci. Apoi trage mânerul de siguranță. Parașuta se deschide. Plutește câtva timp deasupra plajei, dar vântul o împinge mai departe, spre o râpă stâncoasă. Vreme de câteva minute, e târâtă printre bolovani. Un vârf ascuțit îi sfâșie trainingul, scrijelindu-i genunchiul. Rana sângerează. Eva încearcă să se ridice dar se prăbușește iarăși printre pietroaie. Toate oasele o dor. E zdrelită și plină de vânătăi. Sfârșită de puteri își culcă obrazul pe o lespede netedă și rece, ca să-și vină în fire.

Tresare brusc. Sub frunte, simte cum pământul se cutremură. Un vuiet surd venit din adâncuri, crește necontenit, mai aproape, tot mai aproape, până ce cuprinde tot văzduhul. Bubuiturile se țin lanț, ca un șir de explozii, într-un crescendo care culminează printr-o ultimă detunătură năprasnică. Zgomotul e atât de înfiorător, încât Eva îngrozită se ghemuiește între pietre și-și astupă urechile.

Abia după câteva minute se dezmeticește și cutează să privească în jurul ei.

Ceea ce vede îi îngheață sângele în vine.

În mijlocul norilor de aramă încinsă, o vâlvătaie uriașă izbucnește în sus până atinge cerul, apoi se desface într-o jerbă multicoloră. Jerba recade într-o ploaie de stele, de pietre prețioase.

Eva e prinsă într-un vârtej de flăcări. Cerul, pământul, dispar; nu mai are în fața ochilor decât un văl roșu care palpită ca un nesfârșit roi de artificii: se învârtește, se răsucește, trosnește și recade. Un torent de foc curge spre ea, amestecând nuanțe fără seamăn, de la galbenul orbitor, trecând printr-un roșu de văpaie, până la violetul sumbru.

Cu toată spaima ei, Eva simte toată măreția spectacolului în care ea își joacă viața. Se luptă să se ridice, cade iar, se târăște printre pietre ajutându-se cu mâinile, cu genunchii. Se zbate ca într-un coșmar, fără nădejde de scăpare.

Râul de foc vine spre ea, domol, neînduplecat. Vede la câțiva pași scânteierea magmei fosforescente.

Chipul ei e o mască chinuită în care se îmbină spaima și curiozitatea. Ochii aproape ieșiți din orbite oglindesc viziunea dantescă. Forțele care o zguduie cu o furie oarbă sunt ecoul energiilor subterane care colcăie se umflă, se destramă luptând să iasă la lumină.

Toate elementele vieții, asaltate de această violență, par să se dizolve și să se înmulțească totodată. Își vede foarte lucid sfârșitul apropiat. Nici o iluzie nu e cu putință. Fuga e de prisos. Peste câteva clipe torentul de lavă va ajunge aci și ea va fi prinsă dedesubt. Mașinal se uită la ceas: 1 și 35. Peste un minut totul se va sfârși.

Fumul o orbește. Simte că se înăbușe, că se pierde. Închide ochii; și gândurile i se învălmășesc:

– Dar... Pariul... Reportajul... Nimeni nu va află... Ce păcat!...

Cât să fi stat așa n-ar fi știut să spună.

Când deschide ochii descopere că puhoiul de lavă s-a oprit lângă stâncile pe care zace ea.

Nu-i vine să creadă că e încă în viață.

Își pipăie genunchiul rănit, care-i răspunde cu un junghi. Dar își uită durerea prinsă cu totul de miracolul pe care-l trăiește.

O lumină dură, supranaturală scaldă tot cuprinsul. Și în lumina aceasta, priveliștea pe care o contemplă i se pare mai stranie decât tot ce a văzut până acum.

O coloană luminoasă înaltă și subțire, suie în văzduh. Dar înainte de a atinge cerul se îndoaie, se frânge și se năpustește spre plajă, ca un șarpe lung de foc. Strălucirea ei e de neîndurat.

Eva închide ochii o clipă. Când îi deschide, coloana e tot acolo; ca un havuz învăpăiat țâșnește nepotolită din pământ, apoi se încovoaie pe aceeași orbită bizară, ca pe un drum dinainte cunoscut, prăvălindu-se în ocean. Eva o privește, hipnotizată. Ce poate fi? Cum de s-a născut din erupție panglica asta nesfârșită mai strălucitoare ca soarele la miezul nopții?

Un glas aspru, la urechea ei o face să tresară.

– Cine ești? Ce cauți aici?

O figură brună, necunoscută, sub o cască albă, se apleacă asupra ei.

Glasul stăruie, iritat.

– Cum ai ajuns aci?

Eva e atât de buimăcită încât abia poate îngâna câteva vorbe fără șir, mișcându-și buzele anevoie.

– Am vrut să... Am venit să...

Necunoscutul nu-și poate lua ochii de la fața ei de zăpadă. Se scutură, ca de o vrajă. Scoate din buzunar o sticluță plată, îi deșurubează dopul la iuțeală și, sprijinindu-i capul cu mișcări gingașe, o ajută să bea.

Pe loc, o căldură binefăcătoare i se strecoară în tot trupul. Peste câteva clipe, îi revine și memoria și glasul.

...Călătoria... Reportajul... Erupția...

Se ridică în capul oaselor. Durerea i-a trecut, ca prin farmec.

– Suntem în Plantaura, nu e așa? Ce se întâmplă aici?

– Dacă ești cuminte și mă lași să-ți bandajez rana de la genunchi, am să-ți explic. Deși ar trebui să fii pedepsită. Ce cauți în zona interzisă?

Glasul și-a mai pierdut din asprime.

—N-am știut că e zonă interzisă, minte Eva. Am vrut să •ajung în Plantaura pentru un reportaj. Făcusem un pariu...

– Și din pricina unui pariu și a unui reportaj erai să-ți pierzi viața!

În timp ce vorbește, scoate din buzunar o fâșie plastică imaculată, toarnă pe rană un lichid incolor dintr-o fiolă și leagă strâns genunchiul. Eva îl privește tăcută, minunându-Se de îndemânarea lui.

– Știi să pansezi rănile. Ești doctor?

– Nu! Inginer. Îmi dai voie să mă prezint: Inginerul Gers. Și dumneata?

– Eva...

– Evident! Eva! Trebuia să-mi închipui. Eva nu putea lipsi de pe insula noastră paradiziacă; Chipul brun se luminează de un zâmbet. Nu mai pare supărat de amestecul Evei în treburile misterioase de pe Plantaura.

Lucrul acesta îi dă curaj; și întreabă cu răsfăț în glas:

– Ai promis că-mi explici. Am asistat la o erupție vulcanică. A fost ceva groaznic. Cred că v-a încurcat planurile...

– Nu! N-a fost o erupție vulcanică, pentru simplul motiv că nu există nici un vulcan pe insulă.

– Atunci nu mai înțeleg nimic. Eu am văzut erupția. Sau am visat?

Amintindu-și viziunea apocaliptică la care fusese martoră, fața i se schimonosește de groază.

– N-ai visat. A fost într-adevăr o erupție. Dar nu era nici-un vulcan în cauză. Era o erupție, artificială. Provocată și dirijată.

Eva e din ce în ce mai surprinsă. Întreabă ca un copil, arătând cu degetul spre coloana de foc, care își continuă ondulațiile inexplicabile.

– Și asta ce mai e? Tot artificială? Tot dirijată?

Tânărul râde.

– Ei, da, firește! Ai să înțelegi îndată. Să mergem de aici. Trebuie să te pun la adăpost.

– Nu pot merge!

– Încearcă! Sprijină-te de mine.

Șchiopătând, dusă aproape pe sus de Gers, Eva ajunge pe plajă.

La un ponton așteaptă un hidroglisor. Înainte de a putea protesta, Eva se pomenește luată pe sus și depusă cu grijă pe o banchetă. Mica îmbarcațiune pornește îndată zburând pe deasupra valurilor; în câteva minute a și ajuns la o navă ancorată în radă și se lipește de scară.

Dusă pe brațe, Eva se odihnește acum într-un fotoliu cu arcuri moi, pe punte.

Privește curioasă la oamenii care mișună încoace și încolo, la capătul unei platforme cu role pe care lunecă la infinit șarpele de foc.

În depărtare vede iar coloana scânteietoare care se încovoaie și cade pe platformă, șerpuind cu mare viteză spre ocean.

– Ciudat! exclamă Eva. Aș putea crede că mă aflu într-un laminor. Coloana asta țâșnită din pământ seamănă, văzută de aproape, cu o bară de oțel nesfârșită, așa cum am văzut o dată...

Se întrerupe ca să se uite la macaralele gigantice care își cască gurile lacome, apucă barele gata tăiate și răcite și le leapădă pe puntea vapoarelor.

– Nu ești prea departe de adevăr, spune Gers lângă ea. Văd că arzi de nerăbdare să știi totul. La urma urmei curajul dumitale merită să fie răsplătit și vei fi inițiată în misterele Plantaurei.

Sub privirea ochilor albaștri, mirați, inginerul e ispitit să-și învăluie cuvintele seci, prozaice, într-un nimb sclipitor.

– Șarpele de foc pe care-l vezi vine din topitoria lui Vulcan, ca să mă exprim în stilul reportajelor dumitale. E cea mai colosală rezervă de metal, la o adâncime de 60.000 de metri, în momentul când am reușit s-o punem în slujba noastră, am realizat cea mai extraordinară performanță în metalurgie. S-a sfârșit cu truda muncitorilor din minele de fier și de cărbune, s-a sfârșit cu furnalele, cuptor de cocs și atâtea altele.

– 60.000 de metri! se miră candid Eva. Nu pricep cum ați putut ajunge până acolo.

– Nimic mai simplu: printr-o gaură de sondă.

– Am auzit de foraje care merg până la 15.000 de metri adâncime, dar mai departe mi se pare cu neputință. Temperaturile, după câte știu sunt foarte ridicate. Care instrument de foraj poate rezista?

– Apa! Vaporii de apă!

– Îți râzi de mine, spuse Eva cu reproș. Cum ar putea fi apa instrument de foraj?

– Foarte simplu. Folosind tocmai temperaturile ridicate de care vorbeai și care ne slujesc de minune. De la 15.000 m mai departe, facem un foraj cu jet de vapori la mare presiune. Instalația de foraj se reduce la o conductă în care circulă apa pompată de la suprafață.

În cele din urmă ea se vaporizează din cauza temperaturii înalte. Aburii țâșnesc printr-o duză mineralo-ceramică, cu o forță colosală, la care nici o rocă nu poate rezista. Gândește-te că la o adâncime de 30.000 de metri presiunea apei din conductă este de 3.000 de atmosfere.

– Dar această presiune nu este echilibrată de coloana fluidă din gaura de sondă?

Gers o privește surprins. Întrebarea dovedea din partea ei o competență la care nu se așteptase.

– Tocmai aci e partea senzațională a invenției noastre. La 30.000 m temperatura straturilor este de 900°, astfel că apa se vaporizează pe parcurs în conductă, chiar la presiunea de 3.000 de atmosfere. Prin urmare, în gaura de sondă nu există decât contrapresiunea unei coloane de aburi de 30.000 m care este foarte mică...

Eva îl întrerupe, bucuroasă că a înțeles.

– Și-atunci presiunea coloanei de apă poate fi folosită aproape în întregime la jetul de foraj.

– Întocmai! Vezi așadar că străbaterea scoarței n-a fost prea anevoioasă. Am depășit astfel stratul Mohorovicic; ne apropiam de 60.000 m. Temperatura creștea ajungând la aceea a metalelor în fuziune. În cele din urmă presiunea internă a stratului a grăbit străpungerea scoarței și a început erupția de lavă în care erai să-ți pierzi viața. Trei ore mai târziu a urmat erupția de metale în stare fluidă, care până să ajungă, la suprafață, a căpătat o stare plastică. E coloana incandescentă pe care o poți admira de aici fără nici un risc. Prin ea, metalele care zac de miliarde de ani, de când s-a răcit scoarța terestră, ne vin gata servite, într-un aliaj care conține în mare măsură fier, cupru, aluminiu și chiar și unele metale mai rare. Acum abia se procedează la analiza lor.

Eva îl ascultase atentă și izbucni cu entuziasm:

– Această incursiune spre centrul pământului mi se pare de o îndrăzneală care depășește orice închipuire.

– Adevărat! Avem la dispoziție sute de milioane de tone de metale, spuse Gers. Producția principalelor țări industriale e o nimica toată pe lângă rezervorul acesta inepuizabil pus la îndemâna oamenilor, aproape fără efort. Ei ce spui, micuță Eva? Curiozitatea dumitale este în sfârșit satisfăcută?

– Mă mai întrebi? Nu știu cum să-ți mulțumesc. Va fi cel mai senzațional reportaj din toată cariera mea!

– Se prea poate. Dar până la noi ordine lucrările sunt secrete. Dumneata trebuie să rămâi aici. Te-ai aruncat singură în gura șarpelui de foc. Și, deocamdată, n-ai voie să pleci.

Glasul lui, rostind interdictul, avea totuși o mlădiere caldă. Și cine ar fi putut spune, privind ochii Evei,.dacă îi părea rău că a pierdut pariul sau îi părea bine că e silită să rămână în Plantaura?

Doru Pruteanu & Dan Merișca

Omul cel tăcut, inelul și fata blondă

Citeam și priveam din când în când vacile – câte mai rămăseseră – care pășteau pe câmp, omul acela tăcut venise, se așezase lângă mine și întorsese capul ca să se uite la soarele turtit al după-amiezii; niște copii mici se jucau pe marginea drumului cu o cartușieră goală, pe care o trăgeau după ei prin iarbă, îl vedeam cu coada ochiului, ce putea dori de la mine?, eram obișnuit ca atunci când se oprește cineva lângă mine să-mi ceară ceva. Cu vreo două săptămâni în urmă venise un ofițer android – era lovit la mână și i-am putut vedea, pentru o clipă, acolo, înăuntru, mai multe fire roșii și albastre și niște mecanisme fine care se mișcau atunci când îndoia degetele – mă întrebase unde sunt oamenii, i-am spus că pe-acolo, prin sat, fiecare pe la casa lui și m-a strigat maică-mea să aduc niște apă de la fântână, plecasem lipăind prin praf cu picioarele goale, lăsându-l pe ofițerul care-i căuta pe oameni cam nedumerit.

Cred că ofițerul acela îi convinsese pe cei din sat să-și ia care ce putea și să fugim în pădure, trebuia să vină armată acolo; chiar înainte de a pleca, au venit două blindate cu șenile, trăgând și niște tunuri grele după ele, au intrat în curte și apoi în grădină dărâmând un gard, au urcat dealul și au început aproape imediat să tragă înspre oraș. Soldații roboți – eu cel puțin n-am văzut nici un om printre ei – care veniseră în urmă s-au apucat să cotrobăie prin casele părăsite, fuseseră programați să prade tot ce găseau în cale și continuau să o facă, chiar dacă nu mai avea pentru cine, comandanții le muriseră; n-au avut prea mult noroc, a venit altă armată, în timp ce cealaltă fugea mâncând pământul în mod disciplinat, soldații nou veniți s-au apucat și ei de cotrobăit, au strâns tot ce mai rămăsese, erau murdari, multora le lipseau piese componente, mai mult îți stârneau mila, erau însă conduși de oameni.

Omul venit pe neașteptate s-a ridicat și a plecat fără să scoată vreun cuvânt. Nu mult după aceea au apărut câțiva soldați roboți și un ofițer. Îl știam. Acum vreo cinci zile fusese la noi și băuse cu tata și cu alți câțiva ofițeri care erau tot oameni, au băut s-au certat, tata voia să-i împace, unul din ei a plecat înfuriat prin spatele casei, iar ăsta de care vă spun îl împușcase liniștit prin fereastra astupată de camuflaj cu un covor și niște ziare; neavând altceva mai bun de făcut, cel care ieșise se oprise în dreptul ei începuse să-i înjure și să-i amenințe, zicea că o să se ducă la ăilalți, că, ori aici, ori dincolo, tot aia era, că cine mai înțelegea cine cu cine luptă, totul dispăruse, nu mai existau comandamentele, nu mai existau statele, nici măcar lumea, cineva care să-și spună lumea, ofițerul ăsta negricios și cam la fel de înalt ca taică-meu, scosese pistolul și-l împușcase direct în gură. Bunicu’, care povestea întâmplarea vecinilor doritori să-l asculte, se mira: „cum de ochise așa de bine? să tragi cuiva trei gloanțe la rând prin aceeași gaură, când cel ochit cade sau se mișcă, oricum, fără măcar să-l vezi, știți, fereastra aia astupată din spatele casei.” Ceilalți ofițeri își goliseră repede paharele și plecaseră lăsându-l pe mort sprijinit de perete, cu capul căzut într-o parte, năclăit de sânge, iar vântul îi răsfira la întâmplare părul. Pe urmă se certaseră și între ei, cred că ceilalți plecaseră în altă parte, rămăsese doar ăsta și mai mulți roboți, pe jumătate distruși, cu care se plimba încolo și-ncoace prin sat, tata spunea că în altă parte nici nu mai erau oameni, sau, oricum, rămăseseră foarte puțini, orașele nu mai erau, rachetele, sau, dacă nu, bombele le răseseră de pe fața pământului, și că tot noi, ăștia, țăranii aveam să rămânem până la urmă, cu noi nu avea nimeni nimic, noi nu făceam război, ca aceia din orașe, care muriseră mai toți și aveau, până la urmă, să moară toți, în timp ce hoardele de roboți vor fi continuat încă să se bată fără rost între ei până n-ar mai fi rămas nici unul, ce, parcă oamenii știuseră de ce se bat?...

Ofițerul și soldații s-au oprit și ei lângă mine și m-au întrebat dacă nu văzusem un om așa și-așa, era chiar omul meu, cel care se oprise, se așezase lângă mine și privise soarele, am ridicat din umeri, nu văzusem nimic, prea eram ocupat cu lectura, ofițerul s-a uitat la cartea mea video, încercând să-i silabisească titlul de cristale lichide, în buzunarul unuia din soldați a început să sune un ceas, atunci am observat că ofițerul avea două ceasuri cu celulă solară la mână și unul de buzunar la piept, i se vedea atârnând lanțul aurit sau de aur, „soldații ăștia își bat joc de timp” gândeam privindu-i cum se îndepărtau, „poartă nu știu câte ceasuri cu ei, dar nu le place să le scoată, să se uite la ele, scot doar pistoalele și se împușcă între ei, câțiva vor mai fi rămas, cartușele îi lovesc la fel de bine și pe oameni și pe roboți dacă știi cum să tragi. Pe deasupra treceau iarăși teleghidatele, avioanele alea fără nici un om în ele, pline cu bombe, nu erau de-ale soldaților cu ceasuri multe, le trimiseseră ăia care fugiseră lăsând tunurile în grădină și o grămadă de proiectile, să avem noi cu ce ne juca, le întorsesem și încercam să ochim linia orizontului, acolo unde răsărea soarele. N-am reușit să tragem niciodată, poate n-ar mai fi răsărit soarele; până la urmă tot învățam noi cum să le folosim, dacă nu i-ar fi trecut prin minte lui Vie să dea foc la benzina de pe jos, nu știu de ce au luat toate foc, au explodat toate proiectilele de care noi nici nu ne atinsesem, a curs țărâna peste jumătate din sat, în vârful dealului a rămas o groapă în care s-a făcut după primele ploi din toamnă un iaz mărișor, iar din Vie au mai găsit numai un deget, mai era pe el inelul gros de platină, cred că era de platină, altfel de ce-ar fi fost așa de greu, avea În locul pietrei un ecran TV cât unghia de mic, inelul mi-l arătase chiar el, cu câteva zile înainte, când eram în pădure: „de la bunica, numai de nu l-ar vedea, l-am luat din sipet, unde-l ținea ascuns”. Degetul cu inelul era curat-curat, iar mamele își strângeau copiii și-i numărau, dacă roteai încet ecranul pe inel, puteai prinde douăzeci și patru de canale, căutasem de mai multe ori și eu și Vie, dar nu mai transmiteau nici unul, se vedeau și se auzeau doar paraziți și dungi, mama lui Vie mai avea vreo nouă copii, moartea lui Vie nu costa prea mult familia, măcar așa, sufletește, dacă la pungă urma să-i sece; de fapt, nici măcar nu mai era vorba de bani, ăștia nu-i mai trebuiau nimănui, acum toate se luau „la schimbi N-am văzut înmormântarea, mă bătuse maică-mea măr și mă închisese în cămară, am auzit de acolo cum treceau prin fața porții babele, plângând ce mai rămăsese din Vie, de ce nu fugise oare Vie atunci când văzuse că ard toate așa de tare? Am refăcut și eu experiența lui, cu niște cartușe în loc de proiectile, putusem să fug. Cred că Vie descoperise sistemul de funcționare a tunurilor, ele, ca și computerul și instalațiile părăsite într-o subterană de beton din coasta dealului, fuseseră făcute bucăți și oamenii le cărau acasă, fără să știe la ce le vor folosi, dar le cărau.

Omul meu cel tăcut și soldații roboți cu ofițerul s-au întors, îi vedeam în depărtare cum vin, crezusem că aveau ceva de împărțit cu el, dar nu era adevărat, un soldat ducea în brațe o fată, omul meu cel tăcut plângea încet, fata era blondă, ofițerul, o privea din când în când. S-au întors și teleghidatele, eu m-am aruncat în șanț și toți au fost omorâți, ei, pentru prima oară, ea, pentru a doua.

Ovidiu Rîureanu

Redundostopul

Prin fereastra înaltă însă destul de îngustă a biroului cam mohorât, Haș Pe Haș, adică Haralamb P. Haralamb. indicat în mod practic de toți colegii săi prin simpla rostire a inițialelor unui nume atât de simetric, privea cu nostalgie cerul intens albastru, ivit pe neașteptate, ca prin miracol, de sub pânza sfâșiată a norilor cenușii. De câteva minute, zdrențele acestora dispăruseră cu totul din dreptunghiul de sticlă, prin care încăperea (una din camerele secției „Electronologie” a Oficiului pentru invenții) își avea modesta ei perspectivă asupra universului. De fapt, la această oră, H.P.H., tânăr dar merituos șef de birou, ar fi vrut să se afle într-un decor absolut diferit de cel în cadrul căruia se străduia să-și adune gândurile. Uitându-te la figura lui stăpânit inexpresivă, nu i-ai fi atribuit însă deloc asemenea năzuințe. Dar de ce să ne mirăm? Necunoscutele sunt inerente nu numai ecuațiilor.

Omul cu burtă și pretenții, pe care din imprudență îl rugase să ia loc, părea că se simte minunat în îmbrățișarea fotoliului și, plin de el, se rătăcea din ce în ce mai confuz, mai prolix, în labirintul fără capăt al unor explicații ce nu progresau deloc:

– Ați înțeles?... E clar ca bună ziua... Aparatul meu se compune în principal dintr-un barotermometru și un orticonoscop... dar mai sunt bineînțeles și altele. Cum ai putea să faci cele mai exacte previziuni meteorologice cu aceste două piese? Ei? Știi cum funcționează un orticonoscop? Are un electrod de comandă, o bobină de câmp magnetic axial, bobine de câmp magnetic transversal, plăci de diflexiune etc. Televiziunea îl folosește la transmiterea imaginilor. Cum se asociază barotermometrul cu orticonoscopul? Cred că nu-i nevoie să mai explic o dată.

– Nu! Nu era nevoie deloc, deși H.P.H. nu înțelesese absolut nimic. Câteva minute urmărise cuvintele celuilalt cu bunăvoință sperând ca verbozitatea solicitantului să descopere sâmburele interesant și inteligibil, care să-i justifice perorația. Dar fusese zadarnic. Și afurisita asta de politețe, timiditatea asta, care nu-i permiteau să se scuture brusc de rolul de auditor, trimițându-l la plimbare pe pisălog!

– ...Orticonoscopul e un tub electronic alcătuit dintr-un tun electronic, un condensator, o placă transparentă acoperită de celule fotoelectrice...

Era greu să-și închipuie ceva mai sâcâitor decât această puzderie de lămuriri care se învârteau, se învârteau...

Iar peticul de azur ce se lipise parcă de geamul ferestrei îi sugera cele mai ispititoare tablouri. La acea oră, Dana, frumoasa, statuara Dana trebuia să fie pe lac, sus, pe banca înaltă a hidrobicicletei, admirată din bărci, din apă și de pe plajă (cine oare sta alături de ea, pe cel de-al doilea loc?) . Sau poate se săturase de pedalat și acum, nimfă ostenită, se întinsese într-un șezlong... Dar oricum, îl invitase să vină pe seară, ca să asculte împreună niște înregistrări pe care ea le găsea grozave.

Zborul de pescăruș al gândurilor lui H.P.H. (dar nu și discursul omului cu pântece proeminent) fu pe neașteptate curmat de un al treilea personaj care-și făcu apariția în decorul rece al biroului. Prin ușa abia întredeschisă se strecurase un bătrânel scund și firav, care, orientându-se prin ochelarii cu rama metalică, rămăsese o clipă în picioare. Vădit, se uita unde să-și pună pachetul incomod pe care-l ținea la subsuoară.

H.P.H. Îl primi ca pe un dezrobitor.

– Vă rog, luați loc. Numai un minut, un singur minut și sunt al dumneavoastră.

Noul venit, fără să se arate mirat de exagerata amabilitate a tânărului, pe care de altfel îl vedea pentru prima oară, scoase cu grijă din pachet, ca să nu-i deranjeze pe ceilalți doi cu foșnetul hârtiei, ceva care semăna cu o cutie de televizor portativ (avea ecran și butoane) și puse obiectul pe un raft mai puțin aglomerat al bibliotecii din perete. Apoi se așeză pe un scaun cu aerul unuia pregătit să aștepte.

De altfel, vorbitorul nu dădea semne să fi înțeles aluzia gazdei. Impasibil, continua pe același ton:

– De o mare importanță este felul cum orientezi în ansamblu câmpul magnetic axial. Și apoi, barotermometrul, a cărui construcție prezintă în cazul nostru probleme absolut speciale...

– V-aș propune... Îndrăzni în sfârșit H.P.H. să-l întrerupă, tăcând însă intimidat, în aceeași clipă.

Nemaipomenitul meteorolog care pusese stăpânire pe fotoliul din fața biroului său îi gonise cuvintele cu un gest scurt și nervos al mâinii, așa cum se alungă muștele. Și șuvoiul vorbelor sale continuă să se reverse neistovit, împrospătat din depozitul propriei scurgeri, ca o fântână arteziană decorativă care aruncă în sus iarăși și iarăși, aceeași apă căzută de-atâtea ori în bazin. Întocmai ca în pliciuitul monoton al unei asemenea fântâni, voința de a se elibera a lui H.P.H. ațipi și gândurile îl duseră iarăși la Dana. Lucrurile se întâmplaseră în urmă cu două seri, în parcul asociației lor sportive. Se înnoptase și ei tot mai stăteau de vorbă pe aleea cea mai depărtată de plajă și de debarcader și ca atare cea mai liniștită. O iubea parcă de când lumea. Dar ea îl iubea oare sau doar îl tolera? De aceea, această prelungită izolare în doi era pentru H.P.H. un dar deosebit de prețios și îi stârnise speranțe nebune ce aveau, de altfel, să-și afle o neîntârziată confirmare. Pentru că, așa cum ședeau pe banca de sub plopul cel mare, Dana, deodată tăcută, îi pusese brațele pe umeri și își apropiase de fața lui gura ușor răsfrântă, bine conturată și în semiîntuneric. A urmat sărutul acela lung, voluptos, care, desigur, îl înfiorase, dar în același timp îi umpluse inima de căldură. Apoi el i-a spus atâtea cuvinte înflăcărate! Nu-și amintea să mai fi trăit cândva o fericire atât de deplină. De ce oare asemenea fericiri nu sunt durabile? De ce voia Dana să plece singură cu Pop, colegul ei de institut, ca să vadă mai de aproape mașinile acelea neinspirate? De ce era necesar să se asocieze cu un băiat atât de chipeș și atât de superficial, ca să elaboreze un studiu despre „Folosirea calculatoarelor electronice în traducerile mecanice din limba chineză”? Deși n-ar fi vrut să bănuiască nimic echivoc în purtarea Danei, în ajun H.P.H. făcuse imprudența să formuleze mai mult sau mai puțin precis ceva din aceste nedumeriri. Și ce înțelept l-a pus Dana la punct! Iată ce-l necăjea acum pe tânărul nostru șef de birou. Iată de ce gândurile lui, care nu puteau în nici un caz să ancoreze în divagațiile meteorologului, vagabondau dincolo de zidurile Oficiului pentru invenții, în timp ce privirile sale își căutau un punct de sprijin pe biblioteca din peretele încăperii.

Și acestea și-au găsit obiectul care să le rețină: ecranul cutiei aduse de bătrânel. Ce ecran ciudat! Lucios... și galben ca siropul de lămâie, deși la început (probabil că s-a înșelat) i se păruse alb. Era de mirare c-a avut o asemenea impresie... dar...

– Ce s-a întâmplat?... nu, că e bună... În realitate ecranul e roz ca o bomboană fondantă... orii, mai bine zis, ăsta nu-i ecran, ci cameleon... Uite cum se roșește! Mare năzdrăvănie! Și ceilalți nu văd nimic. Unul tace încremenit ca-ntr-o fotografie, iar altul îi dă zor – of, Doamne! – cu lucruri ce n-au nici o noimă.

– ...Ai să te-ntrebi de ce barometrul meu e aneroid spunea acesta din urmă – ce am contra mercurului, contra celui de-al optzecilea element... N-am absolut nimic.. Dimpotrivă... Poți să mă crezi, dar...

– Informație zero biți, zise pe neașteptate, răspicat, o voce sonoră, determinându-l până și pe meteorolog să se întrerupă o clipă.

– Ați spus ceva? întrebă el, întorcându-se în silă către bătrânel.

Acesta nu se osteni să deschidă gura, dar făcu un semn de negație cu capul, spre uimirea momentană a lui H.P.H., care, totuși, își mută privirile din nou, repede, asupra cutiei de pe raft. Ecranul era roșu ca focul.

– Hm! făcut pântecosul contrariat. Am arătat că cele două elemente materiale... sau mai bine zis trei... pe temeiul funcției cărora mi-am realizat invenția, sunt: barotermometrul, adică barometrul aneroid și termometrul Beckmann și... și... orticonoscopul... care...

– Stop! Mesaj! se auzi pentru a doua oară în biroul lui H.P.H. sonoritatea misteriosului glas, de astă dată mai tare.

Meteorologul închise gura descumpănit și se uită în jurul său ca unul care a dormit, a visat și s-a trezit brusc datorită unei cauze necunoscute.

Sub ochii lui H.P.H., bizarul ecran devenise stacojiu.

Dar acest fenomen nu fusese observat de omul din fotoliu, care, poate, nu luase notă nici de existența cutiei de pe raft.

Ultimul venit privea impasibil prin ochelari.

– Ce-a fost asta? îl întrebă meteorologul întorcându-se pe șezut între brațele fotoliului.

Așa cum stătea nemișcat, cu ochii fixați într-un punct deasupra creștetului pleșuv al celuilalt vizitator, bătrânelul dădea impresia că e surd, mut și orb.

Pântecosul se enervă subit și-l apostrofă:

– Doar nu sunteți ventriloc?

Bătrânelul tăcea mai departe.

– Nu știu ce se-ntâmplă la dumneavoastră, se adresă meteorologul lui H.P.H., dar eu... mă văd nevoit... pentru că am fost întrerupt... să... să subliniez încă o dată ceea ce este de cea mai mare importanță pentru construcția în serie a aparatului inventat de mine, că la baza lui nu stau decât două piese ușor de fabricat, două...

– Supraredundanță limită! țipă glasul sonor, făcându-l pe pisălog să sară ca ars.

Apoi, în crescendo, până la o intensitate insuportabilă:

– Stoop! Stoop! Stoop! Stoop!...

Bătrânelul zâmbea liniștit, fără răutate, avea pe chip o vădită satisfacție, ca și cum n-ar fi ascultat niște urlete mecanice, ci susurul unui izvor șerpuind într-un cadru idilic.

H.P.H. Își băgase degetele în urechi și se uita cu ochi veseli la ecranul de data aceasta negru ca smoala.

Sursa și înțelesul vacarmului puteau fi evidente acum chiar și pentru meteorolog, care pricepu foarte limpede și buna dispoziție de pe chipul șefului de birou. Pentru că, ieșind pe ușă, lui îi răcni cu un volum atât de formidabil, că se făcu într-adevăr auzit:

– Să nu mă jignești!... Să nu jignești un om mai în vârstă!... Că ai să mă rogi... pentru că... vax supraredundanță limită!... vax biți!... vax mesaj!... fără orticonoscop... e clar? Fără... asta... barotermometru... nu e posibil... Ai înțeles?

Bătrânelul se uită prin ochelari la ușa care se închisese trântită violent, apoi se sculă repede și cu un singur gest făcu să contenească vacarmul. Tremură însă câteva clipe până ce H.P.H. Își mistui emoția provocată de violența conflictului.

– Ce-a fost asta? întrebă el în sfârșit.

– Un redundostop, răspunse moale bătrânelul.

– Fiți mai clar.

– Un aparat creat de mine... Măsoară redundanța și semnalizează apariția supraredundanței... În vorbire...

Și, după o ezitare, se recomandă cu modestie:

– Sunt inginerul Octavian Darie.

Era un nume ce lui H.P.H. Îi stârni amintiri respectuoase.

– De ce nu stați jos, tovarășe inginer?

– Din obișnuință, zâmbi bătrânelul. După ce proba redundostopului se termină și chiar înainte, prefer să mă aflu în picioare.

– Cum așa? întrebă H.P.H. mai mult din ochi decât din gură.

– Da, spuse celălalt. Supraredundanții sunt uneori foarte mânioși, luați așa, pe neprevăzute... Cel puțin în prima clipă... Dar v-aș da unele explicații...

Cititorul nostru e un om simpatic și inteligent (cum ar putea fi altfel cel ce citește o asemenea schiță?) . De aceea li se pare firesc să ne purtăm cu el în chipul cel mai prevenitor. Pentru că, deși H.P.H. este de asemenea un tânăr inteligent, iar Octavian Darie, dușmanul supraredundanței, un bătrânel succint în exprimare, reproducerea întregului lor dialog și a lămuririlor de strictă specialitate riscă să obosească într-un cadru literar ca acela de față. Așadar vom spicui numai unele părți din interesanta convorbire a celor doi eroi.

– Vă este, desigur, clară noțiunea redundanței? fu primul punct pe care căută să-l lămurească Octavian Darie.

H.P.H., care nu putea fi străin de cibernetică, răspunse limpede, oarecum școlărește:

– În informație, redundanța este balastul necesar pentru a învinge zgomotul.

Ajunși în acest moment al povestirii și dorind să fie instructivi cu orice chip, autorii neînzestrați cu talent l-ar pune pe modestul Octavian Darie, sau poate pe amabilul H.P.H., să improvizeze o lecție simplistă despre zgomot și redundanță, lecție care, neîndoielnic, ar suna deosebit de fals în gura lor, pentru că ambii, fiind oameni de știință în specialitate și aflându-se în biroul Oficiului pentru invenții absolut singuri, n-ar avea pentru cine să formuleze explicații cusute cu ață albă. Dar astfel de neîndemânări, deși din păcate destul de frecvente în literatura instructivă, nu-și pot afla locul în paginile acestei povestiri. Noi vom prefera să jucăm cu cărțile pe față, dragă cititorule. Cel ce te va lămuri nu va fi nici Octavian Darie, nici H.P.H. Vom lua asupra noastră elucidarea problemei.

Așadar, ce este zgomotul în teoria informației? Tot ceea ce perturbă, dezorganizează semnalele purtătoare de informații: paraziții din aparatul de radio, durerea pricinuită de spinii trandafirului în timp ce-i respirăm parfumul, grijile vieții de toate zilele, care ne frământă și atunci când vrem să învățăm sau să ascultăm o melodie, propaganda deșănțată pentru înarmare și pregătiri militare menită să facă de neînțeles glasul păcii și al rațiunii.

În asemenea împrejurări, înțelegem prin redundanță (cuvântul vine de la latinescul „redundare”, ce înseamnă printre altele „a fi din belșug”), suplimentarea semnalelor purtătoare de informații, astfel încât, în pofida zgomotelor, mesajul lor să ne parvină cât mai nealterat. Redundanță se cheamă că este repetarea semnalului sonor (vorbire, sunet de gong, fragment de cântec). Redundanță există când aspiri încă o dată mireasma florii, ca să trăiești întreagă bucuria știrbită de prima experiență. Redundanța se manifestă și când citim a nu știu câta oară un rând de carte, ca să-i prindem înțelesul. Iată de ce redundanța e un fenomen util.

Dar Octavian Darie s-a oprit îndeosebi asupra celui de-al doilea aspect principal al problemei:

– Există însă, din nefericire, și supraredundanță, zise el cu amărăciune. Supraredundanța, depășirea balastului folositor, deci încălcarea semnalului, care astfel devine zgomot, perturbație, e un fenomen social negativ. Ea corespunde beției de cuvinte, demagogiei, lipsei de idei, insuficiențelor gândirii logice a omului, insuficiențe care întotdeauna aduc un surplus de cuvinte neputincioase. Supraredundanți sunt proștii, dar și cei care încearcă să ne prostească, cei ce lungesc ședințele de lucru dar și soțiile noastre când stăruiesc îndelung asupra faptului că am venit exagerat de târziu de la cine știe ce ședință. Fără supraredundanți, plenarele și adunările mai mărunte s-ar scurta simțitor. Fără supraredundanți, am pierde mai puțin vremea, ne-am plictisi mai puțin, am suferi mai puțin, am construi mai repede. Supraredundanții sunt inamici publici. Împotriva lor trebuie să luptăm cu vigilență și intransigență, cu hotărâre și tenacitate. Dar cum? Demascându-i și combătându-i. Redundostopul meu – și Octavian Darie făcu un gest grațios cu mâna, înclinându-se ușor în fața cutiei de pe raft – slujește tocmai acestui țel.

Întrebarea se desprinde din curiozitatea zugrăvită pe chipul lui H.P.H. Stimulat, celălalt continuă pasionat:

– E o mașină electronică bine pusă la punct, care analizează șirul de semnale – cuvintele – din punctul de vedere al codului – al limbii care constituie sistemul lor. Măsurând cu unitatea respectivă, în biți, cantitatea de informație într-o unitate de timp, aparatul determină supraredundanța, pe care o semnalizează cu ajutorul unor sisteme optice și acustice. Redundostopul are așadar o incalculabilă valoare socială...

– Incontestabil! exclamă cu entuziasm H.P.H. V-ați referit la marea importanță practică a redundostopului și-i prevăd dintr-o dată zeci de întrebuințări: în elaborarea lucrărilor didactice, tehnice și științifice, ca instrument de control al utilizării timpului în rezolvarea colectivă, pe calea discuțiilor, a unor probleme...

– La selectarea materialului documentar în cadrul unei teme – continuă Octavian Darie.

– La aprecierea unor texte și expuneri orale, prin măsurarea cantității de informație.

– În școală, pentru formarea deprinderilor de exprimare clară și precisă.

– Redundostopul nu trebuie să lipsească din nici o școală.

– Din nici o universitate.

– Din nici un institut.

– Cu ajutorul redundostopului, poți face un exemplar onorabil de homo sapiens, din cel mai prolix individ...

Redundostopul merită întreaga noastră atenție, își spusese H.P.H., uitând pentru moment chiar și de Dana, cea care-i dăruise o sărutare caldă și înmiresmată ca livezile de pergamute sub soarele lui august. Apoi îi consacrase redundostopului toată ziua. Cu aparatul la subsuoară, dăduse buzna în cabinetul directorului general, cucerit fără tergiversări, ca o stewardesă de un milionar, cu toată ponderea firească omului important, trecut de vârsta când poți da în clocot întocmai ibricelor de cafea puse la flacăra unui vulcan. Pe urmă, într-un institut al Academiei, făcuse zarvă cât un stol de păsărele flămânde care au dat în pustiu peste mana cerească lepădată de o cămilă, supusese irascibilei cutioare cronici literare, o nuvelă viitorologică și niște scrisori primite de la părinți.

Abia la ceasul peste care se lasă geana amurgului se smulse din încântarea sa redundostopică și se prezentă la Dana, în mâna dreaptă cu un buchet uriaș de gladiole albe, speranțele și pânzele suprapuse ale unui mare velier, iar la subsuoara stângă cu importanta cutie, pe care nu mai avusese timp s-o ducă la Oficiul pentru invenții.

Ar fi vrut să-i vorbească Danei despre aceasta. Însă Dana l-a îmbrățișat și el n-a știut cum să-și depună mai repede încărcătura pe măsuța de lângă ușă. După ce florile au fost resfirate cu gesturi scurte, în vaza cea mai potrivită, fata s-a uitat la cutie întrebătoare.

– E un redundostop, un aparat minunat, începu Haralamb P. Haralamb, combate supraredundanța. Te și întrebi: cum au putut oamenii până acum...

Însă pe Dana n-o interesa acum supraredundanța.

– Lasă-l încolo de aparat, zise ea cu o ușoară ciudă. Spune-mi mai bine dacă ai mai iubit vreo fată... Sau nu, să nu spui nimic. Dacă-ți pun mâinile pe umeri, mă simt minunat și când taci. Mi-ar plăcea să fiu mereu cu tine, să-ți mângâi părul, să te sărut, să mă ții mereu în brațe...

Cuvintele Danei pătrundeau osmotic în sufletul lui H.P.H. care se îmbiba de fericire, ca o savarină de sirop parfumat.

Se așezară decent pe marginea divanului și apoi se îmbrățișară mai puțin sfios.

– Te iubesc. Te iubesc mult. Te iubesc adevărat, spunea ea. De ce te iubesc? Poate că n-ai nimic deosebit. Nici n-ai. Dar îmi plac ochii tăi uneori visători, uneori triști. Din când în când ochii tăi sunt triști o clipă. De ce? De ce te iubesc? Te iubesc ca pe un bărbat și parcă mai mult ca pe un copil. Lângă tine mă simt bine și sunt totuși neliniștită. Și cred că e firesc să fie așa dacă te iubesc.

Dana își pusese din nou brațele pe după gâtul lui H.P.H. Vorbea cu o patimă crescândă, ce stârnea în inima acestuia ecourile adânci și repetate dintr-o vale înconjurată cu munți etajați.

– Astăzi am fost singură pe lac, nu contenea ea să-și mărturisească dragostea. Adică nu singură. Eram cu altul decât cu tine și de aceea m-am simțit singură. Înseamnă că fără tine am să mă simt de-aci-nainte singură oricând. Tu ești bărbatul vieții mele. Fiecare femeie cunoaște un asemenea bărbat. De ce acest bărbat este anume unul și nu altcineva? Asta eu n-o știu. Dar mă interesează asta cu adevărat?

Și Dana vorbea, îi vorbea mereu atât de dulce, atât de îmbătător. De fapt nici nu prea mai avea importanță înțelesul exact al cuvintelor. H.P.H. ajunsese să le perceapă mai degrabă ca pe o muzică încântătoare. Și dragostea, care-i umpluse fetei tot sufletul, se revărsa acum năvalnic, în cuvinte cu atât mai greu de stăpânit, cu cât se dovedeau necuprinzătoare, mai insuficiente:

– Aș vrea numai să fiu mereu cu tine, să-ți mângâi părul, să te sărut...

– Supraredundanță limită! țipă deodată brutal în intimitatea caldă a încăperii un glas Sonor.

H.P.H., smuls din cochilia fericirii sale, privi năuc împrejur și văzu pe masa de lucru a Danei, lângă fereastră, redundostopul. Al dracului aparat! Ecranul era ca beznele nopților fără lună, fără stele și fără felinare. Dezmeticit, se repezi asupra lui, fără să-și dea seama exact dacă în clipa următoare îl va arunca prin geamuri, sau îi va răsuci pur și simplu întrerupătorul. Știa numai că trebuie să-l oprească înainte să urle:

– Stoop! Stoop! Stoop!...

Hotărât că aparatul acesta putea fi stupid. Mojicie mecanică!... Neadaptare la împrejurări!... Vax supraredundanță limită!... Vax biți!... Vax mesaj!... Ia să facă bine Darie și să-l mai perfecționeze!... Altfel o să aducă numai nenorociri.

Adrian Rogoz

Supraviețuitorul

Legenda cosmo-arheologică pe care o reproducem este un interviu luat ultimului supraviețuitor al herklizilor, specia care stăpânise dublul sistem al lui Sirius[1], de către un reprezentant al sistemului solar Ross 154. Documentul a parvenit pe Terra prin complicatele relee galactice și se află în arhivele de pe această planetă, în compilații marcate de interpretări și terminologii locale.

A: Am aflat că ești în agonie. De aceea mă grăbesc să-ți iau acest interviu. Mai întâi te rog să-mi prezinți pe scurt viața ta.

B: Părintele meu s-a divizat acum 2008 ani (siriusieni[2])...

A: Pentru cei ce se înmulțesc în alte moduri, precizez că herklizii se nasc prin diviziune. La un moment dat, indivizilor le înmugurește un nou cap. Până la maturizarea acestuia, primul encefal cade într-o anabioză activă, un somn în timpul căruia își transmite creierului în devenire întreaga memorie. Aceste date au. Însemnătate deoarece s-ar părea că sunt legate de cauzele din care a dispărut această specie siriusiană.

B: Tocmai din pricina memoriei am fost socotit un copil înapoiat. Memoria nervoasă, individuală a semenilor mei o cuprindea pe cea genetică, iar aceasta din urmă se îmbogățea cu toate informațiile dobândite de fiecare individ...

A: Ceea ce implica o extraordinară risipă de energie informațională...

B: Probabil. Dar herklizii credeau, dimpotrivă, că în această gigantică memorie le stă superioritatea față de krehizi, specia celor ce se înmulțeau sexual, socotiți inferiori și subjugați de răposații mei congeneri.

A: Observ că kreh este inversul lui herk...

B: Da. Se urmărea astfel sublinierea ideii antagonismului dintre cele două seminții umane. Numele herklizilor vine de la herk, care însemna în limba noastră „memorie”, dar și „putere”; iar krehizii își trăgeau numele de la kreh, care semnifica atât „uitare”, cât și „sexualitate”. De fapt, era un neadevăr, deoarece în mintea krehizilor amintirea și uitarea se mențineau în cumpănă.

A: Așadar, ai fost socotit un înapoiat.

B: Din pricina anumitor mutații, la unii copii memoria era extrem de săracă, abia depășind-o pe aceea a krehizilor.

A: Aveai și alte inferiorități?

B: Din punctul de vedere al herklizilor, da. Înmulțirea prin diviziune le conferea o existență cvasieternă, în vreme ce mutanților ca mine nu le creștea un nou cap și nu se puteau divide.

A: Totuși, până la sfârșit, însăși inferioritatea ta te-a salvat. Aș vrea să reiasă limpede acest lucru.

B: Atunci termenul de inferioritate este echivoc. Dar mai întâi să arăt de ce și cum a pierit ramura umană ce stăpânise mii de ani sistemul siriusian. Spuneam că herk însemna atât „memorie”, cât și „putere”; forța pe care ți-o dă memoria înseamnă și forța concretă asupra lumii, manifestată în special sub forma războiului. Această luptă violentă pentru supremație a fost factorul constant de-a lungul întregii istorii a herklizilor. Pe alte planete, unificarea socială a omenirilor respective ducea în cele din urmă la dispariția marilor surse conflictuale. La noi însă această unificare s-a înfăptuit pe un făgaș aristocratic și neuman, deoarece a avut loc după descoperirea krehilor, considerați, în ciuda inteligenței lor, drept animale bune să fie exploatate fără milă.

A: E ceva neclar. Vorbești de un fel de unificare, dar eu știu că a izbucnit un război catastrofal între două lagăre de herklizi... Care a fost motivul neînțelegerii?

B: Cauza adevărată o constituia dorința de hegemonie, dar pretextul era fizio-gnoseologic...

A: Sună ciudat...

B: Unii herklizi intrau în anabioză înainte de înmugurirea celui de-al doilea cap și se socoteau superiori, deoarece diviziunea însemna pentru ei un simplu proces vegetativ. Ceilalți însă adormeau abia după înmugurire, care astfel li se părea dominată de conștiința lor.

A: Tu din care tagmă făceai parte?

B: Din nici una, de vreme ce nu mă pot divide. Părintele meu însă era un cap-cap...

A: Adică?

B: Nefiind conștient de înmugurire, cel de-al doilea cap avea impresia că-l continua direct pe cel dintâi care se usca și pierea înaintea deșteptării.

A: Și cum a fost războiul?

B: Războiul – ultimul lor război – a fost pregătit de lanțul tuturor conflagrațiilor de până atunci. Cu fiecare nouă spiră infernală, sporea și capacitatea lui nimicitoare. Mutațiile care au dus, între altele, la nașterea unor „monștri” ca mine fuseseră pricinuite de penultima încleștare planetară, în care au intrat în joc arme nucleare. Iată însă că puterea celor două tabere crescuse și mai mult, ajungând să pună sub semnul întrebării însăși dăinuirea sistemului nostru solar.

A: În ce fel?

B: Știi că Sirius este un sistem dublu, adică are doi sori, planetele fiecăruia reușind după câteva miliarde de ani să dobândească un echilibru astrofizic (și ecologic) extrem de fragil. Or, controlarea proceselor gravitaționale i-a dat fiecărei tabere herkliene posibilitatea să acționeze direct împotriva planetelor celeilalte. Eroarea fatală a constat din iluzia că distrugerea unei părți a sistemului nu afectează irevocabil restul.

A: Și totuși sistemul vostru a supraviețuit.

B: Din fericire, căci începutul procesului de dezechilibrare a universului siriusian a avut asupra herklizilor un efect mortal: mai întâi a fost accelerată înmugurirea...

A: Dar herklizii „cap-cap” adormeau înaintea înmuguririi...

B: Întocmai. Peste noapte, una dintre tabere fusese literalmente scoasă din luptă, exceptând pe mutanții ca mine. Ceilalți au crezut că au învins. Tragică bucurie! în momentul în care au ocupat planetele rămase fără apărare, au observat că învinșii lor erau, de fapt, condamnați la moarte. După accelerarea înmuguririi nu mai urma dezvoltarea normală a capului ce luase locul celui vechi, iar acesta, odată pătruns în anabioză, nu mai putea fi resuscitat. Înspăimântați, învingătorii opriră procesul amorsat, dar era prea târziu: curând se văzură și ei invadați de același somn letal. Singurii supraviețuitori au fost krehizii, care astfel au intrat de la sine în stăpânirea sistemului siriusian. Cu noi s-au purtat omenește, dar, neputându-ne da fecunditatea, nu ne-au putut smulge unei implacabile extincții.

A: Povestea lumii voastre ar părea deci să ne arate modul în care forța se autodistruge, fiind învinsă de contrariul ei.

B: Așa este doar dacă te referi la o forță brutală. La drept vorbind însă, acestei forțe i-a luat locul o alta mai înaltă: forța spirituală.

A: Adică imensa memorie a herklizilor era mai puțin evoluată decât uitarea krehizilor?

B: Imensa memorie a defuncților mei semeni păstra în cotloanele ei întreaga lor istorie. Nimic nu se pierdea: nici o suferință nu se cicatriza, nici o ranchiună nu se domolea, nici o răzbunare nu se stingea. Dimpotrivă, krehizii își aminteau doar ceea ce era vital dezvoltării lor, tot restul li se ștergea din memorie. Această uitare a însemnat pentru ei o salutară igiena psihică, dar și cauza care a determinat un mare progres al metodelor de înmagazinare a informației.

A: Încă o întrebare: cum te simți în situația ta actuală?

B: Mă asaltează melancolia și contrarierea celor care plutesc între două specii. Întâii batracieni[3] ar fi avut asemenea sentimente dacă ar fi cugetat. Uneori, în clipe rele, memoria mă copleșește și atunci mă chinuie obida... pentru destinul stupid al rasei pe care o reprezint în mod singular. Alteori, amintirile mi se încețoșează din nou și mă mângâi cu ideea că, oricum, sunt un cetățean viu al cosmosului și, chiar dacă mă aflu în agonie, încă voi mai trăi cât mai multe generații de krehizi.

A: Într-adevăr, ce lucru straniu: eu, om încă tânăr, voi trăi cu mult mai puțin decât tine care ești în agonie!

B: Acum însă aș vrea să te întreb la rându-mi ceva. Atunci când mi s-a spus că mă vei vizita, am aflat că și tu ești un supraviețuitor. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu lumea ta?

A: Dintr-un pur hazard, am fost departe în momentul în care s-a declanșat acolo cumplita explozie. Dar semenii mei, spre deosebire de herklizi, erau singurii stăpânitori ai sistemului lor și nici n-aveau mutanți.

* * *

În atenția Marelui Informațional. Această legendă va fi distribuită ca material didactic copiilor de pe planetele cu civilizații de tip uman, servind drept test obligatoriu pentru examenele de absolvire a școlilor pre-elementare.

[1] Această denumire astronomică – asemenea altora care urmează – este terestră, dovedind intervenţia compilatorului.

[2] 2.008 ani siriusieni = circa 4.500 ani tereştri.

[3] Un alt amănunt care ţine de experienţa unei făpturi de pe o planetă de tip pământean.

Georgina Viorica Rogoz

Oceanul cu triluri

Așteptau, încordați la maximum, întâlnirea cu ființele care populau, se pare în întregime, acel sistem solar extragalactic.

Pe drum captaseră întâmplător niște emisiuni sonore, venite dintr-acolo. Automatele de tradus le „digerară” și le transpuseră în undele armonice cu frecvențe foarte înalte, cu care erau ei obișnuiți, iar biologul navei, neavând ce face, se distră învățând vreo câteva mii de cuvinte, pentru a le putea folosi, „diplomatic”, zicea el, la ceremonia întâlnirii astrale, prin „viu grai”, și nu prin intermediul translatorilor mecanici.

La câtva timp după asta, intrară pe neașteptate în zona unor radiații necunoscute, și multe din aparatele ultrasensibile de bord și de lucru se defectară. Nu și-ar fi putut corecta traiectoria, dacă n-ar fi primit mai apoi din Cosmos un mesaj precis, de data asta transmis direct în codul lor intergalactic. Conținea o sumă de informații tehnice despre sistemul solar cel mai apropiat (tocmai cel spre care doreau să se îndrepte), precum și coordonatele unei stații interplanetare cu escală obligatorie, cu indicația ca ei să aștepte ACOLO, neapărat.

Se opriseră de aceea la periferia sistemului solar, deasupra micului satelit semnalat, care gravita laolaltă cu alți nouă, în jurul unei uriașe și sumbre planete. Planeta cea mare era întunecată și înghețată, în schimb micul satelit indicat strălucea albăstrui și vesel, sub un înveliș alcătuit dintr-o masă transparentă, flexibilă și impenetrabilă. Sondajele lor au arătat că sub calota ciudată, artificială, părea să existe o „stație” și mai ciudată, oceanică, împărțită prin niște ecluze în câteva compartimente construite tot din materialul protector, transparent.

Așteptau febrili, nemulțumiți de puținele informații pe care le mai puteau primi de la aparate, neștiind ce să facă.

Biologul repetă întrebarea, devenită obsesie pentru toți:

– Dar dacă EI ne așteaptă sub calotă, adică în apă? Mai înainte discutaseră îndelung, în contradictoriu, despre traiul acelor ființe, desigur superioare, din moment ce cuceriseră întreg sistemul solar, ba chiar puteau descifra și folosi codul intergalactic, așa că acum toți erau obosiți și fără chef de vorbă.

– Eu nu mai pot aștepta. Cobor de unul singur, poate găsesc ceva interesant, măcar o explicație logică, decise biologul și-și pregăti complicatul scafandru individual. Apoi intră în camera de legătură, comandă roboților să-i deschidă trapa exterioară și-și dirijă saltul. Sări temerar în atmosfera rarefiată.

Calota flexibilă nu-l respinse, cum se aștepta el, ci-l învălui într-un fel de bulă lichidă, sorbindu-l apoi spre interior. De aici, se pomeni imobilizat într-una din ecluze, la început goală, dar care se umplu treptat cu apă. Când apa ajunse până sus, peretele transparent lunecă sau cedă presiunii, și el se trezi deodată pe fundul „oceanului”, sau poate într-un rezervor mare artificial, nu tocmai foarte adânc. Mașinal își verifică aparatele. Legătura cu ai săi era întreruptă.

Biologul fluieră, neplăcut impresionat, apoi își reveni din surpriză și-și conecta toate aparatele din interiorul și exteriorul scafandrului, ca să cerceteze metodic ce e în jurul său. Îndată ce-și stabili vizibilitatea, zări în oceanul verde-intens un peisaj straniu. Niște antene-franjuri, fosforescente, se legănau prin apă; Mai încolo pluteau niște sfere uriașe trandafirii, pe care le luă drept plante sau animale inferioare; alte mii de vietăți strălucitoare, de culori și de forme fantastice, luminescente, jucau în jurul lui, dispărând brusc în întuneric, când îl atingeau. Casca lui auditivă era reglată pentru frecvențe joase, adică pentru a comunica în scara sonoră presupusă acestor ființe superioare, care-l țineau prizonier în bazin. Totuși, cu toate că aparatul nu se defectase nu avea nimic. O tăcere plină de surprize îl învăluia.

Între timp înainta prin apă, surescitat și atent, speriind viețuitoarele cu forme ciudate pe care le întâlnea.

„Aceste făpturi, așadar, mă aud sau mă văd” își spuse, și deodată, îi trecu prin minte că ele ar putea auzi ca și el, prin ultrasunete. Imediat își întrerupse transformatorul din cască, aducându-l în registrul său normal, și dintr-o dată oceanul necunoscut se umplu ce sunete, de șoapte și de șuierături precum și de niște vibrații foarte mângâietoare, părând parcă triluri. Pe planeta de unde venea el, asemenea semnale dulci erau emise de niște insecte crescute special pentru cântecele lor.

„Greieri” îi veni în minte un cuvânt nou învățat. „Triluri de greieri, poate. Greieri de ocean sau privighetori... Nu, privighetorile sunt pare-se niște păsări, după cum stabilea dicționarul său galactic. Oricum, glasurile păreau inofensive și foarte muzicale. Dar șuieratul acesta? Ah, ce tare e, ce grav!” Frisonă. Își simțea nervii zgâriați.

N-avu timp să verifice, că se și pomeni în fața lui cu un corp elastic, masiv, de formă trapezoidală. Un monstru marin, cu două înotătoare laterale și o coadă puternică.

Avea doi ochi simpli, nu compuși, cum se aștepta biologul, înfundați, mititei și lucioși. Capul se termina cu un cioc lung, lung și înspăimântător, plin cu dinți.

Fără nici o îndoială, monstrul scotea sunetele acelea dulci de tot, muzicale, un de gungurit de păsări și de vibrări de instrument electronic laolaltă. Dar tot de la el pornise și șuieratul disonant, enervant.

„Aha, gândi biologul dezamăgit, reglându-și casca îndată pentru registre sonore foarte variate, așa arată greierele sau privighetoarea oceanului acesta. Ce fel de vietate însă ești, superioară sau...?

Monstrul stătea înaintea lui, liniștit, fără intenții dușmănoase și ciripea, în continuare, solfegii de ultrasunete. O clipă, biologul crezu că visează, dar nu, era adevărat. Semnalele foarte repezi, neinteligibile la început, deveniră cuvinte ale acelui sistem solar, dar cuvinte cântate într-un mod foarte muzical și caraghios, prin ultrasunete.

Biologul râse și monstrul inofensiv îi imită râsul, gargarisindu-l în niște cascade proprii.

„Să-i vorbesc pe limba lui”, își zise astronomul surprins și, prin aparatul special de vorbit, articulă destul de greu, dar limpede:

– Ce fel de sursă sonoră ești?

– Nurrsă sonorrrră, graseie dihania, spărgându-i parcă pâlnia auditivă, apoi îndată făcu un lucru uluitor: căscă gura sau ciocul și gâlgâi ceva neînțeles, rămânând așa, cu dinții la vezeală.

– Ce faci? întrebă și mai uimit biologul.

– Râd, nu vezi? gunguri namila.

– De ce?

– Mă bucur. Mă bucur foooarrrte mult.

– De ce?

Monstrul chicoti și cântă ceva neînțeles, pe un timbru grav, apoi spuse foarte dulce:

– Zeii s-au întors. Oho, ce bucurie! Zeii s-au întors!

Biologul nu-și amintea ce înseamnă „zeii” – poate nici nu figura acest cuvânt în glosarul său de curând întocmit. În orice caz, până să se gândească în ce încrengătură să-l claseze pe simpaticul cântăreț acvatic, se trezi luat pe sus și zvârlit, prin apă, în aer. Câtăva vreme circulă așa, aruncat ca o scrumbie, între niște mase plastice rotunde, care se dovediră a fi chiar capete de monștri, aidoma celui care conversase cu el. Prin cască se auzeau urlând, zumzăind și chițăind niște voci pițigăiate sau foarte groase:

– Prinde-l, Jo! Hop-la!

– Prinde-l tu! Zeii sunt aici!

– Vezi să nu-l scapi de pe nas! Bravo! Hai, Jo!

Amețit, rezistă un timp, apoi leșină. Se trezi într-o sferă trandafirie, un fel de adăpost al monștrilor, culcat pe înotătoarea elastică și tandră a unei astfel de vietăți.

Începură iar șoaptele și vibrațiile acelea foarte mângâioase. Apoi se desluși în acea limbă stranie, toarsă prin registrul de ultrasunete:

– Nu e zeul nostru. E un zeu mic. Pe Jupiter! E un zeu mic, de trei ori mai mic decât zeul nostru! Nu-i faceți nici un rău. E totuși un zeu.

– E un crrrevete, zicea alt glas scârțâitor. Și miroase a doctorie.

Biologul n-avea habar ce e un „crevete”, dar înțelese că Zeii trebuie să fie locuitorii sistemului solar, iar monștrii aceștia poate niște animale îmblânzite, care știau să vorbească. Întrebă, curios, articulând distinct, ca să fie înțeles:

– Voi sunteți roboți? Mașini? Greieri? Privighetori? Animale?

– Suntem Prietenii Veseli ai Zeilor, gunguri cineva. Apoi alt monstru râse limpede, exact cu râsul astronautului de acum câteva clipe, și cântă nazal:

– Suntem Pe-Ve-Zeii! Pe vezei, pevezei, pee-vee-zee-ii. Pe vezengheii! Și la urmă cântărețul sughiță, gurlui și miorlăi de câteva ori!

– Astâmpără-te! se auzi o poruncă dulce. Altfel te trimit îndărăt în bazinul puilor!

Se făcu o clipă tăcere. Biologul își încordă puterile și zise:

– Ascultați, pevezei, prieteni veseli ai zeilor, duceți-mă la zeii voștri. Sunt un zeu din altă planetă. Am venit în zbor aici. Vreau să vorbesc cu zeii voștri.

– Bine, am înțeles, grăi subțire de tot o voce. Ține-te de aripa mea, să mergem la T.V.F.

– Ce e aceea T.V.F.?

– Televideofon... fooon...

– Să mergem, spuse biologul ceva mai liniștit. Monstrul îl purtă pe spinare, iute, prin câteva bazine, manevrând cu precizie încărcarea ecluzelor. La sfârșit, îl depuse în interiorul unei sfere albe, cu pereții străbătuți de canale regulate, cenușii. Gâfâind și sforăind greoi, animalul cântător împinse cu capul o trapă. Prin canalele cenușii se aprinse o lumină albă, strălucitoare. În câteva clipe, sfera deveni luminescentă și pereții ei se umplură de făpturi stranii, de trei ori mai mari decât astronautul din bazin, destul de asemănătoare cu el la cap, la carură, numai că aveau doi ochi simpli, nu compuși, și un cioc cărnos mic și dedesubt o tăietură orizontală care se mișca parcă mereu. Și aveau două mâini și două picioare – stelelor! – numai două picioare! În sferă dudui un șuierat care-l paraliză o clipă pe biolog, apoi se auzi un freamăt.

– Zeii sunt acolo! Fii cuminte, „ei” te văd, te aud, șopti alintoasă dihania. Și apoi urmă tare: O, zei ai Delfinilor, priviți ce zeu mic am descoperit în bazinul 4. Priviți-l ce mic, hi, hi, ce mic e, ce nostim e, ai zice un creeeveee... șșșt! Ei, e zeu ca și voi, nu-i așa?

Făpturile stranii îl priveau pe astronaut fix, în tăcere. Deodată se ridicară. Părea acum încă o dată mai înalți. O voce adâncă, puternică, spuse în limba galactică:

– Fiți bineveniți printre pământeni, dragi prieteni. Nu vă așteptam pe voi, ci pe niște oameni de-ai noștri, plecați de mult. Pentru ei am construit, pe micul satelit 12, amenajat pentru hidrocercetări al planetei Jupiter, un far cu un semnal automat. Nu vă îngrijorați. Vom veni să vă luăm. Vom veni îndată. Jo, ai grijă de oaspetele nostru. Ai grijă, Jo.

Delfinul râse cristalin, șuieră bucuros, apoi cântă gros, prelung:

– Da, dar micul zeu să mă scarpine, ca voi, pe spinare. Pe spii-naa-rrreee!

Gheorghe Săsărman

Metapolis

Fuseseră încercate toate variantele posibile și planeta ajunsese, fără îndoială, la limitele ultime ale locuibilității. Întreaga ei suprafață era ocupată de un neîntrerupt oraș, care își prelungea cartierele până la altitudinea celor mai înalte lanțuri muntoase, pe suprafața și în adâncurile mărilor și oceanelor, în zonele altădată deșertice sau acoperite de ghețuri, și chiar în măruntaiele subsolului. Nici o șansă nu fusese ignorată, nici unul dintre proiectele cât de cât rezonabile nu rămăsese nerealizat.

Acomodarea la condițiile particulare ale diferitelor tipuri de cartiere ramificase treptat trunchiul viguros al speciei metapolitane. Rasele istorice cedaseră locul altora, caracterizate prin diferențieri de cu totul altă natură, mult mai profunde. Își făcuseră apariția oamenii-cârtiță, oamenii-delfin, oamenii-pasăre, oamenii-amfibie... O singură rasă nu prea părea dispusă să se nască: aceea a oamenilor-fuzee. Lipsită de suport genetic, familia cosmonauților nu reușea să se constituie într-o entitate biologică distinctă, adaptată structural la condițiile dificilei lor existențe. Metapolis nu se putea, deci, extinde în Cosmos: făurirea ipoteticului Cosmopolis rămânea de neatins. Iar populația continua să se înmulțească!

În acea epocă au început să prolifereze așa-numitele școli sau secte ale supraviețuirii. Cei mai numeroși partizani – de toate rasele – întrunea școala optimiștilor; ei socoteau că limitele abordării cosmice a problemei erau temporare, că – mai devreme sau mai târziu – exodul spațial va fi realizabil, permițând popularea altor corpuri cerești, colonizarea (echitabilă pentru toți metapolitanii) a planetelor cu un mediu prielnic vieții, din sistemele învecinate. Pe nedrept porecliți „visători” – căci optimiștii erau activi și perseverenți – influența lor asupra opiniei publice ajunsese destul de puternică, spre marele noroc al tuturor; într-adevăr, speranțele fiindu-le astfel alimentate, metapolitanii găseau resurse pentru a rezista unui trai tot mai incomod, servituților tot mai numeroase. Acest fapt era cu atât mai important, cu cât rezultatele – ținute în cel mai strict secret – ale cercetărilor nu păreau a fi încurajatoare.

O a doua școală, cu o putere de înrâurire similară nu exista: dintre cele de mână secundă, câteva se făceau remarcate prin virulența ideilor vehiculate. Secta medicizilor înfiera măsurile imunoprofilactice și activitatea sanitară în general, socotind progresele medicinei, ale biofizicii și ale geneticii drept responsabile pentru criză. Secta primitivilor, oarecum înrudită, propovăduia reîntoarcerea la sălbăticie, abandonarea tuturor cuceririlor civilizației, aducătoare de nenorociri. Metayoghinii vedeau în asceză, în interiorizare adevărata salvare a omenirii, recomandând postul, sinuciderea prin înfometare; în variante asemănătoare, sinuciderea în masă era insistent prescrisă de alte secte. Otrava, focul, pumnalul, ștreangul, glontele, sursele de radiații letale deveniseră adevărate obiecte de cult. Unii mergeau până acolo încât cereau Primăriei Supreme să supună unui plebiscit ideea sinuciderii globale. Adepții unei viziuni apocaliptice, destul de numeroși și ei, făceau apel fie la cărțile sfinte, fie la teoria cataclismelor, fundamentându-și concluziile când pe știință, când pe revelație. Alții, mai moderați, se mulțumeau să propună uciderea bătrânilor, a pruncilor, sau anticoncepția absolută. Secte fanatice promovau teza supremației unei anumite rase, cerând instaurarea hegemoniei acesteia și exterminarea raselor inferioare. Excelau în această privință câteva grupuri clandestine, iresponsabile, ale oamenilor-cârtiță; ele incitau la război, bizuindu-se pe atuul de loc neglijabil al controlului asupra uzinelor subterane de sinteză alimentară și al monopolului asupra surselor de materii prime. Realitatea este, însă, că un război ar fi fost lipsit nu numai de sens – deoarece ar fi echivalat cu o sinucidere generală – ci și de obiect; adaptați cum erau mediului lor de viață, oamenii-cârtiță – ca și ceilalți, de altfel – nu s-ar fi ales cu nici un câștig de pe urma ipoteticei exterminări a altor rase, căci disputa nu se purta asupra hranei, ci asupra spațiului. Drama omenirii se repeta înăuntrul fiecărei rase, în termeni identici. În fine, reprezentanții școlii mesianice, sau farfuriștii, cum erau numiți în batjocură, așteptau o salvare oare să vină din exterior, dintr-o altă lume locuită, din direcția unei posibile civilizații extrametapolitane.

Atunci se petrecu un lucru de nimeni prevăzut: planeta porni să se umfle, dimensiunile ei începură să crească – mai întâi discret, pe neobservate, apoi tot mai evident. Creșterea se producea calm, fără șocuri, fără cataclisme, fără prăbușiri ale scoarței sau erupții vulcanice, fără deplasări de continente, fără cutremure și fără să se formeze noi lanțuri muntoase. Configurația continentelor rămăsese la fel ca mai înainte și, dacă astronomii n-ar fi dat asigurări ferme că, într-adevăr, dimensiunile planetei se schimbaseră și în raport cu cele ale sistemului stelar, s-ar fi putut crede că oamenii erau cei care își modificaseră talia, micșorându-se de câteva ori. Pe metapolitani îi aștepta dificila misiune de a integra orașului lor – ale cărui construcții prinseseră proporții colosale, odată cu planeta însăși – noile structuri (miniaturale, desigur, în raport cu dimensiunile de acum ale celor anterioare), care să reintroducă scara umană în acea lume a giganților. Civilizația reîncepea de la zero – sau, oricum, de la o limită foarte apropiată – pe o planetă stranie, ai cărei locuitori uriași plecaseră, parcă, nu se știe unde... Și nimeni nu reuși să explice mai apoi uluitorul fenomen, datorită căruia specia metapolitană – redusă, peste noapte, la o existență liliputană – fusese salvată.

Gheorghe Săsărman

Homogenia

În orașul acela, alcătuit din cartiere absolut identice, pe străzi identice se înșiruiau case identice, în ale căror încăperi identice se aflau oameni identici. Ceea ce era (și nu era) ca și cum orașul ar fi fost alcătuit dintr-un singur cartier, cu o singură stradă, ocupată de o singură casă, în a cărei singură încăpere s-ar fi aflat un singur om. (Ar trebui chiar să ne întrebăm dacă nu cumva această din urmă imagine reprezintă singura variantă reală posibilă a tipului descris mai sus.)

Totuși, orașul exista, întocmai așa cum este el definit în prima frază. Toată dificultatea fusese de a concepe proiectul unei urbe cu cartiere, străzi și case absolut identice, ca și de a proiecta o casă cu încăperi perfect asemănătoare. Odată aceste două praguri depășite, construcția orașului s-a realizat cu o extraordinară rapiditate și precizie, având în vedere faptul că mii de case erau executate după unul și același tipar – ceea ce constituie, fără îndoială, idealul de totdeauna al constructorilor. În ultimă instanță, înălțarea orașului se rezumă la două operații fundamentale: producerea în milioane de exemplare a unicului prefabricat și montarea caselor pe amplasamentele stabilite prin proiectul de sistematizare – ceea ce constă în simpla asamblare a câtorva sute de asemenea elemente prefabricate.

Inițial, locuitorii Homogeniei, ca mai toți oamenii, erau departe de a se asemăna în vreun fel între ei. Dar viața într-un oraș cu o structură atât de omogenă exercită asupra lor de la bun început, într-un mod cu totul insesizabil, o acțiune ciudată. Mai întâi, după ce se convinseseră că le-ar fi fost imposibil să-și identifice locuințele, renunțară la ideea însăși de a avea im anumit domiciliu și făcură apel la soluția cea mai comodă, aceea de a ocupa, de fiecare dată, încăperea liberă cea mai apropiată. De altfel, oamenii nici măcar nu mai percepeau repetata schimbare de reședință, deoarece orașul fiind omogen, spre orice casă s-ar fi îndreptat, aveau de parcurs același drum. Apoi, pentru că ar fi fost destul de obositor să-și poarte cu ei garderoba, dintr-un loc într-altul, în peregrinările lor, se generaliză rapid portul unei uniforme extrem de simple și practice – un fel de pelerină largă, distribuită gratuit, aceeași pentru bărbați și pentru femei – care, fiind confecționată dintr-un material ieftin, era aruncată de îndată ce se murdărea.

Pasul cel mai greu a fost să se renunțe la tradiția, adânc înrădăcinată, a familiei. Vreme îndelungată, familiile fură nevoite să umble mereu împreună, pentru că, odată despărțite, ar fi fost imposibil să se regăsească. Pe lângă faptul că era incomod, acest gen de perpetuă migrație făcea imposibilă desfășurarea normală a producției, a învățământului, a celorlalte activități sociale, organizate pe cu totul alte baze decât grupul familial. Sub presiunea evenimentelor, fu decretată dizolvarea familiei și obligativitatea fiecărui individ matur de a educa și hrăni copiii găsiți în încăperea în care se retrăgea pentru odihnă sau întâlniți pe stradă.

Urmarea se dovedi dramatică: nu era zi în care să nu fie descoperite câteva zeci de cadavre, ale unor inocenți, răpuși de foame. Dar familiile se destrămaseră și ar fi fost imposibil, acum, să fie reconstituite; evoluția lucrurilor se precipită, iar singura consecință a stingerii tot mai masive din viață a pruncilor fu deprinderea, dobândită treptat, de a nu mai face copii. Nu peste mult, procrearea începu să fie socotită o gravă imoralitate, iar aducerea unui urmaș pe lume – pedepsită prin lege.

Noua viață a homogenienilor declanșă efecte biologice neașteptate. Diferențele dintre sexe se șterseră treptat; nu se mai năștea nimeni, dar nici nu mai murea nimeni și, cu timpul, variațiile de vârstă dispărură și ele. În cele din urmă, când pieri orice particularitate morfologică individuală, când toți locuitorii orașului ajunseră la fel ca statură, înfățișare și alcătuire, între ei încetaseră de mult să mai existe deosebiri de gânduri și, la drept vorbind, gândirea însăși amuțise. Oameni identici se mișcau identic – ca niște mecanisme perfect sincronizate – în încăperile identice ale caselor identice, de pe străzile...

Gheorghe Săsărman

Arapabad

Și-au strunit caii, au descălecat și, întâmpinați cu temenele de slugi credincioase, s-au retras în umbra arcadelor să-și răcorească tâmplele încinse de soare. S-au lăsat îmbăiați și unși cu untdelemn parfumat, s-au ospătat, și-au desfătat auzul și privirea cu tânguiri de flaute și tamburine, cu mlădieri de brațe și de torsuri feciorelnice. Au făcut dragoste cu nevestele lor favorite, au ațipit iepurește și în zori au coborât în curțile ferite de ochii vecinilor, să mediteze în Versuri la rouă trandafirilor abia îmbobociți.

Cutreieraseră Pământul în lung și-n lat, cunoscuseră toate credințele și toate urbele lumii. Ulițele strâmbe, zidurile oarbe, minaretele deșirate ale orașului lor nu-i mai mulțumeau. Nici locul unde fusese ridicat nu le mai părea potrivit. Cât despre lâncezeala de dincolo de porțile ferecate, după care tânjiseră în pribegie, acum îi dezgusta profund. S-au întâlnit deci în curtea moscheii și, în timp ce-și spălau picioarele în apa purificatoare, au hotărât să ardă Coranul, să pună foc orașului și să construiască altul, lipsit de istorie și fără asemuire. În aceeași zi, și-au încărcat avutul și haremul pe cămile, au dărâmat toate zidurile și le-au lăsat pradă flăcărilor. Au încălecat pe caii lor iuți și, urmați de greoiul miriapod al caravanei, au pornit să caute locul cel mai potrivit pentru întemeierea nemaipomenitei citadele.

Au rătăcit mult, fără să se decidă asupra unei alegeri, găsind de fiecare dată motive de nemulțumire. Cu timpul, în sufletul lor a început să se strecoare îndoiala. Vor fi oare în stare să înfăptuiască ceea ce-și propuseseră? Nu cumva – chiar dacă vor afla locul nimerit – rezultatul construcției va dovedi fortuite asemănări cu orașul distrus, ori cu altele? Unii regretau să nu chibzuiseră mai mult înainte de a lua drumul pustiului și provocau gâlcevi interminabile și vane. Până și cei mai consecvenți se întrebau uneori dacă urmașii vor accepta viața într-un oraș fără trecut, ori dacă nu cumva, urmându-le exemplul, aceștia vor incendia noua așezare și vor pomi să întemeieze alta. Teribila presimțire a unei asemenea fatalități paraliză curând orice inițiativă.

De atunci, ereticul popor se târăște fără țintă prin nisipuri; din când în când, ca pentru a le reaminti blestemul, la orizont li se arată fantasma ademenitoare a citadelei celei neîncepute. Și, pentru câteva clipe, oamenii sunt cuprinși de o frenetică și mincinoasă fericire.

Gheorghe Săsărman

Moebia sau Orașul interzis

Citise în Memoriile lui Marco Polo că renumita capitală era alcătuită din mai multe incinte concentrice, comunicând prin porți monumentele cu streșini suprapuse, ca ale pagodelor. Prima incintă înconjura Orașul exterior. Urma Orașul mongol, sau mijlociu, și Orașul interior, supranumit Orașul imperial, în fine, în mijlocul acestuia se afla Orașul interzis, Orașul sacru, unde nici un european nu pătrunsese încă. Călăuza îi atrăsese atenția asupra zădărniciei încercării sale, dar nu avea de gând să renunțe. Va fi primul străin care va vizita Orașul sacru!

– Prea bine, îi spuse atunci călăuza. Urmează-mă!

Străbătură prima incintă fără prea multe complicații. Străzile erau drepte, iar casele, din câte își putea da el seama, reproduceau la o scară redusă planul orașului, cu zidurile lui concentrice. Trecătorii, care semănau între ei atât de mult încât numai după veșminte îi putea deosebi, își vedeau de treburile lor, fără a-i arăta că l-ar băga în seamă. La următoarea poartă i se ceru să prezinte scrisorile de acreditare. Orașul mongol nu părea să difere mult de cel exterior, atâta doar că locuitorii lui se dovedeau încă și mai indiferenți la trecerea străinului. Intrarea în Orașul imperial, cu palatele și grădinile sale, îi fu admisă numai după o lungă așteptare. I se făcea însă cunoscut, cu acest prilej, că însuși Marele Han îl va primi la reședința sa.

Marele Han îl primi zâmbitor, cu un ceremonial demn de trimisul unei mari puteri. Fu servit un prânz întocmit dintr-o duzină de feluri de bucate, gătite după rețetele celor mai rafinați gastronomi ai imperiului, intercalate cu tot atâtea sorturi de ceai. Urmă un spectacol de pantomimă, cu actori costumați și mascați într-o manieră grotescă, apoi își făcură apariția dansatoarele care, în sunetele unei melodii stranii, executară un dans plin de grație. Străinul socoti momentul potrivit pentru a-și expune cererea.

– Desigur, desigur, încuviință Marele Han, urmărind cu imperturbabilul său zâmbet mișcările hipnotizante ale dansatoarelor. Oaspetele nostru nu va găsi supărător faptul că, în drum spre Orașul sacru, va mai avea de trecut prin câteva porți...

– O, nicidecum, am și început să mă obișnuiesc.

– Era de așteptat, continuă să zâmbească Marele Han. Oaspetele nostru nu ne va lua în nume de rău faptul că, dată fiind cerința ca numai celor aleși – lăudat fie numele Domnului! – să li se îngăduie accesul în Orașul sacru, la fiecare poartă i se va pune câte o întrebare.

– Pare un lucru de înțeles.

– Și nici nu va socoti nedrept să-și ofere capul chezășie pentru răspunsurile pe care le va da, conchise Marele Han.

Străinul tăcu. Gâtul îi înțepenise într-un fior de gheață.

– Oaspetele nostru se poate răzgândi încă, îl privi, zâmbitor, cel în puterea căruia se afla.

– Accept orice condiții, zise străinul, stăpânindu-și teama.

Marele Han lovi ușor cu un ciocănel într-un gong de aramă. Îndată se arătară doi oșteni înarmați, care îl însoțiră pe oaspete spre șirul de porți pe unde i se spusese că va trebui să treacă. Încadrat de o adevărată escortă, ajunse în fața porții de la rare avea să înceapă cumplita încercare. Clădită din marmură albă, între ziduri de cărămizi smălțuite, era încununată de un triplu acoperiș, cu muchii răsfrânte. De sub olanele aurite, lucind orbitor în soare, își scoteau capetele căpriorii, din lemn de pin acoperit cu un lac roșu. Cele două canaturi, închise, ale porții, erau turnate din bronz. În fața lor, așezat pe rogojină, înveșmântat în alb, un bătrân cărunt, cu barba rară, îl aștepta surâzător. Chipul lui semăna uimitor cu acela al Marelui Han, al oștenilor al călăuzei și al tuturor bărbaților întâlniți în această țară, dar străinul, chinuit de gândul nerostitei întrebări la care avea să răspundă, încetă să se mai mire.

– Câte porți te despart de orașul sacru? grăi bătrânul.

Oștenii își cumpăniră săbiile, gata să și le tragă din teci.

– Dacă aș răspunde, chibzui cu voce tare străinul, mi-ar rămâne, desigur, cu una mai puțin!

Canaturile de bronz se rotiră fără zgomot: ghicise! Escorta îl urmă, printre ziduri de-a lungul cărora se desfășurau, în reliefuri joase, scene cu dragoni înaripați. Culorile vii ale cărămizilor smălțuite îi plăcură. Zidurile erau înalte, urmau un contur sinuos și, din loc în loc, erau încununate cu turnuri identice. După o oră de drum, interesul pentru dragoni și culorile smalțului îi pieri cu desăvârșire, producându-i o senzație de secătuitoare monotonie. Când ajunse din nou în fața unei, porți cu olane aurite, vegheate de un bătrân cu barba rară, se păru firesc să constate că este întâmpinat cu același surâs enigmatic și de aceleași canaturi de bronz. De data aceasta însă, hainele înțeleptului erau de culoarea purpurei. Dacă n-ar fi fost acest amănunt și drumul chinuitor pe care îl străbătuse ar fi putut să jure că se mai afla încă în fața primei încercări.

– Ce te aduce la mine? întrebă înțeleptul.

Oștenii se mișcară grabnic și se auzi sunetul lamelor de oțel lunecând pe arama tecilor.

– Bunăvoința Marelui Han mă aduce, răspunse străinul.

Din nou se clintiră canaturile de bronz și din nou se pomeni călcând cu teamă printre ziduri smălțuite. Se văzu pentru a treia și pentru a patra oară în fața unei porți și de fiecare dată găsi răspunsul cel mai potrivit la vorbele iscoditoare ale înțeleptului cu barba rară. Și tot așa, până la zece. Și când, după un drum istovitor, adus încă o dată în fața porții de către vajnicii oșteni cu săbiile pregătite, un bătrân în straie negre îi puse cuvenita întrebare, străinul se zăpăci într-atât, încât nu înțelese nimic. Oștenii traseră săbiile.

– Prin câte porți ai trecut? repetă surâzător bătrânul.

Săbiile se ridicau încet, sclipindu-și tăișurile.

– Prin zece porți am trecut, vorbi repede străinul. Canaturile de bronz rămaseră neclintite. Brațele înarmate ale oștenilor erau înălțate mult deasupra capetelor. Străinul se întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să numere și cele trei porți pe care le străbătuse înainte de a ajunge la Marele Han.

– Treisprezece! gemu el, rugător.

Înțeleptul surâdea, mângâindu-și barba rară. Și, în vreme ce oțelul zvâcnea, fulgerând, zise:

– De zece ori ai trecut, e drept, dar prin una și aceeași poartă...

Apoi ridică de pe lespezi căpățâna șiroind de sânge și o azvârli peste grămada de tigve pe care străinul n-o observase.

Gheorghe Săsărman

Isopolis

Imaginați-vă un caroiaj alcătuit din două familii de drepte paralele echidistante, perpendiculare între ele, care ar desena pe un plan un câmp uniform de pătrate egale, ca o coală de hârtie milimetrică. Imaginați-vă acum că această hârtie milimetrică, mărită de câteva mii de ori, nu este altceva decât o platformă de piatră și că în fiecare dintre nodurile nevăzutei rețele se ridică, zveltă, câte o coloană pe a cărei abacă sunt sprijinite capetele a patru grinzi de lemn, așezate după liniile caroiajului. Pe grinzile principale se reazemă panourile pătrate casetate ale tavanului, iar fiecare casetă e acoperită cu o placă translucidă de alabastru. Șirul uniform al coloanelor continuă cât vezi cu ochii, în ambele direcții; filtrată prin tavan, lumina difuză nu lasă umbre. Așa arăta orașul Isopolis, înainte de a fi fost incendiat din ordinul lui Alexandru Macedon. Spun gurile rele că, după o orgie cumplită, în evidentă stare de ebrietate, nevârstnicul cuceritor al lumii ar fi pus focul cu mâna lui. Pentru a înțelege însă că ordinul a fost pronunțat de o minte lucidă și încă după o matură chibzuință, cititorii sunt rugați să poposească în acest oraș pe vremea când Marele Alexandru nu trecuse încă Helespontul.

Pe atunci Isopolis avea o asemenea întindere, încât locuitorii nu-i cunoșteau hotarele și nici unul dintre ei nu-și amintea să-l fi văzut vreodată din exterior. Omogenitatea alcătuirii, identitatea perfectă a careurilor din care se compunea orașul, absența centrului și a marginilor, a unui loc privilegiat și a oricărui sistem preferențial de referință aveau profunde urmări asupra vieții derulate sub tavanul de alabastru. Aparent, oamenii semănau foarte puțin intre ei, dar la o examinare mai atentă se putea constata că, ori cât ar fi fost de mari deosebirile – care țineau de înfățișarea lor exterioară, de coafură și modă vestimentară, de machiaj și vorbire – ele erau rezultatul unei premeditări constante și urmăreau să contracareze monotonia cadrului arhitectonic. Împestrițarea aceasta căutată era la fel de obsedantă și de obositoare cum ar fi fost uniformitatea și, dincolo de orice deosebiri, purtarea locuitorilor, mentalitatea Ier se dovedeau surprinzător de asemănătoare. Toți cetățenii (oare, evident, erau egali între ei, indiferent de vârstă și sex. iar alte considerente de diferențiere socială nu păreau să existe) se îndeletniceau cu operația obositoare și de la început sortită eșecului a găsirii și luării în stăpânire – ca primă treaptă ie distincție – a unui loc privilegiat. Oamenii se mișcau haotic, care încotro, fără încetare, omogenizând spațiul și din punctul de vedere al ocupării lui. Dacă undeva se forma, pentru câteva clipe, un gol sau, dimpotrivă, un nucleu foarte dens, care ar fi putut servi pentru orientare, mișcarea mulțimii le făcea să dispară imediat.

Uneori, foarte rar, câte un om se oprea, poate ostenit de atâta rătăcire, ori poate intuind că în acel univers brownian, nemișcarea reprezenta singura posibilitate de a ieși din comun. Dar intuiția nu trecea poarta rațiunii. Pentru un timp, acel individ se constituia în centru absolut al orașului, în punct zero al unicului sistem de coordonate stabil. El devenea rege, germen al sfârșitului propriului său regat. Din fericire, nici el, nici cei care îl înconjurau nu-și dădeau seama de aceste lucruri și pericolul era învins prin ignorare. Curând, insul se reintegra goanei fără de țel. De altfel, chiar dacă am presupune că soluția ar fi fost realizată, ea s-ar fi anulat, în mod paradoxal, de-a sine. Într-adevăr, când vecinii ar fi recunoscut singularitatea celui-care-stă – recunoaștere necesară, altminteri monarhul neavând decât existență iluzorie – ei s-ar fi oprit și, din aproape în aproape, repausul generalizat și-ar ti pierdut singularitatea.

Isopolis nu putea admite unicitatea.

Alexandru era expresia însăși a unicității.

Adevărate cauză a incendiului se află în această contradicție de neîmpăcat.

Sorin Liviu Sighișanu

Întoarcerea lui Robinson

După ce fu anunțat că mai avea doar 48 de ore până la plecare, bătrânul căzu pradă unei agitații neobișnuite. Uitase că se împlineau treizeci de ani de serviciu pe această stație din apropierea lui Mercur iar gândul că într-o bună zi se va întoarce definitiv pe Pământ i se ascunsese într-un ungher obscur al sufletului. Se obișnuise cu viața monotonă și singuratică pe care o ducea de atâta amar de vreme. Trimitea rapoartele cu regularitate, adăugind la sfârșit invariabila observație „activitate normală”. Își dăduse seama de anonimatul său, de faptul că treaba pe care o făcea devenise, pe măsură ce timpul trecea, tot mai puțin utilă. Schimburile de informații se realizau automat între calculatoarele diverselor stații presărate prin cosmos. Rapoartele sale nu conțineau prea multe în plus, totuși cei de la Centru se arătau satisfăcuți de activitatea pe care o presta el acolo.

Se numea Robinson. Cineva îi zisese Pustnicul și porecla se răspândise. Nu se supărase, ba chiar fusese de acord, gândind că noul nume corespunde perfect firii sale și pustietății în care trăiește. Ca să nu se plictisească citea, asculta muzică, privea programele înregistrate la televizor, juca șah cu robotul său, compunea careuri de cuvinte încrucișate. Timp liber avea berechet, nu putea să se plângă. Piloții stelari ale căror rute treceau prin apropiere aveau grijă să-i aducă noutăți. Astfel trecuseră aproape treizeci de ani. Mai rămăseseră doar două zile ca suma să fie rotundă.

Anunțat că va pleca, își zise că pe Pământ va duce tot o viață retrasă, pentru că nu va mai fi în stare să se acomodeze cu ritmul trepidant al civilizației, după atâta vreme petrecută în liniște și în singurătate.

„Oare cine o să vină în locul meu?” se întreba el. „Ar fi păcat să sosească un tânăr. Înainte, demult, șederea asta mai avea un rost, dar acum automatele fac treabă mai bine decât omul. Mai bine să se ducă în altă parte, să se facă pilot, dacă îi place spațiul, da, orice altceva ar fi mult mai bine... Cu siguranță că un puști vor trimite. Un om în vârstă are niște rădăcini de care nu se poate desprinde atât de ușor ca să se claustreze pe o astfel de stație”.

„Bătrâne, la întoarcere vei fi primit cu onoruri speciale” îl anunțase Victor. „Ești singurul care a împlinit treizeci de ani de serviciu în postul acesta. Lumea te va sărbători..

Îl va sărbători, dar după aceea?... Ce se va întâmplă?... Se va retrage undeva pe o insuliță din Pacific, una mai puțin populată, și o să-și cultive grădina după sfatul lui Voltaire. Soare, flori, apă limpede și caldă, poate se va împrieteni și cu niște copii, cărora să le povestească aventurile sale imaginare, da... iată un viitor frumos. Încă cincisprezece, douăzeci de ani de-ar mai trăi și totul ar fi mai mult decât minunat.

Reporterii... Ce-o să le spună reporterilor când îl vor întreba de ce a rămas atâta timp aici, fără să ceară schimbarea, deși ar fi avut tot dreptul?... Le va spune că s-a simțit util în acest k»c pe care viața i l-a rezervat, iar dacă a rămas înseamnă că așa trebuia să se întâmple. Îi pare bine că și-a făcut datoria, îi Va anunța apoi că nu-i plac interviurile. În felul acesta va scăpa și de alte întrebări mai indiscrete ca, de pildă: De ce nu și-a întemeiat o familie? sau Ce-i place mai mult pe Pământ?...

„Chiar așa, ce-mi place mai mult pe Pământ?” se interogă bătrânul. Își aminti atunci de copilărie, de nopțile când stătea tolănit în iarbă ascultând țârâitul greierilor și privind ca hipnotizat Luna. Curios! Pe Pământ îi place să privească Luna. Sentimentul nostalgic pe care i-l dădea vederea ei îl încercase de mai multe ori, amplificat, mai ales de când lucra pe stație, în perioadele când își petrecea concediul pe Pământ.

Când astronava se apropie, Robinson era pregătit. Verificase încă o dată cu minuțiozitate întreaga aparatură, apoi declarându-se mulțumit își strânsese lucrurile și îmbrăcase costumul de zbor. Aprinsese reflectoarele să lumineze „a giorno” platforma de debarcare. Stătea drept în mijlocul ei, impozant, gândindu-se că, fără îndoială, avea să facă impresie bună noului venit.

Trapa astronavei se deschise și, pe rând, utilizând propulsoarele, doi roboți se lansară spre platformă oprindu-se apoi în fața lui. Îi făcuseră o impresie neplăcută. Erau hidoși, semănau ca niște crabi imenși având numeroase brațe articulate. Unul din ei purta o sferă în care se păstrau intacte câteva flori.

„Cine naiba a avut ideea asta stupidă? Ăștia sunt monteuri; cu ce scop i-or fi trimis aici?”

– Dați raportul, ce mai așteptați!? se răsti bătrânul la ei.

– Suntem LM-514 și LM-515. Am fost trimiși pentru o demontare parțială a stației. Centrul de coordonare solar vă exprimă mulțumiri pentru modul exemplar în care v-ați îndeplinit munca, zise robotul cu o voce metalică, sacadată, întinzând sfera cu florile.

Bătrânul făcu un gest de refuz.

– N-a venit nici un om cu voi?

– Centrul consideră că nu mai e necesară prezența unui om aici. Vă roagă să plecați de urgență și să transmiteți ora exactă a sosirii.

– Îhâm, va să zică așa stau lucrurile! Nu m-aș fi așteptat... mormăi Robinson mai mult pentru sine.

Se aplecă să-și ridice bagajele. Unul din roboți se repezi să-l ajute.

– Nu-i nevoie, mai am încă destulă putere să le car singur, refuză bătrânul îndreptându-se hotărât spre nava cu care urma să plece.

Era nemulțumit. Își pregătise un mic discurs, câteva sfaturi ce i-ar fi prins bine noului venit, fraze de îmbărbătare, cuvinte frumoase la despărțire. Dar așa, de cine să se despartă? Surpriza îl consternase, îl pusese în încurcătură. „Ar fi ridicol să-mi iau rămas bun de la niște roboți!” conchise el intrând în astronavă și închise trapa fără să se mai uite în urmă.

Ajunse în cabina de comandă. La început se gândi că ar fi bine să dea coordonatele de zbor pilotului automat, ca să scape de griji, dar ceva din vechea mândrie îl făcu să hotărască contrariul. „Poate e ultima dată când mai pun piciorul într-o navă. Am să conduc eu însumi”.

Execută manevrele cu dibăcie, se desprinse de platformă și pomi la drum uitând de insatisfacția pe care i-o produsese despărțirea de stație. Astronava se înscrise pe ruta optimă. În curând avea să întâlnească Pământul și, odată cu el, sfârșitul singurătății.

Își aminti că i se ceruse ora exactă a aterizării. Programă calculatorul cu datele necesare. Răspunsul îl nemulțumi. „Hm! 17:31... Lume multă, agitație... Exact ce nu-mi trebuie”. Reflectă câteva minute, apoi decise să cheme Centrul.

– Aici pustnicul de pe Mercur-2. Aș vrea să vorbesc cu Victor, dispecerul principal.

Fata care îi răspunse râse când îi auzi numele.

– Vă știu, zise ea, Victor nu-i de servici, dar vă fac legătura cu el acasă. Aici toată lumea vă așteaptă. În cinstea dumneavoastră vom bea șampanie veche de o sută de ani.

– Să știi că numai asta mai lipsea, bombăni bătrânul. Uite ce-i, Victor, dacă ai de gând să-mi faci o primire cu mare pompă să știi că am să vă joc o festă! anunță el fără nici o altă introducere când Victor răspunse apelului.

– Bătrâne, ești o pasăre rară, n-ai ce face! Te vom primi cum se cuvine.

– Atunci mă voi întoarce de unde am plecat.

– He, he! Mă tem că nu mai ai unde. La ora asta, fostul tău loc de exil nu mai există.

– Parcă era vorba numai de o demontare parțială...

– Le-am spus roboților să te menajeze. Mă gândeam să nu te întristezi. Ți-au plăcut florile?

– Ce idee și pe tine să le trimiți cu monștrii ăia! Era să fac infarct când i-am văzut.

Victor izbucni în râs.

– Ești de modă veche, bătrâne. Nici mie nu-mi plac, dar asta nu contează. Sunt foarte buni, chiar așa hidoși cum arată. Mai bine spune-mi când sosești ca să-ți programez aterizarea pe cosmodromul principal.

După ce comunică ora sosirii, Robinson încredință comenzile pilotului automat, apoi se întinse alene în fotoliu. Începea să-și piardă din încăpățânare și ideea că atâta lume îi va acorda atenție îl făcu să se simtă bine dispus. Modifică forma fotoliului până obținu o poziție foarte comodă și încercă să doarmă...

Clădirea cu treisprezece etaje a Centrului de coordonare solar domina celelalte construcții din imediata apropiere a cosmodromului principal. La etajele patru și cinci, de obicei, oamenii circulau în tăcere printre grupurile calculatoarelor care bâzâiau uniform în regim de lucru, înghițind și restituind eu viteză informații culese din Univers. De această dată însă, agitația pusese stăpânire pe întreaga clădire odată cu S.O.S.-ul lansat de pe laboratorul orbital Marte-4. Operatorii torturau ordinatoarele pentru a afla cea mai optimă soluție de salvare a celor douăzeci de oameni aflați în pericol de moarte. Un meteorit de mari dimensiuni, a că iui traiectorie fusese calculată cu precizie, urma să ciocnească laboratorul lipsit de orice posibilitate de a se apăra.

– Ah, intervenție imposibilă! scrâșni din dinți directorul de zbor urmărind pe un monitor evoluția informațiilor și răspunsurile negative ale calculatoarelor. La tâmple îi apăruseră broboane de sudoare. Nici nu știu cum să le comunicăm, adăugă el.

– Dacă am avea timp, dacă am avea timp... repeta Victor.

– Calculatorul cere date despre stocul de oxigen îmbuteliat al celor de pe Marte-4, interveni Marcel, unul dintre operatori.

– Mă tem că n-au prea mult. Nimeni n-ar fi anticipat un asemenea concurs de împrejurări nefaste. Generatorul laboratorului nu dispune de instalație de îmbuteliere. Să luăm legătura cu ei...

– Ne asigură opt ore de viață în exterior, veni răspunsul. Vocea celui care transmisese părea strangulată de emoție.

– Îmi închipui prin ce momente trec acolo sus. Cred că și-au dat seama că situația e foarte gravă din moment ce întârziem să-i anunțăm ce măsuri vom lua.

– Calculatorul indică lansarea lor în spațiu cu propulsoarele individuale și depărtarea de stație până la o distanță nepericuloasă de zona coliziunii. E necesar să zboare în grup, legați unul de altul și să ia cu ei o radiobaliză care să le semnalizeze poziția, anunță Marcel. Avea o figură calmă, chiar plictisită.

– Mă scoți din sărite când îți văd mutra atât de impasibilă! îi spuse Victor.

Marcel făcu ochii mari și se înroși.

– Noi n-avem voie să ne emoționăm. Așa am fost progra... vreau să zic... antrenați, se dezvinovăți el.

– Cu atât mai mult! De ce-mi spui toate astea? Cum poți să uiți două elemente esențiale: că n-avem nici o navă prin apropiere, iar oxigenul nu le ajunge până la intervenția noastră?!... se răsti Victor furios. Suntem într-o situație fără ieșire. Informează complet calculatorul!

– Ar mai fi o soluție, zise Marcel, dar nu cunosc unele detalii pentru a-mi da seama cât e de oportună.

– Dă-i drumul, ce mai aștepți? exclamă directorul nerăbdător.

– Ora plecării, traiectoria și viteza cu oare navighează Pustnicul.

– Asta e! izbucni Victor. Cum de nu ne-am gândit până acum?

– Apăsă câteva taste de pe pupitrul din fața sa. Pe un ecran apărură trei șiruri de cifre urmate de indicativele stațiilor care confirmau că nava lui Robinson intrase în zona lor de urmărire.

– Poftim, ai acum toate datele, du-te și verifică cât timp îi trebuie pentru a ajunge meteoritul.

– Ar fi minunat dacă ar putea rezolva situația. Îți închipui ce ar însemna asta: după treizeci de ani de rutină plictisitoare, munca lui ia sfârșit încununată cu un succes de asemenea proporții... În locul lui nu știu dacă aș fi fost în stare să rezist atâta timp, spuse directorul.

– Pe vremuri am avut cu el o discuție foarte interesantă despre eroism. Felul cum îl înțelegea diferă de ceea ce este acceptat în mod curent. Zicea că fiecare are înscrisă în codul său genetic nevoia de eroism. După el, eroismul ar fi de două feluri: subiectiv, adică apare doar pentru șinele individului ca o condiție a justificării existenței sale, și obiectiv, considerat în lumina unui act prin care individul se distinge din masa comunității, eroismul obiectiv producând eroi arhetipali. De realizarea uneia dintre aceste două categorii de eroism depinde echilibrul interior al omului. Robinson credea că mai importantă ar fi realizarea eroismului subiectiv.

– Interesantă, într-adevăr, această concepție a lui, dar nu prea văd legătura cu discuția noastră anterioară, spuse directorul.

– Nu-i greu de ghicit: Robinson considera că eroismul lui subiectiv se realizează îndeplinindu-și cu totală dăruire munca sa pe stație, indiferent de condițiile de lucru.

– Mda, ai dreptate, și a făcut-o ca nimeni altul, zise directorul gânditor și tresări când radioul-brățară începu să emită semnalul de apel.

– Presa cere informații despre situația celor de pe stație, se auzi glasul plăcut al unei fete.

– Asta-i culmea! Cine dracu a răsuflat știrea? Nu ne ajunge cât ne batem capul, trebuia să fim pisați și de reporteri! N-avem de făcut nici un comentariu deocamdată. Ține minte: nu vreau să fiu deranjat, oricine m-ar chema! Să fim bine înțeleși, te rog foarte mult!

Marcel se apropie cu pași repezi. De această diată fața lui își pierduse imobilitatea, iar în ochi i se citea o bucurie nereținută.

– Răspuns pozitiv. Pustnicul poate ajunge meteoritul înainte de a intra în zona unde sfărâmăturile ar primejdui stația.

– Bravo, băiete! Scuză-mă că te-am bruscat, zise Victor, apoi se întoarse către directorul de zbor.

– Cred că e cazul să vorbești cu reporterii. Acum nu mai avem probleme.

– Uf! N-am mai trecut de mult prin asemenea emoții. Mă duc să le dau rechinilor știri proaspete. Ia legătura cu el și spune-i că o să-i înălțăm o statuia dacă ne scapă de necazuri...

După ce Victor îi comunică traiectoria meteoritului, bătrânul reflectă rapid câteva clipe. „Oare ei nu știu că nava mea?... Nu, asta e situația. Dacă au apelat la mine înseamnă că nu mai există altă soluție... Și totuși aș putea să-i refuz. Aș avea dreptul să-i refuz...”.

– E în regulă, Victor, zise el stăpânindu-și cu greu tremurul glasului. Misiunea va fi executată. Terminat.

În sala de control a zborurilor era liniște. Personalul urmărea pe ecrane apropierea dintre nava Pustnicului și meteorit. Inimile băteau mai regulat. Fiecare se calma cu ideea că totul e în ordine și nimic nu se mai poate întâmpla dincolo de cele prevăzute, încât viețile celor de pe laboratorul orbital să fie puse în pericol. În scurt timp, Robinson va lansa rachetele ce vor transforma imensul bolovan cosmic într-un nor de praf inofensiv.

Schimbând traiectoria în urmărirea meteoritului, bătrânul preluă din nou comenzile navei. Acest lucru îl făcea să se concentreze, dar, ca niciodată, gândurile nu-l lăsau în pace. Îi era dor de Pământ. Ar fi vrut să se tăvălească prin iarbă, să-i simtă mirosul și să mestece un fir dulceag-acrișor, apoi să se întindă pe spate și să rămână așa așteptând întunericul și țârâitul greierilor, foșnetul păsărilor în culcușuri. Îi era dor de Lună. Iubea stelele, dar pentru Lună avea o adevărată slăbiciune. De fiecare diată când se afla pe Pământ privea Luna cu nesaț. Îl făcea să se simtă trist, aproape că suferea, însă simțea nevoia să o vadă acolo sas împânzind locurile cu nostalgie. Atunci totul părea de basm. În această solitudine își dorea întotdeauna pe cineva alături pentru a privi Luna cum o privea el, pentru a împărți Luna cu el. Își zicea că nimic n-ar fi mai frumos decât o femeie, s-o iubească, o femeie cu care să întemeieze un cămin, o femeie tandră, care să-i facă doi, trei, patru puști guralivi, să-i umple sufletul de bucurie, o femeie alături de care să fi îmbătrânit frumos privindu-și copiii cum cresc... Amintindu-și de aceste imagini atât de dragi și de vechea dorință nerealizată, bătrânul își simți ochii umezi.

Semnalul sonor îl sustrase din reverie. Pe ecranul radiolocatorului își făcu apariția un punct luminos. Mări viteza, apropiindu-se până când începu să distingă prin hubloul frontal masa cenușie a meteoritului. Se simțea calm, hiperlucid. Sesiză că, paradoxal, așteaptă aproape cu satisfacție clipele următoare. Verifică încă o dată traiectoria și, liniștit, împinse până la refuz manșa care comanda forța de lucru a motoarelor...

– Gata, a intrat în zona video triangulară, anunță unul din operatori făcând legătura cu marele ecran ce acoperea aproape întreg peretele drept al sălii de control. Toată lumea se ridicase în picioare urmărind imaginile color tridimensionale ale navei lui Robinson și ale meteoritului.

– Traiectorie corectă, anunță șeful echipei de coordonare.

– Viteza crește, nu înțeleg... mormăi Victor privind succesiunea rapidă a cifrelor de pe monitorul din fața sa.

– Ce se întâmplă acolo sus? strigă directorul de zbor. Se apropie prea mult, e periculos, trebuie să luăm legătura cu el.

Apelurile sale rămaseră fără răspuns. Brusc, Victor fu șocat de indicativul înscris pe carcasa navei lui Robinson. C-l37. C însemna cargou. Își strânse pumnii până i se albiră degetele și se prăbuși în fotoliu înțelegând că racheta Pustnicului nu dispunea de mijloace distructive. Închise ochii, nevoind să vadă explozia care se petrecu într-o tăcere nefirească...

Sorin Liviu Sighișanu

Strada

Era o noapte răcoroasă, în consecință tânărul hotărî că n-ar fi indicat să meargă alături de fată fără să-și țină brațul petrecut după umerii ei. „Nu de alta, dar printre blocurile astea e destul curent”, zise el grijuliu și fata aprobă spunând că n-ar avea nimic împotrivă dacă el ar încălzi-o într-un fel.

Circulația se mai rărise și teii de pe margine, printr-o întâmplare fericită, miroseau chiar a tei înfloriți. Strada căpătase un aspect aproximativ romantic, așa că tânărul îi șopti fetei la ureche, ,te iubesc” și ea fu atât de fericită încât se opri din mers. Tânărul tuși semnificativ, își scoase ochelarii, îi șterse grăbit cu o bucățică de piele de căprioară, apoi îi puse la ochi. Își aminti într-o clipă discuția „ca de la bărbat la bărbat” pe care o avusese cu tatăl său. Acesta îi spusese că în tinerețea lui, în chestiuni de dragoste urmase indicațiile „secolului vitezei” și era normal ca el, fiul, să se comporte adecvat unei epoci noi, mai evoluate. „Eu pe maică-ta am cucerit-o cumpărându-i un kilogram de struguri, pe oare i-am mâncat tot eu până la urmă”, îi povestise tatăl izbucnind în râs, încântat de amintirea acelor clipe.

Așadar, tânărul puse în aplicare sfaturile părintești, o trase la pieptul său pe fată și o sărută. Ea păru atât de emoționată, încât închise ochii și se lăsă vrăjită de energia tânărului...

Urmează să testezi reacția psihică spontană a acestei colectivități. Atenție la selectarea nuanțelor și la variațiile intensității emoționale. Dacă nu întâlnești ceva convenabil iți dau permisiunea să provoci, mai ales dacă ești spre sfârșitul perioadei afectate. În eventualitatea că ți se pare interesant, poți chiar să aduci un subiect, își aminti fata că-i spusese comandantul...

Destul de rarii trecători nu se sinchiseau câtuși de puțin de o scenă obișnuită, când doi îndrăgostiți se sărută, și își vedeau de drum.

Fata deschise în sfârșit ochii și, căutând cu privirea Luna, o găsi lângă colțul unui bloc înalt de zece etaje, dar parțial acoperită de nori. Se desprinse din îmbrățișare și arătă cu mâna spre terasa blocului.

Onorabilii trecători bucureșteni nu dau importanță unor tineri care se sărută în plină stradă, dar nu pot suporta să rămână impasibili atunci când cineva, indiferent cine, se uită cu atâta insistență spre cer, așa că mai întâi se opri un domn în vârstă, cu un început ferm de obezitate, care-și dădu pălăria pe ceafă și se șterse înciudat cu batista pe frunte, urmat de o respectabilă gospodină, care făcuse piața destul de târziu (așa avea să-i spună soțului), întorcându-se acum acasă cu trei plase doldora.

Contrariat, tânărul își scoase ochelarii, frecă din nou cu îndârjire lentilele, apoi se confesă fetei:

– Nu văd prea bine la distanță, dar numai la distanță, să știi. De aproape am niște ochi de vultur...

– E cineva care vrea să se arunce jos de pe terasă, șopti fata.

Tânărul își încordă privirea și i se păru că distinge lângă balustrada terasei blocului o formă care se legăna amenințător, gata-gata să se prăbușească de la acea înălțime considerabilă.

Între timp, grupul devenise mai consistent prin venirea unei femei îmbrăcată într-un capot de mătase înflorat. Se întorcea de la o vecină dintr-un bloc alăturat, unde fusese să ceară un somnifer, deoarece avusese nefasta inspirație să bea o cafea la o oră destul de târzie. Se lipise și un ins mărunt, care purta șapcă și o jachetă albăstrie, peste care era petrecută în diagonală o centură lată și largă pentru trupul lui subțire.

Șase oameni uitându-se noaptea în sus nu-i lucru curat și e inadmisibil pentru orice trecător cumsecade și plin de bun simț să nu fie curios, rămânând indiferent la o astfel de situa-r ție. Așa că nu trecu mult și grupul ajunse să numere vreo douăzeci de persoane. Începură să se facă auzite comentarii cu voce tare, fapt care enervă pașnicii locatari ai blocului, aceștia aprinzând luminile și deschizând ferestrele cu gândul să zică ei ceva celor care au timp de discuții sub geamurile unor oameni ce-și refac forțele pentru că se duc a doua zi la servici, dar renunțară văzând atâta lume strânsă și mulți dintre ei coborâră în stradă etalându-și cu dezinvoltură pijamalele.

– Cine crezi că e?...

– E de mult acolo?...

– Păi dacă voia să se arunce...

– După părerea mea sunt ferm convins că nu este un bărbat, cel mult poate fi o femeie..

De undeva apăru un milițian. Încercă zadarnic să ordone celor adunați să circule și renunță blestemând în gând o bătătură care începuse să-l doară. Avea reumatism, i se umflau picioarele, iar cizmele mai largi pe care și le comandase nu erau încă gata.

Un tip de la etajul opt, care avea obiceiul să bea țuică pe întuneric atunci când îl sâcâia insomnia, auzind vociferări puse sticla pe pervazul ferestrei, dar aplecându-se să vadă despre ce este vorba o mișcare greșită cu cotul îl făcu s-o răstoarne, sticla spărgându-se la picioarele celor adunați. Într-o clipă misterul fu elucidat.

– E beată, dom’le, asta e, n-are de gând să se sinucidă.

– Atunci ce face acolo sus, la cucurigu?

– Eu cred că nu e o femeie, mai curând e un tânăr cu plete, unul care n-a reușit la facultate...

– Nu există, tinerii de azi nu prea se omoară cu țuică; le place mai mult coniacul sau whisky-ul. Ehei, nu mai e ca pe vremea noastră!...

Femeia care venise de la piață lăsase plasele jos. În îmbulzeală, domnul cu tendință vădită de obezitate călcă pe una din ele. Femeia începu să se vaiete:

– Vai de mine, mi-ați spart ouăle!

Domnul își privi pantoful murdar de gălbenușuri și se oferi să-i plătească paguba, dar primi un răspuns categoric:

– Lăsați, eu sunt de vină că le-am pus jos, și apoi ce mai contează acum când se poate întâmpla moarte de om. Nu-i nimica, tot s-au ieftinit.

Domnul cel gras zise mulțumesc și se trase într-o parte clătinând din cap. Fu martorul unei discuții în șoaptă.

– Ai văzut-o, n-a vrut să ia banii...

– Eu de mult o urmăresc; zvârle cu banii în dreapta și-n. stânga. La ea în casă e un lux... Ce mai, acum sunt foarte convinsă s-o reclam la „ilicit”.

– Păi bărba’su nu e?... Are și ea servici, de ce te miri?

– Ce dacă e? Un om cinstit ia banii, nu face pe cucoana. Mâine mă duc la ăia, la „ilicit”.

Dintr-o dată, cineva își dădu seama că nimeni n-a luat nici o măsură să salveze persoana de pe acoperiș.

– Am fost eu până sus, zise unul. Era să fac infarct, nu merge liftul. Chepengul e închis cu lacătul.

– Și atunci ăla sau aia cum dracu a ajuns acolo? întrebă un inteligent.

– S-o fi urcat pe fereastră și apoi pe burlan.

– Ce tâmpenie, dom’le, păi atunci se arunca pe fereastră și nu se mai ducea pe terasă dacă avea de gând să se omoare.

– Și dacă stă la etajul întâi?!

– Mda, cine știe, poate nu vrea să se omoare, dar dacă s-a îmbătat e posibil să cadă de acolo. Noi trebuie să luăm măsuri.

– Unde e cheia de la lacătul ăla?

– La administrator. E plecat de acasă.

– Hai să spargem lacătul sau să tăiem unul din belciuge.

– Fugi, dom’le, nu fii copil! Belciugele sunt din fier beton, groase ca degetul ăsta al meu, zise omul învârtindu-i celuilalt pe sub nas un deget într-adevăr gros cât un cremvurșt.

– Să se urce cineva pe scara de incendiu, propuse femeia care voia să anunțe „ilicitul”. Nu-i așa dragă? își întrebă prietena, care se feri discretă să nu-i miroasă celeilalte respirația. „De ce nu s-o fi spălând pe dinți? De-aia o s-o lase bărba’su...”, gândi ea cu ciudă.

– Vă spun eu cine e, se trezi deodată femeia în capot, e aia de la zece care face chefuri mereu și mănâncă bătaie. N-am văzut așa oameni: se îmbată, se bat, și pe urmă zici că sunt în luna de miere.

– Dacă-i așa ce face pe terasă? Ia lecții de gimnastică? Dă-te mai încolo, dragă, că nu mai văd din cauza părului tău, îi zise un tip consoartei sale.

– Să mai vină miliție, ceru femeia care avea insomnie. Ăla de colo stă ca o momâie cu mâinile-n sân. Mă duc să dau telefon...

Între timp, unul care făcuse înconjurul blocului începu să drăcuie pe arhitecții care nu prevăzuseră scară de incendiu.

– La ce trebuie, dom’le? îl întrebă un tip scobindu-se tacticos în nas.

Cel cu scara se opri din drăcuit și zise mirat:

– Păi dacă ia foc?

– Ia foc, ia foc. Un apartament. Atât. Blocurile astea sunt din beton solid, n-are ce să ardă decât în casă, pe urmă focul nu se mai întinde.

– Aiurea, solide! Am văzut eu cât e de crăpat. La un cutremur se face țăndări.

– E din tencuială, dom’le, e din tencuială, ascultă-mă pe mine că știu eu ce spun, se amestecă un tip îmbrăcat în pijama.

– Parcă eu n-am studiat problema, spuse celălalt plictisit și cu un gest de lehamite se îndepărtă.

– Eu cred că e ăla care vinde ziare. Îi place să pilească, își dădu cu părerea omul în pijama. Nu știu de ce am o presimțire...

– Nu se poate, ăla sunt eu! sări de lângă pom cel cu jachetă albăstrie și cu cureaua petrecută în diagonală peste piept.

– Uite că mai vine miliție, se auzi glasul bucuros al femeii care se întorsese de la piață.

Într-adevăr, o mașină de-a miliției și o salvare, ambele cu sirenele și girofarele în funcțiune, se opriră în fața blocului. Un ofițer urcă până la etajul zece și controlă dacă acel chepeng care corespundea cu terasa era de netrecut. Se întoarse repede la mașină și vorbi cifrat prin radio. Lumea se strânsese buluc, ocupase și trotuarul celălalt, tramvaiele opreau și oameni curioși insistau pe lângă taxatoare să deschidă ușile.

Un copil se plânse:

– Tata, vleau pipi.

– Lasă, ai răbdare că mergem acasă și faci, zise tatăl, dar copilul începu să urle privindu-și pantalonașii uzi, apoi se opri mirat că tatăl nu-i acordă nici o „atenție”.

Auzind urletul sirenei pompierilor lumea se mișcă valuri-valuri. Un ins tot în pijama, ros de nerăbdare și de curiozitate, se căznea să-și mestece vârful mustății și nu-și dădu seama că a pierdut un papuc. Plasele femeii venite de la piață se desfăcură și cumpărăturile se împrăștiară pe trotuar, dar nimeni nu le băgă în seamă.

Pompierii se încolonară perfect, apoi, la o comandă scurtă, se desfășurară pentru a acționa. Unii întindeau plasa, alții potriveau scara. Mașina fu adusă lângă peretele blocului, trecând peste straturile cu flori călcate în picioare.

– Hei, soldat, aprinde reflectorul! ordonă un căpitan roșcovan cu o voce care-i trăda patima de a cânta arii de operă în baie.

Lumina se plimbă pentru câteva secunde peste ferestrele, pline de mutre curioase, apoi se opri sus, pe cornișă. Nu se vedea nici un sinucigaș, ori măcar un bețiv.

Fata închise pentru o clipă ochii, concentrându-se.

Un ostaș începu să se cațere cu dibăcie pe scară. Se făcu, liniște. Lumea nu mai scotea nici o vorbă. Mulți aveau pulsul agitat. În sfârșit, fu atinsă marginea terasei. Soldatul se prinsei cu mâinile de balustradă și sări cu ușurință peste bara de fier. Inimile tuturor băteau cu emoție. Câțiva își ținură răsuflarea. Zeci de oameni amorțiseră cu capetele date pe spate. Soldatul! scoase lanterna și lumină terasa.

– Nu e nimeni, răcni el celor de jos.

După o clipă de derută, lumea începu să vocifereze cu aprindere. Soldatul coborî scara, pompierii strânseră plasa și plecară cu sirena urlând amarnic. Ofițerul de miliție vru să dea o amendă, dar renunță și se urcă în mașină trântind cu furie portiera. Oamenii se risipeau încetul cu încetul. Un ins în pijama își mai căuta papucul pierdut, femeia de la piață se, căznea să adune ce mai era recuperabil din cumpărăturile răspândite pe jos, cineva înjura timpul pierdut și lumea cretină care se alarmase degeaba, tatăl îi aplică câteva palme fiului cu pantalonașii uzi, iar tânărul ochelarist cuprinse fata după umeri și merseră agale și tăcuți până în mijlocul străzii unde el hotărî să o sărute.

– Ai vrea să mergi cu mine? îl întrebă ea.

– Unde? zise tânărul în șoaptă, străbătut de un fior.

Fata făcu un gest vag arătând cerul.

În urma lor, pe strada devenită subit pustie, un câine mânca felii de salam strivite în picioare...

Sorin Liviu Sighișanu

Zidul de nisip

Soarele arde nemilos. Peste tot numai soare și stânci. Nisip și vânt din senin și idiotul de Maler pe care-l car în spinare.

Aș putea să-l las aici. Nu m-ar condamna nimeni. Are piciorul fracturat. Să-l las să crape. Cine știe cât mai e până la bază, cine știe când ne vor găsi?... Dacă ne vor găsi...

Oxigenul nu ne mai ajunge decât pentru două ore. În total patru. Îl iau pe-al lui și merg mai departe. Nu poate nimeni să zică nimic. Nici n-ar ști. E rănit, n-a mai putut să reziste și a murit. Dar poate muri cineva numai din cauza unui picior fracturat? Desigur că nu. Aș fi descoperit. Asta numai în cazul în care aș face prostia să-l las la suprafață. Îl îngrop în nisip și merg mai departe. Vreau să trăiesc.

Noemi așteptă la bază. Unul din doi. Am toate șansele să rămână cu mine. Dacă moare Maler. De ce nu mori, Maler? îmi vine să întreb. Idiotul, idiotul, idiotul... Din cauza lui am ajuns în situația asta. I s-a părut că vede ceva în dosul unei stânci. Conducea șenileta. Putea să-l vadă și pe dracu, numai să fi observat că suntem pe muchia unei prăpăstii. Ne-am prăbușit.

O minune că nu ne-a prins șenileta sub ea, în cădere. Mai bine ne prindea! A explodat. Maler și-a rupt piciorul. A avut noroc că nu i s-a sfâșiat costumul de scafandru în vreun colț stâncos. De fapt, și eu am avut noroc. Ce șansă?!... Și doar i-am spus comandantului că nu vreau să plec în explorare cu Maler. „Cât timp sunteți în misiune vă ordon să uitați orice neînțelegere dintre voi!”. E un tâmpit! Cum aș putea să uit?...

Ah, ce arde soarele! Simt cum îmi plesnește capul și eu îl car în spinare pe Maler...

Ceilalți, ceilalți unde or fi? Sigur, nimeni nu s-a îngrijorat că nu mai dăm nici-un semn de viață... Maler a leșinat și mergem undeva spre sud, aiurea, undeva spre sud...

Ce cald e! În cădere s-a defectat termostatul. Curge apa de pe mine în combinezon. Oare lui Maler să-i fie tot așa de cald? De fapt, ce știe el?...

Îl car în spinare ca pe un balot. De ce nu-l las și plec? Dar poate și lui îi e cald. Trebuie să-l doară cumplit piciorul. Nu mi s-a întâmplat, dar așa bănuiesc...

Poate s-a trezit. Îl car de trei ore în spinare. Mă mir cum mai pot să rezist. Da, poate s-a trezit. E imposibil să nu se fi trezit măcar o dată. În clipele acestea, e conștient. Îl doare piciorul și fierbe. Trebuie să fie cumplit. Eu, unul, cred că n-aș fi în stare să suport, chiar așa cărat în spate...

Aproape nu mai văd. Sudoarea îmi curge în ochi și mă ustură. Se prelinge pe buze și mă ustură. Mi s-au uscat buzele. Cred că sunt crăpate. Acum simt ceva cald, mai dulce și mai sărat. Ce stupid!... Mai dulce și mai sărat... E sânge. Îmi curge din nas. Amețesc. Mă clatin. Să nu cad. O să-l doară pe Maler. Dar de ce să nu-l doară?...

Am reușit să mă las încet la pământ. Maler e lungit lângă mine. Îi apăs pe butonul emițătorului. Horcăie și el. Îi e cald. Stau întins pe spate cu ochii închiși. Soarele mă orbește. Încerc să-mi reglez respirația. Inspir încet pe nas. Parcă nu mai curge sânge. Aș vrea să scuip. Ah, ce n-aș da să-mi scot numai pentru două minute casca. Atmosfera asta ucigătoare... Ce soartă pentru noi exploratorii spațiali!... Unde mai e un loc ca pe Pământ?...

Îmi înghit saliva amestecată cu sânge. Simt cum mi se crispează stomacul, dar mă abțin. Trebuie să mă abțin. Ar însemna moarte, cea mai idioată moarte posibilă...

Caut cu buzele muștiucul rezervorului de apă. Poate mai e o picătură... E gol. De ce nu l-or fi făcut mai mare?

Maler geme. Mă întorc spre el. Stă cu ochii închiși. Pleoapele parcă îi sunt lipite de o crustă. Ciudat! Are conjunctivită purulentă. Da, parcă se plângea pe drum că-l ustură ochii. Planetă blestemată! Aici totul e dușman. Un praf atât de fin... E drept, nu trece prin filtre, dar cine știe?... E de ajuns să rămână într-o cută a costumului, să nu dispară nici după baie, apoi să-ți intre în ochi. Jumătate dintre noi au fost bolnavi. Nu mai vezi aproape din cauza puroiului ce se scurge din mucoasele inflamate...

Săracul Maler, cât trebuie să sufere!... Am a ajuns să-l compătimesc. Îl doare piciorul, îl ustură ochii și fierbe, fierbe din cauza acestei călduri infernale.

– Maler, te doare? îl întreb.

Ce stupid sunt! I-am pus cea mai stupidă întrebare. Nu răspunde. Îi apuc casca cu amândouă mâinile și-i clatin capul. Îl văd cum se chinuie să-și dezlipească pleoapele. Numai la un ochi a reușit. Are o privire sticloasă, de pește mort.

– Te doare rău, Maler?

Mi s-a părut, sau a mișcat din cap că nu?!... Ar fi culmea!

– Ți-e frică să nu mori? Ia spune, Maler, ai vrea să trăiești? Vorbește!

Pleoapa i-a căzut din nou. Din străfundul ființei mele simt cum urcă un val de mânie. Dacă aș putea, l-aș plesni peste față...

– Să nu minți, Maler, spune, vrei să trăiești sau nu? Dacă zice că nu vrea? Îl las aici și plec. El a vrut-o. Aș fi în stare, cred că aș fi în stare. Conștiința mea nu ar avea de suferit. Dar dacă ceilalți nu mă găsesc? Mor și eu.

– Lasă-mă singur, îl aud pe Maler hârâind și mi se pare că visez.

Face pe eroul... Aș vrea să-l bat, să-l pisez în bătaie. De enervare, parcă mi-a mai dispărut greutatea din picioare. Mă scol, și îl aburc din nou cu grijă, în spate. Cum să merg și repede și în așa fel să nu-l smucesc?...

Alunec peste dunele de nisip, un nisip foarte fin și strălucitor, argintiu. Dacă n-aș avea vizorul colorat, cred că aș orbi. Nicăieri n-am mai întâlnit un astfel de nisip. Parcă ar fi particule de magneziu arzând...

A început și vântul. Rafale puternice. Nu mai văd nimic în față, dar merg orbește spre sud, mereu spre sud. Peste tot pustiul de nisip. Stâncile s-au terminat.

Îmi vuiesc urechile și cineva îmi strânge capul cu un cerc de fier înroșit. Maler respiră sacadat în spatele meu. Oxigenul, o să-și consume oxigenul mai repede. Atunci degeaba îl car.

– Maler! răcnesc, Maler, trezește-te!

Îl dau jos din spinare și îl zgâlțâi. Capul i se izbește de pereții căștii.

– Lasă-mă, salvează-te, îl aud cum geme.

– Maler, băiatule, încearcă să reziști și să te ții treaz. Trebuie să respiri mai rar. N-o să-ți ajungă oxigenul în ritmul ăsta. Ai noștri sunt aproape, în curând or să dea de noi, ar fi bine să ne găsească în viață, eu așa cred, Maler, vreau să te aud și pe tine spunând da, uite am să te duc în brațe dacă nu mai poți să înduri...

Îl iau în brațe și merg spre sud. Soarele să-mi fie mereu în creștet. Planeta asta ticăloasă! Undele radio sunt perturbate. Comunicațiile se pot face numai până la o distanță de trei kilometri.

Unde sunt ai noștri? Oare au început să ne caute? Simt cum îmi amorțesc brațele. Ce s-ar fi întâmplat dacă Maler era mai greu? Poate l-aș fi lăsat să zacă și aș fi ajuns mai repede la bază...

Mi-e frică să mă uit la manometru, dar mă uit. Mai am oxigen doar pentru patruzeci și cinci de minute. Maler are și mai puțin.

Mai bine nu vedeam. Mi s-au înmuiat genunchii de frică.

– Lasă-mă, te urăsc, zice Maler, dacă eram în locul tău, te-aș fi lăsat să crăpi...

– Ești un ticălos! îi spun și îmi vine să-l bușesc de pământ, dar îl las încet jos și plec mai departe. Scrâșnesc din dinți și nu vreau să întorc capul, dar nu rezist. Maler și-a dus mâna spre șold, acolo unde atârnă tocul pistolului laser. Numai de ar rezista capsa!

Mă reped spre el. A reușit să-l scoată, dar sunt la un metru distanță și îl lovesc puternic cu bocancul peste mână. Pistolul îi zboară dintre degete. Mă prăbușesc lângă Maler și mă gândesc că poate i-am rupt un deget. Îmi pare rău.

– Ești un laș și un ticălos, Maler, și nu-mi pasă de tine, dar tot n-o să te las, chiar dacă o să crăpi de necaz.

Horcăie, și ca să nu-l mai aud îmi întrerup recepția radio, îl iau în spate și, chiar dacă îl smucesc, îl privește; așa pot să merg mai repede.

Mă ustură pielea, cred că am bășici pe tot corpul, gâtul mi-a înțepenit de încordare și aproape că nu mai pot ține ochii deschiși, dar trebuie, nu cumva să fac un pas greșit, gâtul îmi arde, iar buzele-mi sunt numai o rană.

Aș vrea ca Maler să mă audă, să-i spun cum am cunoscut-o pe Noemi, cât o iubesc și cât e el de ticălos.

Deschid contactul radio și îl aud cum se sufocă. Mă uit la manometru: nu mai are aer în rezervor și atunci îl las jos, strâng cât pot de capătul unuia dintre cele două furtunuri ale mele, îl deșurubez și i-l montez lui Maler. Acum avem amândoi oxigen, doar numai pentru zece minute, chiar și mai puțin. O să murim amândoi. Eu aș fi avut douăzeci de minute de viață. Dar ce mai contează acum?...

Respiră din nou, ceva mai regulat, îl apuc de brațe și mă încovoi sub el. Ce greu s-a făcut!

Să merg, să merg, să merg, să merg...

După o dună parcă începe să se zărească vârful ascuțit al unei sulițe îndreptate spre cer.

– Acolo e Pământul. Maler, întotdeauna acolo e Pământul, unde o suliță e îndreptată spre cer. Se mai zărește și ceva negru, care parcă se mișcă repede și se îndreaptă Spre noi.

Aș vrea să-l îmbrățișez pe Maler și să-l sărut, dar mi s-au muiat picioarele și cu ultimele puteri îl așez încet pe nisip, apoi mă întind lângă el și regret că avem căști și nu pot să-l sărut pe bietul Maler, în sfârșit, după atâta ore de chin.

Încep să mă sufoc și în fața ochilor închiși văd miliarde de stele...

Marius Stătescu

Splendoarea unei mii de ani lumină

Marea pulsa aruncând pe nisipul fin valuri spumoase ce se destrămau vuind. Stelele sclipeau ademenitoare prin ceea ce însemna depărtarea unde pulsau și ele la rândul lor. Privirile se lăsau furate de reflectarea neliniștită a materiei lichide și aproape vie.

Astfel gândeam în mijlocul tăcerii ce se lăsase pe terasa vilei Bertescu. Există oameni a căror amintire măsluiește timpul: sunt un îndemn discret de a-ți urmări idealurile. Când împreună cu cei din generația ta, te afli în casa unui astfel de om – cu premeditare – având în față prima mare încercare a vieții, numele lui, adesea rostit cu indiferență, devine agresiv, capătă conținut și întrebarea se naște firesc, precum la descoperirea unei imagini ce înfățișează chipul unei legende, chip până atunci necunoscut.

Deci: terminasem Școala de Piloți ai Flotei Solare; priveam optimist spre necunoscutele galaxiei; și totuși înainte de plecare dorisem cu toții să petrecem o noapte la vila lui Horian Bertescu. Am ascultat astfel de fraze:

„Există poeți ce rămân pentru eternitate. Totuși când acest lucru se întâmplă cu opere mici ca volum, totul capătă o caracteristică de legendă. Studiul implică atunci investigații pline de precauție”.

„Contează doar faptul că rămâne, venea o replică. Studiile nu vin decât să ridice templele”.

„Poemul Splendoarea unei mii de ani lumină, se continua, face parte din categoria de care am vorbit. Horian Bertescu nu a mai scris nimic altceva”.

„A fost un erou al Flotei Solare. Și eroii predispun la meditație...”.

De aceea când s-a lăsat tăcerea – întâlniri de acest gen te împacă fără regrete cu cei din jur – nu mi-am descoperit nici un îndemn de a coborî treptele terasei, ce duc pe plaje, și să privesc înapoi cu o detașare ipocrită.

A fost momentul când am reușit să ne acomodăm cu amintirea lui Horian Bertescu. Se născuse într-o stațiune montană, în Carpații Orientali. În curiozitatea lui de copil a căutat mai mult natura decât subtilele tehnici de dirijare a materiei și energiei – gândesc jucării docile pentru el. Orice început are o fascinație a lui, ce dincolo de greutăți și neșanse promite lucruri minunate. Văzând zilnic în jurul său pe cei ce se numeau stăpânii spațiului – mulți din piloții Flotei, abia închegată pe atunci, veneau să se odihnească în localitate – a dorit să intre în această linie întâi a expansiunii cosmice. Prezența cosmonauților îi întorcea pe dos felul de a fi; obișnuințele se demolau greu. Renunța tot mai ușor la nopțile petrecute pe munte, care de altfel îl oțeliseră: avea un fizic viguros și rezistent. Testele n-ar fi fost o problemă pentru el dacă instinctiv nu s-ar fi împotrivit răspunsurilor date la comandă. Această latură a caracterului, mai mult decât orice alte piedici, a contribuit la faptul că și-a văzut speranțele spulberate: încercările de trecere a examenelor se transformau în penibile eșecuri.

Împlinind douăzeci și cinci de ani a fost pus în fața situației de a se stabili la o ocupație. Cunoștea bine curenții atmosferici și relieful; un loc la Centrul Meteorologic era cel mai potrivit pentru el. Și ghid pentru vizitatori. Marea majoritate erau cosmonauți. Că destinul îi sfâșia astfel țesătura de vise nu era vina nimănui. Nimeni nu-l oprea să plece aiurea, cum nimeni nu-l oprise să încerce! Era însă greu: aceleași lanțuri îl legau de suprafața Pământului. În momentele de luciditate ura gravitația. Mai târziu vor fi zboruri de agrement spre Marte, Venus, asteroizi, Jupiter: insuficientă consolare.

Întâmplarea a venit să aranjeze lucrurile, însă cu un preț greu. În acea dimineață a verificat încă o dată graficul prognozei meteorologice și a ieșit din tură. S-a odihnit și a plecat apoi în munți. Era pregătită o splendidă seară de vară și nu putea pierde ocazia de a o respira printre brazi. Ce s-a întâmplat nu se poate spune precis. Un fulger prea puternic l-a orbit și piciorul i-a alunecat, sau o dislocare de teren: acestea sunt presupuneri. Cert este că după două zile lipsa lui a devenit motiv de îngrijorare. Plecată în căutarea lui echipa de voluntari – printre aceștia s-au aflat și membrii, ai viitoarei expediții „Centaur” – l-au găsit imobilizat între două stânci și cu aproape toate oasele rupte. Medicii care l-au luat în îngrijire s-au întrecut în măiestrie. Totuși orele petrecute sub ploaia rece au fost hotărâtoare. Picioarele aveau să fie pentru el inutile, sau poate nu inutile, prezența lor amintind de materializarea de altădată, frumoasă și impetuoasă, a voinței. Comandantul „Centaurului”, asumându-și culpabilitatea simțită de membrii expediției – furtuna fusese declanșată la cererea cosmonauților, doritori de a savura înaintea plecării stihiile pământene – l-a întrebat dacă dorește să-i aducă ceva din locurile unde aveau să poposească. Răspunsul a fost teribil: Nu, nu dorea să i se aducă o rocă sau ceva asemănător din constelația Centaurului, nici măcar un animal viu, dacă din întâmplare ar exista viață acolo, ci dorea să meargă și el. Va fi foarte liniștit și nu va incomoda cu nimic bunul mers al expediției. O cabină, cât de mică, se poate găsi pe o astronavă așa de mare, a implorat el trist.

Atunci când sosește înserarea

Spațiul deasupra se sparge în stele.

Lumina lor își strigă durerea

Trezindu-mi în gânduri visele rele.

Și acest covor de spume în valuri

Ce-și tânguie adânca închisoare,

E marea, ce-alege din roluri

Bine știute de veacuri, culoare.

Astfel începe Splendoarea unei mii de ani lumină. Construind această vilă, Horian nu a mai părăsit-o până la sfârșitul vieții. Înlocuise cabina cu biblioteca, astronava cu stânca pe care era așezată, comenzile cu îndelungate plimbări în aeropernă și rigurosul computer cu neliniștea mării. Manuscrisul poemului a fost găsit după moartea lui. Abia atunci oamenii s-au gândit la infirmitatea lui ca la ceva incompatibil cu ceea ce realizase pentru Flotă. Comandantul „Centaurului” nu avea cum să prevadă asta atunci când a acceptat cererea lui Horian.

Un miros de proaspăt vopsit l-a întâmpinat când a fost dus în cabina ce urma să-i fie universul intim vreme de câțiva ani. Un pat, un dulap, o masă cu o lampă reglabilă și un scaun, care, a descoperit el în curând, avea o calitate ce avea să-l ajute foarte mult, alcătuiau tot mobilierul.

E viața o ciudată băltire

De fapte și vise împreunate;

Viitorul devine amintire,

Spaimele pot fi atunci alungate.

Pereții cabinei îmi par un destin,

O inocentă lucrare în vid,

Oricum în curând va fi mult prea plin

De distanțe ce în urmă se închid.

„Viitorul devine amintire”, toți ne opream la acest vers. Ne-am spus că eroii gândesc timpul altfel decât oamenii obișnuiți. Timpul care se scurgea pentru el încet, aducându-i mereu noutăți. Răsfățat de toți expediționarii, era inițiat în toate tainele astronavei. Și s-a dovedit un învățăcel deosebit de înzestrat – neputința lui de altă dată era un vis urât. „Ar putea conduce de unul singur astronava”, spuneau aprecierile șefilor de compartimente în rapoartele ce soseau pe Pământ.

Cabina-i era relativ depărtată de spațiul de odihnă al echipajului, spre pupa navei, foarte aproape de motoarele ce mestecau continuu, transformând materia în energie și energia în materie. Îl putem vedea ascultând atent ritmul lor și ne putem închipui cum încetul cu încetul bătăile acestei inimi robuste capătă un înțeles tot mai clar. Dar încă o dată viața lui ia un curs neașteptat. Un corp apare pe neașteptate în calea navei; unul din acele corpuri ce apar din neant și pe care nici un aparat nu le poate repera decât atunci când este prea târziu. Schimbarea instantanee a direcției nu e suficientă să evite coliziunea și astronava e străpunsă și străbătută transversal de acest proiectil venit de aiurea. Oameni și aparate sunt smulși în câteva clipe de gheara înghețată a vidului. Motoarele se opresc automat și generatoarele ridică ecranul protector. Târziu însă. Din tot echipajul, singur Horian, inconștient dar în viață, mai există în nava suspendată între două sisteme stelare.

Energia motoarelor crease un ecran secundar ce împreună cu distanța de locul unde era spărtura fuseseră suficiente să-l salveze. Toți ceilalți se aflau în cabina de comandă, la ședința operativă înscrisă pe ordinea de zi. Când s-a trezit, primul lucru pe care l-a auzit a fost zumzetul generatorului de câmp. S-a târât până la scaunul autopropulsor, s-a instalat în el și a pornit în recunoaștere. Interiorul astronavei revenise la normal. Atmosfera se refăcuse din rezerve și temperatura era din nou la un nivel suportabil. Liniștea însă ascundea o presimțire pe care, oricât încerca să o alunge nu izbutea. Plutea la semiînălțime luminând cu lanterna drumul. Nimeni nu reconectase instalația de iluminat. Spera să existe supraviețuitori. Un timp a stat nemișcat, încercând să surprindă zgomote dătătoare de speranță. S-a văzut amenințat de spectrul singurătății; amenințare ce în curând avea să se îndeplinească. A conectat rețeaua și culoarele au fost luminate. Era singurul supraviețuitor și se punea problema pe cât timp. A privit atent la cele două găuri lăsate în carcasa astronavei. Probabil antimaterie, și-a spus. Sau un corp cu o viteză la care nu a avut curajul să se gândească. Așa ceva nu există!

După o zi de cercetări știa că astronava poate fi reparată: motoarele erau intacte iar lumina stelei apropiate îi furniza suficientă energie. Totul putea fi recuperat. În afară de oameni, bineînțeles. A pus roboții depanatori în funcțiune și a început o muncă sistematică, tinzând să-și suprime timpul în care ar fi putut să se gândească la altceva. Trebuia să fie într-atât de obosit încât să adoarmă imediat. După o lună totul era gata. Orice urmă a dezastrului era înlăturată, apăruse însă un element nou: ecoul. Nesimțit până atunci, neluat în seamă, se instalase de acum lejer pe lungile coridoare și în tristele cabine în care Horian intra din când în când, își rotea privirea și pleca trântind cu putere ușa, stârnindu-i hohotele.

Pe Pământ întreruperea bruscă a contactului și tăcerea îndelungată indica o catastrofă. Expediția putea fi considerată pierdută.

Apoi a sosit mesajul lui Horian. Clar și sintetic. Nici o undă de disperare nu putea fi descoperită în cuvinte. Era un raport tehnic. Singura abatere de la regulă era concluzia. Cu sau fără aprobarea Consiliului Flotei va continua drumul. Nimeni nu-l putea opri. Va efectua transmisiile după graficul stabilit înainte de plecare; va elimina însă din răspunsurile venite de pe Pământ informațiile care se vor referi la reîntoarcerea lui înainte de atingerea țelului expediției!

Îi lipsea experiența, ar fi argumentat experții. Pentru el însă nu mai conta. Întoarcerea imediată ar fi însemnat înfrângerea lui.

Departe nu îmi pare cuvântul

În stare să spună pe unde exist,

Când aproape am uitat Pământul

Și timpul se scurge în flux pesimist.

În locul pustiu, de mult înghețat,

Până și somnul respiră mai rece.

La luptă încă nu am renunțat

Și încă speranța nu vrea să plece.

Intrarea în sfera de atracție a Centaurului a fost violentă. Raportul descria cum gravitatea sistemului triplu agățase nava și o trăgea spre o sferă de foc unde ar fi devenit o efemeră pâlpâire. Calm și rece studia critic fenomenul. Toată știința adunată în memoria computerului central se dovedise neputincioasă. A oprit motoarele, lăsând doar generatoarele să-l protejeze, cât se mai putea. Liniștea plutea, ca și cum ecoul ar fi murit, și doar el, Horian, ar mai fi fost o prezență în vidul supus arderilor stelare, taine ferecate. El credea în înfrângere mai mult decât în moarte. Era deprins să aștepte; nesiguranța, speranța intermitent spulberată, le știa bine. Dar acolo, în lenta cădere, în reflexele de fugă ce le simțea în creier, era mai mult decât moartea și înfrângerea: era inutil. Convingerea oamenilor, singură ea lupta împotriva realității inutilului. Iar oamenii erau departe. Convingerea; datorită ei el trebuie să-și recâștige viața.

Cala motoarelor suferea cel mai mult de pe urma tăcerii ce o impusese. Acestea așteptau ca mâna să le ofere din nou hrană, altceva decât neantul la care erau silite în acel moment.

„Lumina!” a exclamat. „E ultimul lucru pe care pot să li-l ofer. Lumina chiar de acolo de unde se naște...”

A deschis rezervoarele. Trâmbele de plasmă au pătruns în motoare. La început s-au înecat și au tușit. O zguduire teribilă. Apoi însă au început să mestece și dintr-odată astronava a zvâcnit împinsă de însăși steaua ce-i pregătește sfârșitul.

Când prins de cleștii de foc ai stelei

Oțelul carcasei scrâșnește,

Deschid spre ea larg porțile calei

Și nava spre locuri mai reci zvâcnește.

În astrul sfidat pentru o clipă

Încă ferecat rămâne misterul.

Și lumina, eternă aripă

Netulburată străbate eterul.

După un timp care s-a scurs în solemnitatea meditației, avea să-și dea seama că fuga lui nu mai putea fi oprită. O energie nouă pulsa în măruntaiele navei de care nici el nu mai avea deocamdată cum să se apropie. Un mic astru pulsa acolo și până când nu-și va epuiza tăria nici un fel de opreliște nu va zădărnici impetuosul zbor.

Zilnic Horian consemna datele noi și faptele ce se petreceau în motoare.

Într-o zi a realizat că drumul său se putea de acum număra în ani lumină.

Când în sfârșit a izbutit să controleze viteza și să poată frâna, de Pământ îl despărțeau câteva sute de ani lumină. Drumul întoarcerii a fost de fapt un lung șir de căutări. Descinzând pe planete pustii, le gândea transformate în splendide grădini, și căuta urmele unor eventuale treceri a unor ființe raționale.

Odată, pe una din aceste planete a descoperit rămășițele unui vehicul spațial străin. „Un accident, sau capătul unui drum firesc? s-a întrebat. O astronavă condusă de oameni sau un simplu robot?”

A început să reconstituie din fragmentele de metal ceea ce ar fi putut să fie obiectul ce se zdrobise de stâncile sticloase. A schițat întâi un fel de platformă de susținere. Resturile mâncate de timp și frigul vidului sugerau un obiect discoidal. „Trebuie să fi fost o explozie formidabilă”, a gândit, căci din motoare nu găsea nimic. „Sau poate avea un alt sistem de propulsie” s-a contrazis.

A pus apoi roboții să sape. A mai descoperit ceva resturi pe care le-a îmbinat în fel și chip. De la un moment dat a început să fie emoționat. Din lucrătura sa începea să apară o cabină de comandă cu două locuri.

Ultimul obiect pe care l-a cules din solul fărâmicios a fost un mâner. Un mâner al unei manșe. Din acel moment pentru el nu a mai fost important cum arăta vehiculul, ci de unde veneau oamenii. Oricum ar fi arătat, aveau mâini, iar mâinile se puteau întinde și strânge pentru a înlătura apăsătoarea idee de a fi singura rasă rațională din Univers.

Când a ajuns în cele din urmă printre oameni, aducându-le informații neprețuite și un doliu pentru cei dispăruți, a spus: „Aș fi vrut să aduc mesajul unei viitoare întâlniri, dar nu am reușit. Știu că ei există, dar nu când și unde. Pământul rămâne deocamdată singura noastră avere”.

Pe aici au mai fost cândva oameni,

Se mai văd urmele mâncate de frig.

Plâng necunoscuților mei semeni

Destinul ce-a fost cu ei mult prea aprig.

În pulberea fină caut un semn,

Un fir către lumea din care-au venit.

Dar în rațiune simt un îndemn:

Că ei vor rămâne un lucru gândit.

A fost convins până la moarte că acele ființe nu se vor dezvălui vreodată oamenilor. Când, după ani, resturile au fost aduse pentru a fi studiate pe Pământ s-a mai dus să le privească încă o dată. Experții au dat din umeri. Nici ei nu puteau spune ce este cu ele. Și au fost uitate.

Spațiul e plin de praful uitării...

Mai am oare puterea țelul să-l chem?

Nostalgia goală a depărtării

O pot eu trage în fire într-un ghem?

Vreau să alung materia informă,

Ce strivește într-o crudă strânsoare

Tot ce poate da artei o formă

Și poartă o caldă perpetuare.

A așteptat. Pentru el totul se terminase. A așteptat cu sentimentul menirii împlinite. Drumul deschis de el se întindea tot mai departe, hărțile și notele sale erau o prețioasă călăuză. A așteptat răspuns, altul decât cel pe care-l găsise singur. Dar sondele de ghidaj și lansare erau instalate tot mai departe și dacă oamenii implantau viața pe oriunde poposeau, o făceau pentru prima dată în acele locuri.

Privind marea din fotoliul de invalid el a creat Splendoarea unei mii de ani lumină. A fost primul om ce a străbătut o astfel de distanță. În afară de asta nouă ne-a mai rămas îndemnul său la meditație, o cugetare:

Leagănul vieții mereu vânturat,

Marea, misterul își păstrează avar.

Bătrân privesc la ea îngândurat

Și văd al stelelor etern avatar.

Atunci, mintea prea îngreunată

De căutare, la ea se înclină,

Și sclipirea din valuri arată

Splendoarea unei mii de ani lumină.

Marius Stătescu

Paznicul

Deșertul în mijlocul căruia Bertescu își așezase casa m-a intimidat din prima clipă. Cu gesturi încetinite de costumul de protecție mi-a indicat dunele și nisipul, spunându-mi ce înseamnă:

– Am cercetat multe planete până l-am descoperit. Trebuia să fie nesfârșit, simplu și, cel mai important – să-mi inspire teamă. Orice deșert, vei spune, inspiră teamă. Dar nu o astfel de senzație căutam. Trebuia ca miliardele de miliarde de fire de nisip să fie vii, cristaline atunci când presari câteva pe un geam și le pui în bătaia razelor. Trebuia să fiu convins că tăcerea lui este de fapt un somn adânc din care oricând se poate trezi. În fiecare dimineață mă scol cu spaima că uitându-mă pe geam nu voi mai găsi deșertul. Ce altceva să găsesc? Asta-i spaima cea mai mare: că nu pot să-mi imaginez.

La Bertescu am ajuns în felul următor: în biblioteca unei astronave de croazieră răsfoiam un catalog al planetelor prin apropierea cărora treceam. M-am oprit la cea indexată „A se evita”. Nu avea nume. Doar un indicativ. După enumerarea caracteristicilor urma un comentariu. Reprezintă o eternă necunoscută, oricând o posibilă amenințare...” Și în sfârșit o notă: „Cunoscută și sub denumirea de Planeta Infinită, numită astfel de către exploratorul Bertescu”.

Cu prima ocazie i-am vorbit căpitanului despre planetă. Mi-a spus:

– Nu am voie să opresc acolo, dacă asta dorești. Eram dezamăgit. Probabil că se putea citi pe fața mea căci acesta a continuat:

– În schimb îți pot spune cum se poate ajunge la Bertescu.

– Am citit că este explorator.

– A fost. Printre cei mai buni. Ultima lui misiune și-a îndeplinit-o pe, și căpitanul a ezitat înainte de a rosti cuvântul, Planeta Infinită. A zâmbit stânjenit.

– Apoi? am întrebat rece pentru a nu trezi la celălalt suspiciune.

– Locuiește singur, în mijlocul unui deșert azuriu. Păzește ceva, și iarăși a ezitat. Oarecum oficial, a explicat.

– E bătrân? am întrebat prins de imaginea neclară pe care mi-o oferise despre Bertescu.

A zâmbit detașat (abia acum constatam că subiectul îl ocolea cu bună știință) și aproape a plasmodiat:

– Nu chiar atât de bătrân încât să nu se poată face înțeles. Dar, într-adevăr, foarte bătrân.

L-am privit pe Bertescu, străin în această lume pustie și m-am întrebat dacă este firesc să fie astfel. Combinezonul galben îmi amintea de un monument ridicat în amintirea unui explorator mort pe o planetă – obscură pentru mine. Artistul alesese ca material aurul – metal plin de orgoliu și dominator. Statuia era însă pusă în piața principală a unei mari metropole, atingându-și scopul: de a fi privită. Bertescu nu era o operă, ci un om viu și singur. Prin vizorul căștii fața uscată și brăzdată de riduri – pomenesc și acest lucru – era aproape imobilă. Numai buzele se mișcau, evident cu economie, atunci când vorbea.

– De peste treizeci de ani, a continuat, sunt aici pentru a găsi nu o certitudine, ci o probabilitate a infinitului. După atâția ani totul rămâne un unu, clar și insensibil. Și mi se pare firesc. Cum aș putea concepe infinitul ca probabil finit?

– Și cum faci? l-am întrebat după o vreme, când după ce tăcuse s-a lăsat pe vine și a început să strecoare nisipul printre degetele mâinii.

– În mai multe feluri. Vino să-ți arăt.

Modul de dispunere a încăperilor și culoarelor ce alcătuiau casa era aberant. Pentru a trece dintr-o cameră în alta, despărțite doar de un perete, a trebuit să parcurgem o distanță apreciabilă. Și apoi mai erau ecranele de forță, pe care Bertescu le ridica și cobora cu rapiditate. Îmi spunea cu orgoliu că fără el oricine s-ar rătăci.

Camera era rombică, un perete fiind prevăzut cu un geam bombat, oferind priveliștea monotonă a pustiului.

– Acest deșert, a început să vorbească așezat lângă geam, reprezintă vestigiile celei mai avansate civilizații din câte au existat și există în Univers. Eu spun vestigii și s-ar putea să mă înșel. Aceste inteligențe – vei vedea de ce-i numesc astfel – au ajuns la acel grad de perfecțiune (cândva, n-au importanță acele timpuri pentru noi) ce le permitea totul. Chiar și nemurirea: cu un preț pe care eu unul nu l-aș plăti. Aveau posibilitatea ca printr-o tehnologie subtilă și de neînlocuit să se eternizeze în structura cristalelor unei anumite planete, cunoscută de ei ca fiind cea mai potrivită acestui scop. Câți au ales această cale? Dacă au fost și temători care nu s-au aventurat în eternitate? Nici o urmă nu vine să aducă un indiciu.

Deci, astfel aflați în starea de inteligență pură, au început să se joace cu imaginea – acest instinct de conservare al rațiunii. Înțelegi? E ca și cum eu, individ distinct al civilizației mele, aș fi în același timp și toți ceilalți oameni, care trăiesc în Univers. Și-au instalat „terenuri inteligente” și pe alte planete. Una din aceste zone colonizate presupun că este deșertul în mijlocul căruia ne aflăm.

Nu dă nici un semn de viață – cuvântul mi se pare ilar în acest caz – și nu are efecte asupra câmpului de forță, cum se întâmplă pe Planeta Infinită. Acolo nu poți rezista mai mult de câteva zile. Cristalele cântă, dar nu pentru urechi. Soarele strălucește, dar nu pentru a da căldura. Solvii e tare, dar parcă plutești la suprafața lui. Dacă te încăpățânezi să rămâi, mori. Simți cum ești tras, puțin câte puțin, din tine spre structura care alcătuiește solul, tot un deșert.

Întâi constați că exiști și asta te șochează. Și ești convins că ai aflat o noutate! Apoi intri în transă. Cunoști o mulțime de făpturi, ca într-un vis: deformate și lugubre. Se rotesc și se reped spre tine, cel oare țipi și faci eforturi să te trezești. În cele din urmă ești iarăși stăpân pe tine și dacă nu părăsești imediat planeta s-a terminat, mori: din următoarea transă nu te vei mai trezi decât printr-o minune. Au fost mulți (și poate că mai sunt încă temerari) pe care echipele de salvare i-au cules de pe nisip țepeni, duri ca diamantul. Dar după câte știu nu prea se mai dă voie pe Planeta Infinită.

A tăcut și a privit pe geam asfințitul reflectându-se în nisip.

– Cristale, a murmurat. Poate vii... Dar neactivate. S-a întors către mine cel din spatele lui, din cauza fenomenului sufocat de emoție:

– Crezi că ar putea fi niște roboți de-ai lor?

– Roboți?

– Roboți. Cum noi avem roboții, făcuți pe măsura vieții noastre, ei de ce să nu fi avut roboți puri, aidoma creatorilor?

– Pentru culegere de date probabil, am spus doar pentru a nu pune o nouă întrebare.

– Nu cred. Informatica lor cuprinde toată galaxia. Sau poate chiar – metagalaxia. Sau poate și mai mult decât atât... Sunt sigur niște mașinării, și a arătat spre deșert, înspăimântător de dematerializate, de aceea nu se întâmplă aici ceea ce se întâmplă pe Planeta Infinită.

– Și casa? am întrebat. De ce așa de complicată?

– De fapt nu e o casă. Este o stație de observație și o poartă de salvare pentru mine sau pentru noi doi, dacă invazia ar avea loc acum, când ești aici.

– Invazie? Din ce parte și de ce aici?

– Din Planeta Infinită. Dar să-mi continui povestea – îmi place să o numesc astfel – pentru a-ți răspunde la a doua întrebare. Eu, sau altul (nu contează eroul în asemenea momente), coboram pentru prima dată pe planetă. Eram ultimul care mai putea face asta din toată expediția. Câțiva dintre ai noștri pieriseră la modul în care se piere acolo. Am trecut de prima transă cu bine. Am revenit pe astronavă și ceea ce ne mai rămânea de făcut era să plecăm. Atunci m-am hotărât; dar atunci nu puteam înțelege. S-au să-l înțeleg pe cel care s-a hotărât – ți-am mai spus: nu e necesar să fi fost eu. Vezi, era o problemă de viață și de moarte, unite prin orgoliu. Comandantul nu a acceptat ca experiența să fie repetată în aceleași condiții.

Am descins din nou pe nisipul auriu, având în spate două blocuri legate energetic de astronavă. Am căzut în a doua transă. Și m-am trezit. Prea repede pentru a-mi da seama ce se întâmplă acolo, în vis, dar nu într-atât de repede încât să nu știu. Reîntors la bord – nu mi-a părut ciudat că nu murisem – le-am aruncat celorlalți, strânși în sala de comandă, tăcuți și gravi (credeam că importanța reușitei îi făcea așa) cuvinte triumfătoare. Totul nu este decât un vis, explicam.

Un vis uriaș, colectiv, al unor rațiuni. Târziu am observat că vorbele mele nu-i interesează. Am tăcut surprins. Comandantul mi-a făcut semn să-l urmez în camera de gardă. Acolo am zărit două trupuri învelite în giulgiul negru presărat cu stele albe. Am înțeles și pentru prima dată în viață ochii mi s-au umplut de lacrimi.

„Au murit cum se moare în deșert”, mi-a șoptit comandantul la ureche. Nu știam dacă era reproș sau simplă explicație. După atâția ani știu că era spaimă. Cei doi dirijau energia spre blocurile din spatele meu. Moartea venise la ei găsindu-mă pe mine prea puternic.

Îți mai dau câteva amănunte. Am dedus că ființele – te rog să le gândești astfel – au blocat accesul la energia vitală. Dar nu înseamnă că au murit. Visează. Și toate visele lor devin un vis uriaș, hrăpăreț. Cum au ajuns aici? Presupun că au simțit o primejdie, sau au depistat-o. Și-au rechemat toți coloniștii pe planeta bază. Deșertul ăsta, și Bertescu a arătat atunci spre geam, e echivalentul unei instalații de teletransport, instalație la care noi încă visăm. De aceea ți-am spus că-l cred alcătuit din roboți. Apoi s-au ascuns în somn. Mă întreb ce i-a putut înspăimânta? Eu cred, a răsuflat adânc și dintr-o dată fața i s-a schimonosit, a continuat, că au descoperit capătul Universului, sau un paradox în raționamentul ce duce la certitudinea infinitului. Ei înșiși reprezentau ceva infinit prin modul de existență: entități necuprinse. Poate că nu se vor trezi niciodată. Poate că dorm de miliarde de ani sau numai de câteva mii. Sau poate se vor trezi și atunci se vor îndrepta (spun îndrepta pentru că nu am alt cuvânt care să exprime omniprezența lor) spre locurile de unde s-au retras, atunci când ce i-a speriat va dispare. Eu sunt aici ca un paznic. Dacă deșertul va prinde viață – mă tot întreb: cum va arăta? – în sistemul nostru se va da alarma, iar eu voi părăsi aceste locuri, nu înainte de a admira priveliștea pe care nu mi-o pot închipui acum, eu, un om.

* * *

Bertescu nu mai e de mult. Acum eu îi țin locul. Am îmbătrânit păzind deșertul. Înainte de a veni să-mi îngrop viața aici mi s-a permis o vizită pe Planeta Infinită. Aștept, obosit și dezamăgit, un înlocuitor. Pe cel care am fost eu, atunci când am făcut imprudența de a veni la Bertescu. Mulți tineri s-au perindat prin casa ce o pot domina în sfârșit. Am repetat gesturile, am spus aceleași vorbe. Unul din ei se va hotărî. Nu e important care anume. Contează ca paznicul deșertului să fie nemuritor. Eu și toți care vor urma vor purta numele primului: Paznicul Bertescu. Apoi mă întreb (nu mi-a spus): pe cel dinaintea mea îl chema într-adevăr Bertescu?

Mircea Șerbănescu

O zi ciudată

Trezindu-se într-o dimineață mai devreme ca de obicei, își dădu seama că era tulburat și neliniștit, de parcă în locul somnului odihnitor înfruntase cine știe ce situații neverosimile, care-i lăsaseră pe întreaga rețea a nervilor un vuiet de amintiri confuze, dar stăruitoare. Conectă aparatul de bună-dispoziție în culori și muzică, încercând să recâștige ceva din felul lui firesc de a fi.

Auzindu-l din camera vecină, soția veni să vadă ce face.

– Bună-dimineața, A-go; mi se pare că n-ai dormit prea bine. Te-am auzit în vreo două rânduri scâncind ca un copil. „Te cred și eu, cugetă el, aducându-și subit aminte ce visase; dacă m-am apucat de unul singur să construiesc piramide! Am fărâmat un munte cât toate zilele în blocuri de piatră pe care le-am cărat în spinare până mi-au ieșit ochii! Vai, ce oroare! Să duci de colo-colo un coșcogea bolovanul cu spatele! Uite, că nici nu-mi amintesc cum se face că-l luam din coasta muntelui, căci n-am văzut nicăieri nici măcar umbra unui buton. Cine știe ce necazuri o să am azi!”.

Cu toate acestea, îi făcea plăcere să se (gândească la mușchii lui încordați sub piele, la forța pe care puteau s-o dezvolte de parcă îl eliberau de o povară, așa că se întinse gângurind cu voluptate, simțind acțiunea de destindere a brațelor pe care în vis le ținuse necontenit încordate.

– Spune-mi, tu, îi zise soției la micul dejun, te-ai întrebat vreodată cum de reușeau oamenii aceia de demult să disloce blocuri mari dintr-un munte, să le care apoi la zeci de kilometri și să le clădească până la înălțimi amețitoare sub formă de piramidă?

– Ce-ți veni acum, A-go? De piramide ne arde nouă când avem atâtea pregătiri în vederea croazierei? Nu, știu, zău, ce îmbrăcăminte s-ar potrivi mai bine, pentru că pe Saturn e o căldură îngrozitoare!

Ochii lui lunecară absenți în altă parte: îl învăluia încă visul ca-n vată; puțin lipsi să înghită cu două concentrate de alge marine mai mult decât se cuvenea la o gustare frugală, ceea ce ar fi rezultat o indigestie nu lipsită de primejdii. Se știe că asemenea alimente nu se consumă decât în poziția cea mai favorabilă, complet relaxată, într-o atmosferă de destindere și de plăcută ambianță, ceva ce știe să creeze cu deosebire aparatul de bună dispoziție. Dieteticienii mai zeloși – căci erau și dintr-aceștia – recomandau să nu se vorbească chiar deloc în timpul mesei, pentru a preîntâmpina orice abatere de la regulile de perfectă asimilare a hranei.

Dacă A-go nu săvârși prima greșeală, ajutat de vigilența soției, o săvârși în schimb pe a doua; el vorbi, supralicitat de fantezia trezită de vis. Soția îl auzea ca de departe, căci era foarte credincioasă prescripțiilor medicale de la care nu s-ar fi depărtat nici măcar cu o iotă. Mai târziu își spuse că-l auzise înșirând civilizațiile una după alta, de parcă erau mărgele pe ață; tresărise auzind din nou cuvântul „piramidă”. Fixându-l cu niște ochi furioși îl întrebă sacadat:

– Ce-te-a-a-pu-cat-iar?

Se afla însă tocmai în faza deplinei digestii și încordarea nervoasă provocată de purtarea ciudată a soțului îi tulbură procesele interne așa de delicate. Făcu instantaneu o alergie. Pe piele îi apărură pete roșii înzestrate, se pare, cu o mare putere de mâncărime; își băgă unghiile în carne și scânci un nume. Îl repetă printr-un geamăt și-l schiță cu un gest prin aer. În sfârșit bărbatul înțelese și apăsă pe butonul care aduse pe masă flaconul cu ingredientul antidot.

– Ce-ai visat astă-noapte de vrei să mă îmbolnăvești de-a binelea? îl întrebă ea când putu din nou vorbi. Ai o purtare curioasă azi, dragă A-go!

După ce izbuti s-o liniștească, el, deși mai păstra încă scame de vis pe ochi, porni la munca de fiecare zi. În privința aceasta era neînduplecat ca oricare dintre concetățenii lui. Femeia îl urmări cu îngrijorare, cu atât mai mult cu cât îl văzu alegând, dintre toate posibilitățile de a ajunge la locul său de activitate, mersul pe jos. Cu alte cuvinte, trecu dincolo de trotuarul rulant, pe banda de culoare galbenă, pedestră, continuându-și astfel drumul, cu pași mari și egali. Mergea cu plăcere, apăsând cu vigoare talpa pe pământ; se vedea că-l încântă acest fel de mișcare fizică, poate pentru că îi dădea senzația de bucurie a declanșării unei puteri care exista de mult în el, dar de care își dădea seama numai în dimineața aceea. Rămânea insensibil la privirile mirate ale celor care alunecau rapid și fantomatic pe trotuarul rulant de culoare roșie prin lumina vie a începutului de zi; căci foarte puțini foloseau banda pedestră într-o’ civilizație mecanizată până în cele mai îndepărtate și mici amănunte.

O uriașă mașină se punea singură în mișcare, se ungea singură, se autocontrola și-și asigura singură creșterea și dezvoltarea în ritmuri pe care societatea le fixa doar teoretic. În acest context, omul nu era nici superior, nici egal; nici nu forma o piesă amorfă în ansamblul mecanismelor complicate. Așezat în punctele-cheie, el apăsa pe butoane, supraveghea mersul unui sector sau al unei ramuri și beneficia de roadele imensului progres tehnic cu același firesc cu care oricând oamenii au cules fructele propriei lor munci! Filosofi pesimiști, pseudo-filosofi, opunându-se – ca întotdeauna – filosofilor optimiști și nefilosofilor, își puneau întrebări peste întrebări: Ce se va întâmpla când...? Dar asta e altă poveste și în orice caz foarte departe de ceea ce reflecta cu întreaga neliniște bărbatul care, după ce străbătu pe jos, într-un mers tacticos, dar energic, tot drumul până la locul lui de muncă, se așeză mohorât în fața butonului de care răspundea preluându-l în perfecte condiții, ca de obicei. N-avea altceva de făcut decât să urmărească permanent graficele, acele indicatoarelor care tremurau pe cadrane și să asculte glasul dispecerului specializat, subordonat la rândul lui primului-dispecer și, mai departe, superdispecerului, putând ajunge până la dispecerul șef. Mai departe îi era cu neputință. Mai departe puteau ajunge ceilalți, conform scării ierarhice care îmbrăca riguros toate etapele procesului de producție.

Totul ar fi fost pentru A-go simplu și obișnuit dacă n-ar fi simțit în mușchi furnicături ciudate și în palme un fel de mâncărime față de care simțea nevoia să procedeze într-un chip cam neobișnuit și surprinzător: să scuipe în palme și să le frece una de alta, parcă pentru a le potoli. Tresări și privi în jur ca și când ar fi fost cineva pe aproape să-l observe. Se purta ca un salahor din preistorie! Noroc că în sala spațioasă nu se aflau decât el și imensa masă de comandă de care răspundea timp de două ore din cele douăzeci și patru ale unei zile.

Ar fi avut chef să conecteze aparatul de comunicări interioare și să închege un mic dialog reconfortant cu vecinul său de lucru, aflat în cealaltă aripă a clădirii. Sau cu cel de la etajul superior. Cu fiecare ar fi putut convorbi despre altceva: cu unul despre noile trasee interastrale, cu celălalt despre de mult anunțatul balet-fluid de pe Marte, poate chiar și despre cosmomeciul dintre Lună și Mercur, echipe redutabile, situate pe primele locuri în marele clasament al Cupei Universului! Până să se decidă el, îl chemă cel cu baletul-fluid. După el spectacolul era o revelație, deși unora li se părea cam fistichiu.

– Tu l-ai văzut A-go?

– Nu. Încă nu. Mi se pare că avem bilete diseară.

– Merită să-l vezi, crede-mă.

Lui A-go i-ar fi plăcut mai mult o convorbire despre sport, nu atât din pasiune sportivă, cât pentru că îi aducea apă la moară în privința efortului fizic. Să presupunem, cugeta el, că butoanele înțepenesc la un moment dat (era o presupunere absurdă, căci așa ceva nu se întâmplase de când se știa!) ; dar dacă, totuși, așa ceva s-ar produce într-o bună zi?!”Care ar fi diferența între noi cei de azi, care n-avem nimic din tot ceea ce înaintașii aveau din belșug, o gamă uriașă, lungă și complicată de unelte?”.

– Unde o fi dispărut oceanul acela de clești, chei, ciocane și mai știu eu ce?

– Studiezi cumva noțiuni de evoluția tehnicii? auzi glasul puțin mirat al celuilalt.

– Nu. Presupun că mi-ar veni într-o zi chef să construiesc ceva pe cont propriu. Să zicem o piramidă.

Era plictisit din cale afară; vecinul nici nu se miră, ci îi răspunde plictisit:

– Înregistrează și tu un referat și expediază-l la Comisia superioară să te treacă în plan...

Și închise.

A-go rămase singur din nou. Nu mai avea cu cine sta de vorbă decât cu sine. Dar nici de asta nu prea avea chef. Se surprinse făcând acest gest care-l stăpânise toată dimineața: își scuipă simplu, bărbătește în palme. Nu se mai putuse stăpâni. Rămase uimit că mâncărimea, sau ce-o fi fost, ceva plăcut și dureros în același timp, în loc să înceteze, cum își închipuise, se amplifica cu niște furnicături ciudate în toți mușchii corpului său.

Abia așteptă sfârșitul schimbului. N-o luă spre casă sau spre unul dintre cluburile unde se puteau petrece câteva ore plăcute în cele mai variate preocupări instructive, distractive și artistice, ci, dimpotrivă, pe un drum care ducea afară din oraș și mai departe, pe sub umbră de pomi fructiferi și printre ogoare lucrate cu perfecțiunea acelorași sisteme dirijate prin butoane, cât mai departe de viața lui de fiecare zi. La început mersul pe jos îl satisfăcu. Oboseala îi producea o, bucurie vecină cu voluptatea, senzații pe care rumeni nu le descrisese nici științific, nici artistic, fapt care făcea plauzibilă presupunerea că nimeni altcineva nu le trăise și nu simțise nevoia să se ocupe de ele.

Curând nu se mai mulțumi doar cu atât. Ar fi vrut să mute din loc copaci și bolovani uriași. Prin forța sa proprie, fără ajutorul nici unei mașini. Era mai mult o pornire, misterioasă și de neoprit, care se izbea ca un val de țărmul pe care-l forma în calea acestei furtuni conștiința lui umană evoluată. De exemplu, își aducea cu claritate aminte de tablourile sinoptice din timpul școlii privitor la cantitatea de energie necesară fiecărei operații fizice depuse în producție și în uriașul mecanism al vieții moderne, dar nu era în stare să-și dea seama dacă el însuși, doar cu forța celor două brațe ale sale, poate ridica un bolovan sau altul din cele care-i ieșeau la fiecare pas în cale după ce părăsi șoseaua rulantă, luând-o pieptiș spre vârful unui deal.

De prea multă vreme fuseseră șterse diferențele dintre munca fizică și cea intelectuală, prin eliminarea efortului fizic pentru a mai fi rămas urme stabile în sistemul de măsurători ascuns în ființa omenească. Asemenea chestiuni de mult nu mai intrau în discuție. Creierul era totul. Și bineînțeles, organizarea superioară. Cuvântul „muncă” se irosise într-un proces îndelungat; acum spunându-se „activitate” sau altfel, în funcție de aportul fiecăruia într-un domeniu sau altul al sistemului economic și social.

Sfidând toate aceste realități bine cunoscute, A-go urca panta departe de scările rulante sau de celelalte mijloace comode și iuți de ascensiune fără efort. Aici, printre tufișuri și steiuri, se simțea admirabil. Zburda. Îl uimea că nu putea clinti măcar un bloc de piatră din cele pe care le probă; apoi înțelese că trebuia să le aleagă raportându-le direct la forța proprie. Se amuză o vreme ca să se amortizeze cu inerțiile din jurul său și fu foarte fericit când constată că e capabil să aprecieze din ochi ce poate mișca din loc și ce nu.

I se păru uimitor și, când își roti privirea de jur-împrejur, își simți pe deplin puterea, chiar dacă în fața sa se așeză ca o barieră potrivnică acea stâncă falnică, ieșind ca un piept mândru din verdeața abundentă de pe deal. Ah tu! zise în sine, ce-ți spui de mine? Că nu sunt decât un sărman mânuitor de butoane și că nu te temi! Mâinile mele goale nu au mai multă forță decât firele de praf. Nu sunt nici Prometeu, nici constructor de piramide, nu valorez nici cât un miner de rând sau cât unul. dintre sclavii cu care romanii au tăiat în stâncă un drum de aproape o sută de kilometri pe malul unui fluviu...

– Dar sunt om! strigă către sfidarea oarbă din înălțime.. Teme-te de mine!

„Foarte bine, acum, că ne înfruntăm reciproc și nu mai putem da înapoi, să ne măsurăm rațional forțele. Tu pari puternic prin dimensiuni și inerție; eu slab pentru că nu vreau să apelez la civilizația vremii mele. Ambiția mea este să te înving exact cu cantitatea de energie cu care natura l-a înzestrat pe om. Diferența este timp. Timpul e al meu și fac ce vreau cu el!”.

Curând înțelese că mai trebuie să adauge ceva. Îndepărtații strămoși din paleolitic își înarmau mâna ca să obțină ceea ce doreau. Căută și el un pietroi cu care lovi însetat. Lovi repetat. Până ce piatra i se sfărâmă în pumn. Omul primitiv căuta piatra cea mai dură, aplicând instinctiv o lege fizică adecvată nevoilor sale. În plus, el se însoțea cu unul, cu doi, cu o sută, cu o mie, cu mulțimile. Astfel ajunse A-go din nou la sistem, din nou la mașină, deși de-o altă formație, deși pusă în mișcare tot de un buton: biciul. Sau nevoia de a trăi...

Amurgea și el încă dădea târcoale stâncii semețe. Dar crepusculul roșu, așezat în falduri ca de catifea la fereastra de la apus a lumii, îi aduse aminte că ziua lua sfârșit. Trebuia să se întoarcă. Și o luă spre casă tot pe banda galbenă a mersului pedestru, pe când cerul se colora tot mai mult în albastru și devenea tot mai întunecat, până ce se făcu vizibilă puzderia de stele a Universului.

Ajuns acasă, strigă din ușă:

– Mi-e foame. Unde ești?

– Aici sunt. Dar ai întârziat, A-go. Așează-te să mănânci, dar grăbește-te să nu întârziem de la spectacol.

Înainte de a sta la masă, consultă D.A.-ul (dozatorul de alimente) și comandă tot ce i se prescrise. Era o cantitate aproape dublă, la care el privi cu plăcere. Începu să se hrănească pe îndelete, cu delicii, cum rar i se întâmplă.

– Încă nu ești gata? îl întrebă ea, coborând.

– Nu, răspunse cu gura plină. Și te rog să te duci singură la spectacol. Pic de somn.

Femeia se sperie când văzu cât de plină îi era farfuria.

– O să-ți fie rău, A-go, dragul meu. Niciodată n-am văzut om să mănânce atât de mult!

– Mai bine spune-mi „Poftă bună” și „Somn ușor”. Mulțumesc!

În dimineața următoare A-go se trezi vesel, nu mai avu nevoie de nici un aparat de bună-dispoziție, și tot timpul după aceea se comportă absolut ca întotdeauna. Abia intrase în tura sa și vecinul îl chemă pe calea undelor.

– Să știi că m-am gândit mult la ce-am vorbit ieri. Ar fi interesant să clădești o piramidă.

– Nu-i așa?! Bagă de seamă însă că dacă folosești unelte de piatră n-ai să poți face nimic. Ajută-te cu vreo bucată de fier!

Pentru A-go chestiunea luă sfârșit aici; nimeni nu-i mai vorbi apoi de piramide. Când îl întrebase odată pe vecinul său dacă realizase ceva din ceea ce intenționase, acesta clătinase capul, adăugind că nici cu o bucată de fier nu se putea face vreo scofală. Trăind ca mai înainte, ca și când în viața lui n-ar fi intervenit nici-o schimbare, A-go se entuziasmă de baletul-fluid, se întristă când Mercur pierdu calificarea în campionat iar croaziera pe Saturn îi lăsă amintiri durabile. Revenind după vacanță la activitatea lui în producție, era nerăbdător să comunice cu vecinii săi câte ceva din bagajul uriaș de impresii cu care se întorsese acasă.

Saturn e un loc minunat pentru excursii. Mereu ai senzația neprevăzutului.

Într-un târziu se pomeni chemat de vecinul cel mai îndepărtat și mai taciturn.

– Te-ai întors, A-go?

– Bine te-am găsit, prietene.

– Te-am așteptat cu nerăbdare. Voiam să te întreb ceva.

Se aștepta la ceva în legătură cu sportul, căci acesta era subiectul lor de discuție în rarele ocazii când vorbeau. Fu cu totul altceva. Ceva în legătură cu puterea aburului. Făcu un efort de memorie ca să evoce acel stadiu îndepărtat al civilizației.

– De ce te interesează? ar fi voit să afle.

– E într-o chestiune absolut personală.

– Spune-mi și mie, totuși. Hai, spune-mi!

Șovăiala celuilalt pluti în aer aproape material ca un pescăruș care planează tăcut asupra valurilor mării.

– Dacă-mi promiți că n-ai să râzi și n-ai să spui nimănui!

– Bineînțeles! A-go promise solemn.

– Mi-am pus în cap să încerc puterea aburului ca să... ca să... ca să...

A-go întrebă șoptit:

– O piramidă?

– De unde ți-ai dat seama?

– Poate vrei să râzi tu de mine? îl întrebă A-go cu glasul tremurat.

– Nu, nu. De loc. E ceva foarte, foarte serios. Pentru mine.

A-go îi ascultă glasul sincer și ferm.

– Știi că au mai încercat și alții?

– Nu. Nu știu, răspunse cu îndoială vecinul. Credeam că sunt singurul care mă gândeam... De aceea te rugam să nu spui nimănui.

A-go ar fi vrut să știe cum ajunsese la ideea aceea.

– Am avut un vis. Și de-atunci nu mai am liniște. Am încercat în mai multe feluri și acum, pe urmă, mă gândeam la puterea aburului...

A fost o zi ciudată, își aducea aminte A-go, când simțise mâncărimea aceea de palme cu tiranica dorință voluptuoasă de a scuipa în ele și de a le freca una de alta. Aproape că o uitase, de parcă nici n-ar fi fost. Dar iată că un altul nu s-a oprit încă dacă piatra i s-a sfărâmat în mâini încercând să modeleze natura după propriile sale dorințe. Nici celălalt n-a perseverat, cel căruia îi recomanda să încerce cu fierul.

Cel de pe urmă, cel care acum îi asculta încordat tăcerea, mersese mai departe.

– Mă uimești, îi spuse A-go în sfârșit. Ești perseverent și nu mă îndoiesc că ai să mergi până la capăt. Mă bucur pentru tine. Piramida ta se va înălța falnic în fața noastră și noi o vom privi cu invidie. Așadar, ce voiai să știi despre abur?...

Ghighi Teibrich

Clipa fericită

Clipa Fericită se perpelea în veșmântul ei metalic. Întrebări fără nume, dorințe fără glas se zbăteau în carapacea strimtă. Nu putea gândi, nu putea vedea, nu putea auzi. Totul se învălmășea în apoteoza haosului primar al universului, celulei sau atomului. Răbufniri scurte, a o suta parte dintr-o nanosecundă, fulgere iuți și apoi nimic, totul recădea în beznă.

Desigur, Clipa Fericită avea senzori dincolo de peretele metalic, dar ei zăceau neînsuflețiți, într-o stare de așteptare goală, ca privirea unui orb. La fel și computerul și navigatorul automat pe care le avea, dar nu știa că le are.

Timpul trecu. Cu circuitele Înghețate, Clipa Fericită nu-i simțea cleștii nemiloși. Apoi ceva se Întâmplă. Poate o greșeală într-un program exterior, poate o intenție premeditată, nimeni n-ar fi putut spune. Cert era că Clipa Fericită simțea un câmp de forță care se dezvolta În jurul carapacei metalice. Câmpul se orientă și se diviză cu variații în timp. Și în tăcerea deplină, una câte una, bateriile de energie se încărcară.

Era oare un semn rău? Clipa Fericită începu să gândească fără să vrea. Un simțământ de teamă se cuibări în circuitele ei. Atunci căută un adăpost sigur, căută acel ceva care s-o ocrotească.

În timpul acesta, fără ca ea să-și dea seama, Non-Existență îi privea formele plăcute cu o mulțumire pe care nu se străduia s-o ascundă. Era grozav de mulțumit de treaba pe care o făcuse. Nu fusese simplu, căci e la fel de greu pentru non-existență să construiască existența, ca și pentru existență să construiască non-existența. Și asta-i dăduse multe dureri de „cap”. Acum, însă, era sigur că reacția va porni în momentul stabilit. Totul putea să înceapă. De numărătoare inversă nici nu putea fi vorba, și-un copil ar râde. Esențialul era eficiența și economicitatea.

De laboratoare n-a avut nevoie. Cine mai avea nevoie de așa ceva. Totul se fura din spațiu și din timp și apoi se adapta. Hală de asamblare? Ha! V-ar fi râs toți în nas.

Clipa Fericită prindea puteri. Sistemele principale intrară în funcțiune, apoi subsistemele, apoi minisistemele și sistemele periferice, apoi SITOX-ul. Se menținea într-o plăcută stare de sustentație magnetică, iar teama dispăru. Se analiză. Introspecție până unde permiteau circuitele. Deveni conștientă de stăpânul său. Extrospecție. Privi în zare adânc.

– Ești aici, stăpâne? întrebă cu glas șuierat.

Neprimind nici un răspuns, Clipa Fericită încercă să-l zărească pe Non-Existență. Se gândi că poate va lua o înfățișare, îl simțea aproape și în același timp foarte departe.

„Este dincolo de limita mea de pătrundere”, își zise după ce-și țintuise privirea electronică fixă asupra negurilor de necuprins un oarecare timp. „Trebuie că e cel mai depărtat dintre depărtați”.

Non-Existență luase cunoștință de frământările Clipei Fericite și, pentru o secundă, se lăsase furat de plăcerea inconsistentă a jocului de-a baba-oarba. Își reveni însă repede. Universul stătea la picioarele sale inexistente. Sau, mai bine spus, în ele. Verifică bilanțurile. Costul energiilor descătușate față de al celor anihilate. Superproporționalitatea asimetricului, gândi. Oare cât este prețul unei civilizații existente, pentru ca Clipa Fericită să fie într-adevăr, economică?

Ar fi putut să-i lase să-și facă de cap. Până la urmă tot ar fi sfârșit într-un abis negru sau într-o tornadă de antimaterie. Timpul lor era liniar relativist. Timpul lor era după asemănarea lor. Dar nu putea să-i lase să-i modifice procesul intern. Or, asta era pe cale să se producă. Non-existență s-a simțit în pericol. Și atunci, recursese la o soluție radicală: Clipa Fericită.

Non-Existență își are propriile lui câmpuri de forță non-existente; nu putea risca să apară un câmp necontrolat sau incontrolabil. Chiar dacă ei se autodistrugeau într-un interval de timp mai scurt sau mai lung. Adică, construiau non-existența printr-o invazie de tip explozie.

„Reacțiile vor fi perfecte; totul va fi în ordine”, se asigură încă o dată Non-Existență și descătușă energia care se adunase între timp în Clipa Fericită.

Clipa Fericită luase cunoștință de misiunea ei, cât și de faptul că Non-Existență sălășluise un timp în preajma circuitelor ei.

„Este greu de presupus, gândi ea după ultima corecție de traiectorie, că-l voi putea concepe pe stăpânul meu. Dacă pot concepe lipsa existenței, este de neconceput pentru mine lipsa non-existenței. D’apăi-mi-te culmea culmilor, prezența non-existenței”.

Și cu aceste gânduri Clipa Fericită, împăcată cu sine, deveni spectru, aruncând în infinit câteva miliarde de stele.

Alexandru Ungureanu

Scrisoare din hipercubul 14

Speranța este o formă de efracție subiectiv necesară a conștiinței prezentului. Autorul furtului este ziua de mâine sau oricare dintre urmașele ei, iar păgubașul poate fi oricare dintre noi.

Eram într-o situație dificilă. Duminică jucasem cărți cu niște tipi de la baza spațială din hipercubul 15 și îmi terminasem contul. Ba mă pusese necuratul și perforasem și o cartelă de cont fără acoperire. Dintr-o clipă într-alta, mă puteam aștepta să fiu înhățat.

Nici nu m-am mai dus pe șantier. Mi-am strâns puținele lucruri pe care le aveam și m-am hotărât să le las la Daddy Blue, patronul unui bar în care, pe cât îmi puteam aduce aminte, nu prea fusesem văzut de amici.

Daddy Blue m-a ghicit.

– Doctore, – mi-a zis interpelativ – ți s-a făcut dor de ducă! Să-mi mănânc trabucul dacă nu cauți pe cineva care să te treacă prin transpațiu de Linia Patrulelor!

N-am înțeles niciodată de ce mă credea doctor. Dar cu transpațiul o nimerise. I-am și spus-o:

– Daddy Blue, ai nimerit spintul[1]! Ia zi-mi, știi pe cineva?

– Treci pe la Moșul Gonflabil, paznicul radiofarului. Îi spui că te-am trimis eu. Dacă vă înțelegeți la preț, ești ca și scăpat. Dar trebuie să-ți treci examenul horoscopic. Altminteri nu discută.

În clipa aceea, două luminițe discrete s-au aprins pe gulerul salopetei lui Daddy Blue. Mi-a mai spus:

– Ieși prin spate, repede, se pare că te caută niște tipi de la C.S.[2]! Ia aerojetul meu și lasă-l la Moșul Gonflabil!

Nu m-am dus direct la Moșul Gonflabil, căci n-aveam nici o cartelă chioară. Am făcut un ocol pe la Padre Iliuță ca să-l rog să mă împrumute cu vreo zece mii de unități decontizate. Pe vremea aceea, Padre Iliuță era șeful Catedrei de Ocultism la universitatea locală. Când am ajuns la el, pregătea subiectele unui examen la chiromanție. Mi-am aruncat și eu o privire, să văd ce le dă la teorie. Apoi l-am luat la sigur:

– Dacă mă prind, îți dai seama că or să-mi facă un sondaj barosan de memorie. Știu multe nasoale. Te arzi și tu, și încă zece sub tine! Frige-mi și mie o țeapănă[3]!

N-a vrut să-mi dea decât zece mii.

Apoi Padre Iliuță m-a înjurat urât și aprig printre dinți și barbă. Înainte de a pleca, m-am mai uitat o dată peste subiecte.

– Mai dă cinci mii, să te-nvăț să ghicești în palmă! l-am zeflemisit și am întins-o.

M-a înjurat până-n ultima clipă când l-am părăsit. Să nu uiți asta!

* * *

Ai crezut că m-am dus apoi la Moșul Gonflabil, direct. Adevărul e că așa aș fi vrut să fac, dar rațiuni înalte m-au îndemnat să risc o vizită la universitatea locală. După câteva bâjbâieli, i-am găsit pe studenții lui Padre Iliuță. Le-am vândut subiectele de examen cu cinci sute de unități decontizate de persoană. Speram să-mi ajungă.

* * *

Radiofarul era undeva în afara orașului. Pe Moșul Gonflabil l-am găsit trebăluind prin curtea centralei energetice. Ajutat de un robot, muta niște acumulatori cilindrici masivi. M-am apropiat de el și i-am zis:

– Eu sunt...

– Știu! m-a întrerupt. Așteaptă un pic, că nu mori!

În mine dârdâia gândul că patrulele C.S.-ului sunt pe urmele mele, și mă frigeau buzele să-i zic ceva despre cilindrii lui blestemați și despre... În fine, am fost mândru de mine că nu am deschis gura. Măcar atâta am învățat și eu, că pe cei care țin în mână viața ta nu e bine să-i superi.

Moșul Gonflabil a mai mutat ce-a mai mutat cilindrii și, când a crezut el că e destul, s-a oprit și mi-a făcut semn să-l urmez. Am intrat în clădirea radiofarului. În ecluză, l-am întrebat:

– M.G., zi-mi și mie, ce ții așa de important în cilindrii ăia, de nu poate să-i mute și robotul?

– Nimic, bătrâne, sunt goi. Îi mut ca să-mi fac gimnastica de înviorare!

Îmi venea să-l strâng de gât acolo, pe loc. Am fost laș și n-am făcut-o. Sunt sigur că n-aș mai fi putut ieși din ecluză.

Când am ajuns în sala de comandă a Generatorului de Impulsuri, a cerut confirmarea stării „N” de la secțiunea ordinatorului de gardă. Mi-a aruncat peste umăr, duios:

– Stai jos, tinerețe, că oi fi obosit!

În clipa aceea a venit răspunsul sec al ordinatorului:

– E-n regulă, M.G.! Ai o prezență străină în stație. Știi de ea?

– Bine, pace! Poți să dormi! Tu, – mi se adresă din nou mie – să știi că fără 50.000 poți s-o iei pe jos prin transpațiu.

M-am ridicat în picioare.

– Pa, înțeleptule! l-am omagiat. Dacă aș fi avut banii ăștia, nu mai veneam la tine!

Și-am dat să ies.

– Am zis eu că ai banii ăștia? Am și eu o treabă cu tine. Mi-o faci... bine! Nu...?! Ce, crezi că mă bucur la contul unui amărât ca tine?

* * *

Până la urmă ne-am înțeles. Moșul Gonflabil avea socotelile lui obscure, care mă aranjau. Mi-a introdus datele în calculator pentru examenul horoscopic și m-a pasat unui alt tip, un tânăr brunet și cu mustață.

– Gaepa! s-a recomandat întinzându-mi mâna și zâmbind! indiferent mustăciosul.

– Vântul-De-La-Ora-Șapte! l-am zeflemisit.

Moșul Gonflabil a zâmbit și el. După cum se vede, toată lumea era veselă.

– Sunt convins, a accentuat el, că o să vă înțelegeți! Eu vă las acum, o să mă întorc cu rezultatele examenului horoscopic peste vreo câteva decade.

– Parcă avem altă cale?! a mormăit Gaepa și s-a întors spre mine. Arăta mai destins.

– Ia loc – mi-a arătat el un fotoliu plutitor – să-ți explic care este ecuația mișcării pe-aici.

M-am așezat. Era bine. Nu știu de ce, dar tipul îmi inspira încredere.

– Uite cum stau lucrurile, mi-a zis. Moșul Gonflabil face contrabandă cu energie cuantizabilă. Adică, e un fel de-a zice! Contrabandiștii vom fi noi. El organizează transportul și desface marfa. În caz de ceva, se obligă să finanțeze comemorări festive din cinci în cinci ani. Dacă ne facem treaba un an, avem un criojet s-o ștergem. Ce zici?

Ce să zic?! Am înghețat, de parcă m-ar fi pus la 0 absolut. Nici o moleculă nu mai mișca în mine. Doar electronii se învârteau anemic în jurul ideii nebunești la a cărei transpunere în viață mi se cerea să iau parte.

– Băi mustață, am bâiguit într-un târziu, tu știi că dacă ne prind, ne condamnă la moarte în toate Existențele Posibile? Maică-ta se va naște stearpă. Nici amintirea unei amintiri nu va rămâne despre noi!

– Îți garantez că pedeapsa nu e chiar așa de grea! m-a contrazis Gaepa. Dreptul la conștiința Existențelor Posibile tot nu-l ai, așa că nu-i nici o pagubă! Iar dacă pune C.S.-ul mâna pe tine, ai să ajungi să dorești să nu te fi născut niciodată! Noi suntem niște oameni care n-avem nimic de pierdut, ci numai de câștigat!

Avea dreptate. Chiar prea multă dreptate. Dar nu înțelegeam o chestie:

– Și ia zi, dom’le, de unde luăm energia? În hipercuburile vecine cam știu cum stă treaba. Nu prea cred să aibă surplusuri neimpozabile.

Mi-a zâmbit din nou. Blând și un pic trist.

– Ești naiv! Ce, crezi că Moșul Gonflabil riscă totul pentru câțiva trenți[4]? Se lucrează la scară mare. Se fură deocamdată de pe câteva planete din hipercubul 9, dar nu din timpul nostru. Câteva sute de ani mai în urmă. Tipii de atunci făceau o risipă groaznică. Aveau tot felul de șmecherii pe care le puneau să ardă, auzi, simple reacții de oxidare, aiureli cu nucleele atomilor... În fine, Moșul are oamenii lui. Au instalat peste tot colectori colapsați universali cu comandă statistică și fură zilnic 50-60 de trenți de planetă. Tipii nu fac decât să se ocupe de întreținerea aparaturii și sunt pe fază când venim noi. E așa de bună afacerea, că nu se prind nici băștinașii, nici C.S.-ul. Și este groaznic de ieftin! Pe urmă, venim noi, fraierii, cu criojetul și, ca într-o space-opera, ridicăm acumulatorii de energie, ne fugărim cu C.S.-ul și livrăm marfa. Ce zici, batem palma?

Ce era să mai zic?! Că nu-mi plăcea, era puțin spus. Dar am fost de acord. N-a mai trecut mult, și a apărut Moșul Gonflabil, radios.

– Ești în regulă, cuceritor al spațiului și al energiilor înalte! Toate zodiile sunt cu tine! Să fi fost mai tânăr, te-aș fi urmat și eu, fiindcă se pare că mult noroc vei aduce celor din jurul tău! Când eram și eu ca voi, ehe...! Ați auzit de dispariția stelei CQ 73 de acum cinci secole? Eu și cu Marele Gros am lucrat-o!

* * *

Eram în hangarul criojetului și-i făceam acestuia ultimele verificări. Gaepa era pilotul. Eu eram pe post de tehnician energetician.

– Știi, îmi explică Gaepa, acumulatorii ăștia sunt cam dubioși. N-ar fi nimic că se pierde energie și poți chiar să explodezi, dar asta mărește densitatea energetică a traiectoriei parcurse și te transformă într-un câine cu tinicheaua legată de coadă. Rămâne așa, ca un miros în urma navei, după care poți fi reperat foarte ușor ulterior. Dacă află pe unde ieșim în transpațiu, am dezintegrat nucleul fericirii!

– Fiindcă veni vorba, l-am întrerupt, pe unde ieșim în transpațiu?

– E un loc pe aici, pe-aproape, unde au amenajat șmecherii o curbură a spațiului, ce dă chiar în hipercubul 9.

– Și dacă o descoperă C.S.-ul, ori de-aici, ori din partea cealaltă?

– Ei, rămâne cum am stabilit!

N-am mai întrebat nimic. Așa cum îmi imaginasem, și Gaepa știa, probabilistic treaba nu putea să țină prea mult.

– O hiperviață are omul, și aia vai de capul ei! am oftat.

Am avut ghinion. Motorul criogenic pentru stabilizarea laterală a oscilațiilor temporale s-a blocat aproape imediat ce am ieșit în transpațiu. C.S.-ul era acolo. Două patrule așteptau de cine știe când să scoată fraierii capul din gaură ca să-i înhațe. Dar tot chestia cu motorul a fost și salvarea. Le-a fost imposibil să ne înhațe, cu două criojeturi câte aveau ei, la halul de oscilații temporale ale navei noastre. Pendulam în neștire prin secole ca niște orbeți, când spre trecut, când spre viitor, și ei nu erau destui ca să controleze un segment temporal așa de mare.

Gaepa m-a umplut de respect. A oprit motoarele laterale exact într-unul din momentele când am atins, din întâmplare, coordonata temporală care ne interesa și a pornit în aceeași clipă propulsorul antigravitațional. Am trecut printre ei ca o nălucă.

Jubilam. Uitasem că nu mai aveam pe unde ne întoarce. Gaepa m-a încurajat:

– E groasă, bătrâne!

* * *

Planeta mi se părea cam departe de centrul galaxiei și mult prea plină de ape. În rest, din partea mea...!

Am ajuns la locul întâlnirii noaptea. Ieșirea din transpațiu dădea undeva în niște munți greu accesibili. Ne așteptau doi tipi. Ne-am strâns mâinile și pe urmă ne-au ajutat să camuflăm criojetul. Ne-au explicat că băștinașii semănau foarte mult eu noi și ne-au pus să ne costumăm după moda locală. Îmbrăcămintea nu mi s-a părut învechită ci de-a dreptul nefuncțională. I-am și șoptit lui Gaepa ceva la modul:

– Prin ce secole nenorocite ne-am găsit să umblăm după energie!

– Sunt ei cam primitivi, mi-a replicat Gaepa, dar habar n-ai ce liniștiți trăiesc! În afară de faptul că se mai hărțuiesc în niște mici războaie, mai mult sau mai puțin trecătoare, nu au probleme. Sincer, câteodată îi invidiez.

Pe urmă, am intrat într-un adăpost subteran. L-am cunoscut pe Micuțul Șef. Părea acceptabil de comunicativ. Ne-a spus:

– Pe planeta asta avem cinci captatori colapsați de energie, așezați în zonele cele mai puternic industrializate. Captatorii sunt fiecare supravegheați de câte un om. Eu îi șefesc! și a zâmbit.

– Șef, i-am zis, elanul tău e prea lung! Dă-l puțin încoace să ți-l tai!

Și i-am explicat cum stăm. Mă așteptam să facă spume. A rămas calm.

– Ce naiba, băieți, credeți că nu bănuiam așa ceva? ! O să luăm o altă deschidere în transpațiu. Nasol e altceva! Avem și noi necazuri, știți, în ultimele cincisprezece revoluții ale planetei, C.S.-ul se învârte cam mult pe aici. Se plimbă cu criojeturile, ziua în amiaza mare, peste toate continentele și adulmecă. Cred că au simțit ceva putred. Asta n-ar fi nimic, căci nici noi nu suntem proști, dar ne obligă să fim foarte atenți la mijloacele de transport folosite, ca să nu introducem nici cea mai mică perturbație istorică. Și să vezi poznă! Acum vreo câteva zile tocmai foloseam pentru traversarea unui oraș un vehicul din ăsta local, cu propulsie bazată pe mișcarea electronilor într-un conductor metalic ș-i care înaintează pe două chestii, tot de metal, paralele, știți, pentru micșorarea frecării...

* * *

Izotropia ceții era deplină. Întunericul o învălui, de parcă cineva i-ar fi înfășurat în jurul gâtului un fular umed și rece și ar fi început să-i strângă. Câinele din partea aceea mică de la colțul străzii nu o iertă nici de astă dată. Începu să o latre, de parcă ea ar fi fost sfârșitul lumii înaintând rostogolindu-se pe lângă zidurile oamenilor. Altădată, s-ar fi oprit și ar fi aruncat în el cu disprețul ei aprig, dar se simțea sfârșită. Abia când toți câinii de pe o rază de cinci străzi dimprejur porniră un concert în cinstea ei, își promise, vag enervată, „că o să-l...”. Cearta cu Ștefan o epuizase. „Sunt flacăra unei lumânări arse pe altarul iubirii”. Tot timpul se simțise enervant privită de peste umăr de țiganca aceea cu zâmbet obscen și sâni mari din tabloul de pe perete.

„Tu nu știi, nu înțelegi!” țipase Ștef la ea. „Dacă țiganca n-ar fi fost acolo, poate ar fi fost altfel”.

– „Ești nedrept și rău, cumplit de rău!”, îi spusese tristă. „Pentru o comunicare este nevoie de doi! Ne place mai mult să monologăm în fața eternității. Ne ascultăm apoi ecoul vocii reverberat prin monitoarele timpului și ne umplem de prea-plinul spuselor noastre!”

Scârțâitul ușii de la ieșirea din bloc o aștepta de mult. Când se întâlniră în târziul miezului acelei nopți, o mângâie duios ca o foaie de șmirghel, pe șira spinării.

Apoi tramvaiul se ivi din ceață ca o reptilă tăcută, cu ochii fosforescenți, plecați la vânătoare de oameni, și se lăsă înghițită de el, fără să se mai uite la număr. Mergea, oricum, doar câteva stații și tramvaiul, orice hram ar fi purtat, n-avea pe unde s-o ducă în altă parte.

* * *

– Înțelegeți, urmă Micuțul Șef, trebuia ca drăcia să oprească în stație, pentru mai multă autenticitate. Computerul care o dirija a simțit o patrulă a C.S.-ului undeva, pe deasupra, și atunci a oprit și a deschis ușile, pentru crearea unei aparențe de verosimilitate, dar nu i-a trecut prin circuite ideea că s-ar fi putut urca vreo băștinașă. Ceva mai încolo, l-am dirijat noi pe o infimă porțiune a transpațiului și ne-am pomenit cu ea aici. O cheamă Ana.

Am rămas tăcuți. Gaepa se gândea la rezolvarea problemei, iar eu îmi plângeam de milă.

– Afacerea asta trebuie lucrată subtil, zise Micuțul Șef. Decât să afle Moșul Gonflabil de ea, mai bine mă dau singur pe mâna C.S.-ului!

Aici i-am dat dreptate.

După mai multe ore de discuții, s-a hotărât să i se șteargă din memorie episodul cu urcarea în tramvai și să i se facă o translație înapoi, în momentele imediat următoare ieșirii din bloc.

– Tipa nu e proastă, o să vedeți! E drăguță și are idei interesante. Atâta doar, că umblă prea mult la vorbe mari! Tu – și aici se uită la mine – ai să apari în stație și ai să discuți nițel cu ea. Te orientezi. Pălăvrăgești despre orice, numai să nu se suie în tramvai. Clar?

– Ba nu e clar deloc! De ce nu te duci dumneata sau unul din oamenii dumitale? De ce vreți să ne băgați pe noi în chestia asta care mi se pare, să nu zic mai rău, cel puțin dubioasă?

– N-ai experiența chirurgiei istorice! Și eu, și amicii mei, suntem integrați, în acest timp, în diferite colțuri ale lumii de aici. Nu avem ce căuta în acel loc și la acel timp unde trebuie intervenit! Ar fi o distorsiune temporală prea ușor de sesizat!

Am protestat în continuare. Am încercat apoi să arunc sarcina pe umerii lui Gaepa. Mi-a zis că l-ar cocoșa. În cele din urmă m-au convins. Bine că n-au căutat să mă șantajeze. M-aș fi băgat cu capul într-un „nu” din care nu l-aș mai fi scos. Adevărul e că sunt o fire influențabilă. Speram ca individa să nu fie vreo scorpie, să nu mă facă să-i trag o palmă de să n-o mai țină picioarele să se urce în tramvai! Chirurgia, fie ea și istorică, este uneori dureroasă.

* * *

„Pentru o comunicare este nevoie de doi. Ne place însă mai mult să monologăm în fața eternității. Ne ascultăm apoi ecoul vocii reverberat prin monitoarele timpului și ne umplem de prea-plinul spuselor noastre!”

Tresări. Tipul apăruse dintr-odată lângă ea, de parcă s-ar fi înfiripat din trupul ceții. Își simți inima zvâcnind în interiorul sinului ca într-o cutie de pantofi. Ar fi vrut să-l observe mai bine, dar era prea întuneric.

– Ana?! se auzi chemată întrebător.

– Cine ești?

– Ce importanță are...?

– Nu discut cu bărbați pe care...

– ...nu-i cunoști, o întrerupse celălalt. Și totuși, acum și aici, trebuie să mă asculți!

I se păruse ciudat felul cum accentuase pe „acum” și „aici”.

– Oricum, cine ești?

– Cineva care știe foarte multe despre tine. Am venit să-ți spun să nu faci o mare greșeală. Înțelegi, am venit de foarte departe ca să-ți spun, să te rog să nu faci o mare greșeală...!

– Ce greșeală? îl întrebă ea. Încordarea dispăruse. Se relaxase până la duritate.

– Ștef... te iubește, ține la tine...

– Te-a trimis el?

– Nu, nici nu știe...

În clipa aceea, din ceața atotcuprinzătoare se ivi tramvaiul, ca o reptilă tăcută, cu ochii fosforescenți, pornită la vânătoare de oameni.

– Tu ești o fată deșteaptă, trebuie să înțelegi că a fost o ceartă stupidă! Ești obosită, nervoasă...

Chiar atunci, tramvaiul opri în stație. Ușile se deschiseră larg.

– Bine, pa, mai vorbim noi, spuse Ana și se repezi spre tramvai.

Tipul păru a se scutura din amorțeală. Făcu un pas în urma ei, apoi, fiindcă nu mai putea s-o ajungă, plonjă spre caldarâm, apucând-o de picioare.

Se împiedică și căzu cu fața la o palmă sau două de scara tramvaiului. Se lovise la umăr rău de tot. Ca prin vis, un coșmar de fapt, văzu ușile închizându-se, apoi roțile defilară imense pe la nasul ei, mirosind vag a veșnicie.

Abia când luminile din capătul tramvaiului dispărură, realiză că nu simțise nevoia să riposteze agresiunii nici măcar cu un suspin. Tipul îi dădu drumul. Se ridicară amândoi.

– Iartă-mă! bâigui el. Trebuia să...

– Puteai să mă omori...! îi reproșă ea, cumva neconvinsă, parcă zâmbind.

– În noaptea; asta nu mai vine nici un tramvai. Deci drumurile tale vor fi altele. Ai timp înaintea ta pentru a alege și a înțelege.

I se păru, oarecum, că vede o scânteiere în abisurile memoriei, că simte cumva că tipul are o dreptate inexprimabilă prin cuvinte, însă scânteierea aceea nu reprezenta propriu-zis o aducere aminte, ci mai mult o senzație vagă a unei existențe posibile.

Deschise buzele să-l întrebe, să i se răspundă, să știe. În aceeași clipă însă, chipul tânărului păru că se luminează de undeva, din interior, iar contururile trupului său deveniră neclare. Un fel de voce reverberată la nesfârșit în capcanele ceții o învălui, strigându-i adevăruri neinteligibile, sau poate chiar intangibile. Apoi, și lumina, și vocea pieriră cu totul.

I se păru atât de inexplicabil, încât începu să plângă.

– Ștef...! chemă printre sughițuri.

Un nume în ceață.

* * *

Pe urmă, ce să-ți mai zic?! Totul a fost în regulă. Ne-am întors în hipercubul 14 fără incidente. Și-am fi rămas contrabandiști fericiți până la adânci bătrâneți, dacă nu am fi vrut s-o facem pe nebunii, să-l tragem în piept pe Moșul Gonflabil, însă Daddy Blue, cu care am aflat pe urmă că M.G. lucrează mână în mână, ne-a turnat C.S.-ului.

Oricum, n-a scăpat, fiindcă și eu, și Gaepa, când ne-au prins, le-am vărsat tot ce știam despre filiera lor.

Moșul Gonflabil e la sondaj de memorie chiar acum, în timp ce scriu aceste rânduri, așa că îți dai seama...

Mă grăbesc să-ți trimit această scrisoare, în speranța (care nu-i prea mare) că-ți va parveni într-un fel.

De hiperviața mea se va alege, foarte probabil, praful. Tu să ai grijă de a ta și să nu faci ca mine!

Vezi că în hipercubul 9, în careul Al7, am ascuns cinci acumulatoare de energie. Conțin aproape 1.000 de trenți. Vi-i las vouă, ție și maică-ti, să-i folosiți câte zile oți mai avea. Și dacă ai nevoie de bani, să treci pe la Padre Iliuță. Îi zici că știi de afacerea cu oxalamina de la mine și ai să mai ciupești câte ceva de la el.

Cu bine,

SS. indescifrabil.

[1] probabilitate de 1 la 10⁹.

[2] Controlul Spaţiului

[3] o sută de mii de unități decontizate; argou (N.A.)

[4] unitate de măsură a cantităţii de energie.

Andreea Zăvoianu

Floarea albastră

Căminul de copii era o clădire veche, solidă, cu etaj, și aparținuse unui fost cămătar al târgului. Aspectul sumbru al construcției își pierduse din duritate. Trecuseră peste douăzeci de ani și decorul se modificase. Vila fusese renovată, brazii plantați crescuseră înalți, iar veverițele pripășite împrejur deveniseră jucării vii pentru copiii orfani care rămâneau în cămin până la vârsta de șapte ani.

Era primăvară. Cireșii de pe deal începuseră să-și piardă petalele, dezvelind fructe verzi, dar promițătoare, iar gazonul, bine întreținut de îngrijitor, nu apucase să se tocească sub pașii micuților care se zbenguiau.

Vocile copiilor umpleau văzduhul cu o larmă veselă. Pe terasa de beton leagănele începuseră să scârțâie de atâta învârteală. Mingi, păpuși, cuburi, tot felul de jucării mecanice erau răspândite în întreaga curte. Două educatoare stăteau pe bancă. Una citea, iar cealaltă tricota, aruncând din când în când priviri către grupurile de copii.

– Fii atentă la Doinița că iar se mânjește toată cu acuarelele!

– N-o să mai pună mâna... De când a vrut să le înghită am dat cu boia de ardei pe ele... I-am înapoiat cutia și i-am zis: joacă-te frumos!... Da’ de unde?! Cum a prins de veste că nu mă uit a și băgat pastila de roșu în gură. A început să urle, dar de atunci n-a mai repetat figura.

– Ce idee și pe tine!...

– Cum era s-o dezvăț altfel? Asta e cea mai eficace metodă: tot așa l-am convins și pe Mihăiță să nu-și mai sugă degetul.

– Mama Emilia, Aurel mi-a luat mingea, se plânse o fetiță. Avea ochii mari, albaștri, de un albastru luminos, ca două safire lucind în apă. Un început de plâns reținut îi umezise.

– Joacă-te și tu cu altceva, o îndemnă educatoarea, atentă să nu greșească modelul.

– Dar eu vreau mingea mea, insistă fetița fixând-o cu privirea.

Educatoarea lăsă lucrul și se ridică strigând:

– Aurel, Aurel, vino aici!

Un băiat negricios se apropie în fugă.

– De ce i-ai luat mingea și de ce tocmai pe-a ei? Mai sunt atâtea jucării în curte, n-ai cu ce să te joci? Nu-ți mai trage nasul atâta! Scoate imediat batista și ți-l suflă!

Băiatul se execută. Educatoarea luă fetița de mână, îi șterse lacrimile și se aplecă la urechea ei:

– Joacă-te cu ceilalți copii, nu mai sta singură.

– Vreau să mă joc cu mingea mea, zise fetița strângând în palme sfera portocalie.

– Ce fel de minge e asta, că nu e de la noi? întrebă educatoarea amintindu-și că primiseră numai mingi roșii și verzi, dintr-un cauciuc care se deteriora foarte repede.

– Mi-a dat-o Zâna, răspunse fetița ascunzând-o la spate.

– Bine, bine, du-te și te joacă... Dar să știi că nu e frumos să minți, o sfătui Emilia, apoi se întoarse la bancă reluându-și lucrul

Lângă brazi izbucniră țipete vesele. Două veverițe se fugăriră printre copii și se cățărară iar printre crengi fluturându-și cozile roșcate.

Pe scara cu dale de piatră care șerpuia spre cămin urca o pereche de tineri ținându-se de mână.

– Psst! Emilia, uite ce minijupistă!

– Mda, e frumușică. Lasă că știu eu: ai vrut să zici de el că-i bărbat bine, comentă Emilia ușor malițioasă.

– Zău că nu, îngăimă cealaltă, amintindu-și brusc că începea să-i treacă timpul și rămânea nemăritată.

Tinerii, ajunși în apropierea băncii, salutară.

– Dacă nu deranjăm – zise bărbatul puțin stânjenit – am vrea să ne uităm la copii. Știți... ne-am gândit să înfiem unul, băiat sau fetiță...

– Nu-i nici un deranj, poftiți, cu plăcere, se arătă amabilă Emilia. Avem aici două grupe, puteți alege, sunt aproape patruzeci de copii.

– Am discutat cu soțul meu și am ajuns la concluzia că e bine să luăm un copil mai măricel, căruia dumneavoastră i-ați observat calitățile, intră în vorbă tânăra în timp ce privirea îi aluneca peste grupurile de copii din curte.

– Ați judecat bine, afirmă Emilia mulțumită de hotărârea fetei. Sunteți de aici, din oraș? întrebă ea, convinsă de la început că erau străini.

– Nu, am venit aici în concediu, spuse tânărul și zâmbi aranjându-și o șuviță din părul rebel. Era lat în spate, suplu, cu o alură sportivă. Nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani.

,,Sunt o pereche potrivită, oare de ce n-or avea copii?” se gândi Emilia, apoi îi îndemnă:

– Vă rog, duceți-vă, priviți-i mai de-aproape!

– Am putea vorbi cu directoarea căminului? întrebă tânăra cu un glas ușor cântat.

– Da, e aici, intrați pe acolo, a doua ușă la stânga, le indică Emilia direcția.

Cei doi se îndepărtară. Câțiva copii își părăsiră joaca strângându-se curioși în jurul lor. Tânărul scoase din buzunar o pungă cu bomboane de ciocolată, începând să le împartă. Leagănele încetară să mai scârțâie. Numai în fundul curții, lângă un brad, o fetiță continua să se joace cu mingea ei portocalie, neacordând nici o atenție noilor veniți.

– Sunt extraordinari copiii ăștia, parcă simt, zise Emilia mai mult pentru sine.

– Sunt curioși. Au văzut că, de obicei, vizitatorii străini devin părinții unora dintre ei, comentă cealaltă educatoare încercând apoi să citească din cartea pe care o ținea deschisă invers.

Hărmălaia copiilor se liniștise. Câțiva începură să se laude cu talentele lor de recitatori. Mingea aruncată ocoli bradul și se reîntoarse lin în palma fetiței.

– Numai Floarea Albastră e singură. Nu știu de ce, copilul ăsta mă face să nu mă simt în largul meu, zise Emilia urmărind absentă mișcarea ciudată a mingii aruncată de fetiță.

– Ești mai nouă aici, n-o cunoști de prea mult timp. Câteva luni după ce au adus-o, refuza pur și simplu să vorbească, adăugă Emilia.

– E foarte sensibilă, într-adevăr, și cred că a înțeles că nimeni n-are de gând s-o înfieze, comentă colega ei și apoi se înroși sesizând că ținea cartea întoarsă.

Copiii începură să se împrăștie din nou prin curte. Cei doi vizitatori se apropiară de brazi. Fetița veni lângă ei, acoperind cu palmele mingea.

– Ce frumoasă e! exclamă tânăra.

– Are niște ochi superbi. N-am văzut în viața mea ochi atât de frumoși! Cum te cheamă? Nu vrei o bomboană? zise el scoțând din buzunar o altă pungă cu bomboane. Părea entuziasmat.

– Cristina, răspunse fetița sfioasă, dar toți îmi zic Floare Albastră.

– Câți ani ai?

– Cinci.

– Ție nu-ți place să te joci cu ceilalți copii?

Fetița făcu un gest vag. Tânărul se aplecă, o luă în brațe și îi mângâie părul blond.

– Are un păr, zici că-i mătase, afirmă el către soție. Îți place? o întrebă neliniștit. I-ar fi părut rău să primească un răspuns negativ. Ea încuviință și zâmbi simțindu-i crisparea.

– Seamănă puțin cu mine. Nu găsești?

Tânărul se destinse, ascunzând un oftat de ușurare.

– Ce-ai zice dacă aș fi tăticul tău și ea mămica ta? o întrebă tânărul pe fetiță în șoaptă, cu gura lipită de urechea ei.

Floarea Albastră nu răspunse. Își îndreptă capul, deschise ochii mari, apoi se lipi strâns de pieptul lui, cuprinzându-i gâtul cu brațele.

– Tremură, zise tânărul tulburat. Ia-o și tu în brațe.

– Îmi vine să plâng, nu știu de ce, îi spuse soția și o sărută pe obraz.

Fetița strângea puternic. Îi simțea trupul mic, plăpând, lipit aproape cu disperare de piept, de parcă n-ar fi vrut s-o mai părăsească niciodată.

– Am o stare ciudată... Nu știu ce să fac, nici nu știu ce să-i spun. Ai vrea să fiu mămica ta?

Răspunsul îi veni printr-o nouă strângere. Pentru câteva momente care i-o simțea zvâcnind.

– Ești hotărâtă?

– Dar tu?

– De cum am văzut-o.

– Atunci să mergem la directoare. Sper să nu dureze mult formalitățile.

– Rămâi aici, îi spuse el fetiței, mai joacă-te puțin, ia și bomboanele. Ne ducem să vorbim cu tanti directoarea. Vrem să te luăm cu noi. O să fii fetița noastră.

Mingea îi scăpă din mână. Atinse lin pământul, se ridică încet, rotindu-se, până în dreptul palmei fetiței, lângă care se opri.

– Ia te uită ce minge are! exclamă tânărul încercând să o apuce, dar nu izbuti. Mingea se deplasă cu câțiva centimetri și rămase în aer. Ce ciudată e, parcă ar fi vie!... De unde o ai?

Fetița întinse mâna, prinse mingea și i-o dădu. Nu-și modifica aspectul prin apăsare. Avea o culoare portocalie, cu sclipiri sidefii. Diametrul – aproximativ șapte centimetri. Nu-i sesiza greutatea. Ținând-o în mână, tânărul simți aceeași senzație pe oare o avea atunci când se dezbrăca de o cămașă din fibre sintetice, între corp și țesătură producându-se mici descărcări electrice.

– De unde o ai? repetă el întrebarea.

– Mi-a dat-o Zâna, răspunse fetița.

– Cine e această Zână?

– Nu știu. Vine câteodată noaptea și vorbește cu mine.

– Las-o în pace. Are vise frumoase. Hai să mergem la directoare, îl îndemnă soția.

* * *

Directoarea îi primi cu amabilitate. Era o femeie trecută de patruzeci de ani, cu părul șaten, tuns scurt, în care-și făcuseră apariția o mulțime de fire albe ce-i dădeau eleganță, în loc să-i accentueze vârsta. Prelungă la față, cu nasul tipic roman, gura cărnoasă și ochii foarte vioi, inspira încredere, siguranță, o fire deschisă și o prezență simpatică.

– Vă sfătuiesc să nu vă pripiți, zise ea împreunându-și mâinile pe birou, după ce află motivul întrevederii. Cred că e de datoria mea să vă dau câteva amănunte despre familia Cristinei, fosta familie, adică...

– Sigur, noi chiar ne gândeam... interveni tânărul.

– Actualmente, nici unul din părinții ei nu se mai află în viață. Tatăl, un bețiv notoriu, cu cazier judiciar, își maltrata soția într-un mod înfiorător. Până la urmă a murit într-un accident de mașină. Fetița nu apucase să-l cunoască. Mama ei, o tipă dezechilibrată, s-a sinucis când Cristina avea patru ani. A luat somnifere și n-a mai putut fi salvată. A lăsat o scrisoare din care reiese că își iubise, totuși, soțul, cu toată purtarea lui infernală, E ciudată firea omenească... Fetița a fost adusă la noi, unde avem un personal excelent și unde toate femeile sunt numite mame de către copii. Uneori mi se umezesc ochii văzându-i atât de lipsiți de griji și cunoscându-le tuturor proveniența, de cele mai multe ori foarte tristă.

Directoarea tăcu. Degetele i se agitau nervoase, strângându-se pe suprafața din lemn de nuc a biroului.

Se așternu o tăcere penibilă. Tânărul tuși, se foi în scaun, apoi se uită către soția lui. Aceasta își ținea capul plecat, părând că reflectează.

– În cazul acesta vă rog să ne iertați, poate e mai bine să ne mai gândim înainte de a ne decide, zise el stingherit.

– Nu trebuie să vă scuzați. Vă înțeleg perfect. De altfel, mulți au vrut s-o înfieze. Fetița se distinge între ceilalți copii. E frumoasă, inteligentă, dar când i se cunoaște povestea toți dau îndărăt. Se tem de complicații, de influența eredității... În medie, sunt înfiați cam douăzeci de copii pe an, adăugă directoarea. Floarea Albastră n-a avut noroc, dar eu îi doresc din toată inima. Până acum toți au ocolit-o, deși au plăcut-o foarte mult. Cred, totuși, în viitorul ei...

* * *

Deschidea ochii în noapte și se simțea foarte singură. Învățase că ura însemna o față crispată, când buzele sunt strânse, nasul freamătă și ochii fulgeră mânioși. Îndurase descărcarea urii pe carnea ei, durerea și acel strigăt prelung, care-i mai răsuna încă în urechi. Apoi, în liniștea aceea ascuțită, frica răscolitoare o făcea să tremure, iar singurătatea o apăsa pe măsură ce încăperea se umplea cu zgomotele străzii. Ținea minte și luminile roșii, albe, albastre ale reclamelor, și scârțâitul dulapului vechi. Maică-sa strângea păpușile oferite de vecini în acel dulap, de unde noaptea izvora plânsul jucăriilor închise. Parchetul gemea sub pași nevăzuți, murmurul orașului, tuse unui trecător în noapte, fâșiitul apei și, într-un târziu, zgomotul cheii în broască, mama care intra, uneori prăbușindu-se pe celălalt pat, glasul înăbușit, arsura palmelor, de ce nu dormi?, pleoapele strânse, stelele...

În dormitor auzea respirația regulată a celorlalți copii. Era întuneric. Nu putea să distingă nimic în jur. De fiecare dată când aștepta apariția Zânei se trezea respirând adânc și rar. Își ținea mingea lângă ea. Știa că Zâna va veni și i-o va cere îndărăt, așa cum făcuse și cu alte jucării pe care i le mai dăduse. Toate nu-i puteau aparține decât o zi, o singură zi în care trebuia să se bucure intens de ele. Nu se întrista. Învățase că una din legile pe care i le spusese Zâna e să înapoieze un lucru înainte de a se plictisi de el.

Dintre neguri apărea un licăr cețos, o mișcare albă spre ea. Brațele de alamă ale patului se învăluiau într-o lumină difuză, fosforescentă. Apoi apăreau vălurile argintii, chipul albastru, reflectat și de oglindă, mângâierea caldă, corpul lipsit de greutate, înălțarea ușoară la câțiva centimetri deasupra patului.

– Ce bine e să zbori! gândi fetița.

– Acolo toți zburăm.

– Astăzi am fost întrebată cine ești. N-am știut.

– Pentru tine sunt încă o Zână. Pământul pe care trăiești e ca o minge, ca o minge foarte mare care se numește planetă. Se învârtește în jurul soarelui. Eu vin de pe o altă planetă cu un alt soare. Ești prea mică acum ca să înțelegi. Când o să mergi la școală vei afla.

– Acolo sunt copii, acolo sunt fetițe care n-au tătic și mămica lor e plecată departe, departe?...

Zâna zâmbi și haloul luminos care o înconjura deveni pentru câteva secunde mai strălucitor.

– La noi toți copiii au părinți, răspunse ea.

– Ia-mă cu tine, Zână dragă! se rugă fetița. Aici vine atâta lume care mă întrebă dacă vreau să fiu a lor și apoi pleacă fără să se mai uite la mine...

Avea lacrimi în ochi. Pupilele i se dilataseră. Zâna îi simți fluxul nervos sporind în intensitate. „Neobișnuit de mare pentru un copil de vârsta ei. Posibil să sufere mai târziu de o maladie psihică datorită unei sensibilități excesive. Trebuie să intervin, n-am altceva de făcut, chiar dacă nu respect convenția”, își zise Zâna.

– Cine ți-a plăcut mai mult din cei care au vrut să te ia? întrebă Zâna și răspunsul îl primi imediat sub forma unor reprezentări mentale deosebit de fidele și de proaspete.

– Când au venit la tine?

– Astăzi.

– Bine. Acum culcă-te și dormi liniștită. Ai nevoie de puțină fericire, îi spune Zâna mângâindu-i tâmplele și fruntea.

Lent, fetița reveni în pat, apoi treptat, lumina care iradiase încăperea se stinse risipindu-se în întuneric.

* * *

Se trezi brusc și avu imediat certitudinea că el nu doarme, îi simți corpul fierbinte și imobilitatea incomodă. Un fior cald îi umplu inima de bucurie. Știa că el nu se mișcă pentru a n-o deranja. Întinse mâna ușor, trecându-i-o după gât, se aplecă asupra lui și-l sărută.

– Credeam că dormi.

– Acum m-am trezit. Am visat ceva, nu mai țin minte... ceva frumos... La ce te gândești?

– La nimic special... Ce zici, fumăm o țigară?

– Îhâm!... Sincer?

– Ce, sincer?

– Adică nu te frământă ceva?

– Parcă n-ai ști.

– Să nu facem o greșeală pe care s-o regretăm toată viața. Mi-a părut bine că ai fost mai rezervat.

– Mă gândeam la tine. Trebuia să discutăm. Mi se pare ciudat. De cum am văzut-o am avut o bucurie imensă, ca și cum aș fi regăsit pe cineva foarte drag...

– Și pe mine m-a făcut să-mi pierd cumpătul. Era așa de lipicioasă. Mi-a fost atât de rușine că n-am mai văzut-o!...

– Ne trebuie copilul ăsta. Are nevoie de dragoste ca de aer. Ai văzut ce zicea educatoarea...

– Că e tristă și foarte retrasă?

– Da, și, mai ales, că nu s-a purtat cu nimeni așa cum s-a purtat cu noi.

– Mi-e frică de apariția unor tare ereditare.

– Fleacuri! Copilul e inteligent – toată lumea zicea – și apoi educația are o influență covârșitoare.

– Părerea directoarei...

– Și a mea, chiar înainte de a și-o exprima directoarea. Știi de ce sunt intrigat?

– Dă-i drumul!...

– Pe măsură ce eu sunt mai convins că trebuie s-o luăm, tu ești din ce în ce mai refractară, simt asta... Nu răspunzi?

– Nu știu, mi-e foarte somn... abia mai pot să vorbesc... dintr-o dată, ca o amețeală...

Stinse veioza. Câteva secunde avu impresia că fruntea ei era înconjurată cu un halou albastru. Apoi adormi brusc.

* * *

– Îmi pare bine că n-au vrut s-o ia pe Floarea Albastră, zise Emilia. Directoarea mi-a spus că, după părerea ei, cei doi nu vor mai veni. Au dat înapoi când i-au auzit povestea. Sunt la fel ca și ceilalți...

– Nu-i un motiv de satisfacție, ripostă colega ei. Micuții de aici au tot ce le trebuie, dar altfel crește un copil sub mângâierea părinților, fie ei chiar părinți adoptivi.

Emilia nu răspunse. Erau așezate pe bancă. Peste o nouă zi se înălțase un soare vesel. Copiii zburdau din nou prin curte. Emilia își dădu seama că ține mai mult la Floarea Albastră decât la oricare alt orfan din cămin. De fiecare dată când cineva venea și se interesa de Cristina parcă simțea o înțepătură în partea stângă și un amestec de invidie, gelozie, frustrare o făcea să se întristeze. Își dorise cu ardoare o fetiță căreia să-i dăruiască toate bucuriile de care ea nu avusese parte în tinerețea ei, o tinerețe săracă, umbrită de război, de părinți prea exigenți, care n-o lăsaseră sau nu putuseră să-i împlinească micile năzuințe la care tânjește o adolescentă.

Căsătoria fusese un eșec. Soțul o părăsise lăsând-o cu un băiețel. Îl crescuse cu grijă, făcând sacrificii, dar fiul, care de mic suferi din cauza lipsei afecțiunii paterne, se maturiză îndârjit, morocănos, apoi plecase din oraș lăsându-i în suflet regretul de a nu fi primit înapoi măcar o mică parte din răsplata ce i se cuvenea. „O fetiță, da, o fetiță ar fi cu totul altceva”, se gândi ea îndreptându-și ochii spre locul unde se juca Floarea Albastră. Singură în casă, să n-ai pe nimeni care să te mângâie cu o vorbă bună, mai ales acum când bătrânețea își arătase primele semne, ar fi prea nedrept din partea vieții. Se mutase la bloc, într-un apartament frumos, dar care nu-i oferea decât sentimentul ciudat, al unui loc străin, pe care-l încerca atunci când nu dormea în patul ei. Își lăsase la vechea casă pisica și câinele cu care conversase în singurătate. De curând, casa fusese demolată și animalele credincioase nu-și găsiseră alt adăpost, ivindu-se triste dintre dărâmături în fiecare zi când venea să le aducă de mâncare. Privea cu nostalgie grămezile de moloz și bârne învechite, mâncate de carii, gândindu-se că, totuși, între aceste resturi, altă dată în picioare, își petrecuse majoritatea anilor vieții. Nevoia de dragoste o făcuse să se preocupe cu multă dăruire de educația copiilor pe care-i avea în primire. De-a lungul timpului, sute de orfani primiseră mângâierile ei, dar toate acordate în mod egal, fără acel fior pe care-l naște numai sentimentul proprietății. Acum însă, de când Cristina venise în cămin, ceva se schimbase în dragostea ei. Avea senzația stranie, de neînțeles, a unor amintiri parcă dintr-o altă viață în care Cristina i-ar fi aparținut, această fetiță cu ochi albaștri, de un albastru nemaiîntâlnit. Își imagină cum ar arăta apartamentul dacă Cristina ar locui în el. Recompuse mental ordinea mobilierului și și-o închipui pe Cristina jucându-se prin casă. Surâse fericită acestei imagini, descoperind ce trebuia să facă, neîntârziat, ca nu cumva altcineva să-i răpească din bucuria următoare. Se ridică brusc în picioare, simțindu-se din nou tânără, de parcă hotărârea îi transferase în vene forța unui elixir miraculos, și se îndreptă spre biroul directoarei.

– Emilia, se auzi strigată din urmă.

Întoarse capul și în secunda următoare căută un sprijin. O gheară parcă îi atinse inima. Pe scara de piatră ce ducea la cămin urca o pereche cunoscută de tineri. Se simți istovită și foarte bătrână. Abia mai avu putere să ajungă într-unul din dormitoare, iar acolo, prăbușită pe unul din paturile mici, plânse amar, într-o singurătate deplină.