În această carte nu am de gînd să vă relatez istoria cataclismului și nici aceea a cuceririi planetei Tellus. Toate acestea le veți găsi studiate amănunțit în lucrările de istorie ale fratelui meu.
Vreau numai să vă povestesc viața mea. Vouă, tuturor celor care coborîți din mine sau din tovarășii mei și trăiți pe această lume care este a voastră de drept, prin naștere, (căci voi aici v-ați născut), are să vă facă plăcere, poate, să cunoașteți impresiile și luptele unui om născut pe o altă planetă, Pămîntul, un om adus aci de un fenomen fără precedent, nici pînă astăzi îndeajuns explicat, un om care fusese cuprins de desperare aproape înainte de a înțelege ce măreață aventură i se oferea aci.
De ce scriu cartea aceasta? Puțini dintre voi o vor citi, fără îndoială. Voi cunoașteți partea ei esențială. Dar eu scriu mai ales pentru secolele viitoare. Îmi amintesc că pe acel Pămînt, care vouă vă este necunoscut și zace pierdut în vreun colț neștiut al Spațiului, curiozitatea istoricilor punea mare preț pe mărturiile oamenilor din vremile trecute.
După ce se vor fi scurs cinci sute sau șase sute de ani, cartea aceasta va prezenta deosebitul interes de a conține relatările unui martor ocular despre Marele Început.
Francis Carsac
Robinsonii Cosmosului
PROLOG
În această carte nu am de gînd să vă relatez istoria cataclismului și nici aceea a cuceririi planetei Tellus. Toate acestea le veți găsi studiate amănunțit în lucrările de istorie ale fratelui meu.
Vreau numai să vă povestesc viața mea. Vouă, tuturor celor care coborîți din mine sau din tovarășii mei și trăiți pe această lume care este a voastră de drept, prin naștere, (căci voi aici v-ați născut), are să vă facă plăcere, poate, să cunoașteți impresiile și luptele unui om născut pe o altă planetă, Pămîntul, un om adus aci de un fenomen fără precedent, nici pînă astăzi îndeajuns explicat, un om care fusese cuprins de desperare aproape înainte de a înțelege ce măreață aventură i se oferea aci.
De ce scriu cartea aceasta? Puțini dintre voi o vor citi, fără îndoială. Voi cunoașteți partea ei esențială. Dar eu scriu mai ales pentru secolele viitoare. Îmi amintesc că pe acel Pămînt, care vouă vă este necunoscut și zace pierdut în vreun colț neștiut al Spațiului, curiozitatea istoricilor punea mare preț pe mărturiile oamenilor din vremile trecute.
După ce se vor fi scurs cinci sute sau șase sute de ani, cartea aceasta va prezenta deosebitul interes de a conține relatările unui martor ocular despre Marele Început.
Pe vremea cînd începe povestirea mea, eu nu eram moșneagul gîrbovit și nițeluș pisălog de acum. Aveam 23 de ani și sînt 60 de ani de atunci! 60 de ani care s-au scurs ca o undă repede.
Simt cum îmi scad puterile cu fiecare zi ce trece: mișcările mele nu mai au precizia de altădată, obosesc foarte ușor și nu-mi mai place mare lucru, în afară de copiii și nepoții mei, puțintel geologia și să mă încălzesc la soare — la cei doi sori mai bine zis — căci aci sînt doi sori care ne luminează. De aceea mă grăbesc să dictez nepotului meu Pierre — mie îmi tremură prea tare mîinile cînd vreau să scriu — istoria neasemuită și unică a unui destin omenesc. Pentru aceasta îmi este de mare folos jurnalul pe care l-am ținut de-a lungul vieții și pe care îl voi distruge deîndată ce voi fi îndeplinit sarcina pe care mi-am propus-o.
Tot ceea ce este important va fi spus aci. În ceea ce privește restul, n-am de gînd de loc să expun curiozității uneori puțin sadice a istoricilor, umilele mele bucurii și necazuri.
În timp ce dictez, privesc pe fereastră lanurile de grîu care unduiesc sub adierea vîntului, și mi se pare, pentru o clipă, că am revenit pe Pămîntul natal, pînă în clipa cînd îmi dau seama că aci pomii au două umbre…
PARTEA ÎNTÎIA
CATACLISMUL
I
SEMNELE PREMERGĂTOARE
În primul rînd să vă spun cine sînt. Pentru voi, urmașii mei direcți, precizările sînt inutile. Dar în curînd copiii voștri, apoi copiii copiilor voștri vor uita pînă și faptul că eu am existat cîndva.
Eu însumi cunosc atît de puține lucruri despre propriul meu bunic!
În acea zi de iulie l975 tocmai se încheiase cel dintîi an al meu în funcția de asistent la laboratorul de Geologie al Facultății de științe din Bordeaux, un oraș al Pămîntului. Aveam pe atunci douăzeci și trei de ani și, fără să fiu frumos, eram un tînăr bine dezvoltat. Dacă statura mea de azi, micșorată de bătrînețe, arată jalnic în lumea de aici, cu tineri uriași, pe Pămînt înălțimea mea de un metru optzeci și trei și umerii mei lați impuneau. Pentru voi un metru optzeci și trei nu este decît o statură mijlocie!
Dacă vreți să cunoașteți înfățișarea mea de atunci, uitați-vă la primul meu nepot, Jean. Ca și dînsul și eu eram brun, cu nasul mare, cu mîini mari și ochi verzi.
Fusesem foarte fericit de numirea mea. Reveneam deci în același laborator în care, cu cîțiva ani înainte, desenasem primele mele fosile. Aveam să mă distrez de aci înainte cu erorile pe care le comiteau studenții, confundînd două forme învecinate, care pentru un ochi exersat se diferențiau imediat.
Sosise așadar iulie. Examenele se terminaseră și mă pregăteam să plec împreună cu fratele meu Paul să petrecem o parte din vacanță la unchiul nostru Pierre Bournat, directorul Observatorului recent construit în Alpi, a cărui oglindă uriașă, cu o deschidere de 5 m și 50, avea să permită astronomilor francezi să se ia la întrecere cu colegii lor americani, avînd acum arme egale.
Unchiul nostru avea să fie secondat în lucrările sale de adjunctul său, Robert Menard, un om de patruzeci de ani, cu o înfățișare ștearsă, deși prodigios de savant — cît și de o armată de astronomi, calculatori și tehnicieni, care nu sosiseră încă, ori se aflau în misiune sau în concediu cînd se produse cataclismul.
El nu avea pe lîngă dînsul, în acest moment, în afară de Menard, decît pe cei doi elevi ai săi, Michel și Martine Sauvage, pe care eu nu-i cunoscusem încă.
Michel a murit acum șase ani, iar Martine, bunica voastră, m-a părăsit de numai trei luni, după cum știți.
La acea epocă, eram departe de a bănui sentimentele care aveau să ne unească într-o zi.
La drept vorbind, cu firea mea mai degrabă singuratică și bucuros de a fi împreună cu unchiul și cu fratele meu — căci Menard nu conta — îi consideram pe cei doi drept niște intruși ce ne stinghereau, cu toate că erau tineri, sau poate că tocmai de aceea: Michel avea atunci treizeci de ani și Martine douăzeci și doi.
Exact la 12 iulie 1975, la orele 16, luai cunoștință de primele semne premergătoare cataclismului.
Terminasem tocmai de făcut valizele, cînd cineva sună la ușă.
Deschisei, și mă aflai față în față cu vărul meu Bernard Verilhac, care era și el tot geolog, ca și mine.
Cu trei ani în urmă, el făcuse parte din prima expediție Pămînt — Marte. Apoi plecase din nou, cu un an în urmă.
— De unde vii, de data aceasta? îl întrebai eu.
— Am făcut un mic tur circular, fără escală, pînă dincolo de orbita lui Neptun. Ca o cometă.
— În atît de puțin timp?
— Paul a perfecționat serios vechea noastră astronavă, Rosny, și acum ea zboară cu 2000 de kilometri pe secundă, fără nici o sforțare.
— Și ați făcut vreo treabă?
— Bineînțeles! Am făcut o sumedenie de fotografii extraordinare. Dar reîntoarcerea a fost grea.
— Accident?
— Nu. Am avut o deviere. Atît Paul cît și Claude Rommier, astronomul de pe bord, pretind că totul s-a petrecut ca și cînd o enormă masă solidă, dar invizibilă, s-ar fi strecurat în sistemul solar. Este adevărat că Sigurd e de altă părere și că Mac Lee, ziaristul nostru, pretinde că sărbătorisem prea mult trecerea dincolo de orbita neptuniană, cînd au fost făcute calculele de întoarcere.
Se uită la ceas:
— 4 și 20. Trebuie să te părăsesc. Vacanță plăcută! Cînd vii și tu cu noi? Obiectivul viitor: sateliții lui Jupiter. Și, știi, va fi de lucru pentru doi geologi — ba chiar și pentru mai mulți! Vei avea cu acest prilej un interesant subiect de teză, destul de nou, cred. Mai vorbim noi despre asta. Am de gînd să trec vara aceasta să-l văd pe unchiul tău.
Ușa se închise în urma lui. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Scumpul meu prieten Bernard! Desigur va fi murit. Ar avea acum 96 de ani. Ce-i drept, el pretindea că Marțienii cunoșteau secretul de a face ca oamenii să trăiască de două ori mai mult, la ei. Poate că și el trăiește încă, departe, în Spațiu. Dacă ar fi știut ce avea să mi se întîmple, fără îndoială că nu m-ar fi părăsit!
Luarăm trenul, fratele meu și cu mine, chiar în aceiași noapte. Pe la orele 4 după-amiază, a doua zi, ajunserăm la gara… puțin importă numele, pe care nu l-am notat și pe care nu-l mai pot regăsi în memorie. Era o gară mică și neînsemnată. Eram așteptați.
Stînd rezemat de un automobil, un tînăr înalt și blond, mai înalt decît mine, ne făcu semn. El se prezentă:
— Michel Sauvage. Unchiul dumneavoastră vă roagă să-l scuzați că n-a venit, dar este reținut de o lucrare importantă și urgentă.
— Din nou prin nebuloase? întrebă fratele meu.
— Prin nebuloase, nu. În Univers poate. Aseară am vrut să fotografiez constelația Andromeda pentru o supernovă recent descoperită acolo. Am fixat deci telescopul cel mare conform calculelor și, din fericire, am aruncat o privire, din curiozitate, prin «cercetător», mica lunetă care se reglează paralel cu telescopul cel mare. Constelația Andromeda nu mai era la locul ei! Am găsit-o la 18 grade distanță de poziția ei normală!
— Ce spui? exclamai eu peste măsură de interesat. Bernard Verilhac mi-a spus ieri…
— S-a și reîntors? mă întrerupse Michel.
— Da, de dincolo de orbita lui Neptun. El mi-a spus deci că se dovediseră greșite calculele lor, sau că ceva îi deviase de la traseul lor, la reîntoarcere.
— Acest fapt îl va interesa mult pe domnul Bournat.
Bernard va trece negreșit vara aceasta pe la Observator. Dar, pînă atunci, îi voi scrie pentru a-i cere amănunte.
În timp ce vorbeam astfel, mașina gonea cu viteză de-a lungul văii. Alături de drum se afla o cale ferată.
— Acum trenul trece prin sat?
— Nu, aceasta este linia construită de curînd pentru uzina de metale ușoare pe care am moștenit-o. Din fericire întregul ciclu de tratare a metalelor se face electric. Dacă s-ar fi produs fum, ar fi trebuit s-o mutăm, sau să mutăm Observatorul.
— Importantă, uzina aceasta?
— 350 de lucrători pentru moment. Dar trebuie să mai sosească — cel puțin de două ori pe atît.
O apucarăm pe drumul în serpetină ce urca spre Observator. La poalele micului pisc pe care era construit Observatorul, într-o vale îngustă și lungă se ascundea un sătuleț. Puțin mai sus fusese ridicată aglomerarea formată de uzină și de casele din prefabricate ale personalului. O linie de înaltă tensiune se întindea pînă în depărtare, prin spatele munților.
— Linia aceasta vine de la barajul special construit pentru uzină. Ea ne alimentează și pe noi, în trecere — ne explică Michel.
Chiar alături de baza Observatorului se înălțau atît casa unchiului meu, cît și acelea ale asistenților săi.
— Ce schimbare, de doi ani încoace! observă fratele meu.
— Astă seară, vom fi mai mulți la masă: unchiul dumneavoastră, Menard, dumneavoastră amîndoi, sora mea și cu mine, Vandal biologul…
— Vandal! Dar îl cunosc de cînd eram în fașă! Este un vechi prieten al familiei noastre.
— A venit aici cu unul din colegii lui de la Academie, celebrul chirurg Massacre.
— Ce mai nume pentru un chirurg, glumi fratele meu Paul. Brr! Nu m-aș lăsa operat de el pentru nimic în lume!
— Și ai greși. Căci e cel mai iscusit chirurg din Franța și poate chiar din întreaga Europă! Mai avem în sfîrșit și pe unul din prietenii lui care i-a fost în același timp și elev — pe antropologul Andre Breffort.
— Breffort, cel cu Patagonii? întrebai.
— Chiar el. Casa, cît e de mare, e plină toată de oaspeți.
De îndată ce sosirăm, pătrunsei în Observator și bătui la ușa biroului unchiului meu.
— Intră! strigă el cu un glas tunător. Ah! Tu ești, zise el pe un ton mai îmblînzit. Se ridică din fotoliu, înălțîndu-și statura gigantică și mă cuprinse într-o îmbrățișare de urs. Parcă îl văd și acum cu părul și sprîncenele lui cenușii, cu ochii de cărbune și barba mare ca abanosul, răsfirată în evantai pe jiletcă.
Un timid «bună ziua, domnule Bournat», mă făcu să mă răsucesc pe călcîie. Pirpiriul Menard, asistentul, stătea în picioare la masa lui, în fața unor hîrtii acoperite cu semne algebrice.
Era un omuleț cu ochelari foarte groși, cu o bărbuță de țap și cu o imensă frunte brăzdată de cute. Sub această înfățișare neînsemnată se ascundea un om capabil, care vorbea douăsprezece limbi, extrăgea în gînd rădăcini de necrezut, un om căruia speculațiile cele mai îndrăznețe de matematică și de fizică transcendentală îi erau tot atît de familiare pe cît îmi erau mie orizonturile bordeleze din împrejurimile orașului natal. În specialitatea aceasta, unchiul meu, care era totuși un observator și un experimentator admirabil, nu-i ajungea nici la călcîie, iar ei doi la un loc reprezentau tot ce exista mai de seamă ca specialiști în astronomie și fizică nucleară.
Clinchetul unei mașini de calculat îmi atrase atenția înspre celălalt colț al laboratorului.
— E drept, zise unchiul meu, am uitat să te prezint. Domnișoară, dumnealui este nepotul meu Jean, un aiurit, care n-a știut niciodată să facă o adunare exactă. Rușinea familiei!
— Nu sînt singurul cu această meteahnă, protestai eu. Nici Paul nu e mai tare ca mine în calcule!
— Este adevărat, recunoscu el. Și cînd te gîndești că tatăl lor jongla cu integralele! Însușirile familiei noastre scad pe zi ce trece. În sfîrșit, să nu le tăgăduim totuși calitățile. Jean va deveni un foarte bun geolog și sînt de părere că Paul publică lucrări destul de bune despre Asirieni.
— Despre Hinduși, unchiule, despre Hinduși!
— Tot aia e! Jean, îți prezint pe Martine Sauvage, sora lui Michel, asistenta noastră.
— Ce mai faceți? zise ea, întinzîndu-mi mîna.
Fîstîcit nițel, îi strînsei și eu mîna. Mă așteptam să văd un șoarece de laborator, cu ochelari puși pe un nas ascuțit. Și — cînd colo, aveam în fața mea o superbă fată robustă, clădită ca o statuie greacă, avînd un păr lung și pe atît de negru, pe cît era de blond părul fratelui ei cu o frunte cam îngustă poate, dar cu niște splendizi ochi cenușii-verzi și o figură cu trăsături descurajant de regulate, atît era de perfectă.
A spune despre ea că era frumoasă, ar fi prea puțin, căci era de o frumusețe rară, cu mult mai frumoasă decît oricare dintre femeile pe care le văzusem vreodată.
Strîngerea ei de mînă fusese sinceră și scurtă, apoi se cufundă în calculele ei. Unchiul meu mă trase deoparte.
— Văd că frumusețea Martinei și-a produs pe loc efectul, mă ironiză el. Cu toți se întîmplă la fel. Eu cred că impresia e mai puternică prin contrast cu mediul înconjurător. Și acum, ai să mă scuzi, dar trebuie să-mi termin cercetările încă înainte de a se însera, ca să fiu gata pentru observațiile pe care le voi face în noaptea aceasta. După cum știi nu mi-a sosit încă personalul ajutător. Cinăm la orele 7 și jumătate.
— Și sînt atît de importante cercetările acestea? întrebai eu. Michel mi-a spus că se petrec fenomene stranii…
— Fenomene stranii! Ar trebui să spui că aceste fenomene răstoarnă întreaga știință de pînă acum! închipuiește-ți numai: Andromeda situată deodată cu 18 grade mai jos de poziția ei normală! Din doua, una: sau că această nebuloasă s-a mișcat cu adevărat de la locul ei obișnuit, și în acest caz, cum alaltăieri ea se afla la locul ei, înseamnă că ea ar fi atins o viteză fizicește imposibilă; sau că lumina ei a fost deviată de ceva care nu se găsea acolo alaltăieri — și aceasta din urmă este atît părerea mea, cît și a colegilor mei de pe Muntele Palomar. Și nu numai lumina ei a fost deviată: ci și aceea a stelelor situate în aceeași direcție, lumina lui Neptun și poate că de asemenea și… O singură ipoteză stă în picioare, care să nu fie prea absurdă: știi — sau mai degrabă tu n-ai cum să știi — că lumina poate fi deviată de cîmpuri de gravitație intensă. Totul se întîmplă acolo ca și cînd o masă enormă și-ar fi făcut apariția între Andromeda și noi, înăuntrul sistemului solar. Și masa aceasta este invizibilă! E o presupunere nebunească, imposibilă și totuși acest fenomen s-a petrecut cu siguranță acolo!
— Bernard îmi spunea și el că la întoarcerea din ultima lor expediție…
— L-ai văzut? Cînd?
— Ieri.
— Și s-a întors cînd?
— În noaptea de alaltăieri spre ieri, tocmai de dincolo de orbita lui Neptun. Și el îmi spunea, deci, că ei suferiseră probabil o deviere la întoarcere…
— De cîte grade? Și cînd?
— Nu l-am întrebat. A trecut pe la mine doar o clipă. Dar va veni aici în cursul acestei veri.
— Auziți la el, vorbă! În cursul acestei veri! Nu zău! Auziți-l, în cursul verii! Aleargă fuga și dă-i o telegramă, spune-i să vie imediat aici împreună cu tovarășii lui și cu jurnalul lor de bord. Să se ducă degrabă la poștă băiatul grădinarului. Cheia enigmei se află poate la ei! Auziți la el, în cursul verii! Dute, aleargă! Mai ești încă aici?
Plecai deci pe loc și compusei telegrama pe care micul Benoit porni, tot în fugă, să o ducă în sat, la poștă. Nu voi mai ști niciodată dacă Bernard a primit-o.
După aceea intrai în casa unchiului meu și acolo întîlnii pe ceilalți invitați, întîi pe Vandal, al cărui elev fusesem, pe cînd îmi pregăteam licența; înalt și adus de spate, el avea părul de un alb-argintiu, deși abia împlinise patruzeci și cinci de ani. Îmi prezentă pe prietenul său Massacre, un omuleț brun cu gesturi joviale și pe Breffort, un găligan lung, osos și taciturn.
La orele 7 și 20 precis, unchiul meu și suita lui sosiră, și la 7 și 30 eram cu toții la masă.
În afară de unchiul meu și de Menard, amîndoi vizibil preocupați, noi ceilalți eram veseli, chiar și Breffort care ne povesti cu umor cîte dificultăți avusese de învins pentru a evita o căsătorie care-l onora, firește, dar care lui îi displăcea, evident, cu fiica unui șef de trib Ona din Țara de Foc. Cît despre mine, eram ca electrizat de Martine. Cînd rămînea serioasă, obrazul ei frumos era ca o marmură înghețată, dar cînd rîdea, ochii ei scînteiau, își scutura părul bogat, dînd capul puțin pe spate și atunci, pe legea mea, era și mai frumoasă.
Dar n-aveam să mă bucur prea mult timp de tovărășia ei, în acea seară. Căci la 8 și 15 unchiul meu se ridică și îi făcu semn. Ei plecară împreună cu Menard și, pe fereastră, văzui cum se îndreptau spre Observator.
II
CATACLISMUL
Trecurăm pe terasă să luăm cafeaua. Seara era blîndă. Soarele ce apunea înroșea munții înalți, destul de departe la răsărit. Michel vorbea despre lipsa de utilitate a studiilor de astronomie planetară, de cînd, după cum se exprima el, Misiunea Paul Bernadac se dusese «la fața locului». Apoi Vandal ne puse la curent cu ultimele cercetări în biologie. Se înnoptase. Luna, în semilună, strălucea deasupra munților, stelele scînteiau.
Răcoarea nopții ne făcu să intrăm în sala comună, fără să aprindem lumina. Eram așezat cu fața spre fereastră, alături de Michel. Toate amănuntele din acea seară îmi sînt extraordinar de prezente în memorie, deși a trecut de atunci atît de mult timp! Vedeam cupola Observatorului desenîndu-se clar pe cer, flancată de micile turnulețe ce adăposteau lunetele accesorii. Învitații se răzlețiseră în grupuri; eu vorbeam cu Michel. Fără să știu de ce, mă simțeam fericit și ușor. Aveam impresia că plutesc, ca un fulg, și mă simțeam în fotoliu tot atît de la largul meu, ca un înotător bun în apă.
La Observator, la o ferestruică, o lumină se aprinse, se stinse, se aprinse din nou.
— Șeful are nevoie de mine, zise Michel. Mă duc la el. Se uită la ceasornicul său fosforescent.
— Cît e ceasul? întrebai eu.
— 11 și 36.
Se ridică, și, spre uluirea lui și a noastră, acest simplu gest îl azvîrli la perete, care se afla la mai mult de 3 metri distanță.
— Dar… nu mai cîntăresc nimic!
Mă ridicai și eu, și cu toate precauțiile pe care le luasem, mă lovii cu capul de perete.
— Ah! Dar ce înseamnă asta!
Izbucnirăm toți deodată în exclamații de uimire. Căci, timp de cîteva momente, cu toții furăm învîrtiți prin sală, ca niște fire de praf măturate de vînt. Și avurăm toți aceeași senzație înspăimîntătoare, de vid interior, de amețeală, de pierdere aproape totală a noțiunii de sus și jos. Agățîndu-mă de mobile, mă dusei la fereastră. Nu, eram nebun!
Stelele păreau că dansează o sarabandă deșuchiată, așa cum ar fi făcut-o imaginea lor într-o undă agitată de apă. Ele se legănau, se măreau, se stingeau, apoi iarăși apăreau, alunecau brusc dintr-un loc într-altul.
— Priviți! strigai eu.
— A sosit sfîrșitul lumii, gemu Massacre.
— Și eu cred că într-adevăr ne-a sosit sfîrșitul — îmi suflă Michel. Și simții cum degetele lui mi se înfigeau în umăr.
Lăsai ochii în jos, obosiți de dansul stelar.
— Munții!
Vîrfurile munților dispăreau! Cei situați mai aproape erau încă intacți, dar cei mai îndepărtați, colo la stînga, fuseseră retezați tot atît de perfect ca o bucată de brînză tăiată cu cuțitul. Și toate acestea păreau că se prăvălesc asupra noastră!
— Sora mea! țipă deodată Michel cu o voce răgușită și se repezi spre ușă.
Îl văzui urcînd, cu pași imenși și nesiguri, mai mari de 10 m fiecare, pe poteca ce ducea la Observator. Cu creierul ca golit, dincolo chiar de senzația de spaimă, înregistram fenomenul. Părea că o lamă uriașă venea spre noi, de sus în jos, o lamă invizibilă, deasupra căreia totul dispărea.
Toate acestea durară, poate, douăzeci de secunde. Auzeam exclamațiile înăbușite ale tovarășilor mei. Văzui pe Michel dispărînd ca o furtună în Observator. Deodată, brusc, pieri și Observatorul! Mai avui timpul să văd, la sute de metri în jos, cum muntele fu retezat dintr-o dată, ca de un brici uriaș, arătîndu-și straturile ca pe o imensă diagramă geologică. Și totul era luminat de o stranie lumină lividă, o lumină ca de pe altă lume. În clipa următoare, cu un zgomot asurzitor, cataclismul fu deasupra noastră. Casa se zgudui ca zgîlțîită. Mă agățai strîns de o mobilă. Fereastra se sparse în țăndări, ca împinsă dinăuntru de un genunchi gigantic. Fui aspirat în afară, dus de o furtună de o forță nemaipomenită, de-a valma cu tovarășii mei, rostogolit pe pantă, izbindu-mă de pietre și de arbuști, zguduit, simțind că mă înăbuș și sîngerînd abundent din nas. Cîteva secunde încă și totul luase sfîrșit. Mă pomenii la 500 m mai jos, în mijlocul a tot soiul de rămășițe împrăștiate: rămășițe de lemn, de geamuri, de țigle. Observatorul reapăruse, intact după cîte se părea. Și era ziuă, o zi bizară, arămie. Ridicai ochii și zării un soare micșorat, roșietic, îndepărtat. Urechile îmi vîjîiau, genunchiul stîng îmi era umflat, aveam ochii injectați de sînge. Aerul era îmbibat de o duhoare ciudată.
Primul meu gînd fu îngrijorarea pentru soarta fratelui meu. El zăcea pe spate, la cîțiva metri de mine. Mă repezii spre el, uimit de a-mi simți din nou greutatea corpului. Paul avea ochii închiși și îi curgea sînge din pulpa dreaptă, adînc rănită de un ciob de geam. Pe cînd îi legam rana strîns, cu batista mea, el își reveni din leșin.
— Mai sîntem încă în viață?
— Da, tu ești rănit, dar nu e ceva grav. Mă duc să văd ce-i cu ceilalți.
— Du-te!
Vandal se și ridicase. Massacre avea vînătăi sub ochi, dar asta era tot ce pățise. El se îndreptă spre Paul, îl examina.
— Nu e mare lucru. Legătura este aproape de prisos. Nici o arteră importantă atinsă.
Breffort era mult mai grav rănit. Primise o lovitură în cap și zăcea leșinat.
— Trebuie să-l îngrijim de urgență, zise chirurgul. Am tot ce trebuiește la unchiul dumitale.
Privii casa. Rezistase destul de bine. O parte din acoperiș lipsea, ferestrele erau sparte și obloanele smulse, dar restul părea intact. Transportînd pe Breffort și pe fratele meu, intrarăm. Înăuntru, mobilele răsturnate aruncaseră afară pe parchet tot conținutul lor.
De bine, de rău, ridicarăm masa cea mare și-l întinserăm pe ea pe Breffort. Vandal îi ajută lui Massacre.
Deodată, îmi dădui seama că nu mă interesasem încă de soarta unchiului meu. Ușa Observatorului era deschisă, dar nu se vedea nici o mișcare acolo.
— Mă duc să văd, zisei eu și plecai șchiopătînd.
Pe cînd înconjuram casa, apăru grădinarul, moș Anselme, pe care-l uitasem cu totul. Era rănit la față și sîngera abundent. Îl trimisei să fie pansat și îngrijit. Ajuns la Observator urcai scara. Cupola era goală, telescopul cel mare părăsit. În birou, Menard își potrivea ochelarii cu un aer mirat.
— Unde-i unchiul meu? îi strigai.
În timp ce-și freca sticlele ochelarilor cu batista, el îmi răspunse :
— Cînd s-a întîmplat fenomenul, au vrut să iasă afară și acum nu știu unde sînt.
Mă repezii afară strigînd:
— Unchiule! Michel! Martine!
Un «ohe» îmi răspunse. În dosul unui morman de stînci prăvălite, găsii pe unchiul meu stînd jos, rezemat de un bloc de piatră.
— Are glesna scrîntită, îmi explică Martine.
— Și Michel?
Cu toată gravitatea situației, admirai rotunjimea umărului ei frumos sub rochia sfîșiată.
— S-a dus să aducă apă de la izvor.
— Ei bine, unchiule, cum îți explici dumneata toate acestea?
— Ce vrei să-ți spun? Nu pricep nimic. Dar ceilalți ce fac?
Îl pusei la curent.
— Va trebui să mergem jos în sat, să vedem ce s-a întîmplat și acolo, reluă el.
— Din nenorocire, soarele apune.
— Soarele apune? Nicidecum, eu văd că abia răsare.
— Apune, unchiule dragă. Mai adineauri, era mult mai sus pe cer.
— Ah! Vrei să vorbești de acest biet lampion arămiu? Privește mai bine în spatele tău!
Mă întorsei și văzui un soare albăstrui strălucitor, în dosul munților prăbușiți. Trebuia să mă plec în fața evidenței: ne aflam pe o planetă care poseda doi sori.
Ceasul meu arăta ora 0 și 10 minute.
PARTEA A DOUA
ROBINSONII SPAȚIULUI
I
DĂRÎMĂTURILE
A descrie avalanșa de sentimente ce se abătură atunci asupra mea, nu, nu o pot face! În mod inconștient, cu toată strania ei desfășurare, eu asimilasem catastrofa la normele terestre: pustiire din cauza unui flux puternic, cutremure, erupții, Și mă găseam deodată în fața acestui fapt imposibil, nebunesc, dar real totuși: mă aflam pe o planetă luminată de doi sori! Nu, nu voi putea descrie niciodată spaima înnebunitoare care puse stăpînire pe mine. Încercam să neg evidența.
— Dar… sîntem cu toate acestea pe Pămînt! Iată muntele, și Observatorul, și satul colo, jos!
— Este sigur că stau pe o porțiune a Pămîntului, răspunse unchiul meu. Dar ar trebui să fiu prea neștiutor în astronomie ca să nu cunosc un fapt de o asemenea importanță: sistemul nostru solar nu are decît un singur soare, și aici sînt doi sori!
— Dar atunci, unde ne aflăm oare, unchiule?
— Nu știu nici eu nimic, ți-am mai spus-o odată. Ne aflam toți trei în Observator. Observatorul s-a clătinat puternic; am crezut că e vorba de un cutremur de pămînt și am ieșit afară, noi doi, Martine și cu mine. L-am găsit pe Michel pe scară și am fost cu toții azvîrliți afară. Ne-am pierdut cunoștința și nu am mai văzut nimic.
— Eu, eu am văzut totul, spusei tremurînd. Am văzut munții dispărînd, ba chiar și Observatorul învăluit de o lumină lividă. Apoi m-am pomenit azvîrlit afară și eu, la rîndul meu, iar Observatorul era acum din nou aici, la locul lui!
— Și cînd te gîndești că din patru astronomi, nici unul n-a asistat la desfășurarea fenomenului, se văicărea unchiul meu.
— Michel a văzut începutul. Dar unde o fi el oare? Întîrzie cam mult…
— Într-adevăr, așa e, zise Martine. Mă duc să văd ce-i cu el.
— Nu, eu trebuie să mă duc. Dar, unchiule, fie-ți milă, spune-mi, unde crezi că ne aflăm?
— Îți mai repet încă o dată că nu știu nimic. Dar cu siguranță că nu ne mai aflăm pe Pămînt. Nici măcar în Universul nostru, poate, adaogă el cu jumătate glas.
— Și atunci Pămîntul? E pierdut pentru noi?
— Tare mă tem că e pierdut! Dar ocupă-te mai degrabă să-l găsești pe Michel.
Abia făcusem cîțiva pași, că îl și văzui. Era însoțit de doi oameni, unul brun, ca de vreo treizeci de ani, celălalt roșcovan, părînd cu zece ani mai mare decît primul. Michel făcu prezentările, ceea ce mi se păru de-a dreptul comic, date fiind încercările prin care trecusem. Unul era Simon Beuvin, inginer electrician și celălalt, Jacques Estranges, inginer metalurgist, directorul uzinei.
— Veneam tocmai să vedem ce s-a întîmplat, zise Estranges. Am coborît mai întîi în sat, unde echipele de ajutor s-au și organizat cu repeziciune. Am trimis și pe muncitorii noștri să-i ajute. Biserica s-a prăbușit. Primăria a îngropat sub dărîmături pe primar cu întreaga lui familie. Din primele rapoarte reiese că am avea vreo 50 de răniți, dintre care unii destul de grav. 11 morți, în afară de primar și de familia sa. Totuși majoritatea caselor au rezistat.
— Dar la dumneavoastră, la uzină? întrebă unchiul meu.
— Puține pagube. Știți, casele astea prefabricate sînt atît de ușoare, încît sînt de neclintit. Cîteva mașini desprinse de platforma lor în uzină, atît. Soția mea are cîteva tăieturi nu prea adînci. Ea este singurul nostru rănit, răspunse Beuvin.
— Avem cu noi un chirurg. Vi-l vom trimite în sat, zise unchiul meu.
Apoi, întorcîndu-se către Michel și către mine:
— Ajutați-mă, voi doi. Vreau să mă duc acasă. Martine, condu-l pe Menard. Veniți cu noi, domnilor.
Cînd ajunserăm acasă la unchiul meu, văzurăm că Vandal și Massacre lucraseră foarte bine. Totul era din nou în ordine. Pe două paturi se odihneau fratele meu și Breffort. Massacre își pregătea trusa.
— Mă duc jos în sat să văd cu ce le pot fi de folos, zise el. Trebuie să fie mult de lucru pentru mine.
— Într-adevăr, răspunse unchiul meu. Acești domni tocmai vin de acolo; sînt mulți răniți.
Mă așezai alături de patul lui Paul.
— Cum te mai simți, prietene?
— Bine. Abia dacă mă doare puțin piciorul.
— Dar Breffort?
— Și el e mai bine. Și-a revenit din leșin. Rana lui este mai puțin gravă decît ne-am fi putut teme.
— Atunci, eu cobor în sat, spusei.
— Foarte bine faci, zise unchiul meu. Duceți-vă și voi cu el, Michel, Martine, Vandal. Menard și cu mine vom sta de veghe aici.
Plecarăm. Pe drum întrebai pe ingineri:
— Se cunoaște oare întinderea catastrofei?
— Nu. Trebuie să așteptăm. Să ne ocupăm mai întîi de sat și de cele cîteva ferme învecinate. Vom cerceta pe cele mai îndepărtate, după aceea.
Ulița principală era aproape în întregime acoperită de casele prăbușite. Celelalte ulițe, perpendiculare, erau aproape intacte. Stricăciunile atinseseră punctul lor maxim în piața din centrul satului, unde Primăria și Biserica nu mai erau decît o grămadă de ruine. Pe cînd soseam, tocmai era scos de sub dărîmături corpul primarului. Eu remarcai printre echipele de salvare un grup de oameni, a căror muncă era mai bine coordonată. În aceeași clipă, un om se desprinse din acest grup și veni spre noi.
— În sfîrșit, ne sosesc forțe noi! zise el pe un ton bucuros. Se simțea atît de mare nevoie!
Era tînăr, îmbrăcat într-o salopetă albastră. Mai scund decît mine, era foarte viguros și trebuie să fi avut o forță puțin obișnuită. Avea părul negru și ochi cenușii străpungători, ce străluceau pe fața lui cu trăsături puternice.
Simții pe loc o vie simpatie pentru el, simpatie pe care evenimentele ulterioare aveau să o transforme într-o prietenie nezdruncinată.
— Unde sînt răniții? întrebă Massacre.
— În sala de festivități. Sînteți medic? Confratele dumneavoastră va fi tare bucuros dacă îi veți da o mînă de ajutor.
— Sînt chirurg.
— Un adevărat noroc! Hei, Jean-Pierre! Condu-l pe domnul doctor la infirmerie!
— Merg și eu cu dumneavoastră, zise Martine. Vă pot fi de folos.
Michel și cu mine ne alăturarăm acelora care curățau terenul de dărîmaturi.Tînărul de adineaori vorbea inginerilor cu însuflețire. Apoi reveni către noi.
— A fost greu să-i conving că cea mai importantă muncă a lor trebuie să fie aceea de a ne procura apă și electricitate, cît mai urgent posibil. Voiau numaidecît să curețe și ei terenul! Dacă nu se folosesc de cunoștințele lor acum, cînd au s-o facă oare? De fapt, dumneavoastră doi ce profesiune aveți?
— Geolog.
— Iar eu astronom.
— Bun, asta ne poate fi de folos mai tîrziu. Pentru moment avem alte treburi mult mai urgente. La lucru!
— Mai tîrziu? Ce voiați să spuneți?
— Cred că dumneavoastră trebuie să știți că nu ne mai aflăm pe Pămînt? Nu e nevoie să fii mare savant pentru a-ți da seama de asta. Oricum e destul de ciudat. Ieri îmi dădeau ei mie porunci, și azi, eu sînt acela care le-am indicat inginerilor munca pe care o au de făcut!
— Cine sînteți dumneavoastră? întrebă Michel.
— Louis Mauriere, contramaistru la uzină. Dar dumneavoastră?
— El e Michel Sauvage, iar eu, Jean Bournat.
— Sînteți rudă cu bătrînul? E un tip foarte reușit.
În timp ce vorbeam, începusem să curățăm ruinele unei case. Ni se alăturaseră și doi muncitori,
— Sst, făcu Michel. Parcă aud ceva.
De sub grămada de dărîmături se auzeau gemete slabe.
— Ia spune, Pierre, întrebă Louis pe unul din muncitori, cine locuia aici?
— Bătrîna Ferrier și cu fiica ei, o fetișcană frumoasă. Are numai șaisprezece ani. Ia stai. Am fost odată pe la ele. Aici era bucătăria. Ele trebuie să se afle în camera care era acolo!
Și ne arătă o bucată de perete pe jumătate dărîmat. Michel se aplecă și strigă printre spațiile libere:
— Curaj! Sosim îndată!
Ascultam cu toții, plini de teamă.
— Salvați-ne mai repede, ne răspunse o voce tînără și înspăimîntată.
Cu foarte mare grabă, dar metodic, săparăm un tunel în dărîmături, proptindu-l uneori cu obiectele cele mai de necrezut: cu o mătură, cu o cutie de lucru, sau cu aparatul de radio. După o jumătate de oră, chemările încetară. Noi continuarăm cu o viteză și mai mare, chiar cu riscul de a fi striviți și reușirăm să o scoatem la timp dintre ruine pe Rose Ferrier. Mama ei murise.
Dacă am vorbit mai ales despre salvarea acestei fete, printre atîtea alte salvări izbutite sau nu în acea zi, am făcut-o fiindcă Rose avea să joace mai tîrziu, fără voia ei bineînțeles, rolul Elenei din Sparta, devenind pretextul celui dintîi război pe Tellus.
O transportarăm la infirmerie și, cum eram tare flămînzi, ne așezarăm jos și începurăm să mîncăm. Soarele albastru era la zenit, cînd ceasul meu arăta orele 7 și 17. El răsărise la ora 0.
Deci aci ziua albastră dura cu aproximație 14 ore 30'.
Toată după-amiaza lucrarăm pe nerăsuflate. Spre seară, cînd soarele albastru apuse la orizontul de la vest, iar soarele roșu, minuscul, răsărea la est, nici un rănit nu mai rămăsese îngropat sub ruine. Numărul lor total se ridica la 81. Găsisem și 21 de morți.
În jurul fîntînii, secată de altfel, ridicarăm un cantonament pitoresc. Din cearșafuri întinse pe pari, făcurăm corturi pentru cei rămași fără adăpost. Louis dădu dispoziție să se monteze unul și pentru muncitorii care luaseră parte la lucrările de salvare.
Ne așezarăm în fața unui cort, și luarăm o cină rece, alcătuită din carne și pîine, bînd un vin roșu care mie mi se păru cel mai bun din viața mea. Apoi mă dusei pînă la infirmerie, cu speranța, nerealizată, de a o vedea pe Martine: ea dormea. Massacre era satisfăcut; puține cazuri erau grave. El poruncise să fie aduși aci pe brancarde Breffort și fratele meu. Amîndoi se simțeau acum mai bine.
— Scuză-mă, aproape leșin de oboseală, îmi zise chirurgul, și mîine am de făcut o operație, care va fi foarte grea în imprejurările în care ne aflăm.
Mă întorsei în cort, și nu întîrziai să adorm și eu pe un strat gros de paie. Am fost deșteptat de zgomotul unui motor. Era încă «noapte», adică acea jumătate de zi purpurie pe care voi o cunoașteți sub numele de «noapte roșie». Automobilul se afla în dosul unei case prăbușite. Îi dădui ocol și văzui pe unchiul meu.
Coborîse după vești, împreună cu Vandal.
— Ce noutăți? întrebai eu.
— Nimic. Din lipsă de electricitate cupola este inutilizabilă. Am trecut și pe la uzină. Estranges mi-a spus că nu putem spera să avem curent electric prea curînd. Barajul a rămas pe Pămînt. Pe de altă parte, te anunț că sîntem pe o planetă care se învîrtește în jurul axei sale în 29 de ore și a cărei axă este puțin sau de loc înclinată pe planul orbitei sale.
— De unde poți ști asta?
— E simplu. Ziua albastră a durat l4 ore și 30. Soarelui roșu i-au trebuit 7 ore și l5 pentru a ajunge la zenit. Deci durata totală a nycthemerului1 este de 29 de ore. Pe de altă parte, zilele și «nopțile» sînt egale, și totuși noi nu ne aflăm la ecuator, asta e sigur; am putea fi mai degrabă, cam pe la 45° latitudine nordică. Din asta deduc deci că axa planetei este foarte puțin înclinată, afară numai de cazul că noi am fi căzut aci tocmai în timpul echinoxului. Soarele roșu este exterior orbitei noastre, și se învîrtește, probabil, ca și noi, în jurul soarelui albastru. Deci am sosit aci într-un moment în care cei doi sori sînt în opoziție cu noi. Mai tîrziu, trebuie să ne așteptăm să fim luminați uneori de ambii sori în același timp, iar altădată de nici unul. Vom avea deci nopți negre, sau mai de grabă nopți numai cu lună.
— Cu lună? Există oare aci vreuna?
— Privește cerul!
Ridicai ochii. Palide, pe cerul nițel roșu, se aflau două lune, una cu mult mai mare decît vechea noastră lună terestră, cealaltă cam de mărimea ei.
— Pînă mai adineaori erau chiar trei lune, reluă unchiul meu. Cea mai mică a și apus.
— Cît timp va mai dura oare «noaptea» aceasta?
— Abia o oră. La uzină, au venit cîțiva fermieri din împrejurimi. Au fost puține victime. Dar mai departe…
— Ar trebui să mergem să vedem ce este și pe acolo, zisei eu. Voi lua automobilul dumitale și voi pleca împreună cu Michel și cu Mauriere. Trebuie să știm pînă unde se întinde teritoriul nostru.
— Atunci, vin și eu cu voi.
— Nu, unchiule. Ai piciorul scrîntit. Putem avea vreo pană, și astfel să fim obligați să mergem pe jos. Vom da doar o raită ultrarapidă. Mai tîrziu…
— Fie. Atunci, ajută-mă să cobor și du-mă la infirmerie. Vii, Vandal?
— Tare mi-ar fi plăcut să iau și eu parte la acest raid, zise biologul. Presupun că partea terestră nu este prea întinsă, și că dumneavoastră aveți intenția de a-i da ocol de jur împrejur, nu?
— În măsura în care vom găsi drumuri practicabile. Fie, veniți cu noi. Vom găsi o faună necunoscută. Acest raid, de altfel, poate fi primejdios, și experiența dumneavoastră căpătată în Noua Guinee ne poate fi de folos.
Deșteptai pe Michel și pe Louis.
— Bine, mergem, ne spuse Louis, dar trebuie, mai întîi, să vorbesc cu unchiul dumneavoastră. Domnule Bournat, ați vrea dumneavoastră, în lipsa noastră, să dați dispoziții să se facă recensămîntul populației și al proviziilor de alimente, arme, unelte etc? De cînd a murit primarul, dumneavoastră sînteți aci singurul de care vor să asculte toți. Vă aflați de asemenea în termeni buni atît cu preotul cît și cu institutorul. Nu cred să existe cineva care să nu țină la dumneavoastră, în afară de Jules cîrciumarul, și acela, poate, pentru motivul că n-ați călcat niciodată pe la el. Dar mă însărcinez eu să-l fac să se poarte cum trebuie. Bineînțeles că noi vom fi înapoi cu mult înainte ca dumneavoastră să fi terminat.
Ne urcarăm în automobil, un model vechi decapotabil, foarte rezistent. Pe cînd mă așezam la volan, unchiul meu îmi strigă:
— Ascultă, Jean, ia din servieta mea ce am pus eu acolo.
O deschisei și găsii un revolver militar de calibrul 45.
— Este arma mea de ofițer de artilerie. Ia-o cu tine, cine știe cu ce vă puteți întîlni? În buzunarul ușii automobilului se găsesc două cutii cu gloanțe.
— Asta e o idee bună, zise Louis. N-aveți și alte arme?
— Nu dar cred că trebuie să se găsească puști de vînătoare în sat.
— Aveți dreptate. Opriți-vă la moș Boru. Este un fost subofițer din armata colonială și un vînător îndrăcit.
Scularăm din somn pe moș Boru, și în ciuda protestelor lui, puserăm mîna pe o bună parte din arsenalul lui: o armă Winchester și două puști de vînătoare, cu cartușe de alice.
Plecarăm la răsăritul soarelui, spre est. Urmarăm drumul atît cît se putu; pe alocuri, el era tăiat de falii supărătoare, dar cu deschideri mici, astfel că reușirăm, de fiecare dată, să trecem. O prăbușire mai adîncă ne opri în loc timp de o oră. După trei ore de la plecare, ajunserăm jntr-o zonă haotică: cît vedeai, cu ochii, numai munți prăbușiți, imense îngrămădiri de pămînt, stînci, pomi.
— Probabil că ne aflăm aproape de margine, zise Miche. Să mergem pe jos.
Lăsînd în drum mașina fără paznic, poate cam neprevăzători, ne luarăm armele, cîteva provizii, și intrarăm în zona devastată.
Pentru un geolog, spectacolul era uluitor: un talmeș-balmeș de roci sedimentare, magme din era primară, secundară, terțiară, amestecate în așa hal, încît descoperii, pe o porțiune de numai cîțiva metri un trilobit2, un amonit cenomanian3 și numuliți4.
Louis și Vandal, mergînd în frunte, urcară o pantă, în timp ce eu mă opream să culeg fosile. Cînd ajunseră în vîrf îi auzirăm scoțînd strigăte de uimire.
În citeva clipe, Michel și cu mine îi ajunseram. Cît puteai cuprinde cu privirea se intindea o mlaștină cu ape uleioase, populată de o vegetație formată din ierburi țepene ce băteau în cenușiu, ca acoperite de pulbere. Peisajul era sinistru și grandios. Vandal își luă binoclul, și privind prin el făcu înconjurul orizontului.
— Se văd munți, zise el.
Îmi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud-est, o linie albăstrie se profila pe cer.
În jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul țîșnise grămadă ca niște colaci, dînd peste cap vegetația și îngropînd-o. Cu mare precauție, coborîrăm la malul apei. Văzută de aproape, ea era destul de transparentă; mlaștina părea adîncă și apa ei era sălcie.
— Totul e aci pustiu, observă Vandal. Nici pești, nici păsări.
— Ia priviți colo, zise Michel.
El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o ființă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieșită în afară, la una din extremități, era înconjurată de o coroană de șase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde-albăstruie. La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafață, cu tentaculele strînse de-a lungul corpului. Abia avurăm timpul să-l întrezărim, că se și cufundă în apă.
Înainte de a ne înapoia la mașină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaștină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus și era verzui. Aveam să aflăm mai tîrziu toată groaznica lui semnificație.
Găsirăm farurile automobilului aprinse.
— Totuși, sînt absolut sigur, zisei eu, că le-am lăsat stinse. Trebuie să fi fost careva pe aci să scotocească în mașină!
Dar, de jur împrejurul ei, în praful drumului, nu era nici o altă urmă în afară de acelea lăsate de pașii noștri.
Întorsei butonul ca să sting farurile și scosei o exclamație: maneta era mînjită cu o substanță lipicioasă și rece, ca balele de melc.
Ne întoarserăm pînă la o ramificație a drumului care se îndrepta spre nord, și, foarte curînd, furăm opriți de niște munți prăbușiți.
— Cel mai bun lucru ce-l avem de făcut, zise Louis, este să ne întoarcem în sat și să o luăm pe drumul ce duce la carieră. Aci sîntem prea aproape de zona moartă.
Găsirăm pe unchiul meu stînd într-un fotoliu, cu piciorul bandajat, vorbind cu preotul și cu institutorul. Anunțarăm că nu ne vom înapoia mai curînd de a doua zi și o pornirăm drept înspre nord. Drumul urca mai întîi către o mică trecătoare, apoi cobora într-o vale paralelă. Găsirăm cîteva ferme, care nu avuseseră prea mult de suferit; țăranii își îngrijeau vitele, și își vedeau de treburi, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. La cîțiva kilometri mai departe, am fost din nou opriți de alte scufundări ale terenului. Dar aci zona distrusă era mai mică și în mijlocul ei se înălța un mic munte intact. Îl urcarăm, și puturăm astfel să ne dăm seama de aspectul general al împrejurimilor. Și aci, o mlaștină mărginea «pămîntul». Deoarece se lăsa noaptea roșie, ne culcarăm la o fermă, epuizați de urcușurile făcute. După șase ore de somn, plecarăm înspre apus. De data aceasta, nu am mai fost opriți în loc de o mlaștină, ci de o mare, jalnic de pustie.
Apoi plecarăm spre sud. «Pămîntul» se întindea pe o lungime de doisprezece kilometri înainte de a ajunge la zona moartă. Printr-un adevărat miracol, drumul era aproape intact în mijlocul scufundărilor, ceea ce înlesni enorm explorarea noastră.
Eram totuși obligați să mergem cu o viteză redusă, deoarece, din timp în timp, drumul era pe jumătate barat de stînci. Deodată, brusc, după o cotitură, ajunserăm într-un colț cruțat. Aci era o vîlcea, înconjurată de pășuni și păduri, în fundul căreia se găsea un lac format de un torent barat de o scufundare. La jumătatea pantei se înălța un mic castel; înspre el ducea o alee umbrită. Întrai cu mașina pe această alee, și observai o tăbliță : Intrarea interzisă, proprietate particulară.
— Cred, zise Michel, că, avînd în vedere împrejurările…
Tocmai ajunsesem în fața castelului, cînd, la intrare, apărură un tînăr și două tinere fete. Trăsăturile tînărului exprimau o uimire amestecată cu furie. Era destul de înalt, brun, solid, frumos. Una dintre tinere, cea mai frumoasă, era evident sora lui. Cealaltă mai în vîrstă, era într-adevăr prea blondă pentru ca să fi avut părul natural. Tînărul coborî cu repeziciune treptele scării de intrare:
— Nu știți să citiți?
— Gîndeam că, începu Vandal, în asemenea împrejurări…
— Nu mă interesează nici un fel de împrejurări! Aci este o proprietate particulară și nu vreau să văd intrînd la mine nici un nepoftit.
Pe vremea aceea, eram tînăr, repezit și prea puțin politicos.
— Ia ascultă, vițelușule, venisem să vedem dacă nu cumva acest glorios castel, care probabil nu a aparținut strămoșilor dumitale, se va fi dărîmat peste ceea ce îți servește drept cap! Și ne primești în felul acesta?
— Ieșiți afară din proprietatea mea, urlă el, sau de nu, pun să vă zvîrle afară pe voi cu hodorogitura voastră cu tot!
Voiam să sar jos, cînd Vandal interveni:
— N-are nici un rost să ne certăm. Vom pleca fără păreri de rău. Dar, dă-mi voie, tinere, să te avertizez că sîntem pe o altă lume, și că banii dumitale riscă să nu aibă curs aci…
— Dar ce s-a întîmplat?
Un om în floarea vîrstei, cu umeri lați, tocmai apăruse, urmat de o duzină de indivizi destul de puțin simpatici ca înfățișare.
— Uite, tată, oamenii aceștia au intrat aci fără încuviințarea noastră, și…
— Taci din gură, Charles! Apoi, adresîndu-se lui Vandal: Vorbeați de o altă lume. Care e situația ?
Vandal îl informă.
— Așadar, nu mai sîntem pe Pămînt? Este foarte interesant. Sîntem într-o țară virgină?
— Pentru moment, trebuie să vă spun că din toată această lume, noi n-am văzut decît o mlaștină în cele două direcții în care am mers, și o mare în cea de a treia direcție. Ne-a mai rămas să explorăm și cea de-a patra direcție, aceasta în care vă aflați dumneavoastră, dacă, bineînțeles, fiul dumneavoastră o permite!
— Charles este tînăr și nu a știut nimic despre aceste evenimente. Noi n-am înțeles absolut nimic din tot ce s-a întîmplat. Credeam mai întîi că este un cutremur de pămînt. Dar cînd am văzut cei doi sori și cele trei lune… Vă mulțumesc că ne-ați explicat situația. Vă rog să poftiți să luați o gustare cu noi…
— Mulțumim. Dar nu avem timp.
— Ba da! Vă rog! Ida, dă poruncă să se pregătească…
— Cu toată sinceritatea, vă rog să ne credeți că nu avem timp, zisei eu. Trebuie să mergem măcar pînă la margine, și să ne reîntoarcem în sat chiar în astă-seară…
— În cazul acesta nu mai insist. Am să vin mîine să văd rezultatul explorărilor dumneavoastră.
Pornirăm din nou la drum.
— Nu sînt prea simpatici oamenii aceștia, zise Michel.
— Eh! niște ticăloși grosolani, zise Louis. Nu-i știți? Aceștia sînt Honnegerii. Elvețieni — după cum pretind ei. Miliardari, îmbogățiți din traficul cu arme. Fiul e mai rău decît tatăl. Și e convins că toate fetele îi vor cădea în brațe, de dragul banilor lui. N-avem noroc! Mai bine ar fi fost striviți: ei, în locul bunului nostru primar!
— Și frumoasa blondă?
— Este Madeleine Ducher, zise Michel. O actriță de cinema, mai celebră prin aventurile ei scandaloase decît prin arta sa. Fotografia ei se afla în toate jurnalele.
— Și duzina de indivizi cu mutre de pușcăriași?
— Probabil simbriași, care să le ajute la matrapazlîcurile lor, zise Louis.
— Tare mă tem că oamenii aceștia ne vor da de furcă, declară, pe gînduri, Vandal.
Pătrunserăm într-o altă zonă moartă. Ne trebuiră patru ore de mers pentru a o străbate, dar de data aceasta avurăm plăcerea să vedem că ea se termina la capăt cu întinderi mari de pămînt sănătos.
Mă simții mișcat. Stînd în picioare, pe un bloc calcaros pe jumătate acoperit de o vegetație necunoscută, ezitam un moment înainte de a călca cu picioarele mele pămîntul unei alte lumi. Dar Louis și Michel, mai puțin impresionabili, mi-o luaseră înainte. Culeserăm unele soiuri de plante. Erau niște ierburi verzui, aspre și tăioase, fără inflorescență, arbuști cu tulpinele foarte drepte și cu scoarța de un cenușiu metalic.
Avurăm de asemenea prilejul să examinăm și un reprezentant al faunei de aci. Louis fu acela care-l descoperi. Avea forma unui șarpe turtit, lung de aproape 3 m, orb și nevertebrat. «Capul» îi era prevăzut cu două mari mandibule ascuțite și tăioase, tubulare, asemănîndu-se cu cele ale larvei dyticului, ne spuse Vandal. N-avea nici un corespondent în fauna terestră. Părea uscat. Observai cu interes că tegumentul său avea un orificiu ciopîrțit, în jurul căruia se uscaseră balele strălucitoare. Vandal ar fi dorit tare mult să ia cu el acest soi de document. Dar examinîndu-l mai de aproape, noi văzurăm — și mai ales simțirăm — că numai tegumentul era uscat și că interiorul era în plină descompunere. Ne mulțumirăm deci să-l fotografiem numai. Deoarece ierburile înalte puteau să ascundă alte specimene din acestea, dar vii și primejdioase, băturăm în retragere și o apucarăm din nou pe drumul satului.
Cîmpia se întindea cît vedeai cu ochii; în depărtare plutea un nor verde.
II
SINGURATATE
Înainte de a ne gîndi să explorăm planeta trebuia mai întîi să ne stabilim temeinic pe colțul de pămînt care venise o dată cu noi aici, și să organizăm o societate. O veste bună ne aștepta în sat: fîntina avea din nou apă. La analiza făcută de Vandal ea se dovedi perfect potabilă, abia nițel sălcie.
Recensămîntul era în curs. Se dovedise ușor de făcut pentru oameni, mai greu pentru vite și mergea foarte greu pentru resursele materiale. Căci așa cum bine spusese unchiul meu: «Ei mă cunosc cu toții, dar eu nu reprezint nimic pentru ei, căci nu sînt nici primar, nici măcar consilier municipal».
Din numărătoare reieșea că populația satului și a împrejurimilor lui era în total de 943 de bărbați, și l007 femei, 877 copii sub șaisprezece ani, în total 2847 de suflete.
Vitele păreau numeroase, mai ales bovinele.
Louis zise atunci:
— Mîine dimineață trebuie să ținem o adunare generală.
El chemă pe vătășelul public și îi dădu în mînă o bucățică de hîrtie, pe care era scris textul cu creionul. Iată exact conținutul, căci mai am încă în posesia mea, într-adevăr, acea bucată de hîrtie subțiată și îngălbenită toată:
«Cetățene și cetățeni: mîine dimineață, în piața Fîntînii, adunare generală. Dl. profesor Bournat, astronom, ne va da lămurivi despre catastrofă. Louis Mauriere și tovarășii săi vă vor spune rezultatul explorărilor lor. Întrunirea va avea loc la două ore dupa rasaritul soarelui albastru. Vor trebui luate hotărîri pentru viitor. Prezența indispensabilă.»
Îmi amintesc foarte bine de această primă adunare. Louis luă cuvîntul primul.
— Mai înainte ca domnul Bournat să vă explice, în măsura posibilului, cele întîmplate, am să vă spun eu cîteva cuvinte. Desigur că dumneavoastră v-ați dat seama că noi nu ne mai aflăm pe Pămînt. Acum cînd salvarea răniților s-a terminat, ne vom găsi cu toții în fața unor sarcini foarte grele. Mai întîi trebuie să ne organizăm. Nici o comunitate omenească nu poate trăi fară legi. Din tot globul pămîntesc o bucată s-a rupt și ne-a adus împreună cu ea aici: această bucată măsoară aproximativ 30 km lungime și l7 km lățime, are forma unui romb rudimentar și o suprafață de aproape 300 km2. Dar nu trebuie să ne facem iluzii: numai un sfert din ea, cu aproximație, va fi bună de cultivat, restul nu e decît un amestec de munți răsturnați. Cred că această suprafață va fi îndestulătoare pentru a ne hrăni, cu toate că numărul nostru poate crește simțitor la terminarea recensământului. Adevărata problemă nu este aceea a pămînturilor, pămînt va fi atît de mult încît toată lumea va putea să aibă mii și mii de hectare: căci o planetă întreagă ne așteaptă s-o luăm în stăpînire! Adevărata problemă este aceea a mîinii de lucru. Deci, începînd chiar de acum, toată lumea este indispensabilă și toată lumea trebuie să muncească. Printr-un noroc nemaipomenit avem cu noi tehnicieni și savanți. Dar trebuie să ne considerăm pionieri cu toții și să adoptăm mentalitatea și entuziasmul pionierilor. Acela care în loc să-și ajute vecinul îi dăunează, este un criminal, și trebuie să fie considerat ca atare. Vrînd-nevrînd aceasta trebuie să fie legea noastră de acum înainte și vom fi obligați să ne conformăm ei — sau să pierim! Imediat după adunare, voi organiza, cu voluntari, un birou de recensămînt pentru meserii. Cei care sînt aici vor da informații și despre cei care lipsesc acum. Poimîine se va întruni Adunarea care va alege pe deputații împuterniciți să constituie Guvernul nostru, treburile curente rămînînd de resortul Consiliului Municipal.
Și acum, dau cuvîntul domnului Bournat.
Unchiul meu se sculă, sprijinindu-se în baston:
«Dragii mei prieteni, așa cum știți, un cataclism fără precedent ne-a smuls, mă tem că pentru totdeauna, de pe bătrînul nostru Pămînt și ne-a azvîrlit în această lume necunoscută. Ce fel de lume este aceasta? N-aș ști să v-o spun. Ați putut constata și dumneavoastră că aici sînt doi sori și trei lune! Dar acest lucru să nu vă sperie. Atît preotul dumneavoastră, cît și institutorul dumneavoastră, care au venit adeseori pe la mine să mă vadă la Observator, vă pot spune că astfel de fenomene se întîmplă frecvent în cer. Printr-o întîmplare providențială — aci preotul dădu din cap cu un aer aprobator — am căzut pe o planetă care posedă un aer respirabil pentru noi, prea puțin diferit, la drept vorbind, de aerul de pe Pămînt. După primele mele calcule, această planetă trebuie să fie numai cu puțin mai mare decît Pămîntul. Louis Mauriere, mai înainte, ne-a schițat admirabil de bine ceea ce ne rămîne de făcut.
De îndată ce voi afla ceva nou despre această lume care este acum a noastră, vă voi aduce-o la cunoștință și dumneavoastră.»
Reacția ascultătorilor a fost bună în general. Țăranii era vădit că acceptaseră cataclismul. Gospodari, iubindu-și casa și legați sufletește de pămîntul pe care-l munceau, cei mai mulți dintre ei scăpaseră teferi împreună cu întreaga lor familie. La cei din sat însă, neîncrederea fu mai mare:
— Dar știu că ne toarnă la povești, bătrînul, auziți-l despre o altă lume! Despre o altă planetă! Mai întîi că nu ajungi pe o altă lume decît cînd ești mort!
— Cu toate acestea, cei doi sori?
— Ei, e mic de tot cel de al doilea. Și apoi, s-au văzut atîtea, cu știința lor și atîtea noi descoperiri! Dacă vrei să-mi cunoști părerea, apoi eu cred că și asta este tot o ispravă de a nemților fasciști, ceva în genul bombei atomice.
În sat se petrecuseră mai ales cele mai multe drame familiare. Un tînăr era distrus la gîndul că nu-și va mai revedea niciodată logodnica, plecată în călătorie la o verișoară. El voia să-i telegrafieze cu orice preț. Alții aveau părinții îngropați sub munții prăbușiți sau sub ruinele caselor lor.
A doua zi era duminică. Dis-de-dimineață, furăm deșteptați de dangăte de clopote. Preotul, ajutat de credincioșii săi, reușise să scoată clopotele dintre ruinele bisericii și acum, atîrnate de craca cea mai groasă a unui stejar, ele erau trase din toate puterile și răsunau tare. Pe cînd noi soseam, preotul tocmai termina celebrarea liturghiei, oficiată în aer liber. Preotul acesta era un om tare de treabă și avea să ne dovedească mai tîrziu că persoana lui grăsuță ascundea mari posibilități de eroism. Mă apropiai de el.
— Ei bine, monseniore, vă felicit. Clopotele dum neavoastră ne-au reamintit în chip plăcut, Pămîntul.
— Monseniore, mi-ați zis? întrebă el.
— Bineînțeles, căci acum sînteți episcop. Ce spun? Papă!
— Oh! Doamne, nici nu m-am gîndit la asta! Este o responsabilitate teribilă, adăugă el, pălind.
— Aș! Totul va merge foarte bine!
Îl părăsii brusc, lăsîndu-l tulburat, și mă dusei să-l găsesc pe Louis, instalat la școală. El era ajutat de institutor și de soția lui, amîndoi foarte tineri.
Recensămîntul tău merge bine?
— Așa și așa. Totuși cînd unul nu vrea să spună adevărul, celălalt îl spune pentru el. Iată o situație provizorie:
2 institutori
2 căruțași
2 zidari
1 dulgher
1 ucenic-dulgher
1 garajist autovelo
1 preot și un abate
1 dascăl de biserică
3 cafegii
1 brutar
2 bucătari
2 vînzători de mărunțișuri
3 băcani
1 fierar și două calfe
6 pietrari
3 jandarmi
55 contramaiștri
350 muncitori
5 ingineri
4 astronomi
1 geolog — tu
1 chirurg
1 doctor
1 farmacist
1 biolog
1 istoric — fratele tău
1 antropolog
1 veterinar
1 ceasornicar radiofonist
1 croitor și 2 ucenici
1 croitorese
1 ofițer al poliției judiciare.
Ceilalți sînt plugari. Cît despre moș Boru, el a ținut să fie recenzat ca «braconier»! Ah! era să uit. Mai avem și: un castelan cu fiul și fiica lui, apoi amanta lui, și cel puțin doisprezece zbiri, fără să punem la socoteală personalul de serviciu. Ehe! Ăștia nu ne vor produce decît mari porc… necazuri!
— Dar resursele noastre materiale?
— 11 automobile în stare de funcționare, în afară de cel al unchiului tău, și cel de douăzeci cai-putere al lui Michel, care consumă prea mult. Trei tractoare, dintre care unul pe șenile; 18 autocamioane, dintre care 15 la uzină, 10 motociclete, vreo sută de biciclete. Din nenorocire numai 12 000 litri de benzină și 13 600 de litri de gazolină. Destul de puține cauciucuri de rezervă.
— Nu e nimic, dacă n-avem benzină, o să le facem să meargă cu gazogen.
— Și cum ai să construiești tu instalațiile acelea pentru gazogen?
— Dar uzina?
— N-are electricitate! Are ea, bineînțeles, generatoarele de ajutor, cu aburi. Dar avem atît de puțin cărbune — și n-avem prea multe lemne.
— Știu că se găsea huilă, nu prea departe de aici, în munți. Cred că «a venit cu noi», probabil. Foarte greu de exploatat, cu siguranță. Dar n-avem de ales.
— Găsește-ne această huilă. E specialitatea ta. În ceea ce privește alimentele, sîntem asigurați, totuși va trebui să fim prevăzători pînă la recolta viitoare. Va trebui probabil să introducem cartele de raționalizare. Mă întreb cum vom proceda ca să-i facem să accepte această măsură!
Primele alegeri pe Tellus avură loc a doua zi. Ele se făcură fără un program precis: alegătorii fură pur și simplu înștiințați că vor trebui să aleagă un Comitet al Salvării publice. Acesta trebuia să se compună din 9 membri, aleși cu majoritate relativă, fiecare alegător avînd de votat o listă cu nouă nume.
Rezultatul fu o surpriză. Primul ales, cu 987 de voturi din 1302 alegători, fu Alfred Charnier, primul locțiitor al primarului, un țăran bogat. Al doilea fu institutorul, văr mai de departe cu el, cu 900 voturi, al treilea preotul cu 890 voturi. Apoi venea Louis Mauriere cu 802 voturi. Marie Presle, o țărancă cu școală, fostă consilieră comunală cu 801 voturi, unchiul meu cu 798 voturi, Estranges cu 780 voturi, și spre uimirea noastră, Michel cu 706 voturi — el era foarte popular printre elementele feminine — și în sfîrșit eu, cu 700 voturi.
Am aflat mai tîrziu că Louis făcuse multă propagandă pentru mine, zicînd că eu le voi putea găsi fierul și cărbunele atît de necesare nouă. Spre marea ciudă a cafegiului principal, el nu obținu decît 346 de voturi!
Ceea ce ne mirase cel mai mult fu slaba proporție de țărani aleși. Poate că, în aceste împrejurări deosebite, stranii, alegătorii se îndreptaseră spre aceia pe care îi socotiseră, datorită cunoștințelor ce posedau, ca fiind cei mai capabili să pună în valoare toate resursele existente; sau poate că ei nici nu aveau prea multă încredere unii într-alții și preferaseră să aleagă oameni străini de certurile din sat.
Noi oferirăm deci președinția lui Charnier, așa cum de altfel se și impunea de drept. El se recuză, și pînă la urmă, ea avea să fie asigurată pe rînd de preot și de institutor. În aceeași seară, Louis care dormea în aceeași cameră cu mine și cu Michel, ne vorbi astfel:
— Trebuie să fim uniți ca un bloc. Unchiul, dumneavoastră va fi alături de noi. Cred că putem conta și pe institutor. Vom fi deci cinci, adică majoritatea. Va trebui să ne impunem punctele noastre de vedere, ceea ce se prea poate să nu fie întotdeauna ușor de realizat. Vom avea sprijinul muncitorilor și chiar al unui număr oarecare de săteni, poate și pe acela al inginerilor. Nu vă vorbesc din ambiție personală, dar cred sincer că noi sîntem singurii care știm destul de precis ceea ce trebuie făcut pentru a conduce bine acest fragment de omenire.
— De fapt, zise Michel, tu ne propui o dictatură?
— O dictatură? Nu, ci un guvern de mînă forte.
— Nu prea văd deosebirea, spusei eu, dar cred că ceea ce ne propui este necesar, într-adevăr. Vom avea o opoziție…
— Preotul… începu Michel.
— Nu cred neapărat că el ne va face opoziție, îi tăie vorba Louis. Este inteligent, și de vreme ce noi vom lăsa complet la o parte chestiunea religioasă… Vom putea chiar să-l facem să ni se alăture. Țăranii ? Vor avea atît de mult pămînt, cît de mult vor putea să cultive. Nu, dificultățile vor veni mai degrabă din partea celor învechiți în rutină. Cel puțin pentru viitorul apropiat. Mai tîrziu, peste cîteva generații, problema se poate să fie complet alta. Astăzi esențialul este să trăim. Și dacă începem să ne ciondănim între noi, sau să îngăduim să se instaureze dezordinea…
— Fie, sînt de acord.
— Și eu de asemenea, zise Michel. Dacă mi s-ar fi prezis vreodată că într-o zi voi face parte dintr-un Directorat!
În cea dintîi întrunire a Consiliului ne ocuparăm de repartizarea portofoliilor.
— Să începem cu Educația Națională, zise Michel. Propun pe domnul Bournat ca ministru. Nu trebuie să lăsăm să se piardă, cu nici un preț, moștenirea noastră culturală. Fiecare dintre noi, fie ei savanți sau doar oameni de știință, va trebui să alegem dintre elevii școlii pe aceia care ni se vor părea cei mai înzestrați. Le vom preda mai întîi latura practică a științelor noastre respective. Partea teoretică va fi predată elementelor excepțional înzestrate, dacă printre ei vom găsi dintre aceștia. Vom mai trebui de asemenea să compunem cărți, pentru a completa atît biblioteca Observatorului, din fericire bogată și eclectică, cît și pe aceea a școlii.
— Foarte bine, zise Louis. Propun la Îndustrie pe domnul Estranges. Agricultura domnului Charnier. Tu, Jean, vei lua Minele, post foarte important. Dumneavoastră, părinte, veți lua Justiția, domnul institutor Finanțele, deoarece studiul economiei politice era pasiunea dumisale în timpul liber. Va trebui de asemenea să păstrăm o monedă, un mijloc oarecare de schimb.
— Dar eu? întrebă Michel.
— Tu vei lua Poliția.
— Eu, copoi?
— Da. Vei avea un post greu: recensăminte, rechiziții, ordinea publică etc. Ai popularitate, asta te va ajuta mult.
— Cu un astfel de post, n-o s-o păstrez multă vreme! Dar tu ce iei?
— Așteaptă. Marie Presle se va ocupa de Sănătatea publică, ajutată de doctorul Massacre și de doctorul Julien. Cît despre mine, dacă sînteți de acord, eu iau Ministerul Armatei.
— Armatei? De ce nu pe acela al Flotei?
— Cine știe ce ne așteaptă pe această planetă? Și aș fi tare uimit dacă sinistrul individ de la castel nu-și va da în curînd arama pe față.
Louis nici nu-și închipuia cîtă dreptate avusese făcînd această presupunere. Căci, a doua zi chiar, un afiș, tipărit, era lipit în nenumărate exemplare pe ziduri. Iată ce cuprindea el:
Săteni și țărani,
Un așa-zis Comitet al Salvării Publice a luat puterea, sub aparență de democrație. Din cine se compune acest Comitet? Dintre cei nouă membri, cinci vă sînt străini. Un muncitor, trei intelectuali, un inginer, un institutor! Asta înseamnă șase voturi față de cele trei voturi ale țărănimii și acela al preotului, tîrît fara sa vrea în această aventură. Ce pot înțelege oamenii aceștia din aspirațiile voastre legitime? Din contra, cine oare ar putea sa le înțeleagă și să le împărtășească mai bine decît mine, mare proprietar agricol? Treceți de partea mea, măturați această clică. Veniți alături de mine la Valon.
Și era semnat: Joachim Honneger.
Louis exclamă triumfător:
— Ce vă spuneam! Trebuie să luăm grabnic măsuri.
Prima măsură fu aceea de a rechiziționa toate armele și de a le distribui unei gărzi de încredere, aleasă dintre elementele sigure. Ea fu întocmită din cincizeci de oameni și pusă sub comanda lui Simon Beuvin, locotenent în rezervă. Acest embrion de armată, echipată cu puști disparate, era cu toate acestea o forță polițienească apreciabilă
Cam la aceeași epocă se situează și confirmarea totalei noastre singurătăți. Înginerii noștri, ajutați de Michel și de unchiul meu, reușiseră să monteze un post emițător destul de puternic, Radio-Tellus. Noi numisem noua noastră lume: Tellus, în amintirea Pămîntului, al cărui nume latinesc era acesta. Cea mai mare dintre cele trei lune fu numită Phebe, cea de a doua Selene și cea de a treia Artemis. Soarele albastru fu numit Helios, cel roșu Sol. Sub aceste nume le cunoașteți și voi.
Cu mare emoție Simon Beuvin emise undele în spațiu. Cincisprezece zile în șir noi repetarăm experiența, pe o gamă foarte variată de lungimi de undă. Nici un răspuns nu ne parveni. Deoarece aveam prea puțin cărbune, distanțarăm chemările noastre, nemaiemițînd decît o singură chemare pe săptămînă. Apoi trebuirăm să ne resemnăm: în jurul nostru nu era nimic altceva decît singurătatea. Sau poate doar cîteva mici grupări care nu aveau radio.
III
HYDRELE
În afară de alte noi afișe, scrise în același stil, și rupte de noi imediat, Honneger nu mai dăduse alt semn de viață. Nu puturăm prinde asupra faptului pe cei care lipeau afișele. Dar castelanul avea să ne reamintească în curînd despre existența sa într-un mod tragic. Vă amintiți de Rose Ferrier, tînăra fată pe care noi o scosesem dintre ruinele casei ei, în prima zi? Deși foarte tînăra — ea avea atunci 16 ani — era cea mai frumoasă fată din sat. Înstitutorul ne înștiințase că înainte de cataclism, Charles Honneger îi dăduse tîrcoale de multe ori. Într-o noapte roșie, furăm deșteptați din somn de împușcături. Michel și cu mine sărirăm imediat jos din pat, dar Louis sărise totuși înaintea noastră. Abia ieșirăm afară, că ne și lovirăm de oameni înspăimîntați, ce alergau sub slaba lumină purpurie a nopții. Cu revolverele în mînă, alergarăm în direcția zgomotului. Pichetul de gardă se și afla acolo și auzirăm pocniturile puștilor lor de vînătoare amestecîndu-se cu împușcăturile Winchester-ului lui moș Boru, angajat în armata noastră ca sergent. O lumină vie se înălță, crescu: o casă ardea! Bătălia părea nedeslușită. Pe cînd intram în piața Fîntînii, cîteva gloanțe șuierară pe la urechile noastre, urmate de plesniturile unei arme automate: asediatorii aveau mitraliere! Tîrîndu-ne pe burtă ajunserăm lîngă moș Boru.
— Am și doborît unul, ne spuse el mîndru. Din zbor, așa cum trăgeam altădată în caprele sălbatice!
— Unul? Pe cine? întrebă Michel.
— Habar n-am. Pe unul dintre netrebnicii care ne atacă!
Cîteva împușcături mai pocniră încă, urmate de un strigăt de femeie:
— Ajutor! Salvați-mă! Săriți!
— Rose Ferrier, zise Louis. Canalia de Honneger e acela care o răpește!
O rafală de pușcă-mitralieră ne făcu să aplecăm capul. Țipetele descrescură îndepărtîndu-se. Se auzi motorul unui automobil pus în mișcare.
— Stai, porcule! urlă Michel.
Un rîs batjocoritor îi răspunse. În apropierea incendiului văzurăm căzuți cîțiva morți și un rănit care se tîra. Spre stupefacția noastră, recunoscurăm pe croitor. Era rănit la pulpe de alice și găsirăm în buzunarul lui un încărcător de mitralieră. Înterogatoriul fu rapid. Crezînd că-și salvează pielea, el ne dezvălui planurile lui Honneger, sau cel puțin ceea ce cunoștea el din ele. Profitînd de armele lor perfecționate, și sprijiniți de o bandă de aproximativ cincizeci de gangsteri, Honneger spera să poată cuceri satul și să le dicteze locuitorilor legea lui.
Din fericire pentru noi, fiul lui, care o dorea pe Rose de mai mult timp, n-avusese răbdare să aștepte, și venise s-o răpească în fruntea a doisprezece bandiți. El, croitorul, era spionul lor și ar fi trebuit să plece o dată cu ei. Ajutat de Jules Maudru, cîrciumarul cel voinic, el lipea afișele.
În aceeași noapte vinovatul fu spînzurat, împreună cu complicele lui, de craca unui stejar. Acest incident ne-a costat trei morți și șase răniți. Trei tinere fete, Rose, Michelle Andouy și Jâcqueline Presle, nepoata Mariei, dispăruseră. În schimb această agresiune avu efectul să strîngă în jurul nostru atît satul întreg, cît și pe fermieri. Bandiții avuseseră doi morți, în afară de cei doi complici ai lor spînzurați de noi.
Recuperarăm pe cîmpul de luptă două mitraliere, un revolver și o cantitate destul de mare de muniții. Înainte de a se ivi zorile albastre, Consiliul, în unanimitate, decretă punerea în afara legii a lui Charles și Joachim Honneger, a complicilor lor, cît și mobilizarea armatei.
Totuși, evenimente grave aveau să ne întîrzie atacul asupra castelului.
Căci, dis-de-dimineață, pe cînd armata se aduna, un om înspăimîntat apăru pe drum venind cu motocicleta. Cu trei zile înainte, același om,: un agricultor trăind cu soția și cu cei doi copii ai lui într-o fermă izolată, la cinci kilometri de sat, ne semnalase că una dintre vacile lui murise în împrejurări ciudate. Dimineața fusese perfect sănătoasă, iar seara o găsise la pășune, lungită la pămînt, golită de sînge și chiar și de carne! Pielea ei era ca ciuruită de zeci de găuri.
De cum sosi, omul coborî de pe motocicletă cu atît de mare grabă, că se rostogoli în praf. Era livid.
— Au apărut niște fiare care ucid! Seamănă cu niște caracatițe zburătoare și ucid dintr-o singură lovitură!
După ce îi dădurăm să bea un pahar mare de rachiu, puturăm să obținem de la el informații mai precise.
— Azi-dimineață, cum vă spuneam, în zori, am dat drumul vacilor afară. Voiam să curăț complet staulul. Fiul meu Pierre le-a dus la pășunat. Drace, văzusem eu prea bine un nor verde, foarte sus, deasupra capului meu, dar nici nu îl luasem în seamă. Deh, ce-mi zisei, într-o lume care are doi sori și trei lune, norii pot fi foarte bine verzi! Ei bine, da! Și apoi, ce oroare! Pierre se înapoia spre casă, cînd deodată norul verde a căzut! Da, a căzut! Așa e, cum vă spun! Și am văzut cu ochii mei că el era format din vreo sută, pe puțin, de caracatițe verzi cu brațe care se agitau necontenit. Ele s-au năpustit asupra vacilor și bietele animale s-au prăbușit moarte la pămînt. I-am strigat imediat lui Pierre să se ascundă. Dar n-a mai avut timpul s-o facă, nenorocitul de el! Una din caracatițe «înota» în aer, și cînd a ajuns la trei metri de Pierre, a azvîrlit asupra lui ca un fel de limbă-țepușe cu care l-a atins drept în șira spinării și Pierre al meu a căzut jos, murind pe loc! Atunci am încuiat în casă pe soția și pe cel de al doilea fiu al meu, le-am strigat să nu se miște cumva și am sărit pe motocicletă. Și m-au urmărit spurcăciunile, dar am putut să scap din ghearele lor. Fie-vă milă, veniți! Mă tem să nu intre și în casă!
Din descrierea făcută de țăran, noi recunoscusem imediat asemănarea cu animalul din mlaștină. Ceea ce ne uimea, era faptul că putea să zboare. În toate privințele ele erau pentru noi o primejdie groaznică.
Mă urcai împreună cu Michel într-un automobil închis și luarăm cu noi și cele două puști-mitraliere. Vandal, înștiințat, veni cu noi din proprie inițiativă și ocupă scaunul din spate. Beuvin luă cu el un detașament din gardă, îi urcă într-un camion acoperit, și plecarăm.
După doi kilometri, întîlnirăm prima hydră. Acesta este numele pe care Michel li-l dete, și care le-a rămas pînă azi. Hydra zbura de ici-colo, urmărind un miel. Un foc de pușcă cu alice o doborî. Cu toate implorările țăranului, care voia să nu ne mai oprim, totuși noi oprirăm convoiul.
— Trebuie să-ți cunoști dușmanii înainte de a te lupta cu ei, explică Vandal.
Animalul măsura cam vreo patru metri lungime și avea forma unui burduf subțiat înspre partea dinapoi, cu o coadă puternică și turtită, în partea dinainte, șase brațe scobite pe dinăuntru, purtau la extremitățile lor cîte o deschizătură înconjurată de dinți îndoiți la vîrf, deschizătură care secreta niște bale lipicioase. La baza celor șase tentacule se aflau șase ochi. În centrul coroanei formate de tentacule, o umflătură conică susținea un filament lung terminat printr-un tub cu o îndoitură, tăiat oblic, ca un ac de făcut injecții.
— Desigur, un aparat cu venin, zise Vandal. Vă sfătuiesc să duceți lupta cu ele fără să ieșiți dincamion, prelata din pînză groasă a acoperămîntului vă va proteja poate.
Este absolut același soi de animal ca și cel dezilele trecute, dar mult mai mare și zburător. Cum de pot ele zbura, oare?
În partea superioară a corpului, hydra avea doi saci mari dezumflați, sfîșiați de alice. În spatele coroanei de tentacule, grosul încărcăturii făcuse o gaură cît pumnul în carnea verde.
Pornirăm din nou. Eu tocmai lăsasem puțin în jos geamul dinspre partea unde stăteam, ca să trec țeava puștii-mitraliere.
Michel conducea. Vandal luase celaltă armă și supraveghea partea stingă. Camionul venea în urma noastră. La o cotitură a drumului, cam pe la trei metri înălțime, între pomi, zărirăm o altă hydră. Ea plutea în aer, nemișcată, cu tentaculele atîrnîndu-i de-a lungul corpului și legănîndu-se ușor. De spaimă, prima mea rafală a fost prost calculată; hydra dădu în aer o violentă lovitură cu coada, apoi zbură în zigzag, înălțîndu-se în aer, cu mare viteză: cel puțin 60 pe oră! Nu o puturăm doborî. La șase sute de metri de acolo se afla ferma. Un rotocol de fum ieșea liniștit pe horn.
Trecurăm de fermă, luînd-o pe un drum desfundat ale cărui gropi și băltoace ne făcură să derapăm. În dosul sticlei uneia dintre ferestre întrezărirăm chipurile înspăimîntate ale fermierei și al celui de al doilea fiu al ei, un băiețaș de vreo unsprezece sau doisprezece ani.
Mergînd peste câmpuri, ajunserăm la pășuni.
Vreo șaizeci de hydre erau ocupate în jurul leșurilor vacilor. Fiecare din ele își înfipsese cîte una sau două tentacule în carnea vacilor.
— Mai erau aci și alte hydre adineaori, ne strigă fermierul. Fiți cu băgare de seamă!
Pînă la primele noastre împușcături, hydrele nu se mișcară de loc. Unele, îngreuiate, părăseau cadavrele și mergeau să se adape; cel puțin așa interpretarăm noi comportarea lor în acel moment. Căci ele zburau spre o baltă, își cufundau în apă un tentacul special, mai mare decît celelalte, și pompau apa în corpul lor. După cîteva momente ele păreau umflate și zborul lor era, vizibil, mult mai ușor.
Fiecare dintre noi ne aleserăm obiectivul. Eu țintii cu atenție grupul cel mai apropiat, compus din șase jivine, așezate la ospătat în jurul aceleiași vaci.
— Foc! strigă Beuvin.
O salvă țîșni cu un zgomot de mătase sfîșiată. Cartușele goale din mitralieta mea se loveau pîrîind de parbriz. Una din ele, fierbinte, pătrunse prin gulerul deschis al cămășii lui Michel, care înjură. Printre hydre se produse panică. Un mare număr dintre ele, lovite de moarte, se prăbușiră la pământ, dezumflate. Rafalele mele mergeau drept la țintă. Vandal, și mai norocos decît mine, sau mai îndemînatic, ucise două cu o singură salvă. Alicele le ciopîrțiră, bucățele.
Cele care nu fuseseră rănite se înălțară în aer cu o viteză care ne uimi. După cîteva secunde, nu se mai vedea decît o pată verde foarte sus pe cer. Cu armele din nou încărcate, ne dădurăm jos din mașină, împreună cu Michel și Vandal. Ceilalți rămaseră în camion, gata să ne apere cu focurile lor. Pielea vacilor moarte era găurită de numeroase deschizături aproape rotunde, făcute, evident, de dinții îndoiți la vîrf așezați la extremitateâ tentaculelor jivinelor. Carnea fusese transformată într-un soi de noroi negricios.
— Digestie externă, explică Vandal, ca la larva dyticului. Hydra ucide prin aparatul cu otravă, apoi ea injectează în corpul victimei sale, prin tentacule, sucurile digestive care transformă această carne într-un terci nutritiv. După care, ea suge, pompînd acest terci.
Voind să examineze monstrul mai de aproape, el se aplecă ghemuindu-se jos alături de jivină. Pe cînd făcea această mișcare, mîna lui abia de atinse puțin carnea verde. El scoase un țipăt de durere.
— Atenție! Nu te atinge de ea. Frige.
Mîna lui stîngă se acoperi de bășici albicioase.
— La fel ca și celenteratele, ele urzică! Desigur cunoașteți amîndoi puterea urzicătoare a meduzelor. Aci, vedem același rezultat, chiar dacă nu este același procedeu. Cine se atinge, se frige!
Mîna i se umflă imediat și deveni dureroasă dar efectul nu se prelungi decît două zile.
În acest timp, sus pe cer, norul verde al hidrelor stătea nemișcat. Noi eram tare încurcați ezitînd să plecăm, de teamă ca ele să nu atace ferma și temîndu-ne totodată că profitînd de absența noastră, Honneger să nu încerce un atac asupra satului. Hydrele aveau să ne scoată ele înșile din această nehotărâre.
— În retragere! strigă deodată Michel care le observa.
Alergarăm spre automobil. Vandal se urcă primul, apoi Michel și ultimul eu. Pe cîndtrînteam ușa, o hydră se năpusti asupra mașinii, strivindu-se de acoperiș, care din fericire rezistă. Celelalte, într-o horă drăcească, se învîrteau în jurul camionului, cu mare viteză, ca un fantastic carusel.
Ridicai în grabă geamul, apoi privii la cele ce se întîmplau, gata să intervin. Salve de împușcături dese izbucniră. Bineînțeles că gărzile nu făceau economie la praful de pușcă. Hydrele lovitei se zvîrcoleau la pămînt, celelalte își continuau hora lor nebunească în jurul nostru. La un moment dat, ca la un semnal, ele trecură la atac, cu acul-țepușe întins înainte. Un țipăt se auzi din camion: o hydră își trecuse aparatul cu otravă printr-o despicătură a prelatei acoperișului și probabil că un om fusese înțepat. Camionul se puse în mișcare. Atunci deschiserăm noi focul, în puțin timp făcurăm treabă bună. Și era greu să le lovim, așa cum stăteau ele lipite de camion, fără să rănim pe camarazii noștri, dar cum nici una din ele nu ne lua în seamă, trăgeam în ele ca la exercițiul de tir.
Reușirăm să distrugem vreo treizeci, care adăugate la cele ucise de noi la primul atac, ridicară totalul pierderilor lor la mai mult de șaptezeci. De data aceasta lecția ce le-o dădusem își atinse scopul și ele își luară zborul fără să se mai reîntoarcă.
Una dintre ele, moartă, dar nedezumflată, plutea în aer de ici-colo, la doi metri înălțime. Cu îndemînare, unul dintre oamenii noștri îi încercui corpul cu un lassou și o aduserăm în sat astfel remorcată, ca pe un balon captiv.
Mai aduserăm cu noi și pe fermier cu soția și cel de al doilea fiu al lor, cît și cadavrul pe jumătate digerat al fiului lor cel mare.
Cele douăsprezece vaci moarte rămaseră pe cîrnp, de asemeni și hydrele, în afară de una singură, pe care Vandal dădu dispoziția să fie legată cu sfori, ca să o poată diseca. Contrar temerilor noastre, nimeni nu fusese înțepat și țipătul pe care-l auzisem nu fusese decît un țipăt de spaimă. Oricum, începînd din această zi, noi cunoșteam toată gravitatea amenințării pe care fauna sălbatică de pe Tellus o făcea să planeze asupra noastră.
Ne reîntoarserăm în sat triumfători. Gărzile cîntau, și deoarece erau muncitori, cea mai mare parte dintre ei intonau imnuri revoluționare. Michel și cu mine răcneam cît ne ținea gura aria trompetelor din Aida, în chipul cel mai zgomotos posibil. Dar veștile rele pe care ni le comunică Louis răciră puțin frumosul nostru entuziasm.
IV
VIOLENȚE
O recunoaștere efectuată de doisprezece a omeni de ai noștri din gardă în direcția castelul fusese primită de cei de acolo cu rafale de mitralieră de 20 mm. Un proiectil neexplodat era dovada acestui calibru.
— Faptul este de netăgăduit, zise Louis. Acesti scîrbavnici au un armament mult mai puternic decît al nostru. Împotriva acestuia — el arătă obuzul — puștile noastre de iepuri sau o sarbacană… Noi avem o singură armă serioasă: Winchesterul lui taica Boru.
— Și două mitraliere, spusei eu.
— Bune pentru lupta de la treizeci de metri! Și cîtă muniție ne-a mai rămas oare pentru ele? Totuși nu-i putem lăsa să-și facă de cap! De fapt Michel, să știi că sora dumitale nu este în siguranță la Observator!
— Ah! Măgarii! Dacă ar îndrăzni…
— Vor îndrăzni, prietene! Noi avem cam vreo 50 de oameni înarmați ca vai de lume și cartuși puține. Iar ei sînt 60 și foarte bine înarmați. Mai avem de luptat și cu hoiturile astea de caracatițe pe deasupra. Ah! Dacă Constant ar fi fost aici!
— Despre cine vorbești?
— Despre Constant, inginerul care se ocupa de rachete. Ah! Așa e, tu nu ești la curent cu această chestiune: printre multiple alte lucruri, uzina trebuia să fabrice și arme — rachete pentru avioane. Avem un lot întreg din aceste rachete, dar numai corpurile metalice, nu și încărcăturile lor. Oh! cu siguranță că trebuie să se găsească la laboratorul de chimie cu ce să le încărcăm, dar ne lipsește personalul în stare să o facă.
Îl apucai de mîini și îl învîrtii într-o horă nebunească.
— Louis, prietene, sîntem salvați! Știi că unchiul meu a fost maior în rezervă, la artilerie?
— Știu, și ce-i cu asta? Doar nu avem tunuri!
— Ei bine, află că el și-a făcut ultima concentrare la aruncătoarele de rachete antiaeriene! Și este la curent perfect cu toată această chestiune! Totul va merge bine dacă avem cu adevărat și produsele chimice necesare. El și cu Beuvin își vor asuma această sarcină. La nevoie, cred că am putea face rachetele să acționeze și cu praf de pușcă negru, pentru ceea ce vrem să facem cu ele!
— Bun, dar asta ne va întîrzia cu zece pînă la cincisprezece zile. Și în acest timp…
— Așa e, în acest timp, trebuie să le dăm de lucru. Așteaptă numai puțin.
Alergai la spital, unde fratele meu era pe cale de vindecare completă, ținîndu-i tovărășie lui Breffort.
— Ia spune, Paul, ai putea tu să ne reconstitui o catapultă romană?
— Desigur, e foarte ușor. Dar de ce?
— Ca să atacăm cu ele castelul. Și pînă la ce distanță le poți tu face să tragă?
— Oh! Totul depinde de greutatea pietrelor pe care dorim să le aruncăm. De la treizeci la o sută de metri, cu ușurință.
— Bun, desenează imediat planurile.
Mă reîntorsei la Louis și la Michel și le expusei planul meu.
— Nu e rău, zise Louis, dar totuși, o sută de metri sînt numai o sută de metri, și o mitralieră de douăzeci, bate mult mai departe.
— Lîngă castel este o adîncitură la care se ajunge pe un drum îngust, dacă-mi amintesc bine. Totul este să instalăm catapulta în această adincitură.
— Dacă am înțeles bine, zise Michel, tu vrei să arunci asupra lor încărcătură cu explozivi și fier. Dar unde vei găsi explozivii?
— Avem trei sute de kilograme de dinamită în cariera de piatră. Tocmai fusese aprovizionată înainte de cataclism.
— Dar numai cu asta nu vom putea cuceri castelul, zise Michel, clătinînd din cap.
— Nici nu avem această intenție! Trebuie numai să cîștigăm timp și să-i facem să creadă ca ne risipim munițiile în atacuri neînsemnate. În acest timp, rachetele vor fi gata.
Și îi explicai lui Michel ceea ce îmi spuses Louis.
Din ordinul Consiliului, Beuvin trimise patrule, care să sondeze apărarea inamicului. Aceste patrule trebuiau totodată să ne semnaleze și eventuala reîntoarcere a hydrelor. Patrulele fuseseră înzestrate și cu un mic post de radio, realizat de Estranges în timpul liber. Apoi începurăm să construim o catapultă. Un frasin tînăr fu sacrificat și transformat în resort. Batiul fu construit și catapulta fu încercată cu blocuri de stînci. Bătaia se dovedi satisfăcătoare.
Mica noastră armată sub comanda lui Beuvin o porni spre castel, cu trei camioane și cele trei tractoare care remorcau catapultele. Timp de opt zile, nu avură loc decît hărțuieli. Uzina lucra cu febrilitate. În cea de a noua zi mă dusei pe front cu Michel.
— Ei bine, ne întrebă Beuvin, sînt gata?
— Primele rachete vor fi aci astăzi sau mîine răspunsei.
— Uf? Acum pot să vă spun că nu eram liniștit de loc. Dacă le-ar fi dat prin gînd să iasă să ne atace…
Ne duserăm la avanposturi.
— De cum trecem creasta, ne spuse taica Boru, care în calitate de fost subofițer, veteran din razboiul l939 — l945, comanda avangarda, cădem sub focul mitralierelor lor. După cîte știm, ei au patru: două de 20 mm și alte două de 7,5 mm probabil. Mai au de asemenea și puști-mitraliere.
— Cu o bătaie mai lungă decît aceea a catapultelor noastre?
— N-am încercat să ajungem pînă la ele. Ne-am ferit cu mare grijă de a le dezvălui bătaia exactă a armelor noastre, zise Beuvin,
— Dar de cealaltă parte a castelului?
— Și-au fortificat terenul cu trunchiuri de copăci. Ceva mai mult, drumul este în bătaia focurilor lor. Imposibil să aducem pe acolo armament greu.
— Să așteptăm.
Tîrîndu-ne, ne duserăm pînă sus pe creastă. O mitralieră grea ținea creasta sub focul ei.
— Am putea încerca să lovim această mitralieră, zise Michel.
— Da, dar nu îi vom ataca decît atunci cînd rachetele ne vor fi sosit aici. În zorile albastre de mîine, cred!
La momentul indicat, un camion sosi din sat, aducîndu-i și pe unchiul meu, pe Estranges și Breffort. Ei descărcară din camion mai multe lăzi.
— Iată aici grenade, zise Estranges. Ele erau făcute dintr-un tub de fontă pe care era montat un detonator.
— Și iată și rachetele, zise unchiul meu, Le-am încercat. Bătaie: 3 km 500. Precizie destul de bună. Capul lor conține un kilogram de sfărîmături de fontă și cantitatea necesară de T.N.T. Un alt camion ne urmează, aducînd caprele de lansare și alte lăzi cu încărcătură. Avem în total 50 de rachete din acest model. Acum fabricăm altele și mai puternice.
— Ehei! zise Beuvin. Artileria noastră se îmbogățește.
Pe cînd spunea acestea, unul din oamenii noștri coborî panta.
— Aceia flutură un drapel alb, ne spuse el.
— Se predau? zisei eu, neîncrezător.
— Nu, parlamentari.
— Răspunde-ți-le, le porunci Beuvin.
Dinspre inamic, un om se ridică și înaintă, fluturînd o batistă. Taica Boru trimise să-l întîmpine la jumătatea drumului, în țara nimănui, și ni-l aduse. Era chiar Charles Honneger în persoană.
— Ce doriți? întrebă Beuvin.
— Să vorbesc cu șefii dumneavoastră.
— Sîntem aici patru din Consiliu.
— Pentru a evita vărsarea de sînge zadarnica noi vă propunem următoarele: să vă dizolvați Coisiliul. Să predați armele, și noi să prelum puterea. Nu vi se va face nici un rău.
— Da, voiți să ne coborîți la starea de sclavagism, zisei eu. Iată și contrapropunerile noastre. Ne redați pe tinerele fete răpite de dumneavoastra. Depuneți armele. Oamenii dumneavoastră vor fi puși sub supraveghere, iar dumneata și tatăl dumitale veți fi băgați în închisoare pentru a fi judecați.
— Ei, dar știți că nu vă lipsește îndrăzneala! N-aveți decît să ne atacați, cu rablele voastre de vînătoare.
— Vă avertizez, zise atunci Michel, că dacă veți fi învinși și vom avea morți dintre ai noștri, veti fi spînzurați!
— O să-mi amintesc de asta!
— Atunci vă fac o altă propunere, pentru că nu voiți să vă predați, zisei eu. Puneți la adăpost pe cele trei fete ale noastre, cît și pe sora dumneavoastră și pe domnișoara Ducher, de exemplu pe vîrful muntelui de colo…
— Nici vorbă nu poate fi despre așa ceva! Sora mea nu este fricoasă și nici Mad, și dacă celelalte sînt omorîte puțin îmi pasă. Voi găsi eu altele după victorie; pe sora dumneavoastră de pildă…
Se pomeni la pămînt, cu fața învinețită. Michel fusese mai prompt decît mine. Se ridică.
— Ai lovit un negociator, zise el, livid.
— Dumneata nu ești un negociator, ci un măgar. Haide, șterge-o!
Fu recondus manu militari. Abia trecuse de creastă că ne sosi și al doilea camion. Caprele de lansare fură montate în mare grabă.
— Peste zece minute deschidem focul, zise Beuvin. Ce păcat că nu avem un punct de observație!
— Și muncelul acela de colo, zisei eu arătînd înspre o ridicătură înaltă de vreo cincizeci de metri, situată cam la o sută de metri în spatele nostru.
— Se află sub focul inamicului.
— Da, dar de acolo trebuie să se vadă chiar și castelul. Eu am ochi buni și văd excepțional de departe. Mă duc eu acolo și iau cu mine și telefonul. Firul pare îndeajuns de lung.
— Merg și eu cu tine, zise Michel.
Plecarăm amîndoi, desfășurînd firul. La jumătatea drumului, o bubuitură bruscă și sfărîmături de pietre ce zburau în toate părțile ne dete de veste că fusesem reperați. Ne trîntirăm la pămînt, și tîrîndu-ne, înconjurarăm colina urcîndu-ne pe versantul adăpostit.
Ajunși sus, vedeam foarte bine liniile inamice. Micul fortuleț al mitralierei grele era legat cu spatele frontului printr-o tranșee, și flancat de cuiburi de puști-mitraliere. Ici, colo, gropi în care se mișcau oameni.
— După spusele croitorului, ei ar avea doar 50-60 de oameni. Dar judecînd după sistemul lor de fortificații, ei trebuie să fie cu mult mai numeroși, îmi atrase atenția Michel.
Cam la vreun kilometru depărtare în linia dreaptă, în luminișul pajiștei, la jumătatea pantei se înălța castelul. Niște mici forme negre, oamenii, se zăreau intrînd și ieșind.
— Ce păcat că Vandal și-a spart binoclul!
— Of! Și din păcate nu mai avem decît telescoape. Sînt puternice, dar greu de mînuit!
— Ia stai, ar fi trebuit să demontez un mic «cercetător».
— Ai tot timpul să o faci. M-aș mira să putem cuceri castelul astăzi!
«Alo! Alo! se auzi o voce nazală la telefon. Peste un minut, deschidem focul asupra castelului Observați!»
Aruncai o privire asupra taberei noastre. Jumatate din oameni se desfășurau în tiraliori, exact în spatele crestei. Alții erau ocupați în jurul catapultelor. Estranges și cu unchiul meu reglau cu minuțiozitate batiurile aruncătoarelor de rachete. Camioanele plecaseră din nou.
La orele 8 și 30 precis, șase țîșnituri de foc porniră din întăriturile noastre.
Ele urcară în sus, lăsînd o dîră de fum, care se risipi apoi. Rachetele își consumaseră încărcătura lor propulsivă. 6 mici fulgere se aprinseră pe peluza castelului și se transformară în 6 noruleți de fum. După cîteva secunde ne parveniră și detunăturile lor seci.
— Prea scurtă cu 30 de metri, semnalai eu.
Acolo, 4 forme negre apăruseră pe treptele scării albe de la intrare.
Din nou, 6 rachete își luară zborul. De data aceasta, ele loviră drept la țintă. Una din ele explodă în plin la intrarea castelului și micile forme negre căzură la pămînt. Trei se ridicară clătinîndu-se și tîrîră pe cea de a patra înăuntru. Una dinitre rachete dispăru printr-o fereastră. Celelalte se izbiră de zid, fără să producă prea mari stricăciunii după cît se părea.
— Țintit, strigai eu.
Una după alta, l8 rachete se răspîndiră; una dintre ele lovi automobilul lui Honneger, în dreapta casei, și-l incendie.
— Stop pentru rachete, telefona Beuvin. Observați efectul catapultelor.
Trei încărcături zburară. Ele căzură foarte aproape de fortulețul mitralierei, dar fără să-l atingă.
— Puțin prea lung, semnală Michel.
Îl trîntii la pămînt. Căci neputînd ținti în oamenii noștri ascunși în dosul crestei, mitraliera și puștile-mitraliere trăgeau acum asupra noastră. Timp de cîteva minute, nu cutezarăm să mișcăm, deasupra noastră vîjîia o ploaie de gloanțe ce șuierau. Obuzele de 20 mm răscoleau pămîntul puțin mai jos de noi.
— Din fericire nu au obuze fuzante.
— Va trebui să amenajăm acest post de pîndă. Hai să coborîm puțin.
Mitraliera încetă de a mai trage, puștile-mitraliere tăcură.
— Tir de hîrțuială pe teritoriul inamic, observați.
Rachetele loviră la întîmplare pămîntul, sau dispărură între brazi, fără alt rezultat vizibil decît incendierea unui stog de paie.
Împușcăturile reîncepură, dar de data aceasta ele vizau creasta.
Unul din oamenii noștri, rănit, se lăsă să alunece în josul pantei. Un alt camion sosise aducînd rachete de un calibru mai mare. Massacre coborî din camion.
— Atenție la trageri cu catapultele!
De data aceasta o încărcătură explodă în plin pe fortulețul inamic. Se auziră țipete de durere, dar mitraliera își continuă tirul.
— Superioritatea armelor cu tirul curb asupra celor cu tirul drept pentru războiul de tranșee, remarcă Michel. Mai curînd sau mai tîrziu, tot le vom dărîma cocioaba, iar ei nu ne pot face nimic.
— Mă întreb de ce oare nu vor fi ocupat ei creasta?
— Prea lesne poate fi încercuită. Uite, ce-ți spuneam! «Atenție în stînga, telefonă el. Șase oameni se tîrăsc pe acolo!»
Patru oameni din gardă se duseră înspre locul amenințat. Vîrful crestei, bătut de focul armelor automate, nu mai putea fi ținut de noi, și taica Boru se repliase de acolo cu oamenii lui. Din tranșeele inamice apărură vreo treizeci de oameni. Alergară și se ascunseră.
— Atac din față !
În partea stingă, împușcăturile și începuseră sa pocnească. Beuvin lăsă pe inamic să se apropie pînă la cincisprezece metri, apoi dădu ordin să fie aruncate grenadele. Tuburile de fontă umplute cu explozivi își împliniră bine rolul. Unsprezece morți sau răniți rămaseră pe teren, înainte ca inamicul să se fi retras, Winchesterul lui moș Boru făcu și el încă două victime. În flancul stîng, am avut noi un mort și doi răniți, iar inamicul trei morți și un rănit care fu făcut prizonier. El avea brațul drept complet ciopîrțit de alice și muri în timp ce Massacre încerca să-i oprească hemoragia cu un pansament strîns.
Timp de un sfert de oră, catapultele nu încetară nici o clipă! La a douăsprezecea tragere, o încărcătură căzu în cuibul mitralierei, reducînd-o definitiv la tăcere. Trei puști-mitraliere din cele patru ale lor fură scoase din luptă și cea de a patra se blocase fără îndoială, căci ea încetă de a mai trage. Oamenii noștri atacară, și cu prețul a doi răniți cuceriră liniile inamice, făcînd și trei prizonieri. Ceilalți reușiră să fugă.
În timp ce trupele noastre de recunoaștere mergeau cu prudență tot înainte, noi împroșcarăm castelul cu rachete. Vreo zece din aceste lovituri își atinseră ținta. Plin de curiozitate, urmării traiectoria primelor șase din modelul cel mare. De data aceasta, zidurile cedară și o aripă se nărui.
Un rapid interogatoriu luat prizonierilor ne informă asupra fortelor inamicului. Pierderile lui erau de l7 morți și 20 de răniți. Mai rămăseseră ca apărători la castel cam vreo 50 de oameni. Prima noastră victorie ne aducea două puști-mitraliere, o mitralieră de 20 mm intactă și muniții din belșug. Mica noastră armată, începînd din acea clipă, încetă de a mai fi considerată drept o glumă. Așteptînd întoarcerea celor plecați în recunoaștere, continuarăm să lovim castelul în care izbucni un incendiu.
Oamenii noștri se întoarseră în sfîrșit din recunoaștere.
Cea de a doua linie a inamicului, situată la 200 de metri de castel, se compunea din tranșee, cu trei mitraliere și un oarecare număr de puști-mitraliere. Taica Boru, după ce ne raportase acestea, adăugă:
— Mă întreb ce voiau ei oare să facă cu toate aceste arme? Nu prevăzuseră totuși cele ce aveau să se întîmple. Va trebui să semnalăm aceasta poliției.
— Dar bine, prietene, acum poliția sîntem noi!
— Ei, așa e. Asta simplifică lucrurile!
Beuvin ne însoți pe colină, studie cu minuțiozitate peisajul și rugă pe Michel, care era un excelent desenator amator, să-i facă o schiță a împrejurimilor. Apoi ne spuse:
— Dumneavoastră rămîneți aci cu doi oameni și cu artileria. Eu iau cu mine pe ceilalți, cît și catapultele și mitraliera. Mai iau și trei rachete cu artificii. Cînd le veți vedea înălțîndu-se, încetați focul. Linia inamicului se află pe creasta aceea mică, la marginea peluzei. Trageți cu precizie!
— Îl iei și pe Massacre cu dumneata?
— Nu, el rămîne aci. Este singurul nostru chirurg pe această lume nouă!
— Bine. Dar amintește-ți că ești inginer!
Tîrînd mitraliera și catapultele, trupa lor plecă. Trimisei artileriei ordinul să înceapă focul asupra întăriturilor inamice. Timp de 3 sferturi de oră, cu o cadență de 2 rachete pe minut — trebuiam să economisim munițiile căci n-aveam decît 21 rachete, deși uzina făcuse minuni! — noi lovirăm în inamic fără încetare. Din postul nostru de observație, neavînd binoclu, nu ne puturăm da seama precis de pagubele pricinuite. În general tirul era bine grupat asupra mijlocului și asupra celor două extremități, acolo unde ni se semnalase prezența mitralierelor. Ajunsesem la cea de a 35-a salvă, cînd mitraliera noastră își începu tirul. Cea de a 45-a salvă se abătuse tocmai foarte precis deasupra crestei, cînd văzui înălțîndu-se coloana de fum a unei rachete cu artificii.
— Încetați focul!
De cealaltă parte a castelului izbucniră împușcaturi. Ai noștri atacau și din partea aceea. Constatai cu ușurare lipsa armelor automate. Timp de 20 de minute, bătălia fu crîncenă, punctată de exploziile grenadelor și de zgomotul surd al șarjelor de catapulte. Apoi se făcu din nou liniște. Ne privirăm a teamă, întrebîndu-ne dacă atacul reușise și care erau pierderile noastre.
Ieșind din pădure, apăru un gardian, fluturînd în mînă o hîrtie. Doar cît coborî în goană panta și ajunse la noi.
— Merge bine, ne spuse el, gîfîind. Ne întinse mesajul. Cu febrilitate, Michel îi despături și citi cu glas tare: «Am străpuns liniile. 5 morți, 12 răniți. Pierderile inamicului — grele. Vreo 20 de oameni s-au retras în castel. Luați un camion și aduceți-ne aici aruncătoarele de rachetă și pe doctor. Opriți-vă la casa pădurarului. Fiți prudenți, se poate să se fi ascuns în pădure elemente inamice.»
Găsirăm pe Beuvin în casa pădurarului.
— Întreaga operațiune a fost scurtă, dar înfierbîntată. Rachetele dumneavoastră au dat un rezult minunat, spuse el unchiului meu. Fără ele… și fără catapultele dumneavoastră… adăugă el, întocîndu-se spre mine.
— Cine a fost omorît dintre ai noștri?
— Trei muncitori: Salavin, Freux și Robert. Doi țărani, al căror nume nu îl cunosc încă. Avem trei grav răniți în camera de alături.
Massacre trecu imediat acolo.
— Nouă răniți ușor, printre care și eu (ne arăta mîna sa stîngă bandajată): o schijă la baza degetului mare.
— Dar la ei?
— Mulți morți și răniți. Ultimele trei salve au căzut în plin asupra tranșeelor lor. Veniți să vedeți.
Într-adevăr, făcuseră «treabă bună». Nici artileria nu ar fi făcut mai bine — sau mai rău de fapt. Pe cînd ridicam capul, o rafală de gloanțe ne reaminti să fim mai prudenți.
— Au reușit să ia cu ei o mitralieră ușoară și o pușcă-mitralieră. Domnule Bournat, vă rog să arătați la doi din oamenii noștri mînuirea suporturilor dumneavoastră de aruncat rachete.
— Nicidecum, mă duc chiar eu acolo!
— Nu am de gînd să vă las să vă expuneți!
— Am făcut toată campania din Italia în '43. Nu vor fi aceștia mai răi decît Fritz-ii lui Hitler. În al doilea rînd, avem o pletoră de astronomi! Și în al treilea rînd, eu sînt maior de rezervă și dumneata nu ești decît locotenent! Haide, stînga-mprejur, încheie el glumind.
— Fie, dar să fiți prudent…
Aruncătoarele de rachete fură puse în baterie în tranșea situată doar la 200 de metri de castel. Falnica locuință era tare distrusă. Toată aripa dreaptă arsese. Ferestrele și ușa erau baricadate. Pe peluză, o carcasă răsucită și înnegrită era tot ce mai rămăsese din luxosul automobil al lui Honneger.
— Știți oare ceva despre soarta tinerelor noastre fete? întrebă Michel.
— Unul dintre prizonieri ne-a afirmat că ele ar fi fost încuiate în pivnița boltită, chiar de la începutul luptei. Domnișoara Honneger nu pare să împărtășească ideile familiei sale. Se pare că și ea a fost zăvorîtă, pentru că a încercat să ne dea de știre despre cele ce puneau la cale tatăl și fratele ei. Țintiți ușa și ferestrele, zise el către unchiul meu.
Salutați cu cîte o rafală de fiecare dată cînd ridicam capul, noi fixarăm caprele de lansare.
Unchiul meu puse contactul electric. O izbucnire scurtă, o explozie violentă.
— Țintit!
O a doua salvă pătrunse prin deschizăturile astfel făcute și rachetele explodară în interior. Mitraliera amuți. Alte trei salve urmară, în spatele nostru, mitralierele noastre își scuipară rafalele în ferestrele desfundate. La o ferestruică a podului un braț apăru fluturînd o rufă albă.
— Se predau!
În chiar interiorul castelului auzirăm o serie de împușcături. După toate aparențele, partizanii luptei pe viață și pe moarte și cei ce voiau să se predea se băteau între ei. Drapelul alb dispăru, apoi iarăși apăru, împușcăturile încetară. Neîncrezători, noi nu părăsirăm tranșeea, dar încetarăm focul. În ușa cu tocurile smulse, apăru un om cu o batistă desfăcută.
— Apropie-te, porunci Beuvin.
El se supuse. Era blond, foarte tînăr, frumos, dat cu trăsăturile obosite și cu ochii adînciți în orbite.
— Dacă ne predăm, ne salvăm oare viața?
— Veți fi judecați. Dacă nu vă predați, veți fi morți cu toții în mai puțin de o oră. Predați-ne pe cei doi Honnegeri și ieșiți afară pe peluză, cu mîinile ridicate.
— Charles Honneger a murit. Și am fost nevoiți să-l doborîm cu o lovitură pe tatăl lui, dar acesta din urmă este în viață. A tras asupra noastră, cînd am înălțat drapelul alb.
— Dar fetele noastre?
— Sînt în pivniță, cu Ida cu domnișoara Honneger și cu Madeline Ducher.
— Tefere?
El înălță din umeri.
— Bine. Ne-am înțeles.
PARTEA A TREIA
CUCERIREA
I
JUDECATA
Fără alt incident, cei doisprezece supraviețuitori se aliniară pe peluză, cu mîinile la ceafă, după ce aruncaseră armele la pămînt. Ultimii doi duceau pe brațe pe Honneger tatăl, leșinat încă. El fu ținut sub supraveghere cu multă grijă. Cu mitraliera în mînă, pătrunsei în castel, împreună cu Michel, conduși de unul din prizonieri. Interiorul era într-o stare jalnică. Picturile maeștrilor, agățate în rame luxoase pe pereții salonului, spînzurau jalnic, spintecate. Două stingătoare cu spumă carbonică, golite, dovedeau că un început de incendiu fusese stins cu ajutorul lor.
Găsirăm cadavrul lui Charles Honneger, pe jumătate tăiat în două, în vestibul. În parchet și în pereți erau înfipte schije. Pe o scară de piatră în spirală, coborîrăm în pivniță, a cărei ușă de fier răsuna sub loviturile date în ea de cei dinăuntru.
Abia o întredeschisei că Ida Honneger țîșni afară. Michel o prinse de mînă.
— Unde te duci?
— Tatăl meu? Fratele meu?
— Fratele dumitale a murit. Iar tată dumitale… Este încă în viață.
— Nu aveți cumva de gînd să-l ucideți?!
— Domnișoară, zisei eu, vreo zece oameni de ai noștri au murit din cauza lui — fără să mai punem la socoteală și morții dumneavoastră.
— Oh! Este îngrozitor. Pentru ce au făcut ei toate acestea? Pentru ce? zise ea, izbucnind în plîns.
— Este încă un mister pentru noi, răspunse Michel. Dar unde sînt tinerele fete pe care ei ni le-au răpit? Și domnișoara… în sfîrșit, starul de cinema!
— Mad Ducher? Aici, în pivniță. Celelalte sînt încuiate în cealaltă pivniță, în stînga, cred.
Pătrunserăm în subterană. O lampă cu petrol o lumina slab. Madeline Ducher stătea jos într-un colt și era foarte palidă.
— Nu cred că are conștiința prea liniștită, zise Michel, care adăugă, răstindu-se: scoală-te și ieși afară!
Eliberarăm pe cele trei sătence ale noastre. Urcîndu-mă din nou la parter, găsii pe Louis, sosit aci cu ceilalți membri ai Consiliului.
— Bătrînul Honneger și-a revenit. Vino să-i luaum interogatoriul.
Acesta stătea jos pe peluză, avînd pe fiica lui alături de el. Cînd ne văzu venind, se ridică.
— V-am subapreciat, domnilor. Ar fi trebuit să mă gîndesc să cîștig de partea mea pe tehnicieni. Am fi stăpînit toată această lume!
— Și în ce scop? spusei eu.
— În ce scop? Dar nu vedeți oare că aveam aici o ocazie unică de a dirija evoluția umană? În câteva generații, noi am fi putut produce supraoameni!
— Cu materialul dumneavoastră uman? îi spusei eu batjocoritor.
— Materialul meu uman nu era lipsit de calități curaj, înverșunare, tenacitate, dispreț față de primejdii, netemător de moarte. Iar dumneavoastră ați fi jucat un mare rol în proiectele mele. Greșeala mea a fost aceea de a crede că voi putea cuceri puterea: luptînd împotriva dumneavoastră. Ar fi trebuit să o fac împreună cu dumneavoastră.
El se aplecă spre fiica lui, care plîngea.
— Să nu fiți prea aspri cu ea. Nu cunoștea nimic din toate proiectele mele, și a încercat apoi să le zădărnicească. Și acum adio, domnilor.
Cu un gest iute, el duse ceva la gură.
— Cianură, zise, prăbușindu-se.
— Ei bine, cu asta vom avea un vinovat mai puțin de judecat, zise Michel, în loc de orice discurs funebru.
Oamenii noștri se apucaseră să încarce capturile în camioane: 4 mitraliere, 5 puști-mitraliere, l50 de puști și mitraliate, 50 de revolvere, muniții din belșug. Casa asta era un adevărat arsenal. Lucru prețios, găsirăm aci o mică presă tipografică, intactă.
— Mă întreb ce voiau ei oare să facă pe Pămînt cu tot acest material?
— După spusele unui prizonier, Honneger comandita o ligă fascistă, zise Louis.
— Cu atît mai bine pentru noi, în fond. Acum avem cu ce lupta împotriva hydrelor.
— Ei, și fiindcă veni vorba de ele, știi că n-a mai revenit niciuna? Vandal tocmai disecă pe cea mică, păstrată într-un butoi cu spirt, ajutat de Breffort. E prețios băiatul acesta. A și predat cîtorva tineri arta olăritului, în felul meșteșugarilor indigeni din America de Sud.
Ne reîntoarserăm în sat. Erau orele 16. Bătălia nu durase nici măcar o zi întreagă!
Ajuns acasă, adormii istovit. Revăzui în vis vechiul meu laborator din Bordeaux, figura «patronului» urîndu-mi vacanță plăcută. («Sînt sigur că vei găsi și acolo unde te duci cîteva mici lucruri de studiat.» Oh! ironie a soartei! O întreagă planetă!); spatele lat și masiv al vărului meu Bernard în pragul ușii la mine acasă, apoi muntele retezat dintr-o dată, la sute de metri mai jos de mine. Pe la orele 6 după-amiază, fratele meu mă deșteptă și plecai să-l văd pe Vandal. El se afla într-una din sălile școlii; pe o masă, în fața lui, hydra mirosind puternic a alcool, pe jumătate disecată.
Vandal desena scheme cînd pe tablă, cînd pe hîrtie. Breffort și Massacre îl ajutau.
— Oh! iată-te, în sfîrșit, Jean, îmi zise el. Mi-aș da zece ani din viață ca să pot prezenta Academiei acest specimen! O conformație extraordinară!
Mă conduse în fața schemelor sale.
— N-am început decît rudimentar studierea anatomiei acestor animale, doar în linii mari, și totuși au ieșit la iveală mai multe lucruri importante. Aceste hydre nu ar putea fi comparate mai nimerit, din unele puncte de vedere, decît cu niște animale foarte inferioare. Ele au ceva din coelenteratele noastre, de n-ar fi decît mulțimea de nematociste, celulele urticante, aflate în tegumentele lor. Sistem circulator foarte simplu: o inimă cu două buzunare, sînge albăstrui. O singură arteră ce se ramifică, restul circulației este cavernos. O singură venă groasă ce duce la inimă. Zonele cavernoase joacă un rol foarte mare aci; chiar și atunci cînd sînt dezumflate, densitatea acestor hydre este remarcabil de slabă. Aparat digestiv cu digestie externă, prin injectarea sucurilor digestive în pradă și sugerea hranei printr-un stomac-faringe. Intestin foarte simplu. Dar; două lucruri sînt curioase. Primul: dimensiunea și complexitatea centrilor nervoși. Aci există un creier veritabil așezat într-o capsulă chitinoasă, în spatele coroanei de tentacule. Acestea sînt bogat înzestrate cu o rețea de nervi, la fel ca și acest organ curios, așezat sub creier, și care seamănă puțin cu aparatul electric al peștelui torpilă. Ochii sînt tot atît de perfecționați ca și acei ai mamiferelor noastre. Nu m-ar mira ca această jivină să fie inteligentă, într-o oarecare măsură. Al doilea: buzunarele cu hidrogen! Căci hidrogen conțin acești enormi saci cu membrane care îi umflă partea superioară a corpului și ocupă patru cincimi din tot volumul lui. Și acest hidrogen provine din descompunerea catalitică a apei, la temperatură joasă! Apa este adusă printr-un tub hidrofor, venind dintr-un tentacul special, în acest organ, unde probabil se face descompunerea. Presupun că oxigenul trece în sînge, căci organul este înconjurat de nenumărate vase capilare arteriale. Ah! Dacă vreodată am putea stăpîni secretul acestei catalize a apei!
De îndată ce buzunarele cu hidrogen sînt umflate, densitatea animalului este inferioară aceleia a aerului și el plutește în atmosferă. Puternica lui coadă turtită îi servește de aripă înotătoare, dar mai ales de cîrmă. Principalul mijloc de propulsie se află în niște saci contractili, care aruncă aer amestecat cu apă înspre spate cu o violență nemaipomenită, prin niște adevărate țevi!
Pe specimenul pe care nu l-am conservat în alcool, am excitat cu ajutorul electricității mușchii din sacii contractili; pusesem înainte de asta înăuntrul lor un inel de fier. Privește ce a devenit!
El îmi întinse un inel gros îndoit în opt.
— Forța acestor fibre musculare este prodigioasă.
***
A doua zi dimineața fui deșteptat de ciocănituri în ușă. Louis îmi trimitea vorbă că judecata prizonierilor valizi avea să înceapă îndată și că în calitatea mea de membru al Consiliului făceam parte din Completul de judecată al acestui Tribunal Suprem. Ieșii. Soarele albastru răsărea.
Completul de judecată se întrunise într-un hangar mare, transformat în Tribunal. El se compunea din membrii Consiliului, la care se adăugaseră oamenii mai de seamă.
Printre aceștia erau Vandal, Breffort, fratele meu Paul, Massacre, cinci țărani, Beuvin, Estranges și șase muncitori.
Noi ocupam o estradă cu o masă, iar notabilitățile erau așezate de o parte și de cealaltă a mesei noastre. Apoi un spațiu gol în care aveau să stea acuzații. În sfîrșit locul rezervat publicului, cu bănci. Toate ieșirile erau păzite de oameni înarmați. Înainte de a fi introduși acuzații, unchiul meu, care datorită vîrstei și ascendentului său moral fusese desemnat ca președinte, se ridică și zise:
— Nici unul dintre noi n-am avut încă prilejul să ne judecăm semenii, în cazul de față noi formăm o curte marțială extraordinară. Acuzații nu vor avea avocați, căci noi nu avem timp de pierdut în discuții interminabile. De aceea avem datoria de a fi cît mai drepți, cît mai imparțiali posibil. Cei doi criminali principali au murit. Și vă reamintesc că oamenii sînt rari și prețioși pe această planetă. Dar să nu uităm totuși că doisprezece dintre ai noștri au murit din vina acuzaților, și că trei dintre tinerele noastre fete au fost maltratate în mod odios. Întroduceți pe acuzați.
Îi strecurai:
— Menard de ce n-a venit?
— Lucrează cu Martine la o teorie a cataclismu lui. Este ceva foarte interesant. Vom mai vorbi noi despre asta.
Unul cîte unul, între gărzi înarmate, cei treizeci și unul de supraviețuitori valizi intrară, Ida Honneger și Madeline Ducher fiind ultimele. Unchiul meu luă din nou cuvîntul:
— Sînteți acuzați în colectiv: de omor, răpire și agresiune armată. Și în subsidiar de complot împotriva securității Statului. Se află vreun șef printre voi?
Ei ezitară un moment, apoi, împins de ceilalți, un colos roșcovan ieși în față.
— Eu comandam, cînd patronii lipseau.
— Numele dumitale, vîrsta, profesia?
— Biron Jean. Treizeci și doi de ani. Altădată eram mecanic.
— Recunoști faptele de care ești acuzat?
— Fie că le recunosc, fie că nu, tot aia e. Oricum, tot o să ne împușcați.
— Acest lucru nu este sigur. Ș-ar putea ca voi să fi fost induși în eroare. Scoateți-i afară pe ceilalți! Cum de ați ajuns să acționați în felul acesta?
— Ei bine, după prăpădul cel mare, patronul ne-a ținut un discurs, spunînd că satul este pe mîinile — scuzați-mă — unor canalii, că noi ne aflăm pe o altă planetă, că trebuie să apărăm civilizația, și — el ezită — că dacă ascultăm de el, vom fi cu toții ca seniorii din vremurile vechi.
— Ați luat parte la atacul asupra satului?
— Nu. Îi puteți întreba și pe ceilalți. Toți cei care au luat atunci parte, au murit. Aceia erau oamenii fiului patronului. De altminteri, patronul a fost furios. Charles Honneger pretindea că le-a luat doar ca ostatece. În realitate de mult timp o dorea el pe această fată. Patronul nu era de acord. Și nici eu. Levrain este acela care l-a împins.
— Care erau scopurile patronului vostru?
— V-am mai spus-o. Voia să fie stăpînul acestei lumi. Avea cantități mari de arme la castel — făcea contrabandă de arme pe Pămînt — și apoi ne avea și pe noi aceștilalți. A riscat lovitura. Ne avea la mînă. Toți făcuserăm prostii pe vremuri. El știa că dumneavoastră aproape că nu aveați arme de loc. Nu-și închipuia că le veți fabrica atît de repede!
— Bine. Ieși! Următorul.
Următorul fu tînărul blond care fluturase drapelul alb.
— Numele dumitale, vîrsta, profesia?
— Beltaire Henri. Douăzeci și trei de ani. Student în științe.
— Ce dracu căutai pe această corabie?
— Cunoșteam pe Charles Honneger. Într-o seară îmi pierdusem la pocher toți banii de pe întreaga lună. El mi-a plătit datoriile. M-a invitat la castel, și în cursul unei excursii în munți, mi-a salvat viața. Apoi s-a întîmplat cataclismul. N-am aprobat proiectele tatălui său, nici purtarea lui. Dar nu-l puteam părăsi pe Charles, îi datoram viața. N-am tras nici măcar un singur foc împotriva dumneavoastră!
— Vom verifica. Altul la rînd. Ah! încă o întrebare. Ce ocupație ai?
— Voiam să devin aerodinamist.
— Asta ne-ar putea fi de folos într-o zi, cine știe?
— Mai voiam să vă spun, de asemeni, știți… Ida Honneger… ea a făcut tot ce a putut ca să vă în științeze.
— Știm, și vom ține seama de asta.
Perindarea acuzaților continuă. Erau printre ei amestecați oameni de aproape toate profesiunile! Marea majoritate a acuzaților făcuseră parte dintr-o ligă mai mult sau mai puțin fascistă. Nu știu ce gîndeau ceilalți în acel moment, dar eu eram tare stînjenit. Mulți dintre oamenii aceștis păreau sinceri, iar unii dintre ei, chiar cinstiți. Era evident că vinovații principali muriseră. Beltaire îmi devenise simpatic prin devotamentul lui fața de prietenul său. Nici unul dintre ceilalți acuzați nu spusese nimic rău despre el. Dimpotrivă, ei confirmaseră în parte, că el nu luase parte la luptă. Fu adus cel de al douăzeci și nouălea acuzat. El declara că se numește Jules Levrain, ziarist, în vîrstă de patruzeci și șapte de ani. Era un om mic de statură, slab, cu fața aspră. Louis răsfoi hîrtiile.
— Din declarațiile martorilor, reiese că nu făceai parte dintre oamenii «de acțiune» ai lui Honneger. Erai numai musafir, dar unii presupun că erai chiar adevăratul, marele patron. Dumneata nu poți pretinde că nu ai tras asupra noastră. Ba ceva mai mult, martorii se plîng de… să zicem… violențe din partea dumitale!
— Este fals. Nu i-am văzut niciodată. Și nu eram amestecat cu nimic, în tot ce s-a întîmplat. Mă aflam la castel numai ca simplu musafir!
— Ei bine, dar știți că are un tupeu! strigă gardianul de la ușă. Chiar eu l-am văzut la mitraliera din mijloc, aceea care ne-a omorît pe Salavin și pe Robert! L-am ochit de trei ori, fără să-l pot nimeri, pe acest triplu măgar!
În sală, mulți din gardă veniți ca spectatorii aprobară. Cu toate protestările lui fu scos și Levrain afară.
— Întroduceți pe domnișoara Ducher.
Ea intră, și cu tot fardul, avea aerul abătut. Părea îngrijorată, descumpănită.
— Madeline Ducher, douăzeci și opt de ani, actriță. Dar n-am făcut absolut nimic!
— Ați fost iubita lui Honneger-tatăl, nu este așa?
— Ba chiar a amîndorura, da, da, strigă o voce în sală.
O furtună de rîsete se dezlănțui.
— E fals, strigă ea. Oh! E odios! Lăsați să fiu insultată în halul acesta!
— Bine, bine. Liniște în sală! Vom vedea. Următoarea.
— Ida Honneger, nouăsprezece ani, studentă. Ochii ei înroșiți de plîns nu o împiedicau totuși de a eclipsa cu totul pe actriță.
— Studentă în ce?
— În drept.
— Mă tem că aceste studii nu vă vor fi de prea mare folos aci. Știm că ați făcut tot ce ați putut ca să evitați drama de la casei. Dar, vai, nu ați reușit. Cel mult ați îndulcit prizonieratul celor trei tinere fete ale noastre. Puteți să ne dați relații despre cei pe care trebuie să-i judecăm?
— Pe cei mai mulți dintre ei nu-i cunosc. Biron nu era un om rău. Și Henri Beltaire merită indulgența dumneavoastră. El mi-a spus că nu a tras, și îl cred. Avea multă prietenie pentru fratele meu… Ea își înăbuși un suspin. Atît tatăl meu, cît și fratele meu nu erau nici ei oameni răi, în fond. Erau violenți, ambițioși. Cînd m-am născut eu, tata era foarte sărac. Bogăția ne-a venit deodată, și i-a îmbătat pe amîndoi. Oh! Omul acesta, Levrain, el este cauza tuturor relelor. El e acela care i-a dat tatălui meu să-l citească pe Nietzsche, și bietul tata s-a crezut un supraom. Tot el i-a insuflat proiectul acela nebunesc de a cuceri această lume nouă! Omul acesta e capabil de orice! Oh! cît îl urăsc!
Ea izbucni în plîns.
— Stați jos, domnișoară, îi spuse cu blîndețe unchiul meu. Vom delibera. Dar să n-aveți nici o teamă. Noi vă considerăm mai degrabă ca martoră.
Ne retraserăm după o perdea asistați de corpul notabilităților. Discuția fu lungă. Louis și țăranii erau pentru pedepse cît mai severe. Michel, unchiul meu, preotul și cu mine susțineam moderațiunea.
Oamenii erau rari, aci pe Tellus. Acuzații, nepricepînd nimic din tot ce se întîmplase, își urmaseră în chip firesc șefii.
Pînă la urmă căzurăm de acord. Unchiul meu citi verdictul în fața tuturor acuzaților, aduși din nou în sală:
«Jules Levrain: ați fost considerat vinovat de omor, răpire și violențe cu premeditare. Sînteți condamnat la moarte prin spînzurătoare. Sentința se va executa pînă într-o oră.»
Banditul se stăpîni, dar păli îngrozitor. Un freamat prelung trecu prin rîndurile acuzaților.
«Henri Beltaire: sînteți recunoscut nevinovat de orice activitate dăunătoare colectivității noastre. Dar fiindcă nu ați făcut nici o încercare de a net preveni…»
— Nu puteam…
«Liniște! Spun deci: fiindcă nu ne-ați prevenit, sînteți clasat ca cetățean minor, fără dreptul de vot, pînă cînd vă veți ispăși vina de a fi avut această atitudine».
— În afară de aceasta sînt liber?
— Da, liber ca și noi, dar dacă vrei să rămîi în sat va trebui să muncești.
— Oh! Dar asta și doresc!
«Ida Honneger; sînteți recunoscută nevinovata. Dar timp de zece ani nu aveți dreptul de a fi aleasă.»
«Madeline Ducher: nimic n-a fost menținut îmentionat impotriva dumneavoastră decît că ați avut o moralitate dubioasă și legături, să zicem, sentimentale — se auziră rîsete — cu principalii criminali. Liniște! Vi se ridică orice drept politic și sînteți repartizată din oficiu la bucătării.»
«Toți ceilalți: sînteți condamnați la muncă silnică, pe un timp de maximum cinci ani tereștri, pedeapsă ce va putea fi redusă prin purtarea pe care o veți avea. Vi se ridică toate drepturile politice pe viață și nu le veți putea recăpăta decît în cazul cînd ați face acțiuni strălucite în folosul colectivității.
O undă de bucurie se ridică din grupul condamnaților, care se temuseră că vor fi pedepsiți cu mult mai multă asprime.
— Sînteți toți niște oameni de ispravă, ne strigă Biron.
— Ședința se ridică! Duceți-i de aci pe condamnați!
Preotul se duse lîngă Levrain, la cererea acestuia. Oamenii care asistaseră la proces, unii aprobînd, alții furioși, se împrăștiară.
Coborîi de pe estradă, îndreptîndu-mă spre Beltaire. Îl găsii lîngă Ida, încercînd s-o consoleze.
— Bun, spusei unchiului meu. Acum înțeleg de ce se apărau unul pe celălalt cu atîta foc.
Mă apropiai de ei:
— Unde veți locui oare? Femeia Ducher va dormi la cantină, vrînd-nevrînd. Pentru dumneavoastră însă situația e alta. Nici vorbă nu poate fi să vă reîntoarceți la castel: așa cum este pe jumătate distrus, ați fi expuși atacului hydrelor. Aci locuințele sînt rare, cu atîtea case dărîmate. Va trebui, de asemenea, să vă găsiți și de lucru. Legea interzice lenevirea, acum!
— Unde se află înscrisă această lege? întrebă Ida. Noi vrem să fim cetățeni buni și pentru asta trebuie s-o cunoaștem.
— Vai, domnișoară, ea n-a fost încă redactată. Avem un teanc întreg de texte în procesele-verbale ale Consiliului. De fapt, dumneavoastră sînteți juristă?
— Abia îmi terminasem anul II de Facultate.
— Iată deci că am găsit o muncă potrivită pentru dumneavoastră. Veți redacta Codul nostru. Am să vorbesc despre aceasta Consiliului. Cît despre dumneata, zisei eu lui Beltaire, te iau pe lîngă mine. Mă vei ajuta în munca mea de ministru al Minelor. Cu pregătirea dumitale științifică vei deveni repede un prospector foarte folositor. Salariu: mîncarea la cantină și o locuință, la fel ca mine.
Michel ne ajunse din urmă.
— Dacă vrei să-l angajezi pe Beltaire, îi zisei eu, e prea tîrziu, l-am angajat eu înaintea ta.
— Cu atît mai rău pentru mine. O voi lua pe sora mea să mă ajute.
Astronomia mai poate aștepta! De fapt ea a coborît aici cu Menard, care trebuie să ne facă astă-seară o comunicare despre teoriile lui.
Priveam spre soarele Helios sus pe cer.
— Deci comunicarea nu va avea loc imediat! Ia spune, Michel, oare ar deranja-o pe sora dacă această tînără fată ar împărți cu ea locuința pînă cînd îi vom găsi noi una?
— Iat-o că vine. Poți s-o întrebi chiar tu.
— Să faci tu asta pentru mine. Știi, mă intimidează astronoama ta de soră.
— N-ar trebui, e o fată minunată, și are multa simpatie pentru tine!
— De unde știi tu asta?
— Mi-o spune ea destul de des!
Și plecă rîzînd.
II
ORGANIZAREA
După-amiază, Academia de Științe de pe Tellus se întruni în sala mare a școlii. Menard trebuia să-și țină expunerea. Erau de față Michel și Martine, Massacre, Vandal, Breffort, unchiul meu, inginerii, preotul, institutorul, Henri cu Ida, Louis, fratele meu Paul, eu, și cîțiva curioși.
Menard se urcă pe catedră:
— Vă voi expune rezultatul observațiilor și calculelor mele. Ne aflăm, așa cum știți cu toții, pe o altă lume. Să o numim Tellus, pentru că acest nume a avut precădere. Ecuatorul său trebuie să măsoare cam vreo 50 000 de kilometri. Întensitatea greutății la suprafața sa este de aproximativ 0,9 g terestre; Tellus posedă trei sateliți, la distanțe pe care eu nu le cunosc încă decît aproximativ. Cam la l00 000 kilometri — cel mai mic, Phebe, care nouă ni se pare a fi cel mai mare. La vreo 530 000 kilometri, Selene, mai mare decît vechea noastră Lună, și pe la vreo 780 000 kilometri — Artemis, care în realitate e mai mare de trei ori și mai bine. Eu am crezut mai întîi că noi am aparține unui sistem de stele duble. Nicidecum, în realitate, Sol, micul soare roșu, nu este altceva decît o mare planetă exterioară, aflată încă în stare stelară. Dar, mai departe decît ea, se situează alte planete, care se învîrtesc în jurul lui Helios, și nu în jurul lui Sol. Acesta din urmă are totuși pe puțin unsprezece sateliți. Pentru moment, sîntem în opoziție: cînd Helios apune, Sol răsare. Dar peste un oarecare timp, cam într-un sfert de an telurian aproximativ, noi vom fi în quadratura. Vom avea atunci cînd amîndoi sorii în același timp, cînd unul singur cînd nici unul — și atunci va fi cel mai comod pentru observațiile și cercetările noastre, încheie el cu satisfacție.
Zilele și nopțile sînt și rămîn egale. Ne aflam deci pe o planetă a cărei axă este foarte puțin înclinată pe planul orbitei sale. Cum, pe de alta parte, temperatura este aici moderată, cred că trebuie să ne aflăm cam pe la 45° de latitudiii nordică. Admițînd ipoteza inexistenței unei oblicitați, latitudinea Observatorului ar fi de 45° și 12 minute.
Acum am să vă împărtășesc și dumneavoastra singura ipoteză nu prea absurdă pe care am reusit s-o fac să stea în picioare. Această ipoteză mi-a venit în minte în același timp cu o alta, de altminteri, în orele care au urmat după sosirea noastra aici.
Dumneavoastră știți, fără îndoială, că unii astronomi consideră Universul drept o hypersferă — sa mai degrabă drept un hypersferoid — avînd patru dimensiuni, curbura lui urmînd cea de a patra dimensiune, și avînd grosimea de o moleculă, totul plutind într-un hyperspațiu pe care noi nu-l putem concepe decît foarte vag, prin analogie. Majoritatea teoreticienilor presupuneau chiar — cel puțin la un moment dat — că în afară de continuumul spațiu-tirnp, nu mai există nimic, nici măcar vidul, căci vidul înseamnă spațiu. Această concepție mie mi s-a părut întotdeauna a avea lipsuri și acum cred că am dovada contrariului. După teoria mea, s-ar afla în hyperspațiu o mulțime de hyper sfere-Universuri, ce plutesc, așa cum ar pluti în această cameră o mulțime de balonașe de copii. Sa luăm două din aceste baloane. Unul este vechiul nostru Univers, cu galaxia noastră și sistemul nostru solar, pierdute în această imensitate. Celălalt este Universul care cuprinde și pe Tellus, în propria sa galaxie. Dintr-o cauză necunoscută, acestei două Universuri s-au ciocnit. S-a produs o interpenetrație parțială a două continuumuri și Tellus și Pămîntul s-au aflat în același loc și în același timp, atît într-un Univers cît și în celălalt.
Din cauze la fel de necunoscute, numai un fragment din Pămînt a fost zvîrlit în noul Univers: poate că și Tellus să-și fi pierdut cîteva pene în ciocnire și astfel e posibil ca prietenii noștri terești să se ocupe acum să vîneze hydre pe cîmpiile Rhonu-lui! Un lucru este sigur și anume: cele două Universuri aveau o viteză simțitor egală și se roteau în același sens; vitezele orbitale atît a Pămîntului cît și cea a lui Tellus erau aproape egale. De nu ar fi fost așa, este puțin probabil ca noi să mai fi putut supraviețui. Aceasta ne explică de asemenea cum de a putut misiunea interplanetară în care figura vărul lui Jean Bournat, aci prezent, să bănuiască ivirea cataclismului ca venind din direcția planetei Neptun și să i-o ia înainte la întoarcerea lor spre Pămînt.
Este foarte posibil ca planetele exterioare ale vechiului nostru sistem solar să fi fost «suflate» în acest Univers și, în acest caz, cînd mă gîndesc la uimirea și uluirea ce-i va fi cuprins pe colegii mei rămași pe Pămînt, îmi vine să rîd și să fac haz de mutra lor. Dar, totuși, nu cred acest lucru.
Mai rămîn încă multe fenomene învăluite în mister. Cum se face că, după cît se pare, nu s-a produs întrepătrunderea spațiilor la nivelul atomilor, căci aceasta ar fi avut probabil ca urmare o, explozie fantastică? Cum se face că acest cataclism s-a limitat numai la strămutarea unui fragment de Pămînt în acest nou Univers? Nu știm nimic despre toate acestea. O vom ști oare vreodată? Este de asemenea atît de tulburător faptul că printr-o întîmplare cu totul de neînchipuit noi am căzut pe o planetă pe care viața protoplasmica este posibilă!
V-am mai spus că, la un moment dat, concepusem o altă ipoteză încă și mai fantastică.
M-am gînditj un moment, dacă nu cumva noi am făcut o călătorie în timp, și că ne-am ciocnit deci cu trecutul Pămîntului, cu Antecambrianul, de pildă. Înodarea s-ar fi putut face în timp, și Sol ar fi putut fi Jupiter.
Dar, în afară de faptul că această ipoteză implică nenumărate dificultăți, atît fizice cît și meta-fizice, caracteristicile planetei Tellus cît și a celorlalte planete o dezmint categoric.
Se poate presupune, de asemenea, așa cum au crezut Michel și Martine Sauvage, că ne-am ciocnit cu vechiul nostru Univers, printr-o simpla îndoire asupra ei înșiși a celei de a patra dimensiuni. În acest caz s-ar putea ca noi să ne aflau în sistemul unei stele din nebuloasa Andromedei, de exemplu, sau chiar pur și simplu la celălalt capăt al vechii noastre galaxii. Observațiili și cercetările viitoare ne-o vor dezvălui poate.
Pentru a termina și pentru a aduce un omagiul spiritului profetic al unora dintre romancieri, voi reaminti că J. H. Rosny-Aine prevăzuse un cataclism analog cu cel întîmplat acum, în carte sa Forța misterioasă. Dar acolo era vorba despre un univers compus dintr-o altă substanță decit a noastră.
Aceia dintre dumneavoastră pe care-i interesează demonstrațiile matematice pot veni să stea de vorbă cu mine.
El coborî de pe catedră și în clipa următoarl începu o vie discuție cu unchiul meu, cu Michel și cu Martine. Mă apropiai de ei, dar auzind ca vorbesc despre tensionări, cîmpuri de gravitații etc., bătui în retragere imediat.
Louis mă luă deoparte:
— Este foarte pasionantă teoria domnului Menard, dar, din punct de vedere practic, toatei acestea nu ne ajută cu nimic. E evident că vom fi nevoiți să trăim și să murim pe această planetă. Deci trebuie să ne organizăm. Avem atîtea lucruri de făcut. Tu îmi spuneai zilele trecute ca s-ar putea ca să se găsească huilă nu prea depărta de aici. O fi venit oare și acea porțiune de pămînțl aici, o data cu noi?
— Tot ce se poate. Aș fi foarte mirat dacă prăpădul n-ar fi aruncat la suprafață straturile Stefaniene sau Westfaliene; nu te alarma, aceste denumiri indică etajele cu huilă pe care s-ar putea să le întîlnim în regiunea noastră. Dar știi, asta n-ar fi mare lucru și nici ceva miraculos! Ia acolo, cîteva vine, avînd o grosime de cinci pînă la treizeci de centimetri de huilă slabă sau antracit.
— Bune și astea! Căci pentru noi este de un interes primordial ca uzina să poată produce electricitate. Știi doar că fabricarea rachetelor ne-a înghițit aproape toată rezerva de cărbune pe care o aveam. Din fericire avem stocuri de aluminiu și de duraluminiu. În lipsă de oțel…
Zilele care urmară fură pentru mine o perioadă de activitate intensă. La Consiliu, hotărîrăm să luăm o serie întreagă de măsuri de protecție. Posturi de pîndă, înzestrate cu cîte un adăpost închis ermetic, au fost instalate în număr de șase, la cîțiva kilometri de sat. Ele erau aprovizionate ca pentru un asediu, legate prin telefoane rudimentare de postul central și avînd misiunea de a da alarma la cea mai mică urmă de hydră care ar fi descoperită. Locuitorii din patru ferme prea izolate fură mutați în sat, împreună cu vitele lor. Lucrările agricole pe cîmp fură efectuate sub protecția autocamioanelor înarmate cu mitraliere. Pentru a economisi carburanții, muncitorii erau aduși pînă la locul de muncă de către animalele pe care armele trebuiau să le apere. Noi perfecționarăm rachetele noastre și avurăm astfel o artilerie antiaeriană care-și dădu întreaga măsură a posibilităților ei cu ocazia incursiunii a cincizeci de hydre, dintre care vreo treizeci fură doborîte.
Plecai într-o dimineață în căutarea cărbunelui împreună cu Beltaire și două gărzi înarmate. Așa cum bănuisem, zăcămîntul de huilă era în apropiere. O parte se afla în zona rămasă intactă, restul în zona moartă, iar pe alocuri cărbunele se afla chiar la suprafață.
— Ne va fi mai ușor pentru început, zise Beltaire.
— Da, dar vinele sînt probabil imposibil de urmărit în haosul acesta. Să vedem partea nedislocatâ.
Așa cum prevăzusem, prea puține vine depășeau 15 centimetri grosime. Una din ele, totuși, atingeș cincizeci și cinci de centimetri.
— Urîtă muncă în perspectivă pentru mineri zisei eu.
În calitatea mea de ministru al Minelor, rechiziționai treizeci de oameni și îi pusei să scoată buloanele de la șinele căii ferate, care ducea altădata spre gara cea mai apropiată, cît și de la acelea care duceau la cariera de argilă ce servea drept minereu de aluminiu.
Grație descoperirii lui Moissac și Wilson, în l964 se extrăgea aluminiu din argilă și nu numai din bauxită, ca altădată.
Noi am revenit totuși la vechiul procedeu, comod pentru noi, care posedam pe Tellus zăcăminte enorme de bauxită de o puritate admirabilă. Toate acestea nu se făcură fără ca d'Estranges să nu fi protestat.
— Cum vreți să aduc minereul la uzină?
— În primul rînd, vezi că din două linii ferata îți las una. În al doilea rînd, noi n-avem nevoie de o cantitate enormă de aluminiu, pentru moment cel puțin, în al treilea rînd, cum va merge uzina dumitale fără cărbune? Și în al patrulea, vom topi fier
de îndată ce voi găsi minereu. Pînă atunci, există grămezi întregi de fier vechi pe care-l poți transforma în șine. Asta e munca dumitale!
Rechiziționai de asemenea două mici locomotivei din cele 6 pe care le avea uzina, cît și vagoane în număr suficient. De la carierele de calcar, luai trei ciocane perforatoare și un compresor.
După cîteva zile, mina funcționa și satul avea electricitate.
În mină erau folosiți l7 dintre «condamnații la muncă silnică» cu paznici lîngă ei, dar aceștia aveau rolul nu atît să-i supravegheze, cît mai ales să-i apere de hydre. Foarte curînd ei încetară de a se mai considera prizonieri și chiar nici noi nu-i mai consideram ca atare. Ei fură «minerii» și sub directivele unui fost maistru miner învățară foarte repede să sape galeriile trebuitoare.
Astfel trecură 60 de zile, ocupate cu lucrări de organizare. Michel și cu unchiul meu, ajutați de ceasornicar, fabricară pendule telluriene. Noi eram foarte stingheriți de faptul că nycthemerele de aci cuprindeau douăzeci și nouă din orele noastre de pe Pămînt. De fiecare dată cînd scoteam ceasul, trebuia să facem niște calcule complicate. Două tipuri de ceasornice fură fabricate, unele împărțite în 24 de ore mari, celelalte în 29 de ore terestre. Pînă la urmă, după cîțiva ani, noi adoptarăm sistemul utilizat și astăzi, singurul care vă este cunoscut vouă : împărțirea zilei în l0 ore a cîte l00 de minute, fiecare minut cuprinzînd l00 de secunde de cîte l0 zecimi fiecare. Aceste secunde diferă foarte puțin de vechile secunde. În treacăt fie spus, unul din primele rezultate ale cataclismului a fost acela că stricase pendulele cu limbă, care mergeau anapoda, spre marea uluire a țăranilor, și aceasta din cauza valorii mai mici a lui gama.
Stocul nostru de provizii, la care se adăugase și acela găsit în pivnițele castelului, ne-ar fi îngăduit să rezistăm cam vreo zece luni terestre. Ne aflam în zona temperată a lui Tellus, zona primăverii veșnice și am fi putut obține mai multe recolte pe an, dacă grîul se aclimatiza. Suprafața din vale rămasă cultivabilă ne era îndestulătoare atîta timp cît populația nu se înmulțea prea mult. Pămîntul de pe Tellus părea fertil.
Noi reparasem un mare număr de case și acum nu mai stăteam îngrămădiți. Școala își redeschisese porțile și Marele Consiliu își avea sediul într-un hangar metalic. Ida dormea în sala arhivelor și eram sigur că acolo îl găsesc pe Beltaire, cînd avem nevoie de el.
Începusem să redactăm un embrion de Cod, schimbînd cît mai puțin posibil dreptul uzual, în vigoare pe Pămînt, dar simplificîndu-l și adaptîndu-l cerințelor de pe Tellus. Acest Cod este și astăzi în vigoare. Mai aveam de asemeni o sală comună șl o bibliotecă.
Calea ferată de la mina de huilă funcționa, de asemeni și cea de la cariera de argilă, uzina functiona pe măsura nevoilor noastre. Eram cu toții ocupăți, căci mîna de lucru nu era prea numeroasă. În sat domnea o vie activitate și te-ai fi crezut mai degrabă în vreun animat orășel terestru, decît pe suprafața unei lumi pierdute în infinitul spațiului — sau să o spun oare — a spațiilor?
În curînd căzură primele ploi, sub forma unor furtuni care stricau vremea de fiecare dată, pentril vreo zece zile. Avurăm și primele noastre nopti totale, scurte încă. Nu v-aș putea descrie impresia resimțită cînd văzui clar pentru întîia oară constealațiile, care de acum încolo aveau să fie ale noastre pentru totdeauna.
Membrii Consiliului luaseră obiceiul de a se întruni în ședințe neoficiale la unchiul meu, fie în casa lui din sat, fie mult mai des în aceea reparata de la Observator. Ne întîlneam acolo cu Vandal Massacre, absorbiți amîndoi de studierea hydrelor avînd ca ajutor pe Breffort, mai veneau și Martine, Beuvin cu soția, fratele meu și Menard, cînd îl puteam smulge de lîngă mașina lui de calculat.
Dacă în Consiliile oficiale Louis conducea dezbaterile pentru tot ce privea partea practică, aci unde se vorbea numai despre știință sau filozofiei unchiul meu, cu masiva sa erudiție, era șeful necontestat al cercului. Menard vorbea uneori și el și eram cu toții impresionați de amploarea concepțiilor pe care le dezvolta omulețul acesta cu barbă de țap. Am păstrat o minunată amintire despre acele reuniuni, căci numai acolo am cunoscut-o cu adevărat pe Martine.
Într-o seară, urcam panta foarte vesel căci, la vreo trei kilometri aproximativ de zona moartă, pe pămîntul tellurian, descoperisem în despicătura unei văgăuni un excelent minereu de fier. La drept vorbind, de altfel, nu-l descoperisem chiar eu. Unul din oamenii care mă însoțeau regulat îmi adusese o bucată din acest minereu, întrebîndu-mă ce ar putea fi. La cotitura drumului o întîlnii pe Martine.
— Iată-te. Coboram să te caut!
— Am întîrziat?
— Nu, ceilalți sînt la Observator, unde Menard le face o expunere despre o descoperire a lui.
— Și ai venit în întîmpinarea mea? zisei eu măgulit.
— Oh! N-am nici un merit. Expunerea nu mă interesează, căci eu am lucrat la ea.
— Despre ce este vorba?
— Este…
Dar n-aveam să o aflu în acea zi. Căci pe cînd vorbea, Martine ridicase ochii în sus. Ea rămase cu gura căscată și cu o groază de nespus întipărită pe figură. Mă întorsei: din aer o hydră gigantică zbura drept spre noi!
În ultima clipă, îmi recăpătai stăpînirea de sine, o culcai pe Martine la pămînt, lungindu-mă și eu alături de ea. Hydra trecu foarte aproape de noi, dar fără să ne poată lovi. Dusă de viteză, ea zbură mai mult de o sută de metri mai departe, înainte de a se putea opri. Dintr-o săritură fui în picioare.
— Fugi în sat! Sînt pomi de-a lungul drumului…
— Și dumneata?
— Am să o țin în loc, distrăgîndu-i atenția. Am s-o pot doborî cu revolverul pe care-l am la mine.
— Nu, rămîn aici!
— Fugi, pe toți dracii!
Acum era prea tîrziu ca să mai poată fugi. Știam că aveam puține șanse să pot ucide monstrul cu revolverul meu. În stîncă era o scobitură mare. Împinsei în ea pe Martine cu sila și mă așezai în fața ei. Mai înainte ca hydra să fi avut timp să-și proiecteze lancea-țepușe, trăsei cinci gloanțe: cu siguranță că ele loviseră în plin, căci cu un fluierat, bestia ondulă în aer, și se depărta puțin, îmi mai rămăseseră trei gloanțe și cuțitul meu, un cuțit suedez foarte ascuțit, ca briciul, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Hydra se așeză în fața noastră; tentaculele i se mișcau ca acelea ale unei caracatițe, cei șase ochi ai ei ne priveau, erau verzi albăstrui, înfricoșători. După ușoara contracție al conului central, știui că lancea-țepușe cu care izbeai va porni asupra mea. Trăsei ultimele trei gloanțe apoi, cu cuțitul în mînă, mă năpustii între tentaculele ei, ținînd capul aplecat. Ajuns dedesubtul monstrului, apucai de unul din brațele lui și trăsei cu violență. Cu toată groaznica arsură ce-mi produse la mînă, nu-i dădui drumul de loc. Pierzîndu-și echilibrul, bestia își zvîrli oribila limbă ascuțită ca o țeapă asupra Martinei, dar nu o atinse, vîrful ei îndoit se izbi cu toată puterea de stîncă, sfărîmîndu-se. În clipa următoare, lipit de pîntecele monstrului, eu îl sfîrtecam cu lovituri de cuțit. Apoi amintirile mele sînt confuze, îmi reamintesp furia mea crescîndă, fîșii de carne murdară a bestiei atîrnînd de-a lungul obrazului meu, senzația de a fi părăsit pămîntul, apoi o cădere bruscă, o izbitură…
Și atîta tot.
Cînd mi-am revenit în simțiri, eram culcat în pat, la unchiul meu. Massacre și cu fratele meu îmi dădeau îngrijiri. Mîinile îmi erau roșii umflate și partea stingă a feții mă ustura groaznic.
— Martine? întrebai eu.
— Nu are nimic. O ușoară comoție nervoasa răspunse Massacre. I-am dat un somnifer.
— Dar eu?
— Arsuri, și umărul stîng scrîntit. Ai avut noroc. Ai fost zvîrlit de la zece metri și în afara de umăr n-ai nimic, nici măcar contuzi prea mari. Un pom a atenuat izbitura, în cădere. Ți-am pus la loc umărul pe cînd erai leșinat și datorita durerii resimțite ti-ai revenit din leșin. Va trebui să stai la pat cel mult cincisprezece zile!
— Cincisprezece zile! Cînd avem atîtea de făcut? Tocmai găsisem minereu de fier…
O durere vie mă înjunghie în mîini.
— Ia spune, doctore, n-aveți nici un leac împotriva acestui venin? Mă ardegroaznic, drept să-ți spun.
— Peste cinci minute te vei simți mai bine. Ti-am pus o pomăda calmantă.
Ușa se deschise cu un zgomot ca de explozie și pe ea năvăli în cameră Michel. El se repezi spre mine cu mîna întinsă și se opri brusc cînd îmi văzu mîinile bandajate.
— Doctore?
— Nu va păți nimic.
— Oh! Scumpul meu, dragul meu prieten, fără tine sora mea ar fi fost pierdută!
— Doar n-ai fi vrut să ne lăsăm mîncați de acest soi de caracatiță care și-a greșit mediul, încercai eu să glumesc. Cel puțin a murit bestia?
— Moartă? Mai e vorbă? Zi că ai făcut-o harcea-parcea, fîșii, fîșii. Ah! Dar nu știu cum să-mi arăt recunoștința…
— Nu te mai îngrijora. Încă fiind noi pe lumea aceasta, vei avea cu siguranță ocazia să te revanșezi față de mine.
— Acum, i-o tăie scurt Massacre, lăsați-l să doarmă. O să ne facă probabil o febră puternică.
Ascultători, ei ieșiră cu toții.
Pe cînd Michel pășea pragul, îl rugai!
— Trimitemi-l pe Beltaire mîine dimineață.
Căzui într-un somn agitat, din care mă deșteptai după cîteva ore, epuizat, dar fără febră. Adormii din nou mai liniștit și mă deșteptai tocmai a doua zi foarte tîrziu. Durerea, atît la mîini cît și la obraz era mult mai puțin vie. Pe scaun, Michel dormea, chircit.
— Te-a vegheat toată noaptea, auzii vocea fratelui meu, care stătea în picioare în pragul ușii.
— Cum te mai simți?
— Mai bine, mult mai bine. Și cînd crezi oare că mă voi putea scula?
— Massacre a spus că în două-trei zile, dacă nu revine febra.
În spatele lui Paul apăru deodată Martine, aducîndu-mi o tavă pe care aburea o cană cu cafea.
— Iată pentru Hercule! Doctorul a spus că poaate mînca!
Ea puse tava jos, mă ajută să mă așez în perne, și pe cînd îmi așeza pernele la spate, ma sărută ușor pe frunte.
— Iată o foarte mică mulțumire! Cînd te gîndești că fără dumneata aș fi fost acum un cadavru inform. Brr!
Apoi ea îl clătină ușor pe Michel.
— Scoală, frățior scump! Louis te așteaptă.
Michel se deșteptă, căscă, și după ce se informa de sănătatea mea, plecă cu Paul.
— Louis va veni și el azi după-masă. Acm domnule Hercule, am să-ți dau să mănînci.
— De ce, Hercule?
— Drace! Cînd te lupți corp la corp cu hydra…
— Și eu care credeam că o spui pentru fizicul meu avantajos, spusei eu în glumă pe un ton dezolat.
— Bun, glumești, deci te vei însănătoși repede.
Ea îmi dădu să mănînc ca unui copil, apoi sa beau o ceașcă de cafea.
— E minunată, zisei eu.
— Sînt fericită că-ți place, ți-am pregătit-o cu mîna mea. Închipuiește-ți că am fost obligată mă adresez Consiliului, ca să obțin o biată amarîtă rație de cafea! A fost trecută drept medicament!
— Mă tem că va trebui să ne obișnuim să nu mai bem cafea. Este puțin probabil să existe arbori de cafea pe Tellus. Ceea ce e și mai grav, e zahărul!
— Eh! vom găsi noi vreo plantă care să producă zahăr, și dacă nu vom găsi, avem cu stupi de albine. Ne vom reîntoarce la mierea de albine.
— Da, dar numai dacă pe fîșia noastră de pamînt se găsesc flori, căci vegetația telluriană pare total lipsită de flori, pînă acum.
— Vom vedea. Cît despre mine, sînt optimistă. Am avut numai o singură șansă dintr-o mie de a rămîne în viață și iată-ne salvați!
Niște ciocănituri în ușă ne întrerupseră. Erau cei doi inseparabili, Henri și Ida.
— Am venit să-l vedem pe erou, zise acesta.
— Oh! Erou! Cînd ești încolțit și n-ai altă scăpare, eroismul este inevitabil!
— Nu știu cum, dar cred că eu m-ași fi lăsat mîncat de monstru, zise Henri.
— Chiar dacă ai fi fost cu Ida?
— Aha!
Roșii.
— Nu, nu asta am vrut să spun. Să presupunem că tu ai fi fost cu Martine, sau cu altă fată.
— Ei bine, sincer vorbind, nu știu ce aș fi făcut!
— Te calomiezi singur! Dar nu pentru asta te-am chemat la mine. Ai să te duci în recunoaștere cu cei doi oameni care mă escortau pentru a cerceta mai bine zăcămîntul de fier. Imi vei aduce probe felurite. Deoarece era tîrziu cînd l-am descoperit, nu am putut face altceva decît să arunc o privire acolo.
Vei ridica de asemenea schița celui mai bun traseu de cale ferată, dacă zăcămîntul ți se pare că merită această osteneală. Și mai ales, păzește-te de hydre; ele nu zboară totdeauna în ceată! Ați avut dovada prin cele pățite de noi. Ele pot să se repeadă asupra ta și în grup de cîte două sau trei deodată. Mai bine să iei cu tine zece oameni, și un camion. Dar dumneata, Ida, cum merge lucrarea dumitale?
— Am început să codific decretele dumneavoastră. Este curios de studiat acest drept care acum se naște. Consiliul dumneavoastră și-a arogat puteri dictatoriale.
— Această măsură este provizorie, sper. Acum trebuie dictatură. Ce mai e nou pe jos?
— Louis e furios împotriva pîndarilor care au lăsat să treacă hydra voastră făra s-o semnaleze, sub pretext că era singură. Vinovații sînt cei de la postul trei.
— Măgarii!
— Louis spune că trebuiesc împușcați!
— E exagerat. N-avem prea mulți oameni.
În realitate, prima oară cînd am ieșit din casa după cinci zile, sprijinit de o parte de Michel și de cealaltă de Martine, am aflat că ei fuseseră doar alungați din gardă și condamnați la doi anii de mină.
Puțin cîte puțin, îmi reluai viața normală.
Construirăm calea ferată care ducea la zăcămîntul de fier, cît și un furnal înalt rudimentar. Minereul — de hematită — era bogat, dar în cantitate prea mică. El trebuia să ne ajungă pentru nevoile noastre reduse. Cu toată competența lui Estranges, prima șarja fu făcută cu mare greutate. Fonta, de o calitate destul de proastă, din cauza lipsei de cărbune cu adevărat cocsificabil, fu rafinată în oțel. La drept vorbind, mai mult ca sa ne încercăm forțele, grăbirăm noi această prima șarjă, căci pentru viitorul imediat noi nu duceam lipsă de fier. Turnarăm șine și roți de vagoane. În apropierea minei, construirăm adăposturi de zid, refugii pentru muncitori în cazul unui atac al hydrelor. Locomotivele avură hangare modificate, în așa fel încît ele să se poată închide ermetic la nevoie.
Pe Tellus temperatura era mereu aceeași, o blinda temperatură de primăvară caldă. «Nopțile negre» tot creșteau în durată cu regularitate. La Observator, unchiul meu și Menard, descoperiseră cincil planate exterioare, dintre care pe cea mai apropiață se vedea o atmosferă străbătută de nori. Prin spațiile dintre acești nori se puteau vedea mării și continente.
Spectroscopul indica prezența oxigenului și al vaporilor de apă. Ea era foarte apropiată de mărimea Pămîntului și avea doi mari sateliți. Dorința de a-și extinde cuceririle este atît de profund ancorată în sufletul oamenilor, încît noi, sărmane fragmente de umanitate, nesiguri încă de a putea viețui, noi ne bucurarăm de a avea ca vecină o planetă locuibilă pentru noi!
Lîngă mină, sub protecția garnizoanei, defrișasem cam vreun hectar din pamîntul tellurian, pentru experimentare. Era un pămînt ușor, bogat în humus și format din descompunerea plantelor de aci, care băteau în cenușiu. Am pus imediat să se semene pe el grîu din diferite soiuri, cu toată dezaprobarea țăranilor, care argumentau că «nu era anotimpul potrivit». Michel a trebuit să-și sacrifice o după-masă întreagă pentru a-i convinge că pe Tellus nu existau anotimpuri în sensul terestru al cuvîntului, și că deci era cu atît mai bine pentru noi să semănăm acum, decât mai tîrziu.
În cursul defrișării avurăm de luptat cu șerpii turtiți, din care noi găsisem unul mort în descompunere, atunci cînd făcusem prima noastră explorare. Țăranii îi numiră «vipere» și acest nume le-a și rămas, cu toate că nu aveau nimic comun cu viperele terestre. Mărimea lor varia de la 50 de centimetri, pînă la 3 metri, și cu toate că nu erau propriu-zis veninoși, ei erau totuși foarte primejdioși. Mandibulele lor puternice și scobite pe dinăuntru injectau în pradă un lichid digestiv foarte activ, care producea, dacă ajutorul nu era grabnic, un fel de gangrena, o lichefiere a țesuturilor ce provoca moartea, sau în orice caz pierderea membrului înțepat. Din fericire, aceste animale foarte agresive și foarte agile erau rare. Un bou fu înțepat și muri; un om nu-și datoră salvarea decît norocului că Massacre și Vandal erau de față. Ei legară imediat foarte strâns locul înțepat și amputară piciorul atins. Acestea fură singurele lor victime.
Primele vietăți în mari cantități la suprafața lui Tellus fură furnicile. Vandal descoperi un mușuroi din aceste furnici mari și brune, al căror nume l-am uitat, în apropierea minei de fier. Ele se înnebuneau după un soi de gumă pe care o secretau plantele cenușii. Coloniile se înmulțiră cu repeziciune, și griul nostru abia își scotea capul lui verde, că noi găsirăm din ele peste tot. În lupta pe care ele o avură cu niște mici «insecte» în societăți telluriene, ele biruiră cu ușurință.
Acela a fost un timp pașnic, după asprele noastre începuturi. Munca ne absorbea toate zilele, încetul cu încetul ceea ce păruse imposibil se realiza. Mai multe luni trecură. Avurăm prima noastră recolta de grîu, minunată pe hectarul defrișat din Tellus, bună pe cîmpiile noastre terestre. Grîul părea că se aclimatizează foarte bine. Șeptelul nostru creștea și el, dar chestiunea lipsei pășunilor nu se punea încă. Plantele terestre păreau a învinge plantele autohtone. Existau deja pășuni mixte care se întindeau și de o parte și de alta și era straniu vezi pătlagina noastră cum înconjura vreun arbus prăfuit cu foile ca de zinc.
Avui atunci răgazul de a reflecta profund la nou meu destin. Imediat după cataclism resimțisem desperarea cea mai cumplită, impresia că eram exilat pentru totdeauna, fiind despărțit de prietenii mei prin distanțe formidabile, pe lîngă care oricare dintre distanțele terestre erau neant. Apoi simțisem oroarea de a fi fost zvîrlit într-o lume necunoscută, populată de monștri. Dar urgența de a acționa, războiul civil, organizarea necesară, rolul de șef în care fusesem împins acaparaseră cu totul mintea și gîndurile mele. Și acum descopeream cu stupoare că ceea ce predomina în mine era bucur aventurii, o dorință nesăbuită de a merge să vă ce se află și dincolo de zări.
Expuneam toate acestea Martinei, într-o zi, cînd mergeam amîndoi spre Observator. Michel cu dînsa nu mai lucrau de loc acolo. Ei își împărțeau timpul între «obligațiile sociale» și predarea științelor unui mic păstor, Jacques Vid care se dovedise a avea o inteligență cu mult deasupra celor obișnuite. Iar eu îi predam geologa, Vandal biologia, și fratele meu istoria Pămîntului. De atunci încoace, cu trecerea anilor, el a devenit un mare savant și, după cum știți și voi, este astazi vicepreședintele Republicii.
Dar să nu anticipăm.
— Și cînd mă gînctesc, zisei eu către Martine, că vărul meu Bernard dorise să mă ia cu el în zborul lor interplanetar și eu refuzam de fiecare dată, zicînd că voiam mai întîi să-mi termin studiile! În realitate, îmi era frică, acesta este adevărul! Eu, care aș fi fost în stare să mă duc pînă la capătul Pămîntului pentru a căuta o fosilă, simțeam o adevărată oroare la gîndul de a părăsi Pămîntul pentru un zbor interplanetar! Și cînd colo, iată-mă pe Tellus — și încă încîntat de a mă afla aici! E caraghios, nu?!…
— Pentru mine e și mai caraghios. Eram tocmai pe punctul de a încerca să combat, în teza mea, teoria spațiului curb. Și iată că am avut o dovadă răsunătoare despre veracitatea ei!
Eram tocmai la jumătatea drumului, cînd se auzi sirena răsunînd.
— Hait! Din nou bestiile acelea infecte. În adăpost!
Construisem adăposturi cam peste tot. De data aceasta, aveam cu mine, în afară de revolver și de cuțit, și o mitralieră de calibru mic. Adăpostul cel mai apropiat era la treizeci de metri.
Alergarăm într-acolo fără să ne rușinăm de loc. Forțai pe Martine să intre în adăpost și eu rămăsei în pragul ușii, gata pregătit să trag. Cîteva pietre se rostogoliră, o siluetă încovoiată, îmbrăcată în negru, apăru: era preotul.
— Ah! Dumneavoastră sînteți, domnule Bournat? Din care parte vin hydrele?
— Cred că dinspre nord. Căci sirena n-a răsunat decît odată. Întrați.
— Dumnezeule, cînd vom scăpa oare de acești monștri infernali?!
— Tare mă tem că nu prea curînd. Ah! Iată-le, au și sosit. Întrați odată, mai repede, nu sînteți înarmat!
Deasupra noastră, foarte sus, un nor verde se deplasa. Foarte aproape de el, dar puțin mai jos, mici fulgi negri și împînziră cerul: rachetele.
— Tirul prea scurt! Ah! Așa. Acum e mai bine!
Salva următoare făcuse explozie în plin. După cîteva secunde, fîșii de carne verde căzură ca ploaia în jurul adăpostului nostru. Lăsînd ușa întredeschisă, intrai din nou în adăpost. Căci și după ce hydrele erau moarte, atingerea de carnea lor urzica. Înăuntru, Martine, în timp ce privea prin ochiul de geam din sticlă groasă, vorbea cu preotul. Hydrele, înțelegînd primejdia ce le amenința dacă rămîn în grup, se lăsau să cadă în pachete de cîte 2 sau 3. Din ușă le văzui dînd ocol unei locomotive ermetic închise. Izbucnii în rîs: mecanicul dăduse drumul unui val de abur de l00°, spre marea teroare a hydrelor.
Rîdeam încă, aruncînd o privire de jur împrejur. La sud, în sat, împușcăturile pocneau și, în piața Fîntînii, cîteva hydre moarte zăceau la pămînt. Deodată cerul păru că se întunecă: sării înăuntru și trîntii ușa. O hydră trecu drept deasupra acoperișului. Înainte ca eu să fi avut timpul să introduc țeava puștii mele în crenelul fortificației, monstru era departe. Un țipăt scos de Martine mă făcu să sar în sus.
— Jean! Aici, repede!
Sării la fereastră. Afară, la cincizeci de metri, un băiat de vreo doisprezece ani fugea din toate puterile spre adăpost. O hydră îl urmărea. Deși în primejdie de moarte, copilul nu era îngrozit și folosea în fuga sa, în chip inteligent, arborii care împiedicau pe urmăritoarea sa. Văzui această scenă ca într-o străfulgerare și mă repezii afară în întîmpinarea copilului. Hydră se înălțase în aer și începea să coboare cu iuțeală asupra băiatului.
— Culcă-te la pămînt!
Copilul înțelese și se lipi de pămînt, astfel că hydră nu-l putu nimeri. Trăsei o rafală de vreo zece gloanțe, de la cincizeci de metri. Bestia sări în sus, vira și reveni din nou, atacînd. Pusei din nou arma la umăr, ochind de la treizeci de metri, de data aceasta. La al treilea glonț, arma se blocă.
Dacă aș fi stat să o înlocuiesc cu alta de schimb, copilul ar fi fost pierdut. Aruncai arma și scosei revolverul. Hydra tocmai sosea.
Atunci, gîfîind, ridicol și sublim, se repezi preotul, cu poalele anteriului ridicate. El alerga acum cu atîta repeziciune, cum nu alergase niciodată în toată viața lui. Iar atunci cîncl hydra se lăsă în jos, preotul ajunsese lîngă copil, și stătea în picioare, cu brațele încrucișate, făcînd din corpul său o pavăză pentru el. Hydra lovi în preot cu țepușa ei otrăvită. Reușind în sfîrșit să-mi deblochez arma, ciuruii monstrul de la zece metri. Hydra se prăbuși, peste corpul victimei sale.
Cît cuprindeai cu ochii nu se mai zărea nici o altă hydra. Împușcăturile încetaseră în sat. Cîteva pete verzi pluteau, sus pe cer. Scosei cadavrul preotului. Un centimetru cub din otrava hydrei omora un bou și bestia injecta din otrava ei, de fiecare dată, cel puțin de zece ori mai mult! Marine luă copilul leșinat în brațele ei robuste și coborîrăm în sat.
Locuitorii dădeau la o parte baricadele ce-și ridicaseră la ușile caselor. Pe cînd soseam, copilul își reveni din leșin și cînd Martine îl dădu marnei sale, el putea chiar să meargă.
Găsii pe Louis posomorît în Piața Fîntînii.
— Proastă zi. Doi morți aici: Pietre Evreux și Jean Claude Chart. N-au vrut să se adăpostească pentru ca să poată trage mai bine.
— Trei morți, zisei eu.
— Cine este cel de al treilea?
Îl pusei la curent cu cele întîmplate.
— Ei bine, află că nu-mi prea plac popii, dar acesta a murit ca un erou! Propun ca acestor trei morți să le facem funeralii solemne.
— Fie, cu toate că lor n-o să le mai facă nici cald, nici rece.
— Trebuie să ridicăm moralul celorlalți. Avem prea mulți oameni care se tem groaznic de monștrii aceștia. Și cu toate acestea, noi am ucis treizeci și două de hydre!
Din sala Consiliului telefonai unchiului meu pentru a-i spune că sîntem teferi. A doua zi avu loc înmormîntarea. Louis pronunță un scurt discurs la mormîntul lor, preamărind sacrificiul celor trei oameni. De la cimitir mă reîntorsei împreună cu Michel și Martine. Pe cînd o apucasem pe un drum mai scurt, peste cîmpuri, dădurăm de cadavrul unei hydre care bara drumul. Animalul era enorm, trebuie să fi măsurat peste 6 metri în lungime, în afară de tentacule. Îi dădurăm ocol. Martine era groaznic de palidă.
— Ce este, surioară? o întrebă Michel îngrijorat. Doar nu mai este nici o primejdie acum!
— Oh! Michel, mi-e frică! Lumea de aci e prea sălbatică, prea necruțătoare pentru noi! Monștrii aceștia verzi ne vor ucide pe toți, pînă la unul, cu timpul!
— Nu cred asta, spusei eu. Armamentul nostru se perfecționează pe zi ce trece. Ieri, cu mai multă prudență, n-am fi avut nici o victimă, în fond noi nu sîntem amenințați de primejdii mai mari decît acelea la care erau expuși hindușii din partea tigrilor și șerpilor.
— Pentru șerpi există seruri. Iar cît despre tigri, ei bine, aceia erau tigri, adică animale nu prea mult deosebite de noi. Dar să fii digerat în propria ta piele de acești polipi verzi, oh! Ce oroare! Apoi adăugă în șoaptă: Mi-e frică.
O reconfortarăm cît puturăm mai mult. Datr ajungînd în sat, văzurăm că ea nu era singura înspăimîntată. Trenul cu minereu de fier era opri și mecanicul vorbea cu un țăran.
— Ehei, zicea acesta, ție puțin îți pasă. În cabina ta închisă domnești. Dar noi, pînă să ne dejugăm boii și pînă să-i adăpostim, pînă să intram și noi într-un adăpost, hydrele au timp să ne ucida de zece ori! Poate să tot sune ea, sirena, că totdeauna sună prea tîrziu! Și te asigur că de fiecare dată cînd plec să lucrez la cîmp, îmi fac rugăciunea. Nu sînt liniștit decît la mine acasa. Ba, nici măcar acolo!
Auzirăm în acea zi nenumărate conversații de soiul acesta. Chiar și unii muncitori din uzină, care lucrau totuși adăpostiți, cedau în fața panicii generale, înspăimântați și ei la rîndul lor! Dacă hydrele ne-ar fi atacat zilnic, nu știu zău ce s-ar fi întîmplat. Din fericire, ele nu mai făcură nici o incursiune înainte de marea bătălie și, încetul cu încetul, tensiunea spiritelor scăzu atît de mult, încît am fost nevoiți uneori să pedepsim pe paznicii prea neglijenți.
III
EXPLORAREA
Cam prin aceeași epocă, pusei perfect la puneți proiectul meu de explorare și tot pe atunci îmi dădui seama că o iubesc pe Martine. Urcam împreună în fiecare seară la casa unchiului meu, unde luam masa cu toții. Cîteodată Michel ne însoțea, dar de cele mai multe ori el o lua înaintea noastră. Îi încredințam Martinei proiectele mele și ea se dovedise un minunat sfătuitor. Mai schimbam din cînd în cînd între noi păreri asupra stadiului cercetărilor fiecăruia dintre noi și, încetul cu încetul, ajunserăm să ne povestim unul altuia amintiri personale. Aflai astfel că ea fusese orfana de la vîrsta de treisprezece ani și că Michel o crescuse. Cum el era astronom, iar ea se dovedise înzestrată pentru științele exacte, el o îndrumase spre această cale a științei. Cît despre mine, avusesem norocul ca, fiind văr primar cu Bernard Verilhac, să fiu în strînsă legătură de prietenie cu membrii primei expediții Pămînt-Marte și putui să-i dau Martinei multe amănunte inedite despre ei. Fusesem chiar și fotografiat de un reporter entuziast, între Bernard și Sigurd Olsson ca «cel mai tînăr membru al expediției», ceea ce îmi prilejuise la facultate nenumărate ironizări. Cu toate acestea, cînd fusese vorba să fiu luat pe bord cu în cel de al doilea raid, eu refuzasem, în parte pentru a nu o mîhni pe mama, care mai trăia pe atunci, ceea ce era onorabil, dar și pentru că-mi erai teamă și asta era mai puțin onorabil. Regăsii ziarele din acea epocă în biblioteca unchiului meu și îi arătai Martinei faimoasa fotografie. În schmb ea îmi arătă un alt clișeu, reprezentînd asistența la o conferință a șefului misiunii, Paul Bernadac. Cu o ușoară trăsătură de creion, ea încadra în rîndul al cincilea pe un tînăr și o fată.
— Aici sîntem noi: Michel și cu mine. Datorită calităților lui de astronom aveam locuri bune. A fost pentru mine o zi glorioasă!
— Poate că te-am întîlnit în acea zi, spusei eu, căci îl ajutam pe Bernard să treacă clișeele în aparatul de proiecție!
Cu ajutorul unei lupe, putui recunoaște obrazul Martinei încă destul de copilăros.
Astfel discutam noi amîndoi seară de seara. Apoi, fără să știu prea bine cum și cînd s-a realizat aceasta, ajunserăm să ne spunem pe nume și într-o seară, cînd Michel ne aștepta în pragul ușii, sosirăm ținîndu-ne strîns de mînă. În chip comic, el își puse ambele mîini deasupra capetelor noastre.
— Scumpii mei copii, în calitate de șef de familie, eu vă dau binecuvîntarea mea!
Puțin stingheriți, ne privirăm.
— Ei, nu cumva m-am înșelat?
— Întreab-o pe Martine!
— Întreabă-l pe Jean!
În același timp izbucnirăm în rîs toți trei.
A doua zi, după ce frămîntasem îndelung proiectele mele — expusei Consiliului planul meu de explorare.
— Poți dumneata, întrebai eu pe Estranges, să-mi transformi un camion într-un fel de tanc ușor, blindat cu duraluminiu și înarmat cu o mitralieră? Aș avea nevoie de așa ceva pentru a putea explora o parte din suprafața planetei Tellus.
— Este oare această explorare atît de necesară? întrebă Louis.
— Desigur! Știi foarte bine că resursele noastre sînt destul de precare. Zăcământul de minereu de fier abia ne va ajunge pentru doi ani — și asta daca facem economie! Cîmpiile și mlaștinile care ne înconjoară sînt foarte puțin propice pentru descoperiri de zăcăminte metalifere. Ar trebui să mergem înspre munți. Poate că pe acolo vom găsi și arbori care să ne poată da lemn de prelucrat, pentru a nu mai fi obligați să distrugem pădurile care ne-au mai rămas — și doar știi că nu mai sînt multe! Poate vom descoperi animale folositoare, sau huilă, mai știu eu ce? Poate chiar un ținut fără hydre. Este puțin probabil ca ele să se depărteze prea mult de mlaștini.
— Cită gazolină crezi că vei consuma?
— Cît consumă cel mai bun camion?
— 22 litri la sută. Încărcat și pe teren accidentat, poate să ajungă pînă la 30.
— Să admitem că aș lua cu mine l200 de litri. Aceasta mi-ar da posibilitatea să explorez împrejurimile pe o rază de 2000 de kilometri. Nu mă voi depărta atît de mult, dar trebuie să ținem seama și de ocoluri.
— Cîți oameni îți trebuiesc?
— Șapte împreună cu mine. Mă gîndesc să-l iau pe Beltaire, pe care l-am învățat cum să recunoască principalele minereuri. Apoi pe Michel, dacă vrea să meargă…
— Bineînțeles că vreau! Am să pot face în sfîrșit astronomie «pe teren».
— Tu îmi vei fi folositor mai ales pentru a stabili coordonatele și pentru ridicările topografice. Cît despre ceilalți membri, voi mai vedea.
Cu unanimitate, mai puțin un vot, acela al lui Charnier, proiectul meu fu adoptat de Consiliu. Chiar a doua zi, Estranges puse lucrătorii să înceapă la un camion lucrările de transformare cerute de mine. Se alese un camion cu fiecare din cele două roți dinapoi, duble. Geamurile, fiind prea fragile, fură înlocuite cu plăci de plexiglas, provenit din rezervele Observatorului. Sistemul de închidere al ușilor lui fu întărit cu plăci de duraluminiu, ele putînd la nevoie să astupe și geamurile, Se făcu o deschidere în despărțitura dintre postul de conducere și platformă; platforma la rîndul ei fu lărgită și transformată în spațiu locuibil: arcade puternice de oțel fură acoperite cu plăci groase de duraluminiu. Într-o cupolă situată în partea de sus fu așezată una din mitralierele de 20 mm, pivotarea ei fiind obținută printr-un sistem de pedale.
Mai luarăm cu noi în plus: 50 de rachete de l m și l0 lungime cu o bătaie mare și două puști mitraliere, plus 4 mitraliete. Mitraliera fu aprovizionată cu 800 de lovituri, puștile mitraliere cu cîte 600 fiecare, mitraliatele cu cîte 400 fiecare. 6 rezervoare suplimentare de cîte 200 litri fiecare, conțineau gazolina noastră. Șase cușete suprapuse în grupe de trei, o măsuță pliantă, lăzi pline cu alimente, care ne serveau în același timp și de scaune, instrumente, explozivi, unelte, un rezervor cu apă potabilă, un mic post de emisie recepție umpleau spațiul redus din interior, și cel de sub acoperiș. Partea locuibilă era luminată de două becuri și trei ferestre ce puteau fi astupate ermetic. Un soi de creneluri ne permiteau să tragem focuri stînd la adăpost în camion. Pe acoperiș, în jurul cupolei, fură așezate 6 cauciucuri noi. Motorul fu revizuit în întregime și am avut astfel la dispoziția mea acest camion ca pe un instrument de temut destul de puternic, bine înarmat, putînd sfida și înfrunta hydrele și dîndune posibilitatea, grație carburanților ce posedam, să străbatem 4000 de kilometri, iar în provizii aveam hrană pentru 25 zile. La probele făcute la drum obținurăm cu ușurință o medie de 60 km pe oră. Pe teren accidentat nu trebuia să ne bizuim a depăși mai mult de 30.
Eu mă ocupam, în același timp, să-mi alcătuiesc echipajul. El trebuia să cuprindă :
Un șef de misiune și geolog : Jean Bournat,
Un șef militar: Breffort.
Un zoolog și botanist: Vandal.
Un navigator: Michel Sauvage.
Un prospector: Beltaire.
Un mecanic-radio: Paul Schoeffer.
Acesta din urmă, fost mecanic navigant de aviație, era un prieten de-al lui Louis.
Nu știam pe cine să aleg pe ultimul loc. Aș fi luat cu noi din toată inima pe Massacre, dar prezența lui era cel puțin tot atît de indispensabilă în sat. Lăsai lista necompletată pe masă, Cînd mă re-întorsei acasă, pe listă se afla notat cu scrisul energic al Martine: Bucătar și infirmier: Martine Sauvage.
Cu toate rugămințile mele și acelea ale fratelui ei, a fost imposibil s-o facem să renunțe la hotărîrea ei de a merge cu noi.
Deoarece era robustă, curajoasă, și excelenta ochitoare la tir, nu am fost prea supărat de a trebui să cedez, îndeplinindu-i dorința. Eram de altfel convins că «tancul» nostru ne oferea maximum de securitate.
Ne făcurăm ultimele preparative. Fiecare își așeză cum putu cele cîteva cărți și obiecte personale pe care voia să le ia cu el. Fiecare își luă în primire cușeta. Între ele era o distanță de cel puțin 0,60 m. Martine o luă pe cea mai de sus, în dreapta, iar eu pe cea mai de sus, în stingă. Aveam sub mine cușetele lui Vandal și a lui Breffort, iar ea pe acelea a lui Michel și Beltaire. Schoeffer trebuia să doarmă pe bancheta din față, cabina fiind destul de încăpătoare pentru înălțimea lui de l,60 m. Deoarece riscam ca temperatura să devie înăbușitoare, instalarăm încă un ventilator. O trapă, ce se deschidea alături de cupolă, ne permitea să urcăm pe acoperiș. Dar la cea mai mică primejdie toată lumea trebuia să se retragă înăuntru, imediat
Ne ocuparăm locurile, într-o dimineață, la răsaritul soarelui albastru. Eu mă așezai la volan, cu Michel și Martine alături de mine; Vandal, Breffort și Schoeffer se urcară pe acoperiș. Beltaire la postul de mitralior, în turelă, ținînd legatura cu mine prin telefon. Mă asigurasem dinainte că fiecare dintre noi, inclusiv Martine, putea conduce mașina, știa să tragă cu mitraliera și să repare orice pană mai ușoară. După ce strînsesem mîna prietenilor noștri și îmbrățișai pe unchiul și pe fratele meu, pusei motorul în mișcare. Merserăm în directia castelului. În turelă, Beltaire flutură mult timp mîna, ca răspuns la batista Idei.
Eram exaltat și fericit, cîntînd cît mă ținea gura. Trecurăm de ruine, merserăm de-a lungul căii ferate și pe drumul cel nou pe care-l construisem — mai degrabă o pistă decît un drum — ajunserăm la mina de fier. Avui satisfacția să găsesc pe cei ce făceau de pază la posturile lor. Cîțiva muncitori mergeau încoace și încolo, înainte de a începe lucrul, alții mîncau. Schimbarăm cu ei semne de prietenie. Apoi începurăm să mergem pe cîmpie, printre ierburile telluriene. La început, văzurăm ici-colo plante terestre. Ele dispărură repede. După o oră, trecurăm de ultimele făgașuri ale recunoașterilor noastre anterioare și ne afundarăm în necunoscut. Un vînt ușor dinspre apus îndoia vîrfurile vegetației, care se culca sub camion cu un trosnet blînd. Pămîntul era tare, foarte neted. Fără sfîrșit se întindea savana cenușie. Cîțiva nori albi — nori «obișnuiți», remarcă Michel — pluteau spre sud.
— În ce direcție mergem? întrebă Michel, care își aranjase pe o etajeră mică instrumentele de care avea nevoie pentru îndeplinirea rolului lui de navigator.
Cu toate că inversat în raport cu cel al Pămîntului, vîrful compasului care pe Pămînt indica nordul, aici arăta sudul, magnetismul pe Tellus este constant și busolele noastre funcționau perfect.
— Mai întîi drept spre sud și apoi spre sud-est. În felul acesta vom înconjura mlaștina. Cel puțin sper acest lucru. Apoi înspre munți.
La prînz făcurăm popas. Luarăm prima noastră masă «la umbra camionului», cum zise Schoeffer — umbră aproape inexistentă. Din fericire sufla un vînticel blînd. Pe cînd beam veseli un pahar de vin bun, ierburile se unduiră și o enormă «viperă» apăru. Fără șovăire, ea se îndreptă în grabă și-și înfipse mandibulele drept în cauciucul stîng al roții din față, care scoase imediat un șuierat caracteristic.
— Lua-o-ar dracu, înjură Paul, care sări în camion și reveni înarmat cu o secure, urmărit de strigătele lui Vandal.
— Nu mi-o distruge! El izbi în bestie cu atîta furie, încît o tăie în două și fierul securii se îngropa în pămînt pînă la coadă. Noi ne tăvăleam de rîs.
— Nu știu dacă ea va fi găsit acest soi de pradă gustoasă, zise Michel, forțîndu-se să-i desfacă mandibulele. Trebui să se folosească de un cleștișor. După ce demontarăm cauciucul, văzurăm că sucul digestiv al acestui animal era atît de puternic încît pînza era topită și cauciucul ros.
— Scuzați, zise Michel întors spre resturile animalului; cred că dacă vă lăsam, ați fi fost în stare să mîncați tot cauciucul!
Plecarăm din nou și merserăm cu 25 — 30 km în medie pe oră. Cînd se lăsă noaptea, eu fiind mereu la volan, făcusem 300 km și în scurtele noastre incursiuni spre stînga ne convinserăm că mlaștina continua să se întindă pînă aici. Abia a doua zi, pe la ora 3 dimineața, după o noapte întreagă, puturăm schimba direcția, fără să întîlnim altceva decît ierburi cenușii, rari arbuști și cîteva rîpe pe care trebuirăm să le înconjurăm. În depărtare se profilau munții spre care ne îndreptam. Cu puțin înainte de ora l0, vremea se schimbă și în timpul popasului de prînz, ploaia duduia pe suprafețele de duraluminiu. Luarăm masa înăuntru în camion, destul de înghesuiți. Ploaia era atît de violentă, încît întuneca vizibilitatea și luai hotărîrea să rămînem pe loc pînă ce ea va înceta. Întredeschiserăm geamurile ca să pătrundă aerul curat și răcoarea și, unii culcați în cușete, alții stînd în jurul mesei, discutarăm. Eu eram pe jumătate culcat pe bancheta din față, cu Michel și cu sora lui alături de mine, stînd în pragul ușii de comunicație cu interiorul. Michel și cu mine fumam pipă, ceilalți țigări. Din fericire aveam plantații de tutun în sat, în afară de proviziile abundente și îl putusem planta altă dată fără să fi prins de veste controlorii tereștri ai Regiei!
Ploaia dură l7 ore. Cînd ne deșteptarăm din somn, ea mai dura încă, deși slăbise mult și cei ce vegheaseră ne afirmară că ea nu încetase nici un moment.
Întregul șes era acoperit de apă ca de o pelicula încet absorbită de humus. Cînd Michel porni motorul, camionul patină înainte de a porni. La sfîrșitul celei de a treia zi, după ce străbătusem 650 km, ajunserăm în apropierea munților. Coline orientate spre sud-vest și nord-est îngustau orizontul. Și între două din ele aveam să fac o descoperire de cea mai mare importantă.
Era seară. Ne oprisem la poalele unui delușor roșcat, pe care vegetația luase locul pămîntului gol, argilos. Avînd cu mine arma, mă depărtasem puțin de ceilalți. Pe cînd rătăceam, privind din timp în timp spre cer, eram năpădit de gînduri. Mă întrebam dacă legile geologiei terestre erau aplicabile și pe Tellus. Tocmai ajunsesem la concluzia afirmativă, cînd băgai de seamă că de cîtva timp eram cuprins de o senzație abia perceptibilă, nedeslușită, dar pe care o mai cunoscusem. Mă oprii pe loc. Eram în fața unei mici mlaștini, uleioase, în care vegetația era foarte săracă, abia cîteva tufe gălbejite, înconjurate de reflexe irizate. Avui o tresărire: aici mirosea a petrol!
Mă apropiai. Bășici gazoase urcau la suprafață într-un mic golfuleț. De cum apropiai chibritul ele luară imediat foc, dar aceasta nu era o dovadă, căci s-ar fi putut să fie vorba aci pur și simplu de gaze de mlaștină. Dar irizările? După toate aparențele aci se afla un zăcămînt de petrol, probabil la foarte mică adîncime. Studiai locul cu multă atenție. Stratul de argilă care forma colina era aci înlocuit printr-o rocă negricioasă, șistoasă. La l00 de metri de acolo, această rocă se sprijinea de o bară de calcar alb: toate aparențele unei falii. Această constatare mă îngrijoră. Petrolul putea să urce de-a lungul acestei despicături și, în orice caz, era posibil ca zăcămîntul să se piardă. Sau el se afla foarte aproape de suprafață, în orice caz, se găsea petrol pe Tellus și vom găsi noi desigur mijlocul de a-l exploata! însemnarăm cu grijă locul, pe itinerariul nostru, și înconjurarăm pe la sud un lanț de munți — ar trebui să spun mai bine de coline înalte, căci ele nu depășeau 800 metri înălțime. Erau lanțuri calcaroase, puțin erodate, probabil foarte tinere, într-un bloc rostogolit, descoperii cochilia unei fosile, destul de analogă unui brahiopod terestru. Toate viețuitoarele de pe Tellus nu erau deci — sau nu fuseseră — atît de complet lipsite de armătură ca hydrele. Vegetația era mereu la fel de monotonă: ierburi cenușii și ,,arbori» verzi-cenușii. În timpul popasurilor, Vandal transforma masa în laborator și microtomul nu șoma. Dar pînă atunci nu făcuse descoperiri senzaționale. Celulele plantelor erau analoage cu acelea ale vegetalelor terestre cu toate că erau adesea polinucleare. Aceste plante nu aveau inflorescență, ci grăunțe asemănătoare acelora ale pteridospermelor din era primară pe Pămînt.
De îndată ce înconjurarăm colinele, văzurăm în depărtare un puternic lanț de munți, încununați de vîrfuri înzăpezite. Cel mai înalt dintre ei era îndeosebi de frumos. El izbea privirea prin altitudinea lui enormă. Se înălța negru ca noaptea, cu un acoperămînt de zăpadă ca o pălărie pe vîrf, conic, regulat, ridicîndu-se drept din cîmpie. Era probabil vulcanic. Noi îl botezarăm cu numele de «Muntele întunecat».
Merserăm drept spre el. Michel făcu cîteva măsurători și printr-un calcul simplu, deduse înălțimea lui. El fluieră :
— l2 km și 700, cu aproximație!
— l2 km! Dar atunci e mai înalt decît Everestul din…
— Cu peste 3000 de metri mai înalt, da!
— Cum se face că îi putem distinge atît de bine vîrful? Ar trebui să fie deasupra norilor.
— Pentru că nu sînt nori. Norii par a fi destul de rari pe Tellus!
— Dar cînd plouă! Amintește-ți ploaia de alaltăieri!
— Și totuși, probabil că plouă cu mult mai des decît crezi tu. Această vegetație nu trăiește fară apă!
Înainte de a ajunge la poalele vîrfului, ne lovirăm de un obstacol serios. Solul cobora și în fundul unei văi largi zărirăm un rîu. El era mărginit de o vegetație dințată, care ni se dovedi a fi mai apropiată de arborii tereștri decît tot ce cunoscusem noi pînă aci. Ele aveau chiar și inflorescențe pe care Vandal la apropie de conurile unora dintre gimnosperme.
Cum să trecem rîul? Nu era prea lat — cam 200 de metri — dar repede și adînc. Apele lui erau negre, în amintirea ținutului meu natal, îl botezai «Dordogne». Părea puțin probabil ca undele lui atît de repezi să convină hydrelor, totuși noi luarăm precauțiuni. Urcarăm în susul apei, sperînd să găsim un punct de trecere mai accesibil. Într-adevăr, spre seară îi găsirăm punctul de izvorîre. Rîul părea că țîșnește gata format dintr-o faleză calcaroază. Nu ne-a fost ușor să trecem cu camionul prin acest loc stîncos care forma aci ca un pod: era plin de vegetație și pietroaie stîncoase, și tăiat de rîpe. Revenind în josul rîului, de-a lungul celuilalt mal, merserăm spre Muntele-întunecat. Printr-o iluzie optică, ni se păruse că el face parte din lanțul de munți, în realitate el se înălța în depărtare cu mult înaintea lor, masă gigantică, acoperită de lavă neagră de bazalt și alte roci. Aceasta îmi păru a fi dovada unei schimbări recente a originei profunde a magmei răspîndite de acest vulcan, căci aceste lave fluide nu dau un relief abrupt. Mari revărsări de topitură de felspat potasic de origină vulcanică îi brăzdau baza. Și aproape de una dintre ele făcui o descoperire uimitoare: într-o grămadă de sfărîmături găsii o lamă ascuțită, tăiată în formă de frunză de laur, absolut analogă cu acelea pe care strămoșii noștri le făcuseră pe Pămînt, în cursul epocii solutreene!
IV
SWISS-II
Luai deoparte pe Vandal, pe Michel și pe Breffort și le arătai descoperirea mea.
— Ești sigur, întrebă Michel, că nu este cumva un joc al naturii?
— Absolut sigur. Privește forma generală, retușările. Este exact corespondentul unei lame solutreene.
— Sau al unor piese din feldspat potasic de origine vulcanică, provenind din America și pe care le-ai fi putut vedea la Muzeul Omului, dacă l-ai fi vizitat, adăugă Breffort.
— Deci, reluă Michel, trebuie să admitem, că sînt oameni pe Tellus.
— Nu-i absolut sigur, zise Vandal. Înteligența poate înflori în forme diferite de a noastră. Pînă acum, fauna telluriană nu are nimic terestru.
— Bineînțeles, faptul că vărul meu și tovarășii lui au găsit umanoizi pe Marte, nu este un motiv că din aceștia să se afle și aici!
— Nu s-ar putea oare, reluă Michel, ca aci să fie vorba de foști locuitori ai Pămîntului, ca și noi, dar care, neavînd la dispoziția lor aceleași mijloace ca și noi, să se fi reîntors la epoca de piatra?
— Nu cred. Nu am cunoscut pe Pămînt decît cîțiva oameni care să știe tăia piatra în maniera preistorică. Și, crede-mă, fabricarea unei atari piese presupune o îndemînare care nu se dobîndește decît după un antrenament de foarte mulți ani. În orce caz, să fim atenți și să-i punem la curent și pe ceilalți!
Astfel și făcurăm. Pusei să fie verificate atît farurile cît și singurul nostru proiector fixat în cupola mobilă. Pentru a face față oricărei eventualități, garda de noapte fu dublată, și eu intrai în primul schimb, împreună cu Michel. El se urcă în turelă, iar eu luai loc pe bancheta din față și trecui țeava unei puști-mitralieră printr-un crenel, cu încărcătorul gata pregătit, apoi așteptai. După un moment, chemai pe Michel la telefon.
— Este mai bine să ne vorbim din timp în timp, asta ne va împiedica de a ațipi. Dacă vrei să-ți fumezi pipa, vezi, fii atent ca să nu se zărească de afară flacăra brichetei.
— Am înțeles. Dacă observ ceva te anunț imediat și…
Afară, foarte aproape, răsună un țipăt straniu și puternic. Părea un răget, o gîlgîială și se termina cu un fluierat oribil, care îți zgîria nervii. Simții că înțepenesc. Saurienii uriași din epoca secundară trebuie să fi avut asemenea glas. Ne aflam oare într-o regiune populată cu tyranosauri? În microfon, Michel îmi suflă:
— Ai auzit?
— Desigur!
— Ce dracu mai poate fi și asta? Să trag?
— Nu, pe viața ta! Taci!
Țipătul straniu se înălță din nou, și mai aproape încă. În dosul unui boschet de arbori văzui, la palida lumină a astrului Selene, mișcîndu-se ceva enorm. Cu răsuflarea tăiată introdusei un încărcător în pușca mitralieră. Trosnitura produsă mi se păru asurzitoare în liniștea totală din jur. Cu o ușoară scîrțîitură, turela se învîrti. Desigur că Michel văzuse și el dihania și se pregătea să tragă, în liniștea ce se așternu, auzii sforăiturile lui Vandal. Cît trebuiau să fie de obosiți cu toții, de nu i-au deșteptat cele două răgete! Pe cînd mă întrebam dacă nu ar fi trebuit să sun alarma pentru luptă, forma se mișcă și ieși din dosul arborilor. În lumina slabă, întrezării un spate crenelat, niște labe scurte și groase, un cap cornut turtit și foarte lung. Ceva bizar în mersul ei îmi atrase atenția. Bestia avea 6 picioare! Măsura cam vreo 25 — 30 de metri în lungime și 5 — 6 metri în înălțime. Cu degetul pipăii piedica, verificînd ca arma mea să fie pregătită pentru tir, dar nu riscai să apăs degetul pe trăgaci, de teamă să nu scap vreo rafală din nervozitate.
— Atenție. Fii gata, dar nu trage, zisei eu.
— Ce mai poate fi și scîrbăciunea asta?
— Nu știu. Atenție!
Monstrul se mișcase. El venea spre noi. Capul lui avea coarne rămuroase ca acelea ale elanului, lucind în lumina lunii. Mergînd încet, jumătate alunecînd, jumătate tîrîndu-se, el trecu în umbra pilcului de arbori și apoi îl pierdui din vedere. Fuseseră niște clipe groaznice. Cînd monstrul reapăru, era și mai departe și se topi încetul cu încetul în noapte. Un «uf» îmi ajunse la ureche prin telefon. Eu răspunsei la fel.
— Execută un tur de orizont, zisei eu.
După scîrțîitul pedalelor, înțelesei că Michel executa ceea ce îi cerusem. Deodată un «ah» înăbușit' ajunse pînă la mine.
— Vino încoace!
Mă urcai pe scară, strecurîndu-mă lîngă Michel, de cealaltă parte a mitralierei.
— Drept în fața ta, colo, departe.
La căderea nopții, în acea direcție noi văzusem o faleză. Pe acea faleză, acum, scînteiau puncte luminoase, uneori mascate de ceva.
— Focuri! în grote! Să știi că acolo trăiesc cioplitorii de obsidiană (feldspat potasic, de natură vulcanică) !
Ramaserăm acolo, ca hipnotizați, privind din timp în timp de jur împrejur. Cînd după cîteva ore, soarele roșu răsări, noi ne mai aflam încă acolo.
— De ce nu ne-ați deșteptat? se văicărea Vandal. Cînd te gîndești că tocmai eu n-am văzut acel animal!
— Nu e frumos din partea voastră, adăugă și Martine.
— M-am gîndit să o fac, zisei eu. Dar atîta timp cît animalul era aci n-am vrut să risc zăpăceala unei deșteptări bruște, să vă văd sărind în sus speriați, și după aceea, ei bine, dihania plecase. Acum, Michel și cu mine vom dormi puțin. Vandal și Breffort, preluați voi schimbul. Înutil să vă recomand ca să fiți cu ochii în patru. Să trageți numai în caz de necesitate absolută. Tu, Charles, zisei eu lui Breffort, ia cea de a doua pușcă-mitralieră și urcă-te în turelă. Nu te servi de mitralieră decît dacă nu poți face altfel. Munițiile sînt relativ rare. Dar dacă este necesar, nu ezita. Este cu desăvîrșire interzis oricui să iasă afară din camion. De cum răsare Helios, deșteaptă-mă.
Nu dormirăm decît o oră! Rafale de împușcături și plecarea bruscă a camionului mă deșteptară din somn. Într-o clipită sărisem din pat și mă pomenii cu Michel pe jumătate adormit că sare și el jos, peste mine. Prin ușa de comunicare văzui pe Paul la volan, și spatele lui Vandal, aplecat peste o pușcă-mitralieră, în timp ce Martine îi dădea încărcătoarele. În spate, Beltaire, cu cea de a doua pușcă-mitralieră lîngă el, privea afară cu ochiul lipit de crenel. Turela se învîrtea în toate direcțiile și mitraliera grea trăgea rafale de cîte 4 sau 5 gloanțe.
— Michel, aprovizionează mitraliera!
Trecui în față.
— Ce s-a întîmplat? De ce sîntem în mers?
— Iarba e incendiată!
— Asupra cui trageți?
— Asupra acelora care au dat foc ierbii.
— Privește, iată-i!
Deasupra ierburilor înalte, întrezării o siluetă vag omenească, care fugea cît putea de repede.
— Călăreți?
— Nu, centauri!
Ca pentru a confirma expresia de care se servise Vandal, una din acele creaturi apăru pe o movilă pleșuvă la o sută de metri. La prima vedere, apariția evoca într-adevăr legenda: ea măsura cam doi metri înălțime, avea un corp cu patru picioare, lungi, fine. Perpendicular pe acest corp se ridica un trunchi aproape omenesc, cu două brațe lungi. Capul era chel. Pielea lui brună lucea ca o castană indiană, abia ieșită din coaja ei țepoasă. Acea ființă ținea într-o mînă un mănunchi de bețe. Apucă un băț cu mîna dreaptă, alergă spre noi și îl zvîrli cu putere.
— O suliță, spusei eu mirat.
Arma se înfipse în pămînt la o adâncime de cîțiva metri, trosni sub roți: un țipăt de spaimă veni din fundul camionului.
— Dă viteză mai mare, hai mai iute! Focul se întinde!
— Mergem cu maximum de viteză: 55 km pe oră, spusei eu. Focul e departe de aci?
— Numai la 300 de metri. Vîntul îl împinge spre noi.
Merserăm drept înainte. «Centaurii» dispăruseră.
— Cum s-au petrecut faptele? întrebai eu pe Martine.
— Tocmai vorbeau despre fiara pe care o văzuserăți voi doi astă-noapte, cînd Breffort semnală lui Vandal că în spatele nostru se aprinseseră focuri. Abia se dăduse această veste că vreo l00 din aceste ființe apărură. Ei au început să arunce în noi
cu sulițe. Unii dintre ei, au chiar și arcuri, cred. Noi le-am răspuns și am plecat. Asta e tot.
— Focul se întinde, strigă Beltaire. E la l00 de metri de noi!
Fumul întuneca peisajul în dreapta. Pale de ierburi aprinse zburau deasupra camionului, aprinzînd alte focare secundare, care trebuiau evitate.
— Încearcă să dai o viteză mai mare, Paul.
— Dar mergem cu maximum de viteză. Cu 60 pe oră. Și dacă o osie se rupe…
— Ei bine, vom fi arși de vii. Dar osiile vor ține.
— La stînga, Paul, la stînga, strigă Breffort. Pe pămîntul gol!
Schoeffer vira, și după cîteva minute, mergeam pe o vastă întindere stearpă, goală, din argilă roșiatică. Munții erau aproape, și Helios răsărea. Privii la ceas; între momentul cînd mă culcasem și clipa de față, se scursese abia o oră și jumătate.
Situația noastră era acum mai bună. Ne aflam pe o suprafață goală, avînd o circumferință de mai mulți kilometri, probabil. Cu armamentul nostru intact, eram de temut. Apărați de blindajul camionului nostru, nu ne temeam pentru noi de săgeți, nici
de sulițe, ci doar pentru cauciucuri. Puțin cîte puțin focul încercui insula noastră salvatoare, ne depăși în partea stîngă. În fața focului alergau un val întreg de animale bizare. Vandal scoborî pe pămînt și captură cîteva. Foarte variate ca formă și ca mărime de la cele cît un chițcan pînă la cele cît un dulău — ele prezentau toate o caracteristică comună, prezența a șase labe. Numărul ochilor lor varia între trei și șase.
În dreapta noastră, focul, întîlnind poate o vegetație mai umedă, se opri. În stîngă ne întrecuse cu mult… El atinse un pîlc de arbori, care trosniră și se aprinseră cu atîta violență de parcă ar fi fost stropiți cu benzină. Un urlet înspăimîntător se auzi. O (formă enormă țîșni dintre copacii în flăcări și veni, legănîndu-se, drept spre noi, în goana mare. Era animalul de astă-noapte, sau fratele lui din aceeași rasă, care trebuie să-și fi avut vizuina în stufăriș. La 500 de metri de noi el se opri, pe pămîntul gol.
Privindu-l de departe, putui să-l examinez în amănunțime. Forma sa generală — în afară de cele șase labe — era aceea a unui dinosaur. Spinarea crenelată se prelungea printr-o coadă lungă, zbîrlită, cu țepi.
Pielea sa de un verde strălucitor era solzoasă, capul, lung de vreo trei-patru metri, înarmat cu numeroase coarne, dintre care două erau ramificate, poseda trei ochi, doi laterali și unul frontal. Pe cînd se întorcea să-și lingă o rană, îi văzui dinții enormi ascuțiți, o limbă lungă roșietică în botul violaceu.
Apoi apărură zece «centauri» înarmați cu arcuri. Ei începură să ciuruie monstrul cu săgeți. Bestia se năpusti asupra lor. Cu o minunată suplețe, ei o evitară, mișcările lor erau vii și grațioase și viteza cu care fugeau întrecea pe aceea a unui cal în galop. Ea le era de altfel necesară, monstrul desfășurînd o agilitate remarcabilă pentru greutatea lui. Priveam cu toții, zguduiți puternic de această vînătoare epică, ezitînd să intervenim. Ar fi fost și greu să tragem fără să lovim, pe vînători, care se învîrteau în jurul prăzii. Tocmai voiam să dau ordin să pornim la drum, cînd drama se desfășură sub ochii noștri. Unul din «centauri» alunecă. Botul enorm îl apucă și-l sfărîmă.
— Înainte! Fiți gata să trageți!
Ne năpustirăm cu viteză moderată pentru a putea manevra mai bine. Oricît de bizar ar putea părea; aceasta, nu cred că «centaurii» să fi observat prezența noastră înainte ca noi să fi ajuns la. mai puțin de l00 de metri de ei. Ei ne zăriră atunci și abandonară imediat atacul împotriva monstrului, regrupîndu-se cîte trei! Pe măsura ce noi înaintam ei se retrăgeau, lăsîndu-ne față în față cu fiara. Trebuia să evităm cu orice preț să fim izbiți de fiară, căci izbitura ei ne-ar fi sfărîmat.
— Foc, strigai eu.
Monstrul se năpustea asupra noastră. Cu toate ca era ciuruit de gloanțe și de obuze perforante, nu se opri. Schoeffer vira brusc cu o violentă răsucire a volanului spre stingă. Mi se păru că animalul alunecă în dreapta, o lovitură de coadă ne turti blindajul. Imediat, întoarsă spre fiară, mitraliera continuă să tragă. Bestia vru să revină asupra noastră, se clătină, apoi deodată se prăbuși nemișcată, moartă. De la distanță «centaurii» priveau cu atenție toate acestea.
Monstrul nu mai mișca. Cu mitralierele în miini coborî împreună cu Michel și Vandal. Martine vru să vină și ea dar îi interzisei aceasta. Și bine făcui! Căci abia puserăm piciorul pe pămînt că «centaurii» ne și atacară, scoțînd țipete șuierătoare de «SSWI ! SSWI !» O pușcă-mitralieră bubui, apoi se opri, blocată poate. Mitraliera trase și ea de două ori. Deja, asediatorii veneau asupra noastră. Rafalele noastre fură mai eficace. Trei «centauri» uciși se rostogoliră la pămînt; alți doi, răniți, fugiră. O ploaie de săgeți se abătu asupra noastră fără să ne atingă. Apoi avu loc lupta corp la corp. După ce descărcarăm puștile-mitraliere în ei, traserăm cu revolverele. Abia luasem în mînă revolverul, că mă simții apucat pe la spate și dus. Eram cuprins de brațe puternice și finut lipit de un trunchi uleios care răspîndea un miros acru de grăsime rîncedă. Aveam brațele lipite de corp, ținînd încă revolverul în mîna stingă. Auzii împușcături, dar nu mă putui răsuci. Părnîntul gol răsuna sub picioarele răpitorului meu. Imi dădui seama că dacă nu mă eliberam repede din strînsoare, eram pierdut. Vreo treizeci de «centauri» îi soseau în ajutor. Cu o sforțare violentă, putui să mă desfac din strînsoarea dușmanului meu, să mă răsucesc și să-mi degajez brațul drept. Trecui revolverul în mîna dreaptă și trăsei cinci gloanțe în capul celui ce mă ducea cu el. Mă rostogolii la pămînt pe jumătate amețit. Cînd mă ridicai, ceilalți ajunseseră la 300 de metri de mine, și camionul sosea cu toată viteza, dar cu armele amuțite, începui să alerg spre camion fără prea mare speranță de a putea scăpa de urmăritori. Eram inundat de un lichid portocaliu și lipicios, sîngele «centaurului». Auzeam din ce în ce mai aproape galopul urmăritorilor mei. Respirația mi se tăia, un junghi în coastă îmi sfîșia pieptul. Prin deschizătura turelei văzui pe Michel care îmi făcea semne desperate cu brațele.
«Prea tîrziu», gîndii eu. De ce nu trag ei oare? Deodată înțelesei: nu puteau trage fără să riște să mă rănească. Brusc mă culcai la pămînt, mă întorsei în direcția inamicului. Mai aveam încă trei gloanțe în armă. Abia atinsesem pămîntul că primele obuze șuierară trecînd pe deasupra mea, și dădură peste cap vreo zece inamici. Ceilalți se îngroziră, se opriră. Doi continuări totuși să vină asupra mea; îi împușcai de la zece metri.
Camionul se opri, cu un scîrțîit de frîne, aproape de mine, cu ușa deschisă. Sării înăuntru. Un potop de săgeți trosniră, izbindu-se de ușe și zgîriind plexiglasul de la geamuri. Unul din aceste proiectile trecu printr-un crenel și se înfipse vîjîind în spătarul banchetei. Traserăm din nou și cei cîțiva supraviețuitori fugiră. Eram stăpîni pe cîmpul de luptă. Michel coborî din turelă.
— Ei bine, prietene, ai scăpat ca prin urechile acului! De ce naiba nu te-ai culcat la pămînt mai devreme?
— Crezi că mi-a venit în minte?! Nu avem pagube?
— Vandal a fost rănit la braț de o săgeată în timpul luptei. Nu va păți nimic… dacă ea nu este otrăvită. Breffort a examinat vîrful săgeții, și ne asigură că nu e otrăvită.
— Ce ființe infernale!
— Încotro mergem acum?
— Să ne întoarcem să-l vedem pe Goliatul pe care l-am doborît.
Michel, Vandal și cu mine coborîrăm pentru a doua oară să examinăm monstrul, cît și cadavrele «centaurilor» rămase pe primul cîmp de luptă. După Vandal, platoșa Goliatului, cum numirăm noi pe monstru, era dintr-o materie apropiată de chitina insectelor terestre, dar destul de diferită de ea. În orice caz, ea era dură și noi stricarăm dinții de la ferăstrăul nostru pentru metale, pînă să reușim să desfacem unul din coarnele ramificate, pecare Vandal voia să-l ia cu el. Fotografiarăm animalul, cît și pe centaurii morți. Mai aveam cîteva filme încă pentru Leika mea, și le foloseam cu multă zgîrcenie.
«Centaurii» sau, după cum îi numirăm noi, după țipătul lor — și tot astfel se numesc ei înșiși între ei — «Swiss-ii» erau niște creaturi stranii. Aveau corpul aproape cilindric, 4 picioare fine cu copite tari și mici, o coadă scurtă cornoasă. Acest corp se îndoaie brusc în partea din față pentru a forma un tors (trunchi) aproape uman, cu două brațe lungi terminate cu mîini avînd fiecare cîte 6 degete egale, dintre care 2 opozabile. Capul sferic, chel, lipsit de urechi exterioare, ele fiind înlocuite cu o membrană întinsă pe deasupra unei cavități, are trei ochi de un cenușiu palid, dintre care cel mai mare este situat în mijlocul frunții. Gura este larg despicată și are dinții ascuțiți ca la reptile. Nasul, lung, moale, legănîndu-se ca o trompă, atîrnă în fața gurii. Vandal a disecat sumar pe unul dintre ei. Creierul este complicat și voluminos, protejat de o capsulă chitinoidă. Osatura este mineralizată, dar suplă. Deși foarte îndepărtați de noi, ei ne erau incomensurabil mai aproape decît hydrele. Unele cadavre erau calde încă. Trunchiul nu închidea decît doi plărnîni mari, analogi cu ai noștri, dar mai simpli, inima cu 4 cavități, stomacul și celelalte viscere fiind închise în partea orizontală a corpului. Sîngele, gros, era de culoare portocalie.
— Acestea sînt niște ființe pe care sîntem obligați să le numim umane, zise în sfîrșit Vandal. Ele cunosc focul, cioplesc piatra, și fabrică arcuri. Pe scurt, ei sînt inteligenți. Ce păcat că am intrat în felul acesta în relații cu ei!
Pornirăm din nou la drum, nu fără a fi notat că în afară de armele lor — un arc și sulițe cu vîrf de obsidiană cu meșteșug ascuțite — Swiss-ii purtau, în jurul părții verticale a corpului lor, un fel de brîu din fibre vegetale, măiestrit împletite, de care atîrnau saci mici din același material, plini de obiecte de feldspat potasic, ce aminteau în mod ciudat uneltele din Paleoliticul nostru superior uman. Pentru înnoptat aleserăm o porțiune de cîmpie cu desăvîrșire lipsită de ierburi și arbori. Aceste stranii spații dezgolite erau destul de dese și mă convinsei că se datorau naturii solului, un fel de latirită perfect sterilă. Oricărei cauze s-ar datora, ea servea scopurilor noastre. Oprirăm camionul în susul unei pante lungi, spre a fi la adăpost de o posibilă slăbire a demarorului. Toate aceste precauții se dovediră inutile. Noaptea trecu fără alarmă, abia tulburată de răgetul îndepărtat al unui Goliat. Dimineața totuși Michel mă deșteptă, și avea o înfățișare ce dezvăluia preocuparea.
— Privește! îmi zise el, arătîndu-mi barometrul.
Acesta, în loc de cei 9l de centimetri de mercur cu care eram obișnuiți, abia atingea 76.
— Am impresia că vom avea o vreme ciudată în curînd !
— Ești sigur că nu se datorește altitudinii?
— Aseară marca 90.
Apoi, chemîndu-mă la geamul din stînga:
— Privește munții.
«Munții Necunoscuți», către care mergeam, dispăruseră în ceață. Înspre apus pluteau nori negri cenușii.
— Nu putem rămîne aci, hotărîi eu. înainte. Tre buie să găsim un adăpost natural.
Paul luă volanul. Așezîndu-se, privi orizontul și lăsă să-i scape un fluierat de uimire.
— Primejdie, asta e, la dracu! N-am mai văzut așa ceva de la taifunul din sudul Atlanticului!
Tot apusul devenise de un cenușiu de plumb, sinistru. Contrastul era uimitor, între răsărit, unde soarele ce răsărea strălucea cu toate focurile lui, și această oribilă culoare care acoperea cu repeziciune cerul.
— Ia-o spre stînga, spusei eu. Cu cît vom fi mai sus, pe înălțimi, cu atît mai puțin ne vom teme de inundație.
Gonirăm înspre sud-vest, peste cîmpia pustie. Norii ajunseseră acum aproape la zenit. Deodată, mari și zgomotoase, căzură primele picături de ploaie. În timp ce sus pe munte vîntul fugărea norii, pe cîmpie el era inexistent. O căldură înăbușitoare stagna aci. Lăsînd pe Michel alături de șofer, eu mă urcai, urmat de,, Martine, în turelă, de unde speram să descopăr vreun adăpost. Pentru a ne apropia mai repede de munți, tăiarăm de-a curmezișul în-tîi spre sud apoi spre sud-est. Terenul urca domol. Ploaia continua, cu picături mari la intervale. Cu bubuituri surde, furtuna creștea la apus. Ne apropiam de o faleză unde, în lumina din ce în ce mai lividă, ni se păru că sînt săpate mai multe adăposturi. Mai aveam pînă la ea doi lungi kilometri. Și deodată, izbucni furtuna. Vîntul ne izbi camionul, care se clătină. Auzii pe Paul înjurînd și simții cum întorcea brusc volanul ca să ne readucă pe drumul cel bun. Ploaia se năpusti cu puternice suliți lungi, măturate de vînt. Faleza ni se părea mai depărtată sau mai apropiată, după cum vîntul dădea la o parte sau lăsa să cadă perdeau de ploaie. Cu un zgomot asurzitor bubui tunetul. Noaptea era aproape totală, brăzdată doar de fulgere mari de un violet orbitor. Trebuii să basculez mitraliera în interior și să închid deschizătura, în curînd ne fu imposibil să vorbim fără să țipăm, atît de asurzitor și de neîntrerupt bubuia tunetul.
Camionul înainta cu mare greutate. Solul lichefiat nu mai oferea sprijin cauciucurilor, care patinau. Vîntul nu bătea continuu, dar sufla în rafale bruste, îngreunînd mult conducerea mașinii. Nu puturăm depăși, fără primejdie, viteza de l0 kilometri pe oră. Fulgerele păreau că palpită minute întregi; apoi o bună bucată de timp fu ca o fantasmagorie de fulgere și întuneric din care răsărea și dispărea alături de mine fața palidă și înfricoșată a Martinei. Cînd mă aplecam și priveam în jos sub picioarele mele, vedeam interiorul camionului. La masă, Breffort scria jurnalul de bord și Vandal își punea în ordine notițele. Nu-l putui descoperi pe Beltaire. Pînă la urmă îi zării piciorul atîrnînd afară din cușetă. Iar cînd ridicam capul, în contrast cu calmul din interior, universul îmi părea și mai dezlănțuit. Vîntul și ploaia se înverșunau. Fulgerele îmi arătau acoperișul și capota șiroind de apă de parcă ar fi ieșit din mare. Antena vibra, întinsă gata să se rupă. În intervalul dintre tunete auzeam șuieratul ei ascuțit.
— Ei bine, strigai eu, asta zic și eu că e furtună, nu glumă.
— E măreț, răspunse Martina.
Era într-adevăr un spectacol măreț cu toate că era înspăimîntător. Mai fusesem eu surprins de atîtea furtuni în munte, pe Pămînt, dar nu mai văzusem niciodată ceva care să se asemene cu aceasta, în violență și frumusețe. Pe cînd trăsnetul căzuse la numai două sute de metri de noi, strigai lui Michel:
— Ce face barometrul?
— Coboară într-una!
— Sosim. Văd adăposturi. Aprindeți farurile!
Faleza era aproape de tot. Merserăm de-a lungul ei două, trei minute pînă să găsim o ridicătură pe un teren suficient de neted, adăpostire naturală pentru camion. Temîndu-ne de o întîlnire cu Swiss-ii sau cu vreun Goliat — pusei din nou mitraliera în baterie, gata de atac și un val de aer rece și umed pătrunse înăuntru o dată cu zgomotul ploii. Adăpostul era gol și în curînd camionul fu la loc uscat, protejat de un acoperămînt de stîncă gros de mai mult de treizeci de metri. Îl așezarăm cu fața spre exterior, apoi coborîrăm. Beltaire al cărui rînd era, stătea de pază lîngă mitralieră.
Adăpostul măsura cam vreo cincizeci de metri în lungime, douăzeci de metri în înălțime și douăzeci și cinci de metri în adîncime. Dacă pe alocuri apa se strecura de-a lungul boltei, curgînd șiroaie, în alte părți vinele stîncii îndeplineau rolul de streașină și solul era uscat. Într-un colț, cenușă și unelte din feldspat potasic, resturi de oase, ne dovedeau că Swiss-ii locuiseră aci, nu de mult. Trebuia deci să veghem. Găsirăm, de asemenea, ascunse cu grijă într-o adîncitură, blocuri de feldspat potasic și rezerve de lemn uscat.
Era poale o imprudență din partea noastră, dar aprinserăm un foc în spatele camionului. Luarăm masa de prînz lîngă foc și cutiile de conserve golite măriră grămada de rămășițe pe care le părăsiseră aci Swiss-ii.
— Mă întreb ce figură vor face prietenii noștri «centaurii», zisei eu, cînd vor găsi aceste tinichele caraghioase.
— Mai ales dacă vor privi etichetele, adăugă Michel.
O cutie de cirnați avea pe etichetă în policromie portretul «mătușei Irma», sub înfățișarea unei planturoase bucătărese.
— Iși vor face o părere jalnică despre arta noastră, interveni Martine.
Toate aceste replici fură țipate pentru a domina zgomotul de cataractă al apelor.
Michel, luînd locul lui Beltaire lîngă mitralieră, eu îl mobilizai pe acesta din urmă, punîndu-l să sape, împreună cu Breffort și cu mine, o mică tranșee pentru cercetări, în solul adăpostului. Voiam să știu dacă fusese locuit la diverse epoci. Munca noastră fu recompensată prin descoperirea, în pămîntul nisipos, a două straturi de cenușe și de resturi, groase fiecare de douăzeci de centimetri. Amîndouă straturile ne dădură la iveală aceeași industrie, diferită de aceea a Sunss-ilor actuali, după cît ne puteam da noi seama. Ea era mai grosolană, neconținînd vîrfuri în formă de «frunze de lauri», ci numai vîrfuri cioplite pe o singură față. Desgroparăm și un schelet de Swiss, bine conservat, dar nu ne-am putut da seama dacă fusese înmormîntat aci, sau omorît de o surpare. Mai descoperirăm de asemenea multe oseminte diferite, dintre care unele s-ar fi putut să fi aparținut unor Goliați.
Trei din aceste animale, de talie relativ mică — ei nu depășeau zece metri în lungime — veniră chiar să ne viziteze spre sfîrșitul după-amiezii. Nepoliticoși, refuzarăm să-i primim și-i trimiserăm în ploaie. Deoarece insistau, trăserăm și omorîrăm unul dintre ei. Ceilalți doi o luară la fugă.
Ploaia mai dură încă două zile întregi, cu scurte întreruperi. Ne trecurăm acest timp cu săpăturile, neavînd ce face altceva. Săpai mai adînc tranșeea mea. În locul nisipului din straturile superioare, găsii pături de dărâmături calcaros-angulare, formate sub un climat diferit, desigur cu mult mai rece. Tellus trebuie să fi cunoscut, ca și Pămîntul, perioade glaciare și îmi promisei să caut în munți vechile morene. Un lot de pietre cioplite și de oseminte luară loc în camion, nucleul unui viitor muzeu.
În dimineața celei de a treia zile, soarele răsări pe un cer limpede, curat. Trebuirăm totuși să mai așteptăm, în unele locuri adînciturile erau pline de apă, iar în altele, pămîntul muiat era transformat în noroi pînă la cincisprezece sau douăzeci de centimetri adîncime. Din fericire se porni un vînt puternic, ceea ce grăbi evaporarea. Profitarăm de acest repaus forțat, pentru a lua contact prin radio cu Consiliul. Făcurăm legătura prin fonie. Unchiul meu fu cel care ne răspunse, îi spusei despre descoperirea existenței Sunss-ilor și despre indiciile că se află petrol pe Tellus. În schimb el ne informă că, de cîteva zile, hydrele zburau regulat pe deasupra teritoriului, fără să atace însă. Cu ajutorul rachetelor, ei doborîseră vreo cincizeci. Înștiințai atunci Consiliul că noi aveam să mergem mai departe, spre sud-vest și apoi ne vom înapoia. Camionul era în bună stare, ne mai rămăsese mai mult de jumătate din carburanți, munițiile și hrana erau încă abundente. Făcusem pînă atunci l070 de kilometri.
De îndată ce pămîntul fu îndeajuns de uscat, plecarăm. După puțin timp, întâlnirăm un alt rîu, pe care îl numii «Vezere». Mai puțin important decît Dordogne, el se strimta uneori pînă la cincizeci de metri. Problema de a-l traversa era grea, căci apele lui umflate de recenta furtună curgeau repezi și adînci. Aveara să-l trecem totuși, dar în condiții care-mi dădură fiori.
Urcînd de-a lungul cursului său, ajunserăm în dreptul unei cascade. Vezere cădea aci de la mai mult de treizeci de metri înălțime. Cercetarea împrejurimilor mă făcu să mă gândesc la o falie care înseamnă în topografie în afară de cascadă și o faleză. Avurăm norocul să găsim la cîțiva kilometri o pantă practicabilă pentru vehiculul nostru și revenirăm perpendicular pe rîu exact în sus de cascadă. Ne întrebarăm cum să facem ca să trecem. Atunci o idee îndrăzneață și înfricoșătoare îi veni în minte lui Michel. Arătîndu-mi o stîncă lată și netedă care ieșea din apă la vreo zece metri de țărm, apoi altele distanțate de la 5 la 6 metri pînă la celălalt mal:
— Iată pilonii podului. Nu ne mai rămîne decît să facem podișca.
Îl privii cu gura căscată.
— Si cu ce?
— Se găsesc pe aici arbori de zece, douăzeci de metri înălțime. Avem topoare destule, cuie și frînghii. Unii arbuști sînt destul de flexibili pentru a ne servi pentru legături.
— Nu crezi că e prea riscant?
— Dar expediția noastră nu este și ea riscantă?
— Fie. Să ne sfătuim și cu ceilalți.
Breffort fu de părere că acest proiect era realizabil.
— Trebuie îndrăzneală, bineînțeles, dar am făcut noi lucruri și mai grele!
Ocrotiți de camion, patrulînd în timp ce Vandal făcea de gardă la mitralieră și Martine era la volan, noi ne transformarăm în tăietori de pădure. După ce doborîrăm trunchiurile de copaci, îi curățarăm și apoi grosolan ciopliți ei fură tîrîți de camion la vreo cincizeci de metri în sus de cascadă.
Acum greul cel mare era că trebuia dus unul din capete pe prima stîncă. Căutam mijlocul de a o face cînd văzui pe Michel că se dezbracă.
— Doar n-ai să te duci înot?
— Ba da! Leagă-mă cu o frînghie. Voi intra în apă aici și mă voi lăsa dus de ea pină la stîncă.
— Ești nebun! Ai să te îneci!
— N-avea grijă! Am fost campion universitar de l00 metri. Repede, pînă nu mă vede soră-mea. Sînt sigur de mine, dar n-are rost să-i dau emoții.
De cum fu în apă, el înotă cu putere spre mijloc, pînă ajunse cam la zece metri de mal. Apoi se lăsă dus de apă. Breffort și cu mine țineam de capătul frînghiei pe care el și-o petrecuse în jurul mijlocului. La cîțiva metri de stîncă, luptă în mod sălbatic împotriva curentului care-l tîra spre prăpastie. Reuși totuși, fără prea multă greutate, să se agate de marginea stîncii. Dintr-o sforțare se ridică sus.
— Brr! Cît e de rece! ne strigă el în zgomotul apelor. Legați trunchiul la un capăt de frînghia mea și la celălalt de frînghia pe care o să o țineți voi! Așa ! Foarte bine! Acum aruncați-l în apă! Țineți bine, nu-l lăsați să fugă la vale!
Trunchiul enorm se sprijini cu un capăt de stîncă, cealaltă extremitate, menținută de frînghia noastră, răzăluia celălalt mal. Nu fără mari sforțări îi ridicarăm capătul sus pe mal. Apoi Paul, Breffort și cu mine traversarăm pe el, rîul; Paul și cu mine încălecîndu-l și cu picioarele în apă; Breffort în picioare la cinci metri de cascadă, zicînd că el nu poate suferi să-și ude picioarele. Capătul trunchiului fu pus pe stîncă, fixat cu crampoane de oțel. Pusesem prima grindă a podului nostru. Reîncepurăm aceeași manevră și pentru a doua grindă, înainte de a se însera, trei din ele erau fixate. Noaptea întrerupse sforțările noastre. Eram obosit, Michel și Paul erau frînți, dar Breffort arăta destul de bine. Făcui prima gardă cu el, pînă la miezul nopții. A doua fu asigurată de Vandal și Beltaire, a treia de Martine singură, după răsăritul lui Sol. Dimineața reluarăm lucrul. A doua zi toate grinzile erau fixate la locul lor și noi călcarăm cu piciorul pămîntul de pe celălalt mal. Ne trebuiră patru zile pentru a pune podeaua podului. Șantierul nostru era pitoresc, vremea frumoasă și răcoroasă, lumina era plăcută, vie chiar în amurg, iar noi eram veseli. În ultima zi, la masa de prînz, destupai două sau trei sticle de vin vechi, și aceasta ne ridică optimismul la culme. Eram la desert, pe care-l luam pe iarba cenușie, afară din camion, cînd o ploaie de săgeți se abătu asupra noastră. Din fericire nimeni nu fu atins, dar unul din cauciucuri fu străpuns. Aveam o pușcă-mitralieră alături de mine, mă culcai la pămînt și începui un foc infernal în direcția din care veniseră săgețile: dinspre un grup de copaci la vreo patruzeci de metri. Avui satisfacția să văd că un mare număr dintre Swiss-ii care țîșniră de acolo erau răniți. Atacul lor încetă imediat.
Mai puțin veseli de data aceasta — căci am fi putut fi uciși cu toții — podeaua fu repede terminată și camionul, cu prudență condus de Paul, o porni pe pod. Nu, niciodată, vreun inginer care a construit cel mai mare viaduct din lume nu a fost atît de mîndru ca noi, că am putut trece pe celălalt mal… și nici atît de fericit.
Noaptea sosi fără incidente, înainte de apusul soarelui, alesei drumul pe care aveam să mergem a doua zi în direcția sud, către un munte, care, deși mai puțin înalt decît Muntele întunecat, avea totuși 3000 de metri înălțime. La miezul nopții, fiind de gardă, zării în apropiere de vîrful muntelui un punct luminos. Era oare și acesta tot un vulcan? Lumina sa stinse. Adevărul însă îmi apăru cînd lumina se aprinse din nou mai jos. Era o semnalizare cu ajutorul focurilor! Mă întorsei.
În spatele rîului Vezere, pe coline, străluceau alte focuri.
Destul de îngrijorat, împărtășii observațiile mele lui Michel, care mă înlocuia.
— Este într-adevăr plicticos! Dacă Swiss-ii fac o mobilizare generală, ne vom afla într-o situație grea, cu tot armamentul nostru superior. Ai remarcat că nu se tem de armele de foc? Iar munițiile noastre nu sînt inepuizabile…
— Eu țin totuși să mergem pînă la acest «Munte-Semnal». Numai pe munte — sau foarte aproape de el — vom putea găsi minereu. Vom face numai un raid rapid…
Dimineața, înainte de a porni mai departe, trebuirăm să schimbăm cauciucul găurit în ajun de săgețile Swiss-ilor a cărui spărtură se tot mărea. De cum pornirăm, pămîntul urca pe nesimțite, apoi terenul deveni văluros brăzdat, tăiat de rîuri pe care cu mare greutate le puturăm trece. Într-o mică vale văzui filoane verzui întar-o faleză. Era garnierită, un minereu de nikel destul de bun. Valea ni se dezvălui de o bogăție minieră prodigioasă, și seara aveam probe de nikel, crom, cobalt, mangan și fier, dar și, lucru neprețuit, o excelentă huilă ce se afla aproape de suprafață, în vine groase.
— Iată, aci vom așeza noi centrul nostru meta lurgic, zisei eu.
— Da, dar aci mai sînt și Swiss-ii, obiectă Paul.
— Vom face ca americanii timpurilor eroice. Pământul pare fertil. Ne vom bate, dacă va fi necesar, în timp ce vom cultiva pămîntul și vom exploata minele. Oricum, încă din cea de a doua zi a călătoriei noastre, n-am mai văzut hydre de loc. Acest fapt compensează pe celălalt.
— Fie, zise Michel. Ura pentru Cobalt-City! Dificultatea cea mare va fi transportarea întregului nostru material pînă aci.
— Vom reuși. Va trebui, mai întîi, să exploatăm petrolul, și asta nu va fi așa de ușor.
Virarăm spre nord, apoi spre apus. La șaizeci de kilornetri de acolo, descoperii un zăcămînt de bauxită.
— Hotărît lucru, regiunea aceasta este paradisul prospectorilor, zise Martine.
— Am avut noroc. Să sperăm că el va dura, răspunsei eu, gîndindu-mă stăruitor la altceva.
Încă de dimineață, mă întrebam dacă nu ne-ar fi posibil să facem o alianță cu Swiss-ii sau măcar cu unii dintre Swiss-ii.
Era foarte probabil că existau mai multe triburi, care se luptau între ele. Noi am fi putut profita de aceste rivalități. Primul lucru ce aveam de făcut era să luăm legătura cu ei, în alt chip decît cu împușcături.
— Dacă vom mai avea de luptat cu Swiss-ii, zisei eu cu glas tare, ne-ar trebui cel puțin un prizonier.
— Pentru ce? întrebă Paul.
— Ca să învățăm limba lor, sau pentru a-i învăța pe ei limba noastră. Asta ne-ar putea fi de mare folos!
— Credeți oare că pentru asta merită să ne riscăm viața? întrebă Vandal, care, evident, abia aștepta să-i studieze pe Swiss-i.
Le expusei planul meu. Întîmplarea avea să mă ajute să-mi realizez proiectele. A doua zi, furăm opriți la puțin timp după plecarea noastră de o pană de automobil. În timp ce Paul o repara, asistarăm la o scurtă bătălie între trei Swiss-ii roșii-brun, din specia pe care o cunoșteam, și vreo alți zece, mai mici, cu pielea neagră lucitoare. Cu toata eroica apărare, care costă viața a cinci atacanți, cei roșii fură învinși de ceilalți, mai numeroși, învingătorii începură atunci să-i ciopîrțească bucăți, bucăți, neștiind că noi îi vedem.
Trăsei o rafală cu mitraliera și ei fugiră, lăsînd trei morți dintre ai lor. Trecui de cealaltă parte a boschetului de vegetație, care ne ascunsese de ochii lor. Unul dintre Swiss-ii roșii, care nu murise, încercă să fugă, de cum ne văzu. Dar căzu jos repede: avea cinci săgeți în picioare.
— Scumpul meu Vandal, încearcă să-l salvezi !
— Voi face tot posibilul, deși nu le cunosc anatomia decît în chip foarte rudimentar. Cu toate acestea, zise el după ce-l examina, rănile îmi par a fi ușoare.
Swiss-ul nu mai mișca, cei trei ochi ai săi erau închiși. Dar dilatarea ritmică a pieptului său ne dovedea că trăiește. Vandal se puse pe lucru ca să-i scoată săgețile, cu ajutorul lui Breffort, care fusese student în medicină, înainte de a se specializa în antropologie.
— Nu îndrăznesc să-l anesteziez. Nu știu dacă i-ar rezista inima!
În tot timpul operației Simss-ul nu mișcă de loc. El tresărea doar. Breffort îi făcu pansamentele care se pătară cu galben. Îl transportarăm în camion. Nu era prea greu — 70 de kilograme poate — evalua Michel. Ii făcurăm un fel de divan din ierburi și cuverturi, în tot timpul transportării lui, el ținu ochii închiși. De îndată ce pana fu reparată, plecarăm din nou. La zgomotul motorului Swiss-ul se agită, speriat, și pentru întîia oară, vorbi. Silabele pe care le pronunța erau ca un clămpănit, bogate în consoane șuierate, curios ritmate. El vru să se ridice, și trebuirăm să ne unim trei ca să-l putem ține, atît de mare forță avea. Corpul lui dădea impresia în același timp de duritate și suplețe, încetul cu încetul se liniști. Plecarăm de lîngă el și, așezîndu-mă la masă, scrisei cîteva note pentru jurnalul meu personal. Fiindu-mi sete, îmi turnai un pahar cu apă. Auzii o exclamație înăbușită scoasă de Vandal, și mă întorsei. Pe jumătate ridicat în sus, Swiss-ul întindea mîna.
— Vrea să bea, zise Vandal.
Ii întinsei paharul. El îl privi un moment cu neîncredere, apoi bău. Încercai o experiență. Turnai mai departe apă și, repetai «apă».
Cu o iuțeală a minții surprinzătoare, el înțelese imediat, și repetă și el «apă».
Ii arătai un pahar gol: pahar. El repetă: «fahar». Eu băui o înghițitură și zisei: «a bea». El repetă: ,,a bea». Mă întinsei pe o cușetă, luai poziția somnului, și zisei: «a dormi». Cuvîntul îmi fu deformat în «a tormi». Arătîndu-mă pe mine însumi zisei : Eu. El imită gestul meu : Vzlik. Eram încurcat. Voia el să-mi dea o traducere a cuvîntului «eu» în limba lui, sau acesta era numele lui? Conchisei în favoarea celei de a doua ipoteze. Credea probabil ca pe mine mă cheamă Eu.
Vrînd să duc experiența mai departe, spusei atunci: «Vzlik a dormi». El răspunse: «Apă a bea». Eram cu toții uluiți. Această ființă dădea dovadă de o inteligență extraordinară. Ii turnai un pahar de apă pe care el îl bău pe nerăsuflate. Aș mai fi continuat lecția dacă Vandal nu mi-ar fi atras atenția că Swiss-ul era rănit și probabil istovit. De fapt el ne spuse fără să-l întrebăm ceva: «Vzlik a tormi» și adormi după puțin timp.
Vandal jubila.
— Înzestrați cu inteligență cum sînt, vom putea să-i învățăm multe din procedeele noastre tehnice!
— Da, zisei cu îndoială și cu îngrijorare. Și peste cincizeci de ani, ei ne vor împușca cu puștile noastre! Nu, eu nu merg atît de departe. Dar cu siguranță că ne vor fi prețioși, dacă ne putem, alia cu ei.
— La urma urmei, interveni Breffort, noi i-am salvat viața.
— După ce am ucis atîția din rasa lui, poate chiar din tribul lui.
— Dar ei ne-au atacat primii!
— Eram pe teritoriul lor. Dacă ei vor război…
Ne vom afla, mutatis mutandi, în poziția în care s-ar fi aflat Cortez dacă aztecii nu s-ar fi temut de armele lui de foc și de caii lui. În sfîrșit, să-l îngrijim bine! El este o șansă ce nu trebuie neglijată.
Trecui în față. Michel conducea, cu Martine alături de el.
— Tu ce gîndești, Martine, despre toate acestea?
— Că ei sînt primejdios de inteligenți.
— Asta este și părerea mea. Dar din alt punct de vedere, mă simt mai ușurat. Nu mai sîntem singurele ființe gînditoare pe această lume de aci.
— Mie mi-e totuna, zise Martine. Căci aceștia nu sînt oameni.
— Evident. Tu ce părere ai, Michel?
— Nu știu. Aștept. Dar iată la stinga un pîlc de arbori. Probabil încă un rîu de trecut!
— Dar văd arbori și în dreapta. Ei se întîlnesc. Aceasta ne face să presupunem că aci este o confluență.
Și, într-adevăr, ne aflam pe o limbă de pămînt între două rîuri.
Cel din stînga, nou pentru noi, fu numit Drone. Cel din dreapta era Vezere sau Dordogne? Eu înclinam pentru cea de a doua ipoteză, din cauza lățimii lui: 300 de metri cel puțin.Rîul părea adînc. Apele lui curgeau lenevoase, cenușii și întunecate. Se însera.
— Vom face popas aci. Locul ăsta este ușor de apărat.
— Poate fi considerat și ca o cursă perfectă, zise Ereffort.
— Nici o cale pentru retragere, într-adevăr, adăugă Vandal.
— O forță armată, capabilă de a ne tăia retragerea, poate fi capabilă tot atît de bine să ne și nimicească. Aici, nu vom avea decît o parte de supra
vegheat, ceea ce ne-ar permite, în caz de atac, să putem concentra focul tuturorarmelor noastre. Mîine vom cerceta ce posibilități avem pentru a trece rîul.
Această seară a rămas în amintirea mea, ca cea mai blîndă din toată durata expediției noastre, cel puțin în prima ei parte. Luarăm cina pe iarbă, înainte de apusul soarelui. Vremea era blîndă. Dacă nu am fi avut armele și silueta stranie a lui Vzlik alături de noi, ne-am fi putut crede pe Pămînt, în excursie.
Ca și pe planeta noastră natală, soarele, înainte de a apune, desfășură o feerie de aur, purpură și chihlimbar. Cîțiva nori roz pluteau rătăcind leneș pe cer, foarte sus. Mîncasem cu toții cu mare poftă, inclusiv Vzlik. Rănile lui erau pe cale de a se cicatriza. El părea că apreciază îndeosebi pesmeții de mare și carnea de vită. Dar, dorind să guste din vin, îl scuipă repede cu mare scîrbă.
— Ei nu par să aibă pentru alcool gustul pe care-l aveau sălbaticii noștri, remarcă Vandal.
Soarele apuse. Cele trei lune reunite pe cer, dădeau destulă lumină pentru ca să putem citi. Apucînd o pînză de cort făcută sul, îmi aranjai din ea o pernă și mă întinsei, cu spatele pe pămînt, cu ochii pierduți în constelațiile care acum ne deveniseră cunoscute. Cerul acesta era cu mult mai bogat în stele decît acela al Pămîntului. Cu pipa aprinsă, mă lăsam dus de gînduri, ascultînd cu o ureche distrată lecția de franceză pe care Vandal și Breffort o predau Swiss-ului. Martine se lungi și ea alături de mine în stînga, iar Michel în dreapta, Beltaire și Schoeffer, descoperind că au aceeași pasiune pentru șah, jucau pe un carton desenat cu creionul, cu figuri pe care și le sculptaseră ei singuri. Pe jumătate ațipit, apropiai capul Martinei de brațul meu. Auzeam vag vocea șuierată a Swiss-ului repetînd cuvintele, cît și replicile, la intervale, ale jucătorilor de șah și, pe legea mea, sforăiturile lui Michel.
Un răget uriaș bubui. Mă ridicai. La cinci sute de metri de noi, o cireada numeroasă de animale veneau să se adape. Fără să fie atît de mari ca Goliații, ele aveau pînă la opt metri în lungime și patru în înălțime. Botul lor foarte alungit și clătinător, curbura spatelui lor, coada scurtă, labele masive, cu toate că necorespunzătoare cu numărul lor, ne sugerau la fel ca și răgetul lor, elefanții. Ei se aliniară pe mal și, îndoind labele dinainte, băură apă. Vandal, arătîndu-i cu degetul, făcu spre Swiss o mină întrebătoare.
— «Assek», zise acesta din urmă. Apoi, deschizînd gura făcu gestul de a mesteca.
— Presupun că el vrea să ne spună că sînt bune de mîncat, zise biologul.
Noi le privirăm cum se adăpau. Priveliștea sub razele celor trei lune era splendidă. Gîndeam că destinul îmi oferise, tocmai ceea ce visasem adesea în calmul laboratorului, viziunea marilor energii primitive. Martine, emoționată, privea și ea. O auzii murmurînd: «un pămînt virgin…»
Animalele plecară. Minute întregi se scurseră.
— Dar asta ce o mai fi? întrebă brusc Beltaire, lăsînd șahul, el, pe care spectacolul animalelor ce se adăpau nu-l putuse face să-î părăsească.
Mă întorsei spre punctul indicat de el. O siluetă bizară se mișca pe o ridicatură de pămînt, conturat de lună. Felul mersului ei, puternic, încordat, felin, ne indica o fiară sălbatică. Mai degrabă mică — l,50 m înălțime, totuși făcea impresia de a avea o forță extraordinară. I-o arătai Stmss-ului. El fu imediat apucat de o agitație febrilă și începu să ne vorbească cu volubilitate. Văzînd că nu-l înțelegeam, el făcu gestul de a întinde arcul, și arătă armele noastre zicînd de nenumărate ori: «Bisir! Bisir!» Din mimica lui trăsei concluzia că animalul era foarte primejdios. Fără prea multă grabă — fiara era departe, la două sute de metri de noi — pusei un încărcător la pușca-mitralieră. Ceea ce se întîmplă atunci fu de o repeziciune de neînchipuit. Animalul sări, sau mai degrabă păru că-și ia zborul. La prima săritură, făcuse mai bine de treizeci și cinci de metri. Și se năpustea din nou, îndreptîndu-se direct asupra noastră. Martine scoase un țipăt. Ceilalți se ridicară în mare grabă. Trăsei o rafală la noroc, și nu o putui atinge. Fiara se pregătea pentru cea de a treia săritură a ei. Lîngă mine, o altă pușca-mitralieră trosni, descărcată de cine ? Trăsei din nou fără succes, golind tot încărcătorul. Michel, lungit alături de mine, mi-l înlocui imediat.
— În camion. Repede! strigai eu, trăgînd totuși mereu.
Întrezării pe Beltaire și pe Vandal ducînd pe Swiss.
— E rîndul tău, Michel.
Trasă din camion, o rafală razantă de obuze de 20 mm trecu pe deasupra noastră, în direcția monstrului. Probabil că fusese atins, căci se opri. Numai eu mai rămăsesem pe cîmp. Sării în camion, trîntii ușa după mine. Michel îmi luă pușca-mitralieră din mîini, îi trecu țeava prin crenel și trase. Cartușele goale sunau pe dușumea. Privii înăuntru. Toți erau acolo, în afară de Martine.
— Martine!
— Aici, îmi răspunse ea, între două rafale de mitralieră.
Michel se dădu înapoi, cu repeziciune, urlînd :
— Țineți-vă bine cu mîinile de orice!
O zguduitură teribilă scutură camionul. Arcadele de oțel trosniră, bombîndu-se spre interior. Fui aruncat peste Vandal și primii peste mine greutatea celor 83 de kilograme ale lui Michel. Dușumeaua se clătină și am crezut că adăpostul nostru se va răsturna. Mitraliera tăcuse, lumina electrică se stinsese. Cu mare greutate, Michel reuși să se ridice și aprinse lampa de buzunar.
— Martine! strigă el.
— Sînt aici. S-a sfîrșit. Înaintează puțin, ușa din spate este blocată.
Cadavrul animalului zăcea lîngă camion. Primise în corp douăzeci și unu de gloanțe de mitralieră, dintre care cinci explozive și murise probabil în timpul săriturii. Capul, sfărîmat, era groaznic și teribil cu colții săi lungi de treizeci și cinci de centimetri.
— Oare cum s-au petrecut faptele? Tu ești singura care ai văzut totul.
— Foarte simplu. Cînd ai intrat, ultimul, fiara se oprise. Am tras în ea toată încărcătura. Atunci ea a sărit cu furie. M-am pomenit în josul scării. M-am urcat din nou și am văzut-o moartă lîngă camion.
Vzlik se tîrîse pînă la ușă.
— Vzlik, zise el. Apoi făcu gestul de a întinde un arc și arătă două degete.
— Ce face? Pretinde că el ar fi ucis două fiare din acestea cu săgețile lui?
— Nu este imposibil, mai ales dacă săgețile vor fi fost înmuiate într-o otravă foarte violentă, răspunse Breffort.
— Dar ei nu întrebuințează otravă la săgețile lor! Din fericire, căci altfel Vandal nu ar mai fi fost poate azi printre noi.
— Probabil că ei nu-și otrăvesc decît săgețile de vînătoare. Existau pe Pămînt triburi care considerau necinstită întrebuințarea săgeților otrăvite în război.
— Ei bine, dacă se mai găsesc mulți ca ăsta în ținutul Cobalt-City, zise Beltaire, ținînd piciorul pe monstrul mort, vom avea mari necazuri de îndurat. Tare aș vrea să-i văd pe domnii vînători de tigri de pe Pămînt. Ce sărituri! Și ce vitalitate! Ce dinți
și ce gheare, continuă el, examinînd labele.
— Nu cred ca aceste fiare să strălucească prin inteligență, zise Vandal. Mă întreb unde ar putea fi adăpostit creierul într-un craniu atît de turtit.
— Bine spuneai tu mai înainte, murmurai către Martine: un pămînt virgin cu atracțiile sale… și cu riscurile sale… Dar, cu ocazia aceasta, trebuie să te felicit pentru îndemînarea ta la mitralieră.
— Trebuie să răsfrîngi aceste laude asupra lui Michel, care a voit ca să fac ani de zile exerciții de tir, pretinzînd că asta folosește întotdeauna, de n-ar fi decît pentru educarea nervilor.
— Nici nu visam, bineînțeles, pe atunci, că va trebui să te folosești de cele învățate în astfel da împrejurări, zise el surîzînd.
V
INTOARCEREA
A doua zi dimineață, după o noapte roșie, scurtă și calmă, hotărîrăm să trecem rîul. Construirăm o plută mare, lucrare care ne luă șase zile întregi, în timpul cărora văzurăm numeroase animale, dar nu fiare sălbatice. Gustarăm pentru prima oară din carnea teluriană. Un animal mic, miniatură a «elefanților», ne procură friptura chiar din prima seară. Nu mîncarăm decît foarte puțină și cu teamă, neștiind dacă această carne nu era cumva toxică, sau pur și simplu neasimilabilă pentru noi. La gust, ea amintea carnea de vițel, nițel mai roșie. Vzlik, aproape vindecat, mîncă cu lăcomie. Nu am avut nici unul dintre noi tulburări digestive și pînă la reîntoarcerea noastră în zona hydrelor, variarăm astfel hrana noastră, consumînd totuși numai cantități mici, de fiecare dată. În schimb, nu îndrăznirăm să gustăm din fructele arborilor doborîți de noi pentru fabricarea plutei, fructe cu care Swiss-ul se delecta. Acum el putea să meargă cîte puțin și părea a se fi obișnuit de-a binelea cu noi. Vocabularul lui începea să-i permită a exprima idei simple.
Trecerea rîului avu loc fără greutăți. Recuperarăm cuiele și frînghiile de pe plută, apoi coborîrăm de-a lungul rîului timp de două zile. Rîul se lățea, aci formînd suprafețe aproape lacustre, aci săpînd o albie adîncă printre coline. Observai că el rămînea mereu adînc fără a fi repede. Malurile lui fremătau de viață. Zărirăm turme masive de «elefanți», Goliați izolați sau perechi, cît și numeroase alte forme, uriașe sau mici. În două rînduri vazuram în depărtare «tigrosauri». Acest nume, inventat de Beltaire pentru fiara care ne atacase, fu adoptat, cu toate protestările lui Vandal, care ne atrase foarte just atenția că el nu ținea nici de tigri și nici de saurieni. Dar, așa cum bine spunea Michel, esențialul era ca să înțelegem despre ce fiară era vorba și puțin importa în fond dacă numele cunoscut al animalului era acela de tigrosaur, leviathan, sau… x,y,z.
Apele găzduiau nenumărate forme acvatice, dintre care nici una nu se apropia îndeajuns de mal, ca s-o putem vedea bine.
A doua zi către seară, plouă. Camionul nostru gonea mereu pe cîmpia unde rîurile și pîraiele erau mărginite de pilcuri de arbori. Temperatura se apropia de 35° la umbră la prînz, dar scădea către seară, coborînd la l0°.
În zorii celei de a treia zi, după o noapte tulburată de urletele Goliatilor, zărirăm o coloană de fum departe spre sud, de cealaltă parte a Dordognei. Era oare o așezare Swiss-ă sau un foc de ierburi? Solul deveni accidentat, colinele joase ne obligară la ocoluri. După ce trecurăm de ultima, aerul părea îmbibat de un miros înțepător și puternic ca acela al Atlanticului.
— Marea este aproape, zise Beltaire.
El ne-o și semnală în curînd, din vîrful turelei în care stătea. Peste cîteva minute o văzurăm cu toții. Ea era de un verde închis și agitată. Vîntul sufla dinspre apus, și valurile se spărgeau încununate de spumă. Coasta era stîncoasă, dar la cîțiva kilometri spre sud, Dordogne se termina printr-un estuar nisipos.
Ne oprirăm pe o plajă din pietre, gnais și granit, la cîțiva metri de valuri. Vandal sări jos și începu să exploreze acest paradis al biologilor, care este o coastă marină. În apă forfotea o întreagă faună inedită, unele forme fiind apropiate ca aspect de formele terestre, altele total diferite. Descoperirăm cochilii goale, semănînd cu enorme scoici sau, cum li se mai spunea pe Pămînt, scoici de Midia. Unele măsurau mai mult de trei metri în lățime. Altele, cu mult mai mici, erau încă fixate pe stîncă. Cu greu, Michel dezlipi una și i-o aduse lui Vandal. «Vietatea dinăuntru se dovedi mai apropiată de Brachiopodele terestre decît de moluștele lamelii-branchii. Departe în mare apăru un spate negru între două valuri, apoi dispăru cufundîndu-se în apă.
— Tare doresc să fac o baie, zise Martine.
— Nu, hotării eu. Cine știe ce alt soi de monștri locuiesc pe aceste țărmuri. Ar fi prea riscant.
Totuși, în dosul unei ridicaturi de gnais, Schoeffer descoperi o baltă mare, lungă de vreo sută de pași și adîncă numai de vreo 2 metri. Apa transparentă acoperea fundul ei pietros. Numai cîteva scoici foarte mici și cîteva alge trăiau în ea. Ne scăldarăm zbenguindu-ne ca niște copii, în timp ce Vandal stătea de gardă lîngă mitralieră, eu organizai o întrecere de înot. Michel, înotător neîntrecut, ajunse primul, urmat de Martine, Schoeffer și Breffort. Eu fui penultimul, bătînd pe Beltaire doar cu puțin. Descoperind un pietroi sferic ce cîntărea cam vreo 5 kilograme, îmi luai foarte ușor revanșa la aruncarea greutății.
Vzlik ne privise. Întră apoi și el în apă. Abia dacă se folosea de mîini și de picioare, înotînd prin ondularea corpului său, cît era de lung. După aprecierea mea, el ar fi luat-o înaintea lui Michel cu zece metri dacă ar fi luat parte la întrecere. Înlocuii pe Vandal la pază și el plecă imediat să culeagă o bogată provizie de forme animale și vegetale diverse. Apoi ne continuarăm drumul spre nord. Merserăm de-a lungul coastei, cam la o sută de metri depărtare în interiorul ținutului. Solul era destul de accidentat: o serie de vechi anticlinale roase ce se terminau cu vîrfuri ascuțite în mare.
După trei ore și jumătate de la plecarea noastră, întîlnirăm mlaștini ce găzduiau bineînțeles și hydre. Erau brune, dar o specie foarte mică, nedepășind 50 de centimetri. Ele nu ne atacară. Înconjurarăm mlaștina pe la răsărit. Pe la asfințit, dădurăm de capătul ei și cotirăm din nou spre apus. Coasta era acum nisipoasă și joasă. Contrar obiceiului nostru, merserăm sub clarul celor două lune pe un teren extrem de neted, cu cincizeci pe oră. Cu puțin înainte de a se ivi zorile roșii, coasta deveni haotică și furăm nevoiți să pătrundem din nou în interiorul ținutului. Astfel descoperirăm lacul. Ajunserăm la țărmul lui prin partea mai joasă dinspre sud-vest. La răsărit un lanț de coline îl adăpostea. O vegetație abundentă îl înconjura cu un cerc întunecos, la suprafața lui alergau mici valuri fosforescente, sub lumina lunară. Priveliștea era blîndă și odihnitoare, aproape ireală. Temîndu-ne totuși ca în apele lui să nu se adăpostească cumva hydre, n-am aflat decît mult mai tîrziu că aceste jivine au nevoie pentru dezvoltarea lor de mlaștini sălcii, nu ne apropiarăm de lac. Ne oprirăm pe o înălțime cam la un kilometru.
Trecui paza lui Michel și mă dusei la culcare. Eram obosit și mi se părea că nu m-am odihnit decît cîteva secunde. Totuși, cînd deschisei ochii, zorile albastre intrau pe fereastră. Michel era aplecat asupra mea, ținînd un deget pe buze. Tot fără zgomot, el își deșteptă și sora.
— Veniți să vedeți o priveliște demnă de zei!
Ieșirăm și amîndoi secaserăm un strigăt de admirație. Lacul era de un albastru închis, un albastru de ghețar, înconjurat de un cadru de aur și purpură. Stîncile de pe mal erau de un roșu minunat și vegetația, arbori și ierburi, de o culoare nuanțată de la galbenul deschis al metalului nou pînă la aurul vechi. Abia dacă ici, colo acest colorit era întrerupt de frunzișuri verzi. Colinele dinspre răsărit, pe care Helios le atingea deja ușor, aveau culoarea tufișurilor înflorite.
— Cît e de frumos! exclamai eu.
— E un lac magic, zise Martine. Nu, niciodată n-am văzut ceva asemănător.
— Lacul Magic. E un nume frumos, zise Michel.
— Acesta să-i fie numele de aci încplo, hotărîi eu.
— Să-i trezim din somn și pe ceilalți.
Merserăm de-a lungul lacului toată ziua. Suprafața lui se încrețea ușor sub briza marină. La o mică distanță de extremitatea lui nordică, dar despărțită de el printr-un puternic lanț stîncos, găsirăm o mlaștină ce comunica direct cu marea. Pe cînd îi dădeam ocol, hotărîi să intru în comunicație cu Consiliul, în aceeași clipă Breffort ne semnala hydre. Ele erau din specia mică brună, foarte numeroase și ne înconjurară imediat camionul, ca un adevărat roi, nu pentru a ne ataca, ci multumindu-se doar să se țină după noi. După ce ie-am observat un moment, încercai să vorbesc cu Consiliul prin radio. Dar îmi fu imposibil.
Aparatul nu rămase mut: dar în toată viața mea n-am auzit vreodată asemenea serie de fluierături, orăcăieli și atîția paraziți. Neștiind cărui fapt să atribui asemenea rezultat, renunțai pentru moment la proiectul meu. Deodată, brusc, fără vreun motiv aparent, roiul de hydre brune încetă de a ne mai însoți.
Călătorirăm zi și noapte fără oprire. În zorii albaștri care veniră nu mai eram decît la vreo l50 de kilometri de insulița noastră terestră. Nu aveam de gînd să ne întoarcem decît seara, căci voiam să studiez împrejurările imediate. Dar, pe neașteptate, Consiliul ne chemă prin radio și aflarăm vești care schimbară complet proiectele mele.
VI
BATALIA CU HYDRELE
Louis era acela care ne chema. De 3 zile, hydrele făceau incursiuni permanente. În ajun, ele omorîseră 3 oameni și 2 boi. Se lăsau la pămînt în șiruri împrăștiate și atacau la nivelul solului, acolo unde rachetele nu le puteau de loc atinge. Situația era critică.
— Cred că cea mai bună soluție ar fi aceea de a părăsi acest colț de pămînt, răspunsei eu. În afara zonelor mlăștinoase, noi nu am întîlnit nicăieri hydre.
— Asta nu va fi prea ușor… dar… Ei, poftim, iată că revin iarăși!
În cască auzeam clar sirena de alarmă.
— Rămîi la microfon, zise Louis. Voi încerca să vă țin la curent. Poate că ar fi mai bine…
O serie de bubuituri puternice îi tăie vorba, apoi pocniră împușcături. În afară de Michel care era la volan și de Breffort în turelă, toți se aflau în jurul meu, lingă radio. Swiss-ul, foarte mirat, asculta și el. Acum nu mai auzeam decît fluierăturile postului. Îngrijorat, lansai un apel. Se auzi un zgomot de ușă care se deschide, apoi Louis vorbi, gîfîind:
— Dați maximum de viteză! Să fiți aici înainte de a se înnopta, dacă este posibil. Scîrbăciunile astea se lipesc acum de acoperiș și e foarte greu să le scoatem afară din case. A ieși acum din casă înseamnă sinucidere. Sînt pe puțin trei mii! Mergînd cu camionul pe străzi, ați putea să le împușcați. Grăbiți-vă! În unele locuri ele scot țiglele
de pe acoperișuri!
— Ai auzit, Michel? Viteză!
— Am dat viteză maximă! 60 pe oră!
— Vom fi în sat în 2 ore și ceva, transmisei eu prin radio. Rezistați, curaj!
— Sînteți chiar atît de aproape? Dar ăsta este un adevărat noroc pentru noi. Aici la mine vreo două sau trei hydre stau cocoțate pe acoperiș, dar planșeul podului este solid. Necazul mare este că nu pot ține legătura cu toate grupele prin telefon.
— Ești singur?
— Nu, am cu mine 6 gărzi și pe Ida. Ea mă roaga să-i transmit lui Beltaire să nu fie îngrijorat.
— Dar unchiul meu?
— E închis în observator cu Menard. Nu-l amenință nici o primejdie. Fratele tău se află cu indigenii în adăpostul 7. Au cu ei o mitralieră ușoară și se pare că o folosesc bine. Te părăsesc. Trebuie să iau legătura cu celelalte grupe.
— Nu ieși afară, mai ales!
— N-avea nici o grijă!
Breffort se aplecă de sus și ne strigă :
— Alarmă! Hydrele!
Mă urcai lîngă el. Cam la un kilometru în fata noastră, la vreo cinci sau șase sute de metri înălțime, vreo sută de hydre din specia mare verde pluteau sub formă de nori.
— Repede rachetele, înainte ca ele să se împrăștie !
Tuburile laterale, aruncătoare de rachete, fură îndreptate în sus. Aplecîndu-mă, văzui, pe Vandal și pe Martine de o parte, pe Beltaire și Paul de cealaltă, cum introduceau rachetele prin panourile mobile.
— Breffort, treci jos. Ocupă-te de reglajul rachetelor. Eu trec la mitralieră.
Țintii.
— Foc!
Obuzele mele trasante zburară spre hydre, urmate imediat de dîra albă a rachetelor. Din fericire, ele explodară în plin, în norul de hydre. Rămășițele căzură ca o ploaie neagră, conturate de albastrul cerului. Hydrele zburară întins spre noi. Începînd din acea clipă, fui singurul care acționai. Doborîi vreo zece. Celelalte se învîrtiră un moment în jurul nostru, apoi, dîndu-și seama de neputința lor, plecară zburînd la nivelul pămîntului.
Ajunserăm fără alt incident la mina de fier. Era pustie. După cîteva secunde, poarta unui adăpost se deschise și un om ne făcu semn. Michel apropie camionul și recunoscui pe contramaistrul Joseph Amar.
— Unde sînt ceilalți?
— Plecați cu trenul transformat în tanc și cu toate armele.
— Și dumneata?
— Am rămas ca să vă dau de știre. Consiliul ne-a telefonat că veți sosi. Băieții de la tren au meșterit o aruncătoare de apă clocotită.
— Bun. Urcă-te să mergi cu noi. Au plecat de mult?
— De o oră.
— Înainte, Michel!
Amar se uită la Vzlik cu uluire, aiurit.
— Ce fel de cetățean mai este și acesta?
— Un indigen. Iți vom explica noi mai tîrziu.
După zece minute, începurăm să auzim bubuiturile, în sfîrsit, zărirăm satul. Toate ușile și ferestrele erau baricadate, acoperișurile unora din case erau acoperite de hydre. Unii monștri zburau de ici-colo la mică înălțime. Trenul minei de fier era oprit la «gară» și mitraliera grea trăgea asupra fiecărei hydre care se dezlipea de acoperișuri.
— La posturile de luptă! Paul la volan. Michel, Breffort, la puștile-mitraliere, Martine, Vandal, dați-mi munițiile. Beltaire și Amar, aprovizionați puștile-mitraliere. Vzlik, stai în colțul acela, ca să nu ne încurci. Gata? Bun. Paul, gonește să ajungem trenul.
Minerii lucraseră bine. Cu plăci de metal, cu scînduri, cu butuci, transformaseră trenul lor în fortăreață. Vreo sută de hydre, umflate, umpleau pămîntul în jurul lui.
— Cum naiba le-ati doborît? întrebai eu pe mecanic, care din întîmplare era tocmai Biron.
— O idee a mea. Le-am opărit. De altminteri, iată altele care revin. O să vedeți îndată. Nu trageți, strigă el către servanții mitralierei așezată în primul vagon.
— Nu trageți, repetai și eu pentru cei din camion.
Hydrele se apropiau, în număr de vreo 30.
— De îndată ce-ți voi spune eu, pune pompa în mișcare, zise Biron fochistului său.
El luă un fel de furtun, al cărui capăt de aramă, cu mîner de lemn, fu introdus de dînsul într-un crenel.
— Dați mai înapoi camionul dumneavoastră!
Monștrii erau la 30 de metri, apropiindu-se cu toată viteza. Fură primiți cu un val de apă clocotită și aburi fierbinți, care dădu peste cap vreo l2 dintre ei. Celelalte hydre bătură în retragere. Atunci mitraliera trenului trase, și eu îmi unii focul cu al ei.
— Și iată, asta-i tot, zise Biron. Aș fi omorît eu cu mult mai multe, dacă aș fi avut curajul, prima dată, să aștept ca ele să vină aproape de tot. Dar n-am îndrăznit, și acum ele se am feresc.
— Cine a avut ideea aceasta?
— Eu, așa cum v-am mai spus-o. Dar Cyprien, fochistul meu, m-a ajutat din toată inima s-o realizez.
— Minunată invenție, care ne va economisi gloanțele. Va trebui s-o mai îmbunătățești încă. Și voi vorbi Consiliului despre asta! Cred că prin fapta de azi vei obține reintegrarea în drepturile politice. Noi ne ducem acum în sat. În ce casă se gaseste Louis Mauriere ?
— La poștă, cred.
— Vom începe deci cu ea. Sînteți fiecare la postul său? Înainte, încetișor. Țintiți bine și trageți puțin!
Ajunserăm, fără să fim atacați, pînă în Piața Fîntînii: acoperișul poștei era verde de hydre. Fiecare glonț mergea drept la țintă, dar ades trebuiau mai multe gloanțe pentru a omorî fiecare jivină. Nu cutezam să folosim nici rachetele, nici mitraliera, de teamă să nu-i rănim pe prietenii noștri. Monștrii stăteau nemișcați pe acoperiș, prostește, și își vîrau tentaculele pe sub țigle. Nemișcarea lor ne surprinse puțin, deoarece altă dată hydrele dăduseră dovadă de inteligență. Puturăm să calculăm precis tirul nostru și să le ochim drept în cap. După cîtva timp poșta era curățată de învelișul ei viu.
Cînd ici, cînd colo, în sat pocnea cîte o împușcătură. De 2 — 3 ori auzii fluieratul locomotivei care saluta o nouă victorie a apei clocotite. Prin ușa eliberată de baricade, sărind din camion, ieși Louis.
— Ei?
— Merge mult mai bine de cînd sînteți aci. Dar scîrnavele de bestii au pătruns în 3 case. Avem vreo l2 morți.
— Pe cine?
— Alfred Charnier cu nevasta și cu una din fiice. Alți 5 săteni, al căror nume nu-l știu. Madeline Ducher, actrița, și 3 muncitori. Firul de telefon este rupt pe undeva între poștă și uzină. Încercați să-l reparați. Nu știu cum merg lucrurile acolo sus. Mă întorc la poștă.
Mergînd de-a lungul firului, găsirăm punctul unde era rupt. Trei hydre stăteau tupilate pe un acoperiș, la cincizeci de metri depărtare. Luînd cu mine un fir de cupru, sării jos și reparai firul rupt. Abia terminasem, că mitraliera și trase. Hydrele se repeziră. Întrebuințînd tactica mea obișnuită, mă trîntii la pămînt, apoi, de îndată ce ele trecură de mine, sării în camion. De două ori reîncepui acest mic joc straniu în care îmi riscam viața.
Apoi începurăm curățirea acoperișurilor, în chip metodic, începurăm cu Piața Fîntînii; după o oră, treaba era terminată. Atunci atacarăm strada principală. Abia porniseră primele gloanțe, că toate hydrele, ca la un semnal, își luară zborul.
Imediat năvăliră afară din case bărbați și femei, toți înarmați cu aruncătoare de rachete. Cel puțin o sută cincizeci din aceste rachete se ridicară în cele două minute care urmară. Cerul era punctat de pete verzi — hydrele, și negre — exploziile rachetelor. Strînse din nou sub formă de nor, foarte sus, hydrele fugiră.
— Trebuie să-ți semnalez un fapt curios, zise Ludovic. De cum au sosit hydrele, am auzit foarte prost mesajul tău. Erau formidabil de mulți paraziți!
— E bizar, și eu am observat ceva analog pe cînd eram înconjurați de hydrele cele mici, brune, îi spusei. Animalele acestea să emită oare unde herțiene? Asta ar explica extraordinara coordonare a mișcărilor lor. Va trebui să vorbesc despre asta cu Vandal.
Consiliul se întruni chiar în aceeași seară. Nu mai eram decît șapte, deoarece bătrînul preot și Charnier muriseră.
Dădui raportul despre misiunea ce mi se încredințase și prezentai pe Vzlik, în prezența celorlalți , membri ai expediției, care se aflau și ei de față, cu titlu consultativ. Louis ne puse atunci la curent cu problemele care se iviseră în lipsa noastră și dintre care cea mai gravă era noua tactică adoptată de hydre.
Ele soseau noaptea, se tupilau în tufișuri, de unde se repezeau asupra trecătorilor. Nu se mai putea ieși de loc din casă, decît în grupuri înarmate.
— Tu ne-ai propus prin radio, adăugă el, să emigram înspre regiunea Muntelui Semnal. Sînt de acord, dar cum? Dacă va trebui să facem drumul în camion, rezerva noastră de benzină nu ne va ajunge, și să mergem pe jos, printre hydre și Swiss-i… și apoi cum să abandonăm materialul nostru de aci! Chiar și cu camioane de am pleca, nu văd cum am putea transporta locomotivele, mașinile-unelte etc.
— Dar nici nu mă gîndesc să procedăm în felul acesta!
— Atunci cum? Cu avionul, poate ?
— Nu, cu vaporul.
— Și de unde ai să scoți tu acest vapor?
— Cred că Estranges ne ploate face planurile. Nu îi cer un super-distrugător care merge cu 59 de noduri. Un mic și bun cargobot ne va fi de mai mare folos. Ținutul nostru se învecinează cu marea. Pe de altă parte noi am mers de-a lungul cursului Dordognei de la punctul situat la două sute de kilometri de Cobalt-City pînă la gurile ei. Ea este cu
siguranță navigabilă. De fiecare dată cînd am putut efectua un sondaj, am găsit mai mult de zece metri adîncime. Marea pare liniștită. La urma urmelor, nu am avea de făcut decît o călătorie de mai puțin de șapte sute de kilometri pe mare, și două sute cincizeci pe fluviu.
— Și cum va merge acest vapor? întrebă unchiul meu.
— Cu un Diesel mare de la uzină, sau cu o mașină cu aburi. Ah! Dacă aș avea măcar material de forare, ca să ne dăm seama la ce adîncime se găsește petrolul!
— Dar avem acest material, zise atunci Estranges, avem tot ce ne trebuie. Materialul întrebuințat cu ocazia sondajelor pentru al doilea baraj care trebuia să fie construit a rămas depozitat la uzină. Tocmai primisem o scrisoare care mă înștiința că vor veni să-l ridice, cînd s-a produs cataclismul.
— Ah! Asta e mai tare ca Robinsonul elvețian! Și pînă la ce adîncime se poate merge cu instrumentul dumitale?
— Ei au mers pînă la 600 sau 700 de metri.
— Drace! Acestea-s niște sondaje mult prea adînci pentru un baraj!
— Am impresia că societatea care le-a efectuat căuta și altceva în același timp. Dar să nu ne plîngem. Și în plus am printre muncitorii mei 3 oameni care au lucrat altădată la Petrolul Aquitaniei.
— Din ce în ce mai bine. Începînd de mîine, la lucru. Toată lumea este de acord să părăsim aceste locuri?
— Cer să votăm, zise Marie Presles. Înțeleg că-i tare greu să rămînem aci, dar să mergem în țara acestora… Și arătă pe Swiss, care asculta, tăcut.
— Oh! cred că ne vom putea înțelege cu ei, interveni Michel. Dar e mai bine să punem la vot această hotărîre.
Rezultatul scrutinului dădu 2 voturi «contra» — Marie Presles și institutorul — și 5 voturi «pentru».
— Știi, unchiule, nu garantez că vom putea muta Observatorul, zisei eu. Cel puțin nu imediat.
— Știu, știu. Dar dacă mai rămînem aci, pierim cu toții.
PARTE A PATRA
CETATILE
I
EXODUL
Plecai, citeva zile mai tîrziu, în «tank», în fruntea a 3 camioane încărcate cu material. Cel de al 4-lea ducea carburanții care trebuiau să acționeze motorul forezei. Începurăm imediat lucrul. Așa cum presupusesem, punga de petrol nu era la prea mare adîncime; o găsirăm la 83 m. Nu fără dificultăți, umplurăm un camion-cisternă. O rafinărie rudimentară fusese instalată în sat și ea ne dădu o benzină suficient de bună. Am lipsit 2 luni și jumătate. Vzîik, care venise cu mine, făcea progrese rapide la limba franceză și conversam acum cu el de parcă mi-ar fi fost compatriot. Mi-a fost de mare folos ca cercetaș. Rezistenta lui fizică era extraordinară și, cînd fugea cu toată viteza, depășea 90 pe oră. În fiecare seară luam contact cu Consiliul, prin radio. Planurile vaporului erau gata și executarea pieselor începuse imediat. Viața în sat era un infern. Hydrele făceau incursiuni continue, greu de respins, și pierdurăm l7 oameni și o mare cantitate de vite. Aveam vești și scrisori prin șoferii camioanelor-cisterne, care înjurau de fiecare dată cînd erau nevoiți să plece din nou spre zona terestră.
Apoi, lăsînd exploatarea sub conducerea unui contramaistru, mă întorsei în sat împreună cu Vzlik. Multe lucruri se schimbaseră în lipsa mea. Adăposturi ușoare, dar solide, fuseseră construite peste tot la marginea cîmpiilor, ca să se poată face secerișul fără prea mare primejdie. Uzina fabrica mari cantități de șine de cale ferată. Nu erau laminate — căci nu aveau laminoare pentru șine — ci erau turnate rudimentar, dar satisfăcător. O cale ferată nouă mergea spre coastă. Acolo se afla șantierul naval. Carcasa vaporului era aproape gata. Avea 47 de metri lungime și 8 metri lățime. După aprecierea lui Estranges vaporul va putea înainta cu 7 pînă la 8 noduri. În apropiere se aflau rezervoarele cu carburanți. Pentru moment aveam vreo 40.000 de litri.
Opt luni trecură astfel, pline de febrilitate. Cheresteaua vaporului fu terminată și ea, lansarea la apă avu loc în bune condițiuni. Trebuiră terminate amenajările interioare, construit cheiul de încărcare. La sfîrșitul celui de al doilea an al nostru pe Tellus, vaporul fu pus la probă. Stabilitatea lui era bună, n-avea tangaj prea puternic, dar nu putu depăși viteza de croazieră de 6 noduri.
Michel și Breffort făcură un rapid raid pînă în regiunea Cobalt, ducînd boabe de graminee terestre, astfel ca vitele noastre să găsească — atunci cînd vor sosi acolo — pășunile care le priiau. Ei luară cu ei și pe Vzlik, care fu însărcinat să negocieze cu tribul său. El trebuia să ne aștepte la confluența rîurilor Drone cu Dordogne. Înainte de plecare el ne făcuse o mărturisire interesantă: un rîu adînc, deși destul de îngust, se vărsa în Dron și trecea la numai 30 km de locul ales de noi pentru capitală.
Michel se încredința dacă acest rîu era navigabil: da, era navigabil pînă la 50 km de Cobalt.
Construirăm un șlep remorcabil la vapor.
Și, după 29 de luni terestre, de la sosirea noastră aici, primul convoi luă drumul spre sud. Vaporul ducea 75 de oameni, arme, unelte, plăci de duraluminiu și de oțel, șine. Eu îl conduceam, ajutat de Michel și de Martine. Șlepul transporta o locomotivă, o macara demontată, carburanți. Navigarăm cu prudență cu ajutorul sondei cea mai mare parte a timpului. Uneori am fost nevoiți să ne depărtăm de coastă. Marea era liniștită. Stăteam de preferință la proră sau pe pasarelă. Apa era foarte verde. Forme nedeslușite înotau în jurul vaporului. Neștiind ce monștri necunoscuți putea ascunde acest ocean, nu mă simțeam liniștit. Cuceritorul — astfel se numea vaporul nostru — era înarmat cu o mitralieră de 20 mm și cu una de 7 mm. Dar mă simții ușurat cînd intrarăm în estuarul Dordognei.
Urcarăm fluviul cu o viteză foarte mică. Și asta ne-a prins bine. Cu toate că vaporul nu avea nevoie de o adîncime prea mare, ne împotmolirăm de două ori în estuar, din fericire cînd era reflux. În afară de Michel, Martine și de mine, nici unul din membrii echipajului nu avusese de-a face cu alte forme teluriene în afară de hydre. Mirarea lor era deci fără margini. Într-o seară, un tigrosaur reuși să sară de pe mal pe punte și răni 2 oameni înainte de a fi doborît de o rafală de mitralieră, trasă de aproape. Și, cînd ajunserăm la cîțiva kilometri de confluentul Dronului, doi Swiss-i fugiră în goana mare, dispărînd în ierburile uscate de pe țărm. După cîteva minute, 3 coloane de fum se înălțară: semnalul convenit cu Vzlik.
El ne aștepta, singur, în marginea extremă a limbii de pămînt. La l00 metri în urma lui, vreo 50 de Swiss-i din rasa lui stăteau masați într-un grup triunghiular.
— Vă salut, zise el, cu vocea lui șuierătoare.
— Te salut, Vzlik, îi răspunsei eu.
Cuceritorul se opri pe loc, fără ca totuși să arunce ancora, o trădare fiind oricînd posibilă.
— Urcă-te pe bord, continuai eu.
El se aruncă în apă și se urcă pe scara de pisică. În acest moment, mecanicul își trecu capul prin deschizătura ușii de la camera mașinilor.
— Așadar, cu acest soi de cetățeni vom trăi noi de aci înainte, zise el.
Vzlik se întoarse și îi răspunse:
— Vei vedea, nu sînt răi de loc. Să descriu stupoarea care se imprimă pe fața mecanicului, mi-e imposibil.
— Ah! Dar ce-i asta! Vorbește franțuzește!
Mirarea lui mă surprinse. Apoi îmi amintii că cei mai mulți dintre locuitorii satului doar în treacăt îl zăriseră pe Vzlik, care, în timpul șederii lui la noi, stătuse întotdeauna pe lîngă mine. Or, cea mai mare parte a timpului eu fusesem în expediție.
Micliel și Martine veniseră alături de mine.
— Ei bine, Vzlik, zise ea, care este răspunsul vostru la propunerile noastre?
— Noi am ales pacea. Vă cedăm în deplină proprietate Muntele Semnal, pe care noi îl numim Nssa, și teritoriul dintre Vezere, Dordogne și Drone, pînă la Muntele Necunoscut, pe care noi îl numim Bsser, rezervîndu-ne dreptul de trecere permanentă pentru noi.
În schimb dumneavoastră vă luați angajamentul de a ne procura în cantitate suficientă fierul necesar pentru armele noastre și ajutorul dumneavoastră împotriva Swiss-ilor negri — «Slwips»-ii cum îi numim noi — de asemeni împotriva tigrosaurilor și Goliaților. Dumneavoastră veți avea dreptul de trecere pe teritoriul nostru și dreptul de a face săpături, dar nu și dreptul de a vina, decît cu aprobarea specială a Consiliului triburilor.
— Primim, zisei eu. Cît despre fier, ne va trebui timp ca să-l fabricăm.
— Știm. Am spus Swiss-ilor în ce fel îl scoateți din pămînt. Consiliul șefilor ar dori să vă vadă.
— Fie, venim!
O barcă mică fu pusă pe apă. Coborîi în ea cu Micliel și cu Vzlik. Martine rămase pe punte și cu discreție se apropie de mitralieră.
— Be quiet, but careful5, îi zisei eu într-o englezească proastă, ca să nu fiu înțeles de Vzlik.
Din patru lovituri de lopeți, furăm la mal. Doisprezece Swiss-i înaintaseră și ne examinau. În ochii noștri de pămînteni ei semănau toți foarte bine între ei și dacă Vzlik s-ar fi amestecat printre ai lui, am fi fost incapabili de a-l recunoaște. Mai tîrziu ne-am obișnuit cu înfățișarea lor și acum îi putem distinge cu ușurință pe unii de ceilalți, cu toate că, la drept vorbind, ei se deosebesc cu mult mai puțin unii de alții față de cît de mult ne deosebim între noi.
Vzlik le comunică în cîteva cuvinte acceptarea de către noi a condițiilor lor. Ei răspunseră, dorindu-ne bun venit, în termeni conciși, foarte diferiți de limbajul înflorit pe care romanele de aventuri din copilăria mea îl puneau în gura sălbaticilor tereștri. Dădui atunci fiecăruia, în semn de prietenie, cîte un frumos cuțit de oțel, asemănător cu acela pe care-l avea Vzlik. Mulțumirile lor îmi dovediră că darul nostru le făcuse plăcere, dar nici un mușchi de pe obrazul lor nu se mișcă.
Ne reîntoarserăm pe vapor, cu Vzlik, și începurăm urcarea înceată a rîului. Ajunserăm la marea curbă a Islei — cu acest nume botezasem eu noul rîu — dincolo de care el nu mai este navigabil, fiind tăiat de curenți repezi. Aci era o mare întindere de apă, lată de mai bine de două sute de metri. Pe malul dinspre nord se formase un mic golfuleț ce putea fi transformat în port. Hotărîi să fac aci debarcarea.
Deoarece se însera, aruncarăm ancora. Ziua următoare fu consacrată tăierii arborilor destinați construirii unui debarcader. După opt zile el era gata. Puserăm șine, și manevra dificilă a montării macaralei începu. Cu toate că era demontată, era totuși foarte grea, și, către prînz, un accident tragic ne îndurera: un tînăr muncitor de 25 de ani, Leon Bellieres, fu strivit de un batiu care căzu peste el. Deoarece eram grăbiți, îl îngroparăm, și portul fu numit «Portul Leon», în amintirea lui.
După ce macaraua a fost montată, munca fu mai ușoară. Totuși nu ne-a fost prea ușor, oricum, să debarcăm mica locomotivă și cele trei vagoane. Restul a fost un joc de copii.
Cuceritorul plecă din nou îndărăt, sub comanda lui Michel. Noi ramaserăm aci — 60 de oameni — și începurăm să ridicăm un fortuleț din bușteni, în care puteam fi apărați de tigrosauri, cît și de o eventuală trădare a Sunss-ilor. Un post de radio ne lega cu Consiliul. Apoi construirăm antrepozite din nuiele, acoperite cu plăci de duraluminiu. Îngrămădirăm în acest adăpost tot materialul adus. Între timp, o echipă și începuse lucrările căii ferate, lungă de 50 de kilometri, care trebuia să meargă pînă la Cobalt-City.
Eram la kilometrul 4 și întrebuințasem toate șinele cînd Cuceritorul ne reveni după 23 de zile cu o nouă încărcătură. El ne aducea mari cantități de carburanți, șine, provizii și un mic excavator. Ne mai aduse de asemenea și alți 50 de oameni de ajutor. La al 3-lea drum ne sosiră primele femei cu copiii. Situația se mai ameliorase puțin în sat, dar hydrele tot se mai veau zilnic. Cu transporturile următoare vaporul ne aduse bovinele și cîteva oi, pe care le închiserăm într-o mare îngrăditură semănată cu iarbă terestră, în fiecare seară le băgăm în fortulet, căci tigrosaurii ne dădeau tîrcoale și trebuirăm să ucidem 5 sau 6 dintre ei, înainte de a-i descuraja să ne mai viziteze.
Pe măsură ce ne soseau oamenii, erau construite noi cabane. Fiecare familie primea două încăperi, celibatarii, din ce în ce mai rari, dormeau într-un dormitor comun. Portul Leon lua înfățișarea unui oraș-ciupercă din Far-Westul American, fără «saloon»-urile și focurile de revolver de acolo. Moralul era ridicat: toți erau fericiți că scăpaseră de amenințarea hydrelor. Calea ferată se lungea tot mai mult pe zi ce trecea. Ajunserăm cu ea la kilometrul 20, apoi la 30, apoi la 40. Un sat provizoriu fusese înjghebat la o margine a șantierului, deplasîndu-se o dată cu înaintarea lucrărilor lui.
Veni și ziua cînd calea ferată ajunse în valea unde aveam să clădim capitala noastră. Nu mai rămăseseră în satul «terestru» decît l50 de oameni însărcinați să demonteze uzina sub conducerea inginerilor. Unchiul meu și cu Menard erau hotărîți să rămînă pînă la ultimul transport. Nu putea fi vorba, pentru moment, de demontarea Observatorului. El trebuia încuiat cu cea mai mare grijă și lăsat acolo pînă cînd mijloacele noastre vor fi devenit mai puternice. Totuși o lunetă de 50 cm și un telescop de l,80 m aveau să ne urmeze. Ca să transportăm reflectorul cel mare de 5,50 m ar fi fost peste puterile noastre.
Păstrez o amintire foarte plăcută acestei prime așezări a noastre. Casele, construite parte din nuiele și parte din duraluminiu, se înălțau nițel cam în dezordine pe coastele văii. Animale sălbatice erau din belșug, dar nu existau pe aici nici tigrosauri și nici Goliați. Formele pe care le vedeam zilnic erau fie ierbivore, ori mici fiare sălbatice, ca vulpile sau pisicile noastre. Fie spus în treacăt, pisicile «terestre» din sat se înmulțiră și ne fură folositoare distrugînd niște mici rozătoare care ne amenințau recoltele.
O faleză de calcar marnos ne procură cimentul. Construirăm în primul rînd uzina metalurgică, așezată la 300 de metri de zăcămîntul de huilă. Pe măsură ce soseau, mașinile erau montate fiecare la locul ei.
În epoca în care uzina a început să lucreze, mă căsătorii cu Martine. A fost o ceremonie foarte simplă, pur civilă — nu eram credincioși, nici eu, nici ea. Nu avurăm măcar gloria de a fi fost prima pereche unită pe Tellus, căci Beltaire și cu Ida se căsătoriseră la Cobalt cu două luni înaintea noastră. Dar deoarece, după expresia lui Vzlik, era o «căsătorie între șefi», Swiss-ii trimiseră o delegație încărcată cu daruri. Vzlik povestindu-ne că eu iubesc îndeosebi pietrele, ei îmi aduseră o grămadă de pietre, printre care diferite cristale foarte frumoase și niște excelente minereuri de cupru. Acesta din urmă îmi făcu plăcere în mod special și mă interesai imediat de locul unde putea fi găsit. El provenea de pe colinele situate la sud-est de Muntele Tenebru, unde se găsea în mare cantitate.
De mult doream să vizitez tribul lui Vzlik. Profitai deci de ocazie și plecarăm în «călătorie de nuntă» în camionul blindat. Trecurăm din nou pe podul construit de noi pe Vezere și pe care Swiss-i îl respectaseră și îl foloseau. Ajunserăm spre seară la cavernele lor. Ele se deschideau înspre o faleză înaltă, orientată înspre apus, în vîrful unei pante abrupte. Un rîuleț curgea în partea de jos. Swiss-ii, anunțați de Vzlik, ne așteptau. Furăm conduși la șef, un foarte bătrîn Swiss, a cărui piele decolorată bătea în cenușiu-verzui. El stătea culcat pe o litieră groasă din ierburi uscate, într-o grotă ai cărei pereți erau acoperiți de picturi remarcabil executate, reprezentînd Goliați sau tigrosauri străpunși de săgeți. Ele trebuie să fi servit la descînteee magice și vrăjitorii. Făcurăm haz cînd ne văzurăm și noi reprezentați aci, și asemănarea era destul de bine redată; eram reproduși atît noi, cît și camionul; dar aci săgețile de vrăjire fuseseră rîcîite cu grijă! Am fost uimit de curățenia ce domnea în aceste grote de troglodiți. Întrările erau aproape complet închise cu piei întinse pe un cadru de lemn. Lămpi cu ulei vegetal luminau grotele.
— Civilizația lor este remarcabil de umană, zise Martine.
— Da. Am impresia că nu trebuie să fie prea mare deosebire între modul lor de viață și acela al strămoșilor noștri din paleolitic, poate doar în privința curățeniei acestora!
Bătrînul Sliuk — acesta era numele șefului — se ridică de îndată ce ne văzu.
Prin intermediul lui Vzlik el ne ură «bun venit», în spatele lui, sprijinite de zidul stîncos, erau armele lui, un arc mare, săgeți, sulițe, în afară de un colier de pietre strălucitoare în jurul gîtului, era complet gol.
Ii dădui un cuțit, virfuri de săgeți de oțel, și o oglindă. Aceasta din urmă îl fascina, și în tot timpul ospățului care urmă — acum știam, că putem mînca din carnea teluriană — el nu încetă de a se juca cu oglinda. Fiica lui asista la acest ospăț. Swiss-ii sint foarte atenți cu soțiile lor și le tratează excelent, avînd în vedere că sînt un popor primitiv. Ele sînt mai mici decît masculii, mai îndesate, cu pielea de culoare mai deschisă. Înțelesei că Vzlik și tînăra Ssouai se înțelegeau foarte bine, și acest fapt mă bucură mult, căci dacă Vzlik devenea șef de trib la moartea «socrului» său, poziția noastră ar fi fost și mai întărită.
Stăturăm opt zile la ei. Avui conversații lungi cu Vzlik și ii pusei nenumărate întrebări, pe care pînă atunci nu avusesem prilejul să i le pun. Imi putui da seama astfel de organizarea lor socială.
Swiss-ii sînt monogami, contrar dușmanilor lor, Swiss-ii negri, sau Slwips-ii. Tribul cuprindea patru clanuri, fiecare comandat de un șef secundar; ele nu se întruneau la un loc decît în timp de război sau de mari vînători. Tot tribul era compus din vreo opt mii de indivizi, inclusiv femeile și copiii. La un grad mai ridicat, ll din aceste triburi erau confederate, dar solidaritatea dintre ele nu se manifesta decît în cazurile de amenințări foarte grave. În afară de vînătoare, Swiss-ii au ca resursă alimentară o cereală pe care ei ,,o cultivă», dacă se poate întrebuința acest cuvînt, căci munca lor se mărginea doar la a o semăna și la a strînge recolta de două ori pe an. Ei se pricepeau să afume carnea și puteau astfel să-și facă provizii.
Swiss-ii sînt înconjurați din toate părțile, în afară de nord, de dușmanii lor negri. Alte triburi roșii trăiesc foarte departe spre sud și legenda spune că de acolo își trag ei originea.
Ei sînt ovipari. Femeile fac două ouă pe an, de mărimea unui ou de struț terestru. Copiii ies după 30 de zile de incubație și se pot hrăni imediat singuri. Legăturile de familie sînt destul de slabe, de îndată ce a fost depășit al doilea grad de rudenie. Swiss-ii trăiesc destul de mult, 90 pînă la ll0 ani tereștri, dacă nu mor în război, ceea ce se întîmplă destul de des. Ei sînt în general de o vitejie extraordinară, dar și foarte agresivi. Respectînd alianțele făcute, ei omoară pe dușmani numai pentru că sînt dușmani. Furtul este necunoscut înăuntrul tribului. În afară, e cu totul altceva! Aproape toți sînt la fel de inteligenți ca și noi, oamenii, și sînt foarte capabili de progres. Dar bag de seamă că m-am apucat să vorbesc de lucruri pe care voi le cunoașteți cu toții, căci astăzi mulți dintre ei s-au amestecat printre noi, atît de mult, încît pot fi muncitori și chiar matematicieni!
Cînd ne-am întors spre casă, în loc să venim direct la Cobalt-City, trecurăm prin Portul Leon. Cuceritorul tocmai sosea din ultima lui călătorie, încărcat cu țigle, cărămizi și cu telescopul de l,80 m. El aducea de asemenea pe unchiul meu și pe Menard.
II
AVIONUL
Mai mult de un an se scurse, după măsurătoarea terestră. Se împliniseră 4 ani de-ai noștri vechi, de cînd sosisem pe Tellus. După calculele lui Menard, asta corespundea la 3 ani telurieni. Cobalt-City crescuse. Era acum un orășel plin de însuflețire, avînd mai mult de 2500 locuitori, cu o centrală electrică proprie, cu topitorii și uzina sa metalurgică, înconjurat de cîmpuri arate pe care creșteau griul și skin-ul, cereala sswisă. Orașul nostru avea și un mic spital în care Massacre își forma elevii, apoi o școală, ba chiar și un embrion de universitate unde și eu predam 5 ore pe săptămînă.
Cirezile pășteau pe colinele învecinate, unde vegetația terestră se amesteca din ce în ce mai mult cu ierburile teluriene.
Minele de cărbune, de fier și de alte metale erau exploatate pe măsura nevoilor noastre. O cale ferată ne unea cu cătunul Aluminiu, aflat la 55 km, spre nord, unde 40 de oameni formau personalul carierei de bauxită.
Portul Leon grupa 600 de locuitori. Bîntuit de gînduri de explorare, cerusem să se instaleze aci un șantier naval care tocmai termina un vapor mai rapid decît Cuceritorul. Primul efort al inginerilor fusese acela de a fabrica alte mașini-unelte cu materialul de bază pe care-l posedam.
La fiecare 20 de zile, pe o pistă permanentă, 2 camioane-cisterne plecau spre «Puțurile-de-Petrol» situate la 800 de kilometri. Zăcămîntul se epuiza repede și prevedeam momentul cînd voi putea să las să se reîntoarcă acasă cei 60 de oameni rămași acoLo. Aveam multe zeci de mii de litri de benzină sau păcură de rezervă, și eu reperasem alte puncte petrolifere, situate la numai o sută de kilometri de noi.
Pe scurt, dacă nu am fi întîlnit cîteodată Swiss-i plimbîndu-se pe străzile noastre, și fără cei doi sori și cele trei lune, noi ne-am fi putut crede reîntorși pe Pămînt. Atunci se produse faptul cel mai important din istoria noastră, de la proiectarea noastră pe Tellus.
Vegheasem tîrziu, punînd în ordine niște notițe și desenînd hărți geologice rudimentare, în biroul meu care ocupa tot parterul căsuței noastre. Înainte de a mă culca, mă dusei ca de obicei la aparatul de radio, instalat într-un colț al camerei, și căutai să prind Puțurile de petrol, pentru a da instrucțiuni prin radio contramaistrului de gardă. Apoi urcai la etaj ca să mă culc, uitând să închid receptorul. Dormeam de vreo jumătate de oră, cînd Martine mă sculă din somn.
— Ascultă, cineva vorbește jos!
— Trebuie că se aude de afară…
Mă dusei la fereastră, o deschisei. Totul era cufundat în întuneric, strada pustie. Orașul dormea, cu luminile stinse. Numai reflectorul din turnul de gardă părea că mătură spațiul, făcînd să răsară casele clin noapte.
— Desigur ai visat, zisei eu și mă culcai din nou.
— Ascultă, tu nu auzi? A început din nou !
Ciulind urechile, auzii într-adevăr sunete vagi.
Dintr-o veche obișnuință, repetai o presupunere de pe Pămînt: «Trebuie să fie radioul, pe care am uitat să-l închid», spusei eu, pe jumătate adormit. Apoi sării în sus: «Dumnezeule! Dar cine poate fi acela care vorbește la ora aceasta?»
Din două sărituri, fui la parter. Postul de radio, aprins, era mut. Prin fereastră vedeam noaptea presărată de stele. Lunele apuseseră. Și deodată o voce țîșni din receptor:
«Here is W.A. calling New-Washington… Here is W.A., calling New Wăshington…»6
Apoi tăcere.
«Here is W.A…»7
Sunetul era foarte clar. Stația oare emitea trebuie să fi fost foarte aproape.
— Ascultă! îmi zise Martine din nou.
Eu rămăsei nemișcat, imobilizat, cu respirația tăiată. Un ușor zbîrnîit se auzea.
— Un avion?
Mă repezii-la fereastră. O mică luminiță se deplasa printre stele. Revenii la postul de radio, manevrînd cu febrilitate manetele, căutând lungimea de undă de recepție a avionului.
«W.A.,W.A. Who are you?»8 Spusei repede tot ce știam într-o englezească proastă. Găsii în sfîrșit lungimea de undă.potrivită.
«W.A: Who are you? Here New-France!»9
Auzii o exclamație înăbușită, și o voce îmi răspunse într-o franceză perfectă:
— Aci W.A., avion american. Unde vă aflați dumneavoastră?
— Dedesubtul dumneavoastră. Aprind o, lampă exterioară.
— Văd lumina dumneavoastră. Imposibil să aterizez noaptea. Vom reveni mai tîrziu.
Cîți sînteți și cine sînteți?
— Cam vreo 4000. Toți francezi. Dar dumnea voastră?
— Șapte în avion. La New-Washington, unsprezece mii, americani, francezi, canadieni și norvegieni. Păstrați aceeași lungime de undă. Vom continua să vă chemăm.
— Ați plecat de mult?
— De zece ore. Sîntem în explorare. Cînd se va face ziuă vom reveni. Acum mergem spre sud încetați apelurile dumneavoastră. Dar puneți un om de veghe la radioul dvs. Vom chema New-Washing-tonul. Sîntem foarte fericiți că nu mai sîntem singuri. Pe curînd…
Apoi își reluă chemarea: «Here is W.A.»10
În curînd urnă o lungă conversație pe care eu nu o înțelesei prea bine. Ei anunțau cum ne descoperiseră.
Nu mai știam ce să facem de bucurie. Ne duserăm să trezim pe fratele meu, care locuia cu Louis și cu Breîfort într-o casă situată numai la l00 metri de noi, apoi pe unchiul meu, pe Mihail, pe Menard și pe toți conducătorii. Efervescența noastră puse stăpinire și pe ceilalți și vestea ajunse prin telefon pina la Portul Leon, cu ordinul de a accelera lucrările pe Temerarul.
Sosi în sfîrșit și dimineața. Făcurăm pregătiri pentru a primi în mod demn pe aviatori. O cîmpie imensă, cu pămîntul tare, fu nivelată și puserăm o săgeată albă, arătînd direcția vîntului. Apoi revenii la postul de radio. Martine asigurase în acest timp permanența.
— Nimic?
— Nimic!
— Doar n-am visat amîndoi!
Așteptarăm lîngă radio două ore, înconjurați de mulțimea venită și care împingea chiar și masa mea de lucru, altădată atît de «tabu» încît nici Martine nu se atingea de ea.
La Primărie, unde se afla celălalt radio, aceeași îmbulzeală. Și deodată:
«W.A. cheamă Noua-Franță! W.A. cheamă Noua-Franță!
«Aici Noua-Franță. Ascult…»
– Zburăm deasupra unui pămînt ecuatorial. Două motoare din patru ne lasă. Credem că nu ne vom mai putea reîntoarce. Imposibil să comunicăm cu New-Washington. Vă auzim foarte slab. În cazul că vom pieri, iată poziția orașului New-Washington: latitudine 4l°32' nord, longitudine 62°l2' vest față de dumneavoastră.
— Și poziția dumneavoastră actuală?
— Aproximativ 3° latitudine nord și l2 grade longitudine est, față de dumneavoastră.
— Sînteți înarmați?
— Da. Mitraliere de bord și puști.
— Încercați să aterizați. Vă vom veni în ajutor. Ne vor trebui — făcui un calcul rapid — cam vreo douăzeci pînă la douăzeci și cinci de zile ca să fim acolo. Animalele care se aseamănă cu rinocerii sînt comestibile. Nu mîncați din fructele pe care nu le cunoașteți!
— Avem provizii pentru treizeci de zile, dacă le raționalizăm. Vom ateriza, căci și al treilea motor ne lasă.
— Feriți-vă de hydre, dacă le vedeți cumva. Și mai ales nu le lăsați să se apropie.
— Ce sînt hydrele?
— Un fel de caracatițe zburătoare. Le veți recunoaște îndată. Trageți asupra lor imediat!
— Am înțeles. Coborîm înspre cîmpie, între niște munți foarte înalți și coasta mării. Pe curînd…»
Apoi, deodată, tăcere. Plini de îngrijorare așteptam: la mai mult de 6 000 de kilometri de noi, șapte oameni luptau să-și salveze viața. Așteptarea noastră dură o oră, apoi vocea reluă:
– Am reușit. Avionul e distrus în parte, dar noi am scăpat cu toții teferi. Din nenorocire, am fost obligați să golim aproape toată benzina, iar acumulatorii noștri sînt prea puțin încărcați. Nu vom putea emite decît rar, ca să vă călăuzim spre noi.
— Vă vom înștiința chiar în clipa cînd vom pleca de aci. Vom emite la fiecare douăzeci și patra de ore terestre. La noi este ora 9 și 37. Curaj. Pe curînd!»
Plecai imediat la Portul Leon. Temerarul fu încercat chiar în aceeași zi. Era un mic vapor de 48 m lungime și 5 metri lățime, putînd deplasa cam vreo l40 de tone. Două Diesele luate de la fosta uzină, foarte puternice, îi dădeau o viteză maximă de 25 noduri.
Cu o viteză de l2 noduri putea parcurge mai mult de l0.000 de mile. Pentru mijloacele noastre reduse, era o capodoperă. Vaporul era înarmat cu o mitralieră de douăzeci de milimetri și deoarece aveam muniții în cantități relativ mici mai era înarmat și cu o artilerie de aruncătoare de rachete. Noi perfecționasem mult aceste arme din vremea eroică a bătăliei cu hydrele. În partea din față și în cea din spate, patru tuburi îngemănate, două cîte două, aruncau la cinci kilometri proiectile de douăsprezece kilograme cu o precizie mulțumitoare. De fiecare parte, alte tunuri de calibru mai mic, care aveau o bătaie pînă la șapte kilometri. După încheierea unei probe sumare — mersesem cu vaporul pînă la gurile Dordognei și înapoi — dădui dispoziție să se încarce provizii, în hrană și muniții. Plecarăm chiar a doua zi. Echipajul se compunea din doisprezece oameni, avînd în plus pe Michel ca navigator și pe Bixon ca mecanic. Dintre cei care formau echipajul, cinci serviseră ca marinari la stat. Cit despre mine, eu traversasem de trei ori Mediterana pe o mică luntre cu pînze a unui prieten și aveam cîteva națiuni rudimentare de navigație. Luarăm cu noi pe vas și o camionetă amenajată ca o replică în mai mic a camionului nostru tank și un post de radio.
Mergînd cu viteza mică, coborîrăm fluviul. La ieșirea din estuar, lansai prin radio o chemare. Echipajul avionului răspunse scurt. În același moment, Temerarul se clătină; pătrunseseră în ocean.
La o milă de țărm dădui ordin să ne îndreptăm în direcția sud. Coasta era netedă, ierboasă. De aci începe, după spusele celor cîțiva Swiss-i care se putuseră înapoia de pe teritoriul inamic, o cîmpie vastă, care se întinde în interior pînă departe, spre un lanț de munți înalți, care nu se puteau vedea de pe mare.
Stăteam eu Michel pe pasarelă. Vaporul mergea cu douăsprezece noduri, motoarele funcționau normal, marea era liniștită. Neavînd ce să fac, luai puțină apă din mare și o analizai în micul laborator de pe bord. Era foarte bogată în cloruri. Încetinind un moment, agățarăm un fel de plasă grosolană în urma vaporului. Ea ne scoase din apă o faună întreagă, dintre care unele elemente aminteau de peștii tereștri, dar altele erau complet diferite.
Soarele apuse în seara aceea cu o mare desfășurare de purpură. Ca urmare a densității mai mari a atmosferei pe Tellus, apusurile de soare sînt aci mai roșii decît pe Pămînt, deși Helios este mai albastru decît bătrânul nostru Soare. La căderea nopții micșorarăm viteza la 6 noduri, cu toate că era un strălucitor clar de lună. Mă temeam ca Temerarul să nu se izbească de vreo epavă necunoscută. Cînd se iviră zorile, străbătusem 450 de kilometri de la plecare. Coasta de răsărit continua să fie netedă. Către prînz dădurăm de un adevărat labirint încîlcit de insulițe și bancuri de nisip, dintre care nu am fi putut ieși; decît să aduc vasul în trecători nesigure, preferai să dau ordin să navigam în larg, pierzîrid din vedere țărmul. Stabilirăm orele și seriile de cart: eu preluai primul tur, Michel pe al doilea, iar cel de al treilea reveni șefului nostru de echipaj, originar de la munte, dar care făcuse serviciu cincisprezece ani la flotă.
După patru zile, fără să fi schimbat direcția sud, văzurăm din nou părnînt, ceea ce însemna că el se arcuia deci spre sud-vest, dacă nu cumva, ceea ce vedeam era o insulă. Ne aflam la cel de al 32-lea grad de latitudine nordică. Temperatura era ridicată, dar suportabilă. În seara aceleiași zile văzurăm în depărtare ceva enorm și negru care se scălda în mare. Pentru orice eventualitate încărcarăm armele, și servanții stăteau gata să tragă. Vietatea aceea enormă se îndepărtă fără să ne producă vreo neplăcere. Făcînd legătura prin radio cu Cobalt-City, aflai că, ei nu reușiseră încă, cu toate sforțările făcute, să obțină legătura cu New-Washington. Din nou pierdurăm din vedere Pămîntul. Într-o dimineață, tocmai cînd aveam de gînd să dau ordinul să fie îndreptat vasul «spre est», matelotul care făcea de sentinelă la proră ne semnală o coastă în față. Hotărîi să facem o recunoaștere. Avansînd cu ajutorul sondei, ajunserăm la două sute de metri de o plajă pustie. Poziția dată de Michel fu l9 grade, 5 minute, 44 secunde latitudine nordică și l8°22' longitudine vestică față de Cobalt-City. După toate aparențele, era capul unei insule. Părăsind proiectul de a debarca, pe care îl concepusem la un moment dat, plecarăm din nou spre sud-est. Un mesaj lansat avionului rămase întîi fără răspuns. După două ore, ne chemară ei și spuseră că abia terminaseră de respins un atac dat asupra lor de hydre și acestea nu erau verzi, ci brune și de o mărime uriașă: aveau doisprezece pînă la cincisprezece metri lungime.
Fără alte incidente, în afară de o mică furtună pe care Temerarul o învinse cu ușurință, ajunserăm să vedem continentul pe care aterizase avionul, continent care, după spusele aviatorilor, era despărțit de acela pe care se afla Cobalt-City printr-o strîmtoare largă. Pentru a da de această strîmtoare, trebuirăm să tatonăm, spre nord. După ce am înconjurat o enormă peninsulă, merserăm de-a lungul coastei, la mai puțin de l0° latitudine. Temperatura era înăbușitoare și trebuirăm să punem pălării cu boruri late și să stropim foarte des puntea metalică. Din timp în timp, marea se acoperea cu o ceață fierbinte și sufocantă și mai greu de suportat decît insolația orbitoare a lui Helios.
În sfîrșit, într-o seară, atinserăm acel punct al coastei care, după calculele noastre, ne apropia cel mai mult de avion. Cercetarăm țărmul cu descurajare. Era un veritabil mangrov, pe care arborii creșteau direct din mare și niște plaje vîscoase, moi, colcăind de o viață nedeslușită și care degajau un teribil miros pestilențial. Mă întrebam cu teamă și îngrijorare cum vom face ca să debarcăm. Foarte departe, în fundul zării, un lanț de munți gigantici își înălțau crestele la mai mult de l5 000 metri.
Merserăm de-a lungul coastei în căutarea unui loc mai ospitalier. La cîțiva kilometri de acolo găsirăm estuarul, format din turbă, al unui fluviu, în care reușirăm să intrăm, deși avea curenți foarte puternici. Urcarăm în sus pe fluviu, cu ajutorul sondei, cam vreo 90 kilometri. Apoi bancuri de mil ne opriră. Toate armele noastre erau încărcate, sentinelele și servanții dublați. Malurile, aproape peste tot mlăștinoase, hrăneau o viață dezgustătoare de putreziciuni cvasi-protozoice.
Grămezi stranii de gelatine vii, însuflețite de mișcări amiboide, se tîrau pe mîl, colorate în cenușiu sau în verde acidulat.
Mirosul de putreziciune umplea aerul, termometrul arăta 48° la umbră! Cînd se înnopta, întregul țărm se lumină de fosforescențe vii, divers colorate.
Tot căutînd mereu, găsirăm pe malul drept un banc de stînci, care părea gol, lipsit de ființe vii. Manevrînd cu cele două elice ale sale, Temerarul acostă, cablurile îl fixară de stîlpil de fier pe care noi îi înfipsesem în șistul moale. Un pod de bușteni fu așezat de noi, ca să avem pe ce duce camioneta pînă la mal.
— Cine merge? întrebă Michel. Tu și cu mine — și pe urmă?
— Tu — nu. Trebuie să rămînă aci cineva care să poată duce înapoi Temeraru! Rămîi deci!
— Atunci rămîi tu. Ești singurul geolog: astronomi avem atît de mulți!
— Eu sînt șeful aici și îți ordon să rămîi pe vas. Vei merge și tu în al doilea drum. Ia contact cu avionul. La ce distanță sîntem oare de el și în ce direcție se găsește oare?
— Cam la vreo treizeci de kilometri spre sud-vest.
Cînd știură că sîntem atît de aproape, americanii scoaseră strigăte de bucurie.
— Nu mai avem decît doi litri de apă potabilă, și nici un comprimat ca să putem steriliza alta.
— Vom fi acolo în mai puțin de două ore, cred, răspunsei eu. Pregătiți-vă. Dacă aveți combustibil, aprindeți un foc. Fumul ne va călăuzi.
Luai loc la volan. Andre Etienne, un marinar, stătea în turela mașinii, înarmată cu două aruncătoare de rachete. Puțin emoționat, îmbrățișai pe Michel, salutai pe ceilalți și pornirăm.
III
MOARTEA VIOLENTA
Cu ochii fixați pe busolă, luai direcția sud-vest. Pămîntul stîncos se mai prelungi încă pe o distanță de doi sau trei kilometri, apoi terenul deveni moale. Etienne trebui să coboare, spre a pune lanțuri la cauciucuri. Cu toate că i-o interzisesem, el voi să prindă un soi de amoebă avînd vreo patruzeci de centimetri în diametru și mîna îi fu arsă ca de un acid. Acest soi de animale foiau pe aci. Unele atingeau un metru în lungime. Ele se luptau între ele dînd lupte sălbatice, dar care păreau a fi făcute cu încetinitorul, lupte în care învinsul era înglobat de pseudopodele învingătorului și digerat. Înaintarea noastră deveni foarte grea, apa țîșnea uneori de sub roți. Din fericire buruienile erau rare și mlădioase și se îndoiau sub roțile automobilului. Un miros oribil de ouă clocite, provenind din descompunerea acestor ierburi și poate din aceea a vietăților gelatinoase de aici, ne incomoda groaznic. După două ore de la plecare, zărirăm în sfîrșit în depărtare o coloană de fum. Apoi terenul urca și respingătoarele vietăți tîrîtoare dispărură. Pămîntul deveni mai tare, viteza noastră se mări și puturăm scoate lanțurile. Zării în depărtare silueta unui avion cu aripile sfărîmate. De îndată ce ne văzurăm, americanii, uitînd de orice prudență, alergară spre noi. Toți, în afară de unul singur, care era îmbrăcat în salopetă de aviator, purtau uniforma Statelor Unite Navy. Deschisei ușa din spate și le spusei să se urce în camionetă. Acum eram nouă inși înăuntru și stăteam foarte înghesuiți. De bucurie, îmi strînseră mîna și îmi scuturară brațul cu atîta putere că aproape mi-l scrîntiră. Scoțînd o sticlă de sub scaunul meu, le oferii un coniac, cu apă, nu prea rece poate, dar care fu foarte apreciat.
Cel mai vîrstnic, să tot fi avut treizeci și cinci de ani, (era comandantul) făcu prezentările. El începu cu un soi de uriaș blond, mai înalt decît mine cu un cap, căpitanul Elliot Smith. Apoi îmi prezentă un om brun, îndesat: căpitanul Ronald Brewster. Unul cît o prăjină, slab, roșcovan, deșelat, se numea Donald O'Hara și era locotenent. Înginerul Robert Wilkins, în vîrstă de treizeci de ani, avea părul castaniu, ochii căprui și o frunte mare, cu un început de chelie.
Sergentul John Pary, îndesat și el, era canadian, în sfîrșit, arătîndu-mi pe omul în salopetă de aviator:
— O surpriză pentru dumneavoastră: Andre Biraben, geograf, compatriotul dumneavoastră.
— Ia te uită ce plăcere! Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră pe Pămînt, zisei eu.
— Și în sfîrșit să mă prezint și eu: Arthur Jeans.
Eu le prezentai pe mecanicul meu și adăugai:
— Domnilor, trebuie să ne gîndim să salvăm tot ce poate fi salvat din avionul dumneavoastră, și… să plecăm repede. Ați mai văzut hydrele uriașe?
— Nu, răspunse Jeans. Dar puteți vedea rămă șițele aceleia pe care am doborît-o, de cealaltă parte a avionului.
Ne duserăm pînă acolo în camionetă. Mase enorme de cărnuri își terminau aci procesul de descompunere.
— Și dumneavoastră ați avut de-a face cu acest soi de jivine? mă întrebă Biraben.
— Desigur! Dar ale noastre erau verzi, și mai mici, și, totuși, la fel de primejdioase.
— Avionul dumneavoastră este oare un adăpost sigur?
— Da.
— În cazul acesta voi lua cu mine 4 dintre dumneavoastră. Ceilalți 3 vor rămîne aci cu marinarul meu. Demontați armele dumneavoastră de bord. Mai aveți muniții?
— Avem o foarte mare provizie de muniții.
— Atunci le vom lua la cel de al 3-lea transport. Jeans îmi indică pe Smith, pe Brewster, pe Biraben și pe Wilkins. Ceilalți se închiseră în avion. Luai pe Smith alături de mine. Vorbeau prost engleza, dar destul de bine germana. Smith o vorbea și el de-ajuns de mulțumitor și astfel puturăm schimba între noi cîteva informații. Aflai astfel că New-Washington era un fragment din Statele Unite, căzut în plin ocean teluric. Nu mai rămăseseră decît l0000 de supraviețuitori; avuseseră 45000 de morți. Însula astfel formată se întindea pe 37 de kilometri lungime și 20 de kilometri lățime. Avea o uzină de avioane, aproape distrusă de izbitură, dar pe care ei o reconstruiseră, aveau și cîmpii mănoase, arabile, foarte mari cantități de provizii și de muniții și, fapt straniu, mai multe vapoare: un crucișător ușor francez Surcouf, un distrugător american, Pope, un torpilor canadian și două vapoare comerciale, un cargobot mixt norvegian și un petrolier argentinian. Aveam un prieten din liceu pe Surcouf și aflai cu părere de rău că fusese dat dispărut cu ocazia catastrofei. Vapoarele se aflau toate în larg și veniseră aci la New-Washington, după cîtva timp, mergînd ades cu pînze improvizate, cu panouri desfundate, deteriorate ca după o bătălie, dar intacte în părțile principale. Cataclismul venise la ei sub forma unei lame gigantice ce se năpustise deodată din adîncuri asupra lor.
— De ce ați întîrziat atîta pînă să porniți în explorare?
— Aveam treburi mai urgente de făcut! Să ne îngropăm morții, să curățim dărîmăturile, să construim. Nu aveam decît puțină benzină pe care am folosit-o pentru a pune la punct unul din cele șaptesprezece avioane nu prea distruse — pe acesta — care a căzut aci.
— N-ați primit nici unul din mesajele noastre?
— Nu, niciodată, și totuși am stat la radio un an întreg, tot ascultînd, și n-am primit nici o chemare de nicăieri.
— E foarte curios. Cum ați trăit?
— Am avut foarte multe conserve. Grîul a crescut. Am pescuit pești. Cîteva forme terestre din cele venite cu noi au supraviețuit și s-au înmulțit aci considerabil. Dar din lipsă de lapte ne-au murit mulți copii, adăugă el, întristat.
Îl pusei și eu la curent cu tot ce făcusem noi. Către orele trei după-amiază ajunserăm la vasul nostru, Temerarul, Lăsai acolo pe cei salvați și plecai imediat înapoi, cu toate protestele lui Michel. Aveam să asist la un spectacol care mă îngheță de groază.
Pe cînd soseam pe locul de unde se vedea avionul, zării, puțin la dreapta, o masă enormă, gelatinoasă, avînd o frumoasă culoare violet-deschis, care se tîra cu mare viteză — cam treizeci sau patruzeci de kilometri pe oră, poate. De o formă amoeboidă, ea atingea zece metri în diametru și un metru în înălțime. Întrigat, oprii. Animalului nici nu-i păsa de asta și își continua mersul grabnic înspre avion. Ușa acestuia se deschise și canadianul ieși. El văzu camioneta oprită, îmi făcu semn cu mîna și veni înspre mine. În spatele lui apărură de asemenea Etienne, O'Hara și Jeans. Privii din nou spre monstru; bogatul său colorit violet dispăruse, el era acum cenușiu-opac, rotunjit, semănînd cu o stîncă acoperită de licheni. Pary se apropia. Prevăzînd o primejdie, pornii din nou camioneta și claxonai. Mecanicul îmi surise, îmi făcu semn iarăși cu mîna și își iuți mersul, venind spre mine. Cu cea mai mare viteză mă năpustii cu mașina înaintea lui. Sosii prea tîrziu. Monstrul redevenise brusc violet și se aruncase asupra lui. Pary îl văzu, ezită, apoi fugi spre avion. Atunci se petrecu un lucru straniu, groaznic: răsună ca o pocnitură scurtă și un fel de scînteie albăstruie țîșni izbind pe canadian, care se prăbuși. Imediat, acoperit de pseudopodele monstrului, el dispăru.
Cu gura căscată de groază, de oroare, frînai brusc. Animalul se întoarse și veni drept spre mine. Sării de pe scaun, mă urcai în cupola cu aruncătoare de rachete. Febril, așezai tuburile, încărcate de dimineață, țintii. Scînteia albăstruie țîșni din nou din monstru și lovi radiatorul. Simții o zguduitură puternică. Nu o zguduitură electrică, ci un fel de frig glacial, care mă făcu să mă zgîrcesc tot. Și eram cu degetul pe trăgaci. Cele două descărcaturi loviră în plin monstrul ajuns la zece metri. Se auziră două explozii surde, o serie de trosnete violente, însoțite de scîntei. Fîșii de gelatină zburară în toate părțile. Animalul se zgîrci ghem, apoi nu mai mișcă de loc. Pornii din nou motorul, mă apropiai cu prudență. Irizații străbătură încă în toate sensurile gelatina vie care se mai zbătea slab. Din canadian nu se mai vedea nici urmă! Prin portieră aruncai două grenade incendiare. Sub căldura intensă a flăcărilor, masa sfîrîi, se reduse și nu se mai zbătu de loc. Ceilalți veniră iute lingă mine.
— What an awful thing! zise Jeans. Și repetă în franceză : Ce oribilă lucru!
— Mă tem că nu mai putem face nimic pentru mecanicul dumneavoastră, spusei eu, zguduit încă. Cel mult îl vom putea înmormînta!
Dar cînd despicarăm, cu lovituri de secure, masa gelatinoasă zbîrcită, devenită tare ca lemnul, tot ce găsirăm fu un inel de aur.
Îndurerați, încărcarăm în camionetă două mitraliere și pe cei doi aviatori. Etienne își reluă locul sus la aruncătoarele de rachete. A doua zi mai fură făcute alte expediții pentru a se aduce și restul de arme, munițiile, motoarele electrice, tot ce mai putea fi salvat. Ultimul transport, condus de Michel, avu de luptat cu o altă «Moarte Violetă». Ei nimiciră patru din aceste dezgustătoare bestii.
De îndată ce reîmbarcarăm camioneta pe vapor, plecarăm, salutînd cu o salvă de rachete o hydră uriașă, prea curioasă, care se prăbuși fîșii, fîșii. Eram acum mai încrezător decît la ducere, căci îmi îndeplinisem misiunea și puteam acum să las conducerea vaporului pe seama unor oameni dintre care doi cel puțin știau cu adevărat ce înseamnă un vapor și erau pricepuți în navigație.
IV
AM DESCOPERIT TINUTURI NECUNOSCUTE
Lăsai comandamentul tehnic lui Jeans și ofițerilor lui, Michel și cu mine rezervîndu-ne doar directivele generale. Trimisesem un mesaj la Cobalt-City. Apoi, urmînd sfatul lui Wilkins, încercai să prind New-Washington. Spre marea mea uimire, reușii, în sfîrșit. Jeans le făcu un raport succint și ne transmise apoi din partea lor mulțumirile guvernului și o invitație.
— Spre marele meu regret, nu pot primi pentru moment această invitație, răspunsei eu. Nu avem destui carburanți pentru a face cei zece mii de kilometri care ne separă de New-Washington. Trebuie să trecem mai întîi pe la Cobalt-City.
— De ce oare dumneavoastră, francezi, ați botezat cu nume american orașul dumneavoastră? se informă O'Hara.
— Pentru că seamănă foarte mult cu unul din orașele Far-Westului dumneavoastră de pe la l880 în orice caz așa cum ni l-am închipuit noi!
Abia ieșiți din apele fluviului, o apucarăm spre nord-vest. Vîntul era destul de puternic și Temerarul tangă foarte tare, spre marea neplăcere a unor stomacuri. Vorbeam pe jumătate în franceză, pe jumătate în engleză. Cînd ne lipsea vreun cuvînt, Biraben făcea pe interpretul. Prima noastră zi pe mare trecu fără vreun incident. Noaptea încetinirăm mersul, cu toate că marea se liniștise. Lăsînd pe Smith pe pasarelă, mă dusei la culcare. Dar o schimbare în legănarea Temerarului mă deșteptă. Ascultam atent, încercînd senzația că ceva nu era în ordine. Apoi înțelesei: motoarele se opriseră. Mă îmbrăcai în grabă și urcai pe punte. Întrebai pe timonier:
— Ce s-a întîmplat?
— Nu știu. M-am pomenit că s-a oprit așa, deodată, domnule comandant.
— Unde este comandantul american?
— La pupă, împreună cu inginerul.
Michel își trecu capul pe un gemuleț al cabinei.
— Ce se întîmplă oare? De ce s-a oprit vaporul?
— Nu știu. Vino încoace.
— Vin imediat.
Abia spusese acestea, că se auzi lîngă pereții vaporului un zgomot de apă mișcată de colo-colo, apoi o smucitură puternică zgudui vaporul. Auzii un sonor damn it!11 Apoi o exclamație de mirare și un strigăt îngrozit:
— Cu toții înăuntru!
Smith se și azvîlise peste mine, proiectîndu-mă pe scară în jos. Wilkins se aruncă pur și simplu înăuntru. Smith scoase capul pe punte, se asigură că era goală, trînti ușa. La lumina lămpii văzui figurile lor livide, descompuse. Auzii capota postului echipajului închizîndu-se cu zgomot. Avurăm o nouă zguduitură și, Temerarul se înclină spre tribord.
Eu mă poticnii și mă lipii de perete.
— Pentru Dumnezeu, ce se întîmplă?
Wilkins răspunse în sfîrșit:
— Caracatițe uriașe!
Mă simții înghețat de groază, încă din anii copilăriei, pe cînd citeam Douăzeci de mii de leghe sub mări, fusesem înspăimîntat de aceste animale. Eu reușii să spun:
— Come with me.12
Cu genunchii muiați, împleticindu-ne, urcarăm scara care conducea la pasarela acoperită. Aruncai o privire prin hubloanele mari: puntea era goală și lucea sub lune. La extremitatea din față, un fel de cablu gros se legăna, în dosul țevilor aruncătoarelor de rachete. La zece metri, la babord, o masă enormă apăru o clipă din marea neagră ca cerneala, apoi văzui în lumina lămpilor învîrtituri de brațe, profilate în lumina lunelor. Observai lungimea acestor brațe, trebuie să fi fost de douăzeci de metri. Michel veni și el lîngă noi, apoi ceilalți americani. Smith ne relată faptele. Cînd cele două elice se opriseră în același timp, el se dusese la proră cu Wilkins și, aplecîndu-se, văzuse strălucind slab niște ochi enormi. Animalul își aruncase un braț, dar nu reușise să-i atingă. Atunci ei țipaseră.
Încercarăm să pornim motoarele din nou. Ele porniră, elicele bătură apa, Temerarul tremură și avansa cîțiva metri, apoi motoarele se opriră din nou, și simțirăm altă serie de smucituri.
— Să așteptăm să se facă ziuă, ne sfătui Wilkins. Trecu tare mult timp pînă la ziuă. În zori puturăm să ne dăm seama de întreaga mărime a pericolului. Cel puțin treizeci de monștri ne încercuiseră. Nu erau caracatițe, deși la prima vedere te puteai înșela. Aveau un corp în formă de fus, ascuțit în spate, fără înotătoare, și erau lungi de zece pînă la doi
sprezece metri și doi sau trei metri în diametru. Din partea dinainte porneau șase brațe enorme, cam de vreo douăzeci de metri lungime fiecare și avînd cincizeci de centimetri în diametru la bază. Monștrii erau înarmați cu gheare lucitoare, ascuțite, care se terminau cu un vîrf în formă de suliță. Ochii, tot în număr de 6, se aflau la baza tentaculelor.
— După înfățișare, sînt veri cu hydrele, zisei eu.
— De înrudirea lor, prietene, puțin îmi pasă în clipa asta, îmi răspunse Michel. Dacă se reped cu toții deodată asupra Temerarului…
— Idiot ce sînt! De ce n-am pregătit aruncătoarele de rachete — gata de atac.
— Prea tîrziu! Dar dacă am trece țeava uneia din mitralierele avionului prin geamul rotund? Va trebui de asemenea să punem elicele în tunel… dacă mai scăpăm cu viață din asta!
Strigai echipajului:
— Aduceți o mitralieră și benzi. Și mai cu seamă nu treceți pe punte!
— Atenție! strigă Michel.
Un monstru se apropia, într-un vîrtej de tentacule. Una din ele se agăță de bordura tribordului și o smulse.
— Dacă putem omorî măcar unul din ei cu mitraliera, poate că ceilalți îl vor mînca!
Prin tubul acustic de la mașină auzirăm:
— Domnule comandant, elicele sînt libere.
— Bun, fiți gata! De îndată ce voi comanda «înainte», dați toată viteza!
Prin spațiul pe unde urcau oamenii, trei marinari urcară o mitralieră. Eu deschisei un geam, care alunecă în rama lui, și trecui prin spațiul gol țeava armei. În momentul cînd voiam să trag, Michel mă bătu pe umăr.
— Așteaptă. Lasă mai bine pe american să tragă.
Ei sînt mai obișnuiți cu armele lor.
Trecui mitraliera lui Smith, care o sprijini pe umăr, voinicește, ca un adevărat afet viu. El ținti cu minuțiozitate o caracatiță care se odihnea în golul unui val, și trase. Animalul, atins, făcu un adevărat salt afară din apă, apoi se dădu la fund. În momentul cînd Smith se pregătea să tragă asupra celei de a doua bestii, simțirăm ca o uriașă dezlănțuire de adevărată furtună. Vreo zece brațe gigantice măturară puntea, smulgînd balustradele, îndoind macaraua cea mică, rupînd plăcile de protecție ale mitralierei din față. O fereastră se sparse în țăndări și un tentacul pătrunse în dunetă, făcînd bucăți rama ferestrei. Tentaculul se agita cu furie. Michel, lovit, fu azvîrlit de perete. Țintuiți locului de groază, Wilkins și cu mine nici nu mișcarăm măcar. Jeans zăcea la pămînt, lovit la cap. Smith fu primul care reacționa. Smulgînd securea atîrnată pe perete, cu un gest puternic de tăietor de pădure, el tăie pe loc tentaculul. Prin ușa întredeschisă, sării la postul de radio, voind să lansez un S.O.S. înainte ca cele două catarge să fie sfărîmate. Temerarul nostru se aplecă pe o parte din ce în ce mai tare și auzii strigătul unui marinar: «Ne scufundăm !» Prin gemuleț văzui marea biciuită de tentacule. Apoi veni și deus ex machina care ne salvă.
Cam la vreo două sute de metri de noi, ieși din apă un enorm cap turtit, lung de mai bine de zece metri, despicat de o imensă gură cu dinți ascuțiți și albi. Noul sosit se repezi asupra primei caracatițe și o tăie în două. Apoi între el — care era însoțit de încă doi din specia lui, sosiți la împărțirea prăzii — și caracatițe se porni o luptă sălbatică, despre care nu aș putea spune precis dacă a durat o oră, sau un minut! Marea se liniști și nu mai rămase nimic decît cioturi de tentacule plutind în voia valurilor. Ne trebuiră mai mult de zece minute pînă să ne dăm seama că eram salvați. Atunci, cu toată viteza, ne năpustirăm drept spre nord.
Către seară văzurăm, în direcția babord, un arhipelag din stînci prăpăstioase, înălțînd în asfințit niște siluete în formă de ruine. Ne apropiarăm cu prudență. Nu mai eram decît la cîteva leghe, cînd zărirăm o forfoteală suspectă între două stînci dințate. Un minut mai tîrziu recunoscurăm o bandă de caracatițe și cu cîrma la tribord și cu toată viteza, le lăsarăm în urma noastră.
Noaptea foarte senină ne permise să înaintăm destul de repede. Atinserăm o caracatiță singuratică adormită care fu pulverizată de o salvă de rachete. Dimineața zărirăm o insulă.
O'Hara se urcă pe dunetă, aducînd harta pe care o făcuse după fotografiile cu infraroșii luate din avion. Astfel ne fu posibil să identificăm insula care era în fața noastră drept un ținut alungit, orientat est-vest, situată între continentul ecuatorial, de unde veneam noi, și continentul boreal. Fotografia, luată, de foarte de sus, nu arăta nici un alt detaliu, dar se putea distinge un lanț axial de munți și păduri mari. La nord-est, dincolo ele o strîrntoare largă, se zărea vîrful unui alt pămînt. Hotărîi să merg spre Capul est al primei insule, spre Capul vest al celei de a doua și către marea peninsulă de la sudul continentului Doreai.
Merserăm de-a lungul coastei de sud a primei insule. Ea era stîncoasă, abruptă și neprimitoare. Munții ei nu păreau prea înalți. La sfîrșitul zilei, ajunși la Capul est, aruncarăm ancora într-un mic golf.
În zorile roșii, țărmul se desena neted și monoton, cu puțină vegetație. La răsăritul lui Helios văzurăm mai limpede o savană care se sfîrșea în mare cu o plajă îngustă, de nisip alb. Ne apropiarăm cu ajutorul sondei și făcurăm această fericită descoperire că plaja se termina printr-un perete abrupt, astfel încît coasta nu era decît la cîțiva metri distanță de apa navigabilă, care avea o adîncime între l6 și 20 metri. Ne fu deci ușor să punem puntea mobilă și să debarcăm camioneta. În această camionetă în care înlocuisem aruncătoarele de rachete cu una din mitralierele avionului, mai ușor de mînuit, luară loc: Michel, Wilkins și Jeans. Nu fără teamă îi văzui dispărînd în susul unei pante. Ierburile culcate păstrau urma camionetei și acest fapt ne-ar fi dat posibilitatea, în caz de nereușită, să-i căutăm cu mai multă ușurință. Sub protecția armelor de pe bord, coborîi pe pămînt și vizitai împrejurimile. Putui să culeg din ierburi vreo zece specii diferite de curioase «insecte» teluriene. Urme de pași indicau prezența unei faune și mai impresionante. După două ore, zgomotul de motor îmi anunța întoarcerea camionetei.
Michel scoborî din ea, singur.
— Unde sînt ceilalți?
— Au rămas acolo.
— Unde acolo?
— Vino și ai să vezi. Am făcut o descoperire grozavă.
— Ce anume?
— Ai să vezi.
Întrigat, trecui comanda lui Smith și luai loc în automobil. Savana se legăna, întreruptă de tufișuri. Pe lîngă unul din ele rătăcea o cireada de animale, semănînd cu Goliații, dar fără coarne. Cam după o oră de mers, văzui o masă stîncoasă, înaltă de cîțiva metri și, urcat pe ea, în picioare, Jeans. Michel opri camionul exact la poalele ei. Coborîrăm și pe cealaltă parte intrarăm într-un adăpost pe sub stînci.
— Ei, ce părere ai despre asta? mă întrebă Michel.
Pe pereți, o serie de semne erau gravate, semne semănînd în chip ciudat cu caracterele sanscrite. Întîi am crezut că au vrut ei să-mi facă o glumă, dar patina timpului pe piatră mă convinse repede că greșisem gîndind astfel. Puteau fi în total trei sute, patru sute de semne.
— Și asta nu e totul. Vino să vezi.
— Așteaptă să iau o armă.
Cu mitraliera în mînă, plecarăm din nou. La două sute de metri de acolo, solul cobora într-o vale moartă, în fundul căreia se vedeau expuse o grămadă de plăci de metal, de grinzi răsucite, care păstraseră o înfățișare generală fusiformă. Wilkins se învîrtea printre aceste rămășițe.
— Ce să fie? Un avion?
— Poate. Dar nu terestru, asta e sigur!
Mă apropiai și pătrunsei în încîlcelile epavei. Plăcile erau îngropate în nisipul ce se scursese la vale. Ele erau dintr-un metal gălbui, pe care nu îl putui recunoaște, dar despre care Wilkins ne asigura că ar fi un aliaj de aluminiu.
Înginerul mă lăsă să zgîrii la baza plăcilor și se duse spre vîrful grămezii. Îl auzirăm scoțînd o exclamație, apoi chemîndu-ne la el. Strania mașină era mai puțin distrusă în partea aceasta și își păstrase forma de vîrf de țigare. Într-o despărțitură intactă se deschidea o ușă fără canat. O semiobscuritate domnea în cabina în formă de trunchi de con, în care pătrunserăm, și la început nu putui să văd nimic, decît silueta neprecisă a celor doi tovarăși ai mei. Apoi, ochii obișnuindu-mi-se cu penumbra, distinsei un fel de tablou de bord cu semne asemănătoare cu acelea din inscripțiile găsite, apoi scaune metalice înguste, cabluri de aramă rupte ce atîrnau și, crispată pe un rnîner de metal alb, o mînă mumificată. Enormă, neagră, încă musculoasă cu toată uscăciunea ei, ea nu avea decît patru degete înarmate cu gheare care trebuie să fi fost retractile (ca la pisici), încheietura mîinii era ciopîrțită.
Înstinctiv, salutarăm. Oare de cît timp mîna aceasta, crispată într-o ultimă manevră, se mumificase în această insulă pierdută? Cine era ființa care pilotase această mașină? Venise ea de pe o altă planetă, din sistemul lui Helios, de pe vreo altă stea, sau fusese și ea, ca și noi, smulsă afară din propriul ei Univers? La aceste întrebări n-aveam să găsim, decît mult mai tîrziu, un răspuns incomplet.
Scotocirăm printre rămășițele aparatului pînă seara. Descoperirile noastre fură de minimă importanță. Cîteva obiecte de metal: cutii goale, fragmente de instrumente, o carte cu paginile din aluminiu, fără nici o ilustrație, vai, apoi un ciocan avînd o formă foarte terestră, în spate, unde trebuie să fi fost așezate motoarele, blocuri informe, ruginite, și într-un tub de plumb gros, un fragment de metal alb, care, analizat apoi la New-Washington, se dovedi a fi uraniu. Făcurăm fotografii și ne întoarserăm. Era și normal ca descoperirile noastre să fie puține: unii dintre pasagerii mașinii supraviețuiseră după cum o dovedeau inscripțiile și luaseră probabil cu ei tot ce le putuse fi de vreun oarecare folos. Nu aveam timp să cercetăm toată insula. După ce o botezarăm ,.Însula Misterelor», plecarăm spre cea situată la nord-est. Debarcarăm cu mare greutate și nu puturăm aduce camioneta pe pămînt. Mica porțiune pe care o vizitarăm era aridă și populată de «vipere», neavînd nici un fel de altă viețuitoare, în afară de cîteva «insecte». Găsirăm totuși cîteva unelte Swiss-e din feltspat potasic. Mai fructuoasă și mai plină de peripeții fu explorarea noastră din capul de sud al continentului boreal.
Traserăm la mal în zori, într-un mic golf înconjurat de stînci înalte, tăiate în forme fantastice. Coborîrea pe pămînt a automobilului ne dădu mult de lucru și soarele era sus de tot cînd plecai cu Michel și cu Smith. Nu fără greutate ajunserăm pe un platou care se întindea cît vedeai cu ochii la răsărit și la nord. La sud se înălțau niște munți mici. Ne îndreptarăm spre ei, prin savana întretăiată de tufișuri. Ținutul era extrem de populat cu animale variate: Goliați, elefanți, izolați sau în turme. Deranjarăm din somn o pereche de tigrosauri fioroși, care totuși nu ne atacară. Din fericire, căci camioneta noastră nu ar fi rezistat la izbitura lor puternică. La ora 3 după masă, pe cînd ne terminam prînzul, o trupă numeroasă apăru în depărtare. Ea se apropie și recunoscurăm Swiss-i din marea rasă roșie, din rasa lui Vzlik. Imi aminteam că el îmi spusese de nenumărate ori că tribul său venea din sud, că ei se despărțiseră de poporul lor cu puține generații înainte pentru motive care îmi rămăseseră necunoscute. Această întîlnire ne necăji, căci ei ne tăiau drumul spre munți și cu firea lor războinică gata de harță, bătălia părea inevitabilă dacă mai înaintam. Dar poate că ei nu ne văzuseră, căci o cîrmiră la stinga și se pierdură la orizont. Ținurăm grabnic un consiliu de război. Eu fui de părere să ne întoarcem imediat din drum căci și așa eram destul de departe de Temerarul și ne aflam într-un ținut necunoscut. Dar Smith și Michel erau de părere să mergem mai departe în interior și să nu ne întoarcem decît a doua zi. Ne continuarăm deci drumul spre munți și la orele patru văzurăm un fel de faleză care se ridica înfața lanțului muntos. Înaltă de vreo30 de metri, ea ni se păru crenelată. Cînd furăm mai aproape, văzurăm că ea avea fortificații făcute din turnuri așezate la o distanță de vreo 20 de pași unul de altul și înalte de vreo l0 metri. La picioarele falezei, pe o adîncime de 500 pînă la 600 de metri, nu se vedea nici un arbore, nici un tufiș. Între turnuri galopau Swiss-i. Păreau foarte agitați și prin binoclu îi văzurăm cum ne arătau cu degetul. Ezitînd, încetinii mersul camionetei.
Deodată, din vîrful turnului din fața noastră, de la 400 de metri, țîșni ceva lung și negru, care pluti pe cer, apoi căzu jos. Cu un șuierat puternic, o gigantică suliță, care trebuie să fi cîntărit vreo treizeci de kilograme, se înfipse în pămînt, la cîțiva pași de noi. Frînai, apoi, recăpătîndu-mi sîngele rece, virai și accelerai.
— În zigzag îmi strigă Michel.
Mă întorsei și văzui vreo zece dîre pe cer. Ele se înfipseră vîjîind în pămînt, de jur împrejurul nostru, și trebui să răsucesc brusc volanul, virînd, ca să evit una din ele. Mitraliera noastră trase. Smith era în largul lui! Fusese campion de tir în aviația americană. Michel îmi povesti mai tîrziu că într-o nimica toată de timp el și incendiase șase turnuri. Din această fază a luptei eu nu văzui nimic. Stăteam cramponat de volan, cu piciorul apăsînd pe accelerator, zgîlțîit de pămîntul accidentat, cu capul strîns între umeri, crezînd în fiecare clipă că voi simți cum o suliță mi se înfige în spate. Și, de fapt, nici n-a lipsit mult ca s-o pățim urît. Pe cînd soseam la primii arbori care mărgineau zona dezgolită de vegetație, în spatele meu se produse un șoc violent, un zgomot de metal sfîșiat. Cîrmii brusc volanul și după cîteva minute, cînd trecui volanul lui Michel, văzui că o suliță străpunsese acoperișul, trecuse printre picioarele lui Smith și își terminase cursa înfigîndu-se cu vîrful într-o cutie mare de conserve, pe care o înțepenise în dușumea. Coada suliței depășea camionul cu doi metri. Fără să ne oprim, o tăiarăm cu ferăstrăul și astfel putui să-i examinez vîrful : era triunghiular, ghimpat și din oțel!
Noaptea făcurăm un scurt popas și pe cînd mîncam, discutarăm despre cele întîmplate.
— Este bizar, zisei eu, că acești Swiss-i cunosc metalul, ba chiar ceva mai mult: oțelul de cea mai bună calitate. Aceștia sînt cu siguranță poporul din care provine tribul lui Vzlik, ceea ce înseamnă că numai acum cîteva generații, ei mai erau încă în epoca de piatră. Swiss-ii sînt foarte inteligenți, de sigur, dar o asemenea repeziciune, în progresul lor mă uimește!
— Poate că acest progres al lor are legătură cu descoperirea noastră de pe insulă? întrebă Michel.
— Poate. Și au catapulte — sau mai degrabă baliste — care au o bătaie de peste cinci sute de metri!
— În orice caz, zise Smith în englezește, le-am dărîmat cel puțin șase turnuri.
— Da. Și acum să fugim repede. În ținutul acesta nu sîntem de loc în siguranță.
Merserăm toată noaptea. Desigur, mai avusesem eu pe lumea aceasta nopți agitate, dar nici una ca aceasta de aci. Cele trei lune răsăriseră și toată fauna planetei părea să se fi strîns în acest colț… Trebuirăm să ne croim drumul trecînd printre turme de elefanți care veneau atrași de farurile noastre. Apoi un tigrosaur ce vîna primi încărcătura noastră fără altă păgubire aparentă, în afară de o spaimă zdravănă pe care de altfel o simțirăm și noi ca și el.
De trei ori niște Goliați ne siliră să schimbăm drumul și două din cauciucurile noastre fură distruse de mușcăturile viperelor. Cu toate acestea înainte de a sa face ziuă, noi zăream rachetele lansate de Temerarul nostru și la răsăritul soarelui eram pe bord.
V
PRIMEJDIA
După cîteva zile ajunserăm la gurile Dordogneî fără alte neplăceri decît o pană la motoare care ne obliga să plutim o zi duși de pînzele vasului. Deoarece înștiințasem prin radio Cobalt-City de sosirea noastră, nu am fost surprinși cînd am văzut că sîntem așteptați la confluența cu Isle de o barcă în care se aflau Martine, Louis și Vzlik. Ei se urcară pe bord și barca fu remorcată la vapor pînă la Portul Leon. Trecuse mai mult de o lună de cînd plecasem. Nu mai este nevoie să spun cît de fericit am fost s-o revăd pe Martine. Adesea, în cursul acestei călătorii primejdioase, crezusem că nu aveam s-o mai revăd niciodată.
Louis îmi întinse textul ultimului mesaj prin radio primit de la New-Washington. Îl citii cu uimire și îl trecui americanilor. Biraben li-l traduse. Conținutul putea fi rezumat astfel: New-Washington se scufunda încetul cu încetul în mare, și dacă ritmul scufundării nu se schimba, în cel mult șase luni insula va dispărea în întregime. Guvernatorul ne lansa deci un apel S,O.S.
Consiliul se întruni în prezența americanilor. Jeans luă cuvintul în franțuzește:
— Noi avem la New-Washington un crucișător francez, două torpiloare, un cargobot și un mic petrolier. Mai avem de asemenea și șaisprezece avioane în stare de zbor, dintre care patru cu elice și trei elicoptere. Dar nu mai avem nici benzină, nici păcură. Puteți dumneavoastră să ne vindeți benzină? Și să ne-o și aduceți?
— Aci nu se mai pune chestiunea de a vinde, răspunse unchiul meu. Este cea mai elementară dintre datorii ca să vă venim în ajutor. Dar marea problemă e transportarea benzinei. Alt vapor în afară de Temerarul nu avem, și el e destul de mic.
— Mai avem și găoacea Cuceritorului, zisei eu, și mai ales șlepurile remorcate, pe care foarte ușor le putem transforma în petroliere. Ce părere aveți despre această propunere? întrebai eu pe inginerii noștri.
Estranges făcu socoteala.
— l0 pînă la l2 zile de lucru pentru a construi rezervoarele. Tot atîtea zile, pe puțin, pentru dispozitivele de securitate. Asta face o lună. 2 rezervoare de l0 metri x 3x2 — adică în total l20.000 litri. Jumătate benzină și jumătate păcura.
— Noi am prefera mai puțină benzină și mai multă păcură.
— Se poate. Care este cifra exactă a rezervoare lor noastre?
— 6.000.000 de litri, zisei eu. Am oprit exploa tarea din lipsă de spațiu pentru rezerve.
— Ce distanță este între New-Washington și Port-Leon?
— Cam vreo 4.500 kilometri.
— Da, zisei eu, dar pe mare, în larg.
— Dacă vă încredințăm vasul nostru Temerarul și cîțiva oameni de ai noștri, credeți că vețireuși? îl întrebă unchiul meu pe Jeans.
— Imi asum această răspundere. Voi reuși. Micul dumneavoastră vapor este admirabil.
— Fie. Să riscăm și această ispravă.
După o lună, Temerarul pleca, remorcînd șlepul încărcat cu l45.000 litri de carburant. După cum mi-a povestit Michel mai tîrziu, călătoria s-a petrecut fără nici un fel de peripeții. Ei nu întîlniră nici caracatițe, nici alt soi de monștri. New-Washington era un ținut jos, cu două coline presărate cu case. Ei fură primiți cu salvele tunurilor de pe vapoarele de război. Tot orașul, care era situat chiar pe malul mării, era pavoazat. Muzica crucișătorului cîntă imnul american după Marseilleza și ofițerii priviră cu uimire la micul nostru Temerar cum se strecura în port. Păcura trecu direct în rezervoarele petrolierului argentinian, care se pregăti pe loc de plecare. Benzina fu trimisă în camioane la formația de aviație.
Michel fu primit de președintele New-Washington-ului, Lincoln Donaldson, apoi pe bordul vasului Surcouf, ai cărui ofițeri și echipajul fură încîntați să afle că vor regăsi o bucată de pămînt din Franța.
Locuitorii New-Washington-ului începură o muncă tenace, zi și noapte, demontînd și îngrămădind pe vapoare tot ce putea fi salvat.
Apoi Porfirio Diaz se întoarse și cargobotul norvegian împreună cu Surcouf și cele două torpiloare plecară încărcate pînă la refuz de materiale și de oameni.
Michel mă înștiința prin radio de plecarea lor.
Iar eu îl informai că obținusem de la Vzlik, mare șef al Swiss-ilor de la moartea socrului său, ca să cedeze americanilor un teritoriu, care în realitate aparținea Sswis-ilor negri, dar asupra căruia tribul lui avea drepturi, și o parte de teritoriu care îi aparținea lui cu adevărat, și care se întindea de la Drone pînă la Munții Necunoscuți. Mai obținusem și pentru noi un coridor de-a lungul Dordognei pînă la gurile ei, lingă care noi voiam să construim un port: portul dinspre Apus.
Nici noi nu stătusem degeaba în acest timp. Construisem case pentru americani în apropierea munților, pe porțiunea cu adevărat Swis-ă a teritoriului lor, exact de cealaltă parte a Dronului, în fața micului nostru post Cromul.
Și în sfîrșit sosi primul transport. Într-o dimineață, sentinela plasată la gurile Dronului îl zări. Surcouf și cargobotul, fiind prea mari, nu putură să meargă mai departe și ancorară. Torpiloarele urcară în sus pe Isle. Apoi, cu un șir de mici vase remorcate, emigranții ajunseră pe noul lor domeniu. Fu hotărât că americanii se vor mulțumi, pentru moment, numai cu teritoriul cu adevărat Swiss lăsînd pe mai tîrziu cucerirea, căci avea sa fie nevoie de o cucerire, a părții Slwip.
Michel se întoarse cu avionul cu puțin înainte de cel de al șaptelea și ultimul convoi. Însula fusese aproape în întregime acoperită de ocean, dar New-America avea deja un oraș și șapte sate și primele recolte aveau să fie adunate.
Orașul New-New-Washington, cum îi ziceau glumind americanii, avea 5.000 de locuitori. Propria noastră populație crescuse și ea, căci i se adăugaseră cei 600 de oameni de pe Surcouf, și cei 60 de argentinieni care preferaseră să trăiască în «țara latină», și cei 50 de canadieni francezi cărora le displăcuse la început colectivismul nostru, limitat totuși numai la instalațiile industriale, dar își dăduseră seama în curînd că nimeni nu-i împiedica de a se duce la liturghie dacă aveau poftă. Norvegienii, în număr de 250 — căci în momentul cataclismului mai salvaseră și pe supraviețuitorii unui pachebot al națiunii lor — se stabiliră, la cererea lor, într-o porțiune de pămînt situată pe teritoriul nostru, aproape de gurile Dordognei. Ei creară acolo un port de pescuit, în realitate, separația națiunilor nu fu absolută și se realizară căsătorii internaționale. Din fericire, femeile erau mult mai numeroase la americani și mulți dintre marinarii de pe Surcouf se și căsătoriseră la Old-New-Washington. La un an de la acest exod, pe cînd tocmai mi se născuse primul meu fiu, Bernard, Michel se căsători cu o frumoasă norvegiană de optsprezece ani, Înge Unset, fiică de comandant de cargobot.
Ii ajutarăm pe americani să-și clădească uzina de avioane. Drept mulțumire, ei ne cedară mașini-unelte și patru avioane. Impreună cu doi colegi americani descoperii, pe teritoriul lor, dar pe pămîntul Slwip (Sswis-ii negri), importante zăcăminte de petrol,
Cinci ani mai tîrziu avu loc întemeierea Statelor Unite de pe Tellus. Dar înainte de aceasta a avut loc cucerirea teritoriului Slwip, și am fost la doi pași de un război cu americanii!
Slwipsii fură aceia care declanșară bătălia. Într-o seară, vreo sută dintre ei surprinseră un mic post de pază american și masacrară zece oameni din doisprezece cît avea această garnizoană. Ultimii doi reușiră să fugă cu un automobil. De îndată ce vestea fu cunoscută, două avioane își luară zborul în căutarea ucigașilor. Le fu imposibil să-i găsească, căci pădurile acopereau întinderi imense, și cîmpiile erau pustii. O coloană ușoară, plecată cu misiunea de a aplica represalii, suferi pierderi destul de grave, fără vreun rezultat pozitiv. Atunci americanii făcură apel la noi — care aveam mai multă experiență decît ei — și la aliații noștri Swiss-ii.
Acesta a fost desigur cel mai straniu război din cîte se pot închipui! Americanii, împreună cu noi, plecați în camioane și avînd și cîte patru-cinci avioane ce zburau deasupra capetelor noastre, un elicopter ca cercetaș și înconjurați de ființe ce păreau că vin de pe altă lume, înarmați cu arcuri și săgeți!
Campania a fost grea și avurăm destule înfrîngeri. înțelegînd repede că în lupta deschisă ei vor fi învinși, Slwipsii începură să ne hărțuiască pe neașteptate la frontiere, ne otrăviră puțurile, izvoarele, pătrunseră în New-America, sau în teritoriile Sswis-ilor, și chiar peste munți în Noua-Franță. În zadar torpiloarele noastre descoperiră și bombardară două sate de ale lor de lîngă coastă. În zadar avioanele le distrugeau alte sate. Dar cînd am pătruns pe teritoriul inamic, mergînd chiar mai departe de locurile stabilite drept frontieră a New-Americii, Slwips-i crezură că pot da asaltul decisiv. În zori o hoardă de mai mult de 50.000 dintre ei se repezi în mare galop asupra taberei noastre, atacîndu-ne din toate părțile deodată. Imediat Jeans, care comanda expediția ca șef suprem, lansă un apel avioanelor care decolară de la New-Washington și de la Cobalt-City. Cu l000 de kilometri pe oră ele aveau să fie aici în scurt timp, dar vom putea rezista oare pînă la sosirea lor?
Situația era critică: noi eram în total 500 de americani și 300 de francezi, bine înarmați, firește; și 5.000 de Swiss-i — împotriva a 50.000 de inamici înarmați cu arcuri ce loveau la 400 de metri! Ne fu imposibil să profităm de mobilitatea camioanelor-automobile: inamicul ne încercui pe o adîncime de 30 de rînduri. Așezarăm în cerc cele 50 de camioane ale noastre, în afară de vechiul nostru camion blindat și, cu mitralierele pregătite, așteptarăm.
De la 600 de metri descinserăm focul. Fusese o greșeală că așteptasem atîta, și era cît pe ce să fim înecați de numărul lor mare. În zadar armele noastre automate secerau pe Slwips-i ca pe spicele de grîu copt, în zadar Swiss-ii aruncau săgeți după săgeți. Într-o nimica toată de timp noi avurăm l0 morți și peste 80 de răniți, iar Swiss-ii l00 de morți și de două ori pe atîția răniți. Vitejia Slwips-ilor era uluitoare și vitalitatea lor fenomenală. Am văzut cum unul din ei, cu umărul smuls de un obuz, alergă pînă muri, prăbușindu-se la 2 pași de un american. La cel de al 3-lea asalt al lor, ne sosiră în sfîrșit avioanele. Ele nu putură să intervină, căci lupta corp la corp începuse. În această fază a bătăliei Michel fu rănit de o săgeată la brațul drept, iar eu fui rănit în piciorul stîng, răni fără gravitate de altfel. De îndată ce inamicul fu respins, avioanele începură să secere cu mitralierele lor, aruncînd de asemeni rachete și bombe. Și asta provocă deruta Slioips-ilor. Surprinși în cîmpie, Slwips-i o luară la fugă și camioanele noastre îi urmăriră, în timp ce Vzlik, în fruntea Ssiinsi-lor lui, urmărea și masacra pe cei izolați. Mai avură loc și alte întoarceri ofensive ale Slwips-ilor și seara găsirăm într-unul din camioanele noastre pe toți ocupanții noștri morți, ciuruiți de săgețile Slwips-ilor.
Profitînd de întunericul nopții, supraviețuitorii ne scăpară. Avurăm atunci de luptat cu teribilii tigrosauri, atrași în număr mare de măcel, care și ei ne omorîră alți șase din oamenii noștri. Pierderile noastre totale se ridicau la 22 de morți americani, l2 francezi, 227 de Swiss-i iar răniți la l45 americani, 87 francezi și 960 Swiss-i. Slwips-ii lăsară pe puțin peste douăzeci de mii dintre ai lor pe cîmpul de luptă.
După această bătălie nimicitoare, americanii construiră o serie de mici forturi; apărarea acestora era ușurată de faptul că ele erau situate de-alungul unei mari falii ce se întindea de la munte pînă la mare, pe mai mult de 700 de kilometri. Cei doi ani următori se scurseră calmi, cu toții ocupîndu-ne intens de lucrările noastre. Dar văzurăm cu regret cum americanii se izolau din ce în ce mai mult la ei acasă. Nu ne mai vizitam de loc, în afară de cazuri individuale, cum eram noi, de exemplu, care ne vedeam cu echipajul avionului salvat de noi, sau cînd se făceau schimburi de materii prime sau produse manufacturate. Americanii deschiseseră mine, mai puțin bogate decît ale noastre, dar îndestulătoare pentru nevoile lor. Prea puțini dintre noi vorbeau engleza și viceversa. Obiceiurile erau diferite. Ei suspectau colectivismul nostru, de altfel destul de parțial, și acuzau Consiliul de dictatură. Mai aveau de asemenea și prejudecăți înrădăcinate împotriva indigenilor, prejudecăți pe care noi nu le împărtășeam de loc, căci două sute de copii Swiss-i frecventau școlile noastre.
În schimb aveam relații admirabile cu norvegienii. Noi le furnizam materialele necesare la construirea bărcilor și plaselor de pescuit, și ei ne aprovizionau din abundență cu produse de mare. Cîțiva pești tereștri supraviețuiseră și se înmulțiseră în proporții uimitoare. Unii pești telurieni erau și ei delicioși.
«Perioada eroică» trecuse și, pentru a preîntâmpina criticile americanilor, modificarăm instituțiile noastre. După lungi discuții, așa cum e obiceiul francez, fu hotărît că Noua Franță se compunea din :
l.Statul Cobalt, populat de 5000 de locuitori, avînd drept capitală Cobalt-City, cu 800 de locuitori, și orașul Port-Leon cu 324 de locuitori
2.Teritoriul Portul-dinspre-Apus, capitala cu același nume cuprinzînd 680 de locuitori.
3.Teritoriul Puțurilor de Petrol, unde nu mai rămăseseră decît 50 de oameni.
4.Teritoriul Beaulieu-les-Mines, pe Lacul Magic, cu capitala la Beaulieu, avînd 400 de locuitori, și Portul de Nord cu 6000 de locuitori. Astfel că Noua-Franță avea în total aproape 6000 de locuitori. Port-Leon, Portul dinspre Apus și Beaulieu aveau
consiliul lor municipal. Conducerea țării se compunea dintr-un Parlament, ales prin vot universal, compus din 50 de membri, avînd dreptul de a propune legi, votînd toate deciziile și numind miniștrii, și din Consiliul inamovibil, compus din 7 membri care inițial fură: unchiul meu, Michel, Estranges, Beuvin, Louis, preotul și cu mine. Acest Consiliu avea dreptul de veto, ce putea suspenda legea pe 6 luni și mai avea și dreptul de a propune legi. În caz de stare excepțională, stabilită cu votul majorității celor două treimi, Consiliul lua singur puterea pentru o perioadă de 6 luni, perioadă ce putea fi reînnoită. Se constituiră 3 partide politice: Partidul Colectivist al cărui șef fu Louis și care avea 20 de locuri în Parlament; Partidul Țărănesc-Conservator, care primea și el tot 20 de locuri, și Partidul Liberal, sub direcția lui Estranges, care obținu ultimele l0 locuri ce mai rămăseseră, dar din acest partid, în mod obligator, se alegeau miniștri, după buna tradiție franceză, care vrea ca minoritatea să guverneze.
Schimbarea formei noastre de guvernămînt nu transformă de loc felul nostru de trai. În timp ce uzinele și mașinile erau, ca și minele și flota, proprietate colectivă, pămîntul aparținuse din toate timpurile țăranilor, care-l cultivau. Noi dezvoltarăm rețeaua noastră rutieră și feroviară. Americanii făcură și ei la fel. Ei aveau mai multe mașini cu aburi decît noi, dar noi reușirăm să construim puternice motoare electrice. Cea mai lungă cale mergea de la Cobalt-City la Portul-dinspre-Apus, prin Portul Leon.
Relațiile noastre cu americanii se răciră încă și mai mult. Prima ceartă fu aceea relativă la distrugătorul canadian, construit în cea mai mare parte de canadieni francezi. Aceștia hotărîră să vină să locuiască cu noi și voiră, evident, să ia cu ei și vasul lor. Această hotărîre a fost izvorul a numeroase dificultăți. Pînă la urmă lăsarăm americanilor armamentul și transformarăm vasul în cargobot rapid. Al doilea punct de fricțiune dintre noi, a fost refuzul nostru de a exploata împreună cu ei zăcămintele de petrol situate la mică adâncime pe teritoriu Swiss, lîngă Muntele-Întunecat. Americanii aveau petrol la ei, deși mai în adîncime, și noi știam că Swiss-ii nu ar vedea cu ochi buni pe americani pe pămînturile lor. Dar în ziua de 5 iulie al anului al 9-lea din era teluriană, conflictul deschis era cît pe ce să izbucnească.
În acea zi, vreo doisprezece Swiss-i voiră, așa cum le dădea dreptul tratatul, să treacă pe teritoriul triunghiular, pe care-l forma partea de est a New-Americei și care se afla pe propriul lor teritoriu Swiss. Ei voiau să meargă la postul nostru de la Beaulieu-les-Monts să facă schimb cu noi, ei dîndu-ne vînat pentru vîrfuri de săgeți din oțel. Pătrunseră deci în New-America și se apropiau tocmai de postul nostru, situat pe cealaltă parte a Dronului superior, cînd fură opriți de trei americani înarmați cu mitraliere, care le vorbiră pe un ton brutal și le porunciră să facă bine să se întoarcă de unde au venit, pretenție total absurdă, căci ei se aflau la o sută de metri în linie dreaptă de Beaulieu și la depărtare de cincisprezece kilometri de frontieră, în direcția cealaltă. Adresîndu-li-se în limba franceză, șeful Swiss-ilor, Awitz, le atrase atenția asupra acestui fapt. Furioși, americanii traseră trei rafale, omorînd doi Swiss-i și rănind alți doi, printre care și pe Awitz; apoi îi făcură prizonieri. Ceilalți trecură Dronul sub o grindină de gloanțe. Ei raportară despre cele întîmplate șefului postului nostru, Pierre Lefranc, care, pentru a-și da mai bine seama de situație, veni cu ei pe malul rîului. Și el o păți rău, căci rafala pornită de pe celălalt mal mai omorî încă un Swiss și răni pe Lefranc. Turbați de furie, oamenii lui Lefranc ripostară, trăgînd vreo zece rachete care dărîmară și incendiară o fermă situată în partea americană. Întîmplarea a făcut ca eu să trec pe acolo cu Michel, chiar la cîteva minute după cele întîmplate. Urcînd pe Lefranc și pe Swiss-ii răniți în camionul meu, pornii cu toată viteza spre Cobalt. De cum sosii, mă năpustii la sediul Consiliului, care, întrunit imediat, împreună cu Parlamentul, vota starea excepțională. Lefranc, întins pe o brancardă, își făcu depoziția, care fu coroborată cu aceea a Swiss-ilor. Noi ezitam încă asupra măsurii ce trebuia luată, cînd, ne sosiră vești prin radio de la Pont-aux-Swiss, de pe Vezere. Postul nostru ne informa că se auzeau foarte clar tobele de război la Swiss-i și că numeroase coloane de fum se înălțau pe teritoriul lor. Printr-un procedeu necunoscut nouă, Vzlik și fusese pus la curent cu cele petrecute și își aduna războinicii. Fără îndoială că, într-o atare împrejurare, triburile federale vor merge alături de el, sprijinindu-l. Cunoscînd caracterul răzbunător și total lipsit de milă al aliaților noștri, mă gîndii imediat la fermele americane izolate ce se aflau de-a lungul frontierei și la masacrele ce s-ar fi putut întîmpla acolo în cîteva ore. Trimisei cu elicopterul un împuternicit la Vzlik cerîndu-i să aștepte o zi, și înconjurat de Consiliu, mă dusei la postul emițător pentru a lua contact cu New-Washington. Deja evenimentele se precipitau. Pe cînd noi toți soseam la postul nostru de radio, radiotelegrafistul îmi întinse o notă informativă: distrugătorul american ne bombarda Portul-dinspre-Apus! Temerarul și Surcouf ripostau! Spre a fi gata pentru orice eventualitate, dădurăm ordinul de mobilizare. Avioanele trebuiau să fie gata să-și ia zborul, cu armele încărcate și rezervoarele pline. Prin radio implorarăm guvernul american să-și suspende ostilitățile și să aștepte sosirea plenipotențiarilor noștri. Ei acceptară și noi aflarăm că bombardarea portului nostru încetase. Distrugătorul lor, cel care atacase, se găsea de altfel într-o stare proastă, căci pe plaja din fața lui explodase în plin o rachetă radioghidată de pe Surcouf.
Michel, cu unchiul meu și cu mine, plecarăm imediat cu avionul. După o jumătate de oră eram la New-Washington. Întrevederea fu la început furtunoasă. Americanii erau de o aroganță atît de revoltătoare, încît Michel trebui să le reamintească faptul că fără noi ei ar fi fost astăzi pradă monștrilor marini, sau ar fi rătăcit, morți de foame, pe vasele lor lipsite de păcură.
Pînă la urmă o comisie de anchetă fu desemnată, comisie din care făceau parte Jeans, Smith, unchiul meu și cu mine, cît și fratele lui Vzlik, Isszi. Acești doi americani din comisie fură cinstiți și recunoscură vinovăția oamenilor lor. Aceștia fură condamnați la zece ani de închisoare. Swiss-ii primiră l0.000 de vîrfuri de suliți drept despăgubire.
Fapt curios, după această întîmplare, în raporturile dintre noi se produse o destindere. La sfîrșitul anului l0, aceste raporturi erau atît de bune, încît puturăm propune fondarea Statelor Unite de pe Tellus. La 7 ianuarie al anului ll, o conferință întruni pe reprezentanții americani, canadieni, argentinieni, norvegieni și francezi. O constituție federală fu adoptată. Ea păstra pentru fiecare stat o largă autonomie, dar stabilea un guvern federal, care avea sediul într-un oraș care fu construit la confluența Dronului cu Dordogne, chiar pe locul unde doborîsem noi primul tigrosaur. Orașul se chemă «Unirea.» 200 de kilometri pătrați fură declarați pămîni federal. Ne-a fost foarte greu să-i convingem pe americani să recunoască inviolabilitatea prezentă și viitoare a teritoriilor Sunss-ilor.
Pînă la urmă, ea fu limitată la teritoriile aliaților noștri actuali, sau ale acelera dintre Swiss-i care ne vor deveni aliați într-un răstimp de l00 de ani. Coloniile care se vor forma în viitor vor fi pămînturi federale, pînă ce populația lor va atinge numărul de 50.000 de suflete. Ele vor trece atunci la rangul de state, libere de a-și vota constituțiile lor interne. La 25 august ale anului l2, Parlamentul federal se întruni pentru prima dată și unchiul meu fu ales președintele Statelor Unite de pe Tellus. Drapelul federal s-a înălțat pentru prima oară. Era albastru închis, cu cele 5 stele albe simbolizînd cele 5 state fondatoare: New-America, Moua-Frariță, Argentina, Canada de pe Tellus și Norvegia. Cele două limbi oficiale fură engleza și franceza. Nu voi intra în detaliile legilor care fură votate, căci ele vă conduc și astăzi. Guvernul federal fu singurul autorizat să posede o armată, o flotă, o aviație și fabrici de armament. Privind departe în viitor, noi îi rezervarăm de asemenea și energia atomică, pe care vom ajunge desigur să o posedăm și pe Tellus într-o bună zi.
VI
CALEA TRASATĂ
Sînt cincizeci de ani de atunci! Și în acest timp planeta Tellus s-a învîrtit neîncetat. Președinția unchiului meu, care dură șapte ani, fu consacrată în întregime organizării. Noi dezvoltarăm căile noastre ferate mai mult pentru viitor decît pentru prezent, căci populația noastră totală nu ajungea la douăzeci și cinci de mii de suflete. Ea crescu repede, de altfel. Resursele noastre erau mari, recoltele minunate și familiile fură numeroase. Eu am avut, după cum știți, unsprezece copii și toți au trăit. Michel a avut opt. Media pe familie a fost de șase copii la prima generație, de șapte la a doua. Aici nu s-au ivit, contrar temerilor noastre, epidemii noi. Constatarăm o înălțare surprinzătoare a staturii oamenilor. Pe bătrînul nostru Pămînt, statisticile așezau media oamenilor în jurul lui l,65 m. Aceasta era, de altfel, în mare majoritate și media franceză. Or, astăzi, în Noua-Franță, ea este de l,78 m, în New-America de l,82 m și în Norvegia de l,86 m. Numai argentinienii și descendenții lor direcți au rămas în urmă, la l,7l m înălțime.
Sub președinții următori, americanul Crawford și norvegianul Hansen, noi făcurăm tot posibilul ca sforțările noastre cele mai de seamă să se îndrepte spre industrie. Construirăm o uzină de avioane în stare nu numai să construiască modele curente, ci să studieze în plus și altele noi. Înginerul american Stone realiză pe Tellus o idee pe care o avusese pe Pămînt și avionul său «Cometa» bătu toate recordurile de altitudine.
Noi am fost de asemeni și exploratori. Tot restul vieții mele l-am petrecut ca să desenez hărți geologice sau topografice, singur sau împreună cu cei doi colegi americani, apoi în curînd cu Bernard, Jacques și Martin, cei trei fii ai mei mai vîrstnici din cei șapte pe care îi am. Am zburat deasupra întregei planete, am navigat pe multe oceane și am călcat cu picioarele mele nenumărate insule și continente. Marile descoperiri! Dar le-am realizat cu un material la care niciodată nici Columb, nici Vasco de Gama n-ar fi îndrăznit să viseze că ar putea exista! M-am sufocat de căldură la Ecuator, sub arșița de 50°, am înghețat de frig la poli, am luptat împotriva Swiss-ilor roșii, negri sau galbeni, sau am făcut alianță cu ei, am înfruntat caracatițe gigantice și hydre de toate mărimile, nu fără a simți o frică teribilă. Și întotdeauna, peste tot, Michel m-a însoțit, și Martine m-a așteptat, cîteodată timp de luni de zile. Nu vreau să-mi atribui gloria tuturor acestor descoperiri. Ele ar fi fost imposibil de realizat fără curajul și inteligența, fără devotamentul marinarilor sau al aviatorilor care m-au însoțit. Michel mi-a fost cel mai neprețuit, și fără devotamentul soției mele n-aș fi scăpat teafăr din teribila boală de friguri de care am zăcut, boală care mă ținu țintuit la pat timp de șase luni, la întoarcerea mea din cea de a treia explorare. Martine m-a însoțit și ea de trei ori, împărțind cu mine, ca întotdeauna, necazurile și primejdiile, fără să se plîngă.
Și eu nu am fost singurul explorator. Pasiunea noilor descoperiri pusese stăpînire pe noi toți. Ce să spun despre faptele vitejești ale lui Paul Bringer și Nathanail Hawthorne, plecați în automobil spre sud și care făcură înconjurul «Vechiului Continent», pierdură mașina la mai mult de șapte mii de kilometri de Noua-Franță și se întoarseră pe jos, trecînd printre Goliați, tigrosauri și indigeni ostili? Ce să spunem despre aventurile pline de primejdii ale căpitanului Unset, cumnatul lui Michel, care, împreună cu fiul său Eric și cu alți l3 tovarăși, făcu primul înconjur al lumii noastre noi, pe bordul Temerarului, în 7 luni și 20 de zile?
După douăzeci de ani de la prima noastră vizită, revăzui cu Michel Însula Misterelor; acolo nimic nu se schimbase. Numai pămîntul acoperise puțin mai mult strania epavă. Întrînd din nou în cabina în care se mai afla încă mîna mumificată, văzurăm urmele pașilor noștri păstrate la adăpost de intemperii. La întoarcere, vizitarăm cetatea catapultelor. Luasem cu noi, de data aceasta, pe fiul lui Vzlik, Ssiu, care putu intra în legătură cu Swiss-ii roșii care cunoșteau oțelul. Șeful lor ne arătă furnalele lor înalte și rudimentare în care îl fabricau. El consimți să ne spună legenda.
Acum mai bine de cinci sute de ani telurieni, trei ființe stranii sosiseră, într-o barcă «ce mergea absolut singură», pe plaja situată la sud de cetatea actuală. Atacați, străinii se apărară aruncînd «flăcări». «Nu săgeți scurte, care fac bum, preciza șeful, cum avem și noi, ci flăcări lungi, albastre.» După cîteva zile, străinii fuseseră surprinși pe cînd dormeau și făcuți prizonieri. La început se iscase în trib, din cauza lor, o ceartă violentă pentru un motiv uitat, și jumătate din Swiss-ii roșii plecaseră spre nord. Din aceia coborau triburile lui Vzlik. Străinii învățaseră limba localnicilor și arătaseră Sunss-ilor cum să topească metalul. De două ori ei salvaseră tribul, slăbit de atacul Slwips-ilor «aruncînd flăcări». Ei păreau că așteaptă ceva, sau pe cineva care trebuia să vină pe calea văzduhului. Apoi ei muriseră, nu însă înainte de a fi scris o carte lungă, care a rămas ca un depozit sacru în grota-templu, împreună cu obiectele ce le aparținuseră. Am încercat să-l fac să-mi descrie ce înfățișare aveau acei străini. Șeful nu știa, clar ne duse la templu. Acolo, un foarte bătrîn Swiss ne arătă niște picturi pe stîncă: ele înfățișau trei siluete pictate în negru, bipede, cu un cap și un corp la fel ca ale noastre, dar cu brațe foarte lungi, atîrnîndu-le aproape pînă la pămînt, și avînd un singur ochi, bine desenat, așezat drept în mijlocul frunții. Comparîndu-i cu Swiss-ii reprezentați tot în desen, alături de ei, am evaluat statura străinilor la doi metri și jumătate. Cerurăm săi vedem și obiectele rămase de la ei: ni se arătară trei cărți din metal, asemănătoare ca acelea pe care noi le descoperisem în Insula: Misterelor, câteva unelte mai ușoar de recunoscut și resturile armelor «care aruncau flăcări». Erau trei tuburi de cîte 70 de centimetri lungime, lărgite la un capăt, și acoperite în interior cu cîte o placă de platină. Un fir ce se afla la celălalt capăt probabil că se racorda la o porțiune dispărută. Probabil ca acele ființe nu vroiseră să lase o arma prea puternică în mâinile unor sălbatici. În sfârșit cercetarăm cartea, făcută din pergament groasă de vreo cinci sute de foi, acoperită cu aceleași semne din cărțile de metal. Pe cînd mă văicăream la gîndul că nimeni nu va ști vreodată ce conținea această carte, bătrînul Swiss ne afirmă că era scrisă în limba lor și că el putea să o citească. După nenumărate reticențe, el luă cartea și, ținînd-o probabil de-a-ndoaselea, începu să recite pe de rost:
«Tilir, Tilir, Tilir! Acelora care vor veni prea tîrziu, salut!l Noi am sperat mereu, pînâ la capăt. Acum, doi dintre noi au murit. N u vom mai revedea niciodată pe Tilir. Să fiți buni cu Swiss-ii care s-au purtat bine cu noi…
Și bătrînul tăcu.
«Nu știu să citesc mai departe», adăugă el. Pînă la urmă am reușit să-l fac să ne mărturisească că primele rînduri din carte, învățate pe de rost, se transmiteau din preot în preot și că expresia «Tilir» trebuia să servească drept parolă, dacă și alți musafiri de același neam cu acei străini ar fi debarcat din nou pe Tellus. El îmi mărturisi de asemenea că această carte era scrisă în două limbi, o parte în limba Swiss-ă și, începînd de la jumătate încolo, în limba străinilor. Oricum ar fi fost, acest fapt ne dădea o cheie prețioasă pentru descifrarea ei și eu luai o copie foarte îngrijită după ea.
Adeseori, mi-am făurit atîtea visuri în fața acestei foi înnegrite cu caractere bizare. De atîtea ori am lăsat deoparte munca mea obișnuită pentru a începe să o traduc cu ajutorul lui Vzlik. Dar pînă la urmă n-am avut timp îndeajuns pentru ea niciodată. Abia dacă, descifrînd cu mare greutate cîte o frază de ici, alta de colo, mi-am mărit și mai mult curiozitatea, fără să mi-o pot satisface. În ea se vorbește despre Tilir, despre monștrii, catastrofe, despre gheață și despre spaime… Astăzi cartea se află la Uniune, unde nepotul meu Henri și Hoii, nepotul lui Vzlic, un Swiss care a studiat mult, încearcă amîndoi s-o traducă. Se pare că ființele care au scris-o veneau din prima planetă exterioară, care este cea mai apropiată de noi, și pe care noi o numim Ares, prin omologie cu Marte de pe vechiul nostru sistem solar. Poate că voi trăi încă îndeajuns pentru a cunoaște prin ei cheia acestei enigme. Dar va trebui ca ei să se grăbească. Și asta e tot.
Noi v-am trasat calea, vouă nu vă rămîne decît s-o urmați. Noi n-am rezolvat nici pe departe toate problemele. Cele două probleme mai importante nici măcar n-au fost abordate. Prima este aceea a coabitației a două specii inteligente pe aceeași planetă. Pentru a o rezolva nu există decît trei soluții: exterminarea noastră care ar fi pentru noi cea mai rea soluție, exterminarea Swiss-ilor, soluție pe care noi nu voim s-o primim cu nici un preț, cea de a treia ar fi acceptarea lor printre noi, ca egalii noștri, ceea ce ar implica integrarea lor în Statele Unite de pe Tellus, soluție despre care americanii nici nu vor să audă pentru moment. Pentru mine, această problemă nici nu se pune măcar. Ei sînt egalii noștri și, în unele privințe, poate chiar superiori nouă, dacă iau ca exemplu opera de matematici a lui Hoii, pînă la înălțimea de gîndire a căruia puțini dintre noi se pot ridica spre a o înțelege.
Cea de a doua problemă este aceea a coexistenței în același sistem solar, a unei alte specii inteligente, dacă necunoscuții din Insula Misterelor au venit cu adevărat de pe planeta Ares. Dacă ei vor reveni pe Tellus mai înainte ca noi înșine să fi ajuns stăpînii Spațiului, noi vom fi probabil fericiți de a-i avea pe Swiss-i ca aliați!
EPILOG
Și iată — asta e tot. Am sfîrșit ce aveam de spus. Chiar acum am terminat de ars caietele mele cu notițe. Afară Helios strălucește. Sol a și apus. Din casa în care locuiesc, situată la marginea orașului Cobalt-City, văd cîmpiile pe care grîul încă verde se leagănă sub adierea vîntului.
Strănepotul meu Jean tocmai s-a întors de la școală.
Un avion zboară pe sus, totul e liniștit împrejur. Cîțiva Swiss-i trec pe stradă și vorbesc cu concetățenii noștri în limba franceză. Cobalt-City are acum 25.000 de locuitori. Pe fereastră văd pe vîrful Muntelui Paris Observatorul în care unchiul meu a avut bucuria de a-și putea termina studiul său asupra planetei Ares, cu ajutorul marelui telescop pe care noi am pornit să-l aducem aici, la Observator, acum mai bine de 40 de ani.
Chiar acum am văzut-o trecînd pe stradă pe nepoata lui Michel, Martine, care seamănă (ca o replică blondă) cu Martine a mea, atît cît este posibil ca cineva să semene cu ea. A trecut împreună cu nepotul meu Claude… Dar ei sînt viitorul. Viitorul vostru, cetățeni ai Statelor Unite de pe Tellus…
1 Unitate fiziologică pentru măsurarea timpului care cuprinde un ciclu de o zi și o noapte
2 fosilă caracteristică pentru era paleozoică
3 fosilă caracteristică perioadei cretacice era mijlocie (mezozoic)
4 fosile caracteristice pentru terțiarul vechi
5 Be quiet, but careful în englezește în text: Fii liniștită, dar atentă. (n. tr.)
6 Aici este W.A. cheama New-Washington
7 Aici este W.A.
8 W.A,. W.A. cine esti?
9 W.A: Cine esti? Aici New-France!
10 Aici este W.A.
11 Injuratura curenta in limba engleza
12 Veniti cu mine