Născuţi din ceaţă

ALIAŢI ÎN SLUJBA

DREPTĂŢII

Brandon Sanderson

Al patrulea volum din seria „Născuţi din ceaţă”

Traducere din engleză de

Alina Simuţ

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

ULTIMUL IMPERIU

ePub: https://is.gd/QmfMGa

pdf: https://is.gd/aiQ2qB

docx: https://is.gd/vDinV7

FÂNTÂNA ÎNĂLŢĂRII

ePub: https://is.gd/cqW9qt

pdf: https://is.gd/lLHU7A

docx: https://is.gd/R47h6K

EROUL EVURILOR

ePub: https://is.gd/SSMVbr

pdf: https://is.gd/zMyBgK

docx: https://is.gd/N3HKZP

ALIAŢI ÎN SLUJBA DREPTĂŢII

ePub: https://is.gd/LfCvmt

pdf: https://is.gd/BbLVJ3

docx: https://is.gd/Qj28V9

─——————————————————————──—————

PENTRU JOSHUA BILMES,

care nu se teme niciodată să-mi spună

ce nu este în regulă la o carte,

apoi luptă pentru aceeaşi carte,

indiferent cine altcineva îşi pierde încrederea în ea.

PROLOG

Wax se furişă ghemuit de-a lungul gardului rupt, bocancii lui zgâriind pământul uscat. Îşi ţinea pistolul Sterrion 36 ridicat, pe lângă cap, ţeava lungă, argintie fiind acoperită cu praf de argilă roşie. Revolverul nu era ceva sofisticat, deşi cilindrul cu şase camere era montat cu atât de multă grijă în rama din aliaj de oţel, încât nu juca în mişcarea lui. Metalul sau materialul neobişnuit de pe mâner nu strălucea deloc. Dar se mula pe mâna lui de parcă era menit să fie acolo.

Gardul înalt până la brâu era fragil, lemnul decolorat de trecerea timpului, ţinut la un loc cu bucăţi de sfoară deşirate. Mirosea a vechi. Până şi viermii renunţaseră la lemnul acela cu mult timp în urmă.

Wax aruncă pe furiş o privire peste scândurile înnodate, cercetând atent oraşul pustiu. Linii albastre pluteau înaintea lui, i se întindeau din piept pentru a-i arăta sursele de metal din apropiere; era un rezultat al Allomanţiei lui. Arderea oţelului producea aşa ceva; îi permitea să vadă amplasamentul surselor de metal, apoi să împingă în ele dacă voia. Greutatea lui împotriva greutăţii obiectului. Dacă obiectul era mai greu, el era împins înapoi. Dacă el era mai greu, obiectul era împins înainte.

Însă, în acest caz, el nu împinse. Doar urmări liniile să vadă dacă se mişca vreo bucată de metal. Nimic nu se mişca. Cuie care ţineau laolaltă clădiri, tuburi de cartuşe folosite, împrăştiate prin praf, sau potcoave îngrămădite în fierăria tăcută – toate erau nemişcate, la fel ca vechea pompă manuală împlântată în pământ, în dreapta lui.

Precaut, rămase şi el nemişcat. Oţelul continua să ardă confortabil în stomacul lui şi astfel – ca măsură de precauţie – împinse încet în afara lui, în toate direcţiile. Era un truc pe care îl stăpânise cu câţiva ani în urmă; nu împingea în nişte obiecte specifice din metal, ci crea un fel de bulă defensivă în jurul lui. Orice metal care venea repede în direcţia lui era dat la o parte uşor.

Departe de a fi infailibil, încă putea fi nimerit. Dar focurile de armă nu ajungeau în locurile în care erau ţintite. Lucrul acesta îi salvase viaţa în câteva ocazii. Nici măcar nu era sigur cum făcea; Allomanţia era deseori o chestiune instinctivă pentru el. Reuşea cumva chiar să scutească metalul pe care îl purta, nu îşi împingea propria armă din mâini.

După ce făcu asta, continuă de-a lungul gardului – încă urmărind cu privirea liniile de metal ca să se asigure că nu se apropia nimeni pe furiş. Feltrel fusese cândva un oraş prosper, în urmă cu douăzeci de ani. Apoi un clan de kolosşi îşi stabilise reşedinţa în apropiere. Lucrurile nu merseseră bine.

Astăzi, oraşul mort părea complet gol, deşi el ştia că nu era aşa. Wax venise aici în urmărirea unui psihopat. Iar el nu era singurul care venise cu acest scop. Puse mâna pe partea de sus a gardului şi sări peste el, căzându-i lutul roşu de pe picioare. Lăsându-se în jos, alergă aplecat până la marginea fierăriei celei vechi. Îmbrăcămintea lui era îngrozitor de prăfuită, dar bine ajustată pe corp: un costum alb, stilat, o cravată argintie la gât, butoni strălucitori la mânecile cămăşii albe, rafinate, îşi cultivase o înfăţişare care părea neadecvată, ca şi cum plănuia să participe la un bal sofisticat în Elendel, nu să scotocească printr-un oraş mort în Ţinuturile Necruţătoare, vânând un ucigaş. Ca o completare a ansamblului, pe cap purta o pălărie melon pentru a se feri de soare.

Un sunet; cineva păşi pe o scândură de cealaltă parte a străzii, făcând-o să scârţâie. Un sunet atât de slab, încât a fost cât pe ce să nu-l audă. Wax reacţionă imediat. Îşi declanşă oţelul care îi ardea în interiorul stomacului, împinse în mai multe cuie din zidul de lângă el chiar în momentul în care pocnitura unei împuşcături despică aerul.

Împingerea lui bruscă făcu peretele să huruie, cuiele vechi, ruginite încordându-se în locaşurile lor. Împingerea lui îl aruncă într-o parte şi se rostogoli la pământ. O linie albastră apăru pentru o clipă – glonţul care lovi pământul în locul în care se aflase el în urmă cu o clipă. În timp ce se ridica, urmă o a doua împuşcătură. Aceasta veni aproape, dar devie puţin de la traseu, în timp ce se apropia de el.

Deviat de bula lui de oţel, glonţul trecu săgeată pe lângă urechea lui. Dacă ar fi fost cu vreo trei centimetri mai la dreapta, l-ar fi nimerit în cap – cu sau fără bulă de oţel. Respirând calm, îşi ridică revolverul Sterrion şi ţinti spre balconul hotelului vechi de pe partea cealaltă a străzii, de unde venise împuşcătura. Balconul era acoperit de numele hotelului, dincolo de care se putea ascunde un ucigaş profesionist.

Wax trase un foc de armă, apoi împinse glonţul, proiectându-l şi mai mult în faţă, cu o forţă suplimentară, ca să-l facă mai rapid şi mai pătrunzător. Nu folosea gloanţe standard, din plumb, sau gloanţe din plumb îmbrăcate în cupru; avea nevoie de ceva mai puternic.

Glonţul de calibru mare, îmbrăcat în oţel, lovi balconul, şi forţa lui suplimentară îl făcu să străpungă lemnul şi să-l lovească pe bărbatul ce se ascundea în spate. Linia albastră care ducea spre arma bărbatului tremură în timp ce acesta căzu. Wax se ridică încet, scuturându-şi praful de pe haine, în clipa aceea, în aer răsună încă o împuşcătură.

Înjură, din reflex, împingând din nou în cuie, deşi instinctul îi spunea că avea să fie prea târziu. Când auzi împuşcătura, era prea târziu ca să-i mai fie de folos împingerea.

De data aceasta, a fost aruncat la pământ. Forţa aceea trebuia să meargă undeva şi, din moment ce cuiele nu se puteau mişca, a trebuit el să o facă. Mormăi când trase şi-şi ridică revolverul, praful lipindu-i-se de palma transpirată, îl căută înnebunit pe cel care trăsese în el. Ratase. Poate că bula de oţel...

Un trup se rostogoli de pe acoperişul fierăriei şi se izbi de pământ într-un nor de praf roşu. Wax clipi, apoi îşi ridică arma la nivelul pieptului şi se duse până în spatele gardului, din nou, ghemuindu-se, ca să nu fie văzut. Nu slăbi din privire liniile albastre, Allomantice. Ele îl puteau avertiza dacă se apropia cineva, dar numai dacă persoana respectivă avea asupra sa ori purta ceva de metal.

Corpul care căzuse lângă clădire nu avea o singură linie care să fie îndreptată asupra lui. Cu toate acestea, un alt set de linii tremurătoare erau îndreptate spre ceva ce se mişca de-a lungul părţii din spate a fierăriei. Wax îşi ridică arma şi ochi ţinta, în timp ce o siluetă se ascunse în partea laterală a clădirii şi o luă la fugă spre el.

Femeia purta o haină albă, lungă, din piele, înroşită în partea de jos. Îşi ţinea părul brunet strâns la spate într-o coadă, purta pantaloni şi o curea albă, iar în picioare o pereche de bocanci grei. Avea o faţă aproape pătrată. O faţă puternică, cu buze care deseori se ridicau uşor înspre dreapta, conturând o jumătate de zâmbet.

Wax oftă uşurat şi lăsă arma jos.

— Lessie.

— Te mai trânteşti o dată la pământ? întrebă ea, întinzând mâna spre partea de sus a gardului de lângă el. Ai mai mult praf pe faţă decât are Miles priviri încruntate. Poate că ţi-a venit timpul să te pensionezi, bătrâne.

— Lessie, sunt mai mare decât tine cu trei luni.

— Sunt trei luni foarte lungi. Se uită pe furiş peste gard: Vezi pe altcineva?

— Am doborât un bărbat sus pe balcon, spuse Wax. Nu mi-am putut da seama dacă era Tan cel Sângeros sau nu.

— Nu era, i-a răspuns. El nu ar fi încercat să te împuşte de atât de departe.

Wax încuviinţă din cap. Lui Tan îi plăceau lucrurile personale. De aproape. Psihopatul se lamenta când era nevoit să folosească o armă şi rareori împuşca pe cineva fără să vadă teama din ochii acelei persoane.

Lessie cercetă cu atenţie oraşul tăcut, apoi aruncă o privire către Wax, gata să se mişte. Pentru o clipă, privirea îi licări în jos. Spre buzunarul de la cămaşa lui.

Wax îi urmări privirea. Din buzunarul lui se vedea ieşind o parte dintr-o scrisoare, care îi fusese livrată în cursul acelei zile, mai devreme. Era din marele oraş Elendel, şi îi era adresată lordului Waxillium Ladrian. Un nume pe care Wax nu-l folosise de mulţi ani. Un nume care i se părea inoportun acum.

Îndesă scrisoarea mai adânc în buzunar. Lessie crezu că gestul acela insinua mai mult, dar, de fapt, nu era adevărat. Oraşul nu avea să-i ofere nimic şi Casa Ladrian putea să se descurce şi fără el. Chiar ar fi trebuit să ardă scrisoarea.

Wax schiţă un gest cu capul spre bărbatul căzut lângă zid, ca să-i distragă atenţia de la scrisoare.

— Tu ai făcut asta?

— Avea un arc, spuse ea. Cu vârfuri de săgeţi din piatră. Era cât pe ce să te nimerească de sus.

— Mersi.

Ea ridică din umeri, ochii scânteindu-i de mulţumire. La coada ochilor se vedeau nişte linii, accentuate de lumina puternică a soarelui din Ţinuturile Necruţătoare. Fusese o vreme când ea şi Wax ţinuseră evidenţa cine îl salvase pe celălalt de mai multe ori. Dar pierduseră amândoi numărătoarea, cu ani în urmă.

— Acoperă-mă, spuse Wax, încet.

— Cu ce? întrebă ea. Cu vopsea? Cu săruturi? Deja eşti acoperit de praf.

Wax îi răspunse ridicând o sprânceană.

— Scuze, spuse ea, făcând o grimasă. Am jucat cărţi prea mult timp cu Wayne în ultima vreme.

Îl pufni râsul şi merse repede, aplecat, spre cadavrul căzut, apoi îl răsturnă. Bărbatul fusese un individ dur, pe obraji i se vedea barba crescută de câteva zile; în partea dreaptă a corpului îi sângera rana de la glonţ. Cred că îl recunosc, îşi spuse Wax în timp ce căuta prin buzunarele bărbatului şi scoase o bucată de sticlă roşie, de culoarea sângelui.

Se grăbi înapoi spre gard.

— Ei bine? întrebă Lessie.

— E din echipajul lui Donai, spuse Wax, arătându-i bucata de sticlă.

— Nenorociţii, spuse Lessie. Nu puteau să ne lase să ne descurcăm siguri, nu-i aşa?

— Dar tu i-ai împuşcat fiul, Lessie.

— Iar tu i-ai împuşcat fratele.

— În cazul meu a fost autoapărare.

— Şi în cazul meu la fel, spuse ea. Puştiul acela era enervant. De altfel, a supravieţuit.

— Fără un deget de la picior.

— Nu e nevoie să aibă zece, spuse ea. Eu am o verişoară cu patru degete. Se descurcă foarte bine.

Îşi ridică revolverul, scrutând oraşul gol.

— Desigur, arată oarecum ridicolă. Acoperă-mă!

— Cu ce?

Ea râse maliţios şi se strecură din locul unde se ascundeau, târându-se pe sol spre fierărie.

Harmony, se gândi Wax, zâmbind, o iubesc pe femeia asta.

Se uită dacă nu cumva mai erau şi alţi asasini, dar Lessie ajunse la clădire fără să mai fie trase focuri de armă. Wax îi făcu un semn din cap, apoi fugi pe partea cealaltă a străzii, spre hotel. Se furişă înăuntru, verificând dacă nu era vreun inamic ascuns prin colţuri. Barul hotelului era gol, aşa că se adăposti lângă tocul uşii, făcând semn cu mâna spre Lessie. Ea fugi la următoarea clădire de pe partea străzii pe care se afla şi o verifică.

Echipajul lui Donai. Da, Wax îi omorâse fratele – bărbatul jefuise un vagon de călători, pe vremuri. Dar, din câte înţelesese el, lui Donai nu-i pasase vreodată de fratele lui. Nu, singurul lucru care îl enerva pe Donai era să piardă bani, şi probabil că acela era motivul pentru care se găsea acolo. Pusese o recompensă pe capul lui Tan cel Sângeros pentru că furase un transport de aliaj fuzibil. Probabil că Donai nu se aşteptase ca Wax să vină să-l vâneze pe Tan în aceeaşi zi ca el, dar bărbaţii lui aveau ordine permanente să-l împuşte pe Wax sau pe Lessie dacă îi vedeau.

Wax era foarte tentat să părăsească oraşul mort şi să-i lase pe Donai şi pe Tan să-l atace. Dar gândul acesta făcu să i se zbată ochiul. Promisese să-l aducă în faţa justiţiei pe Tan. Şi nimic mai puţin.

Lessie îi făcu cu mâna din interiorul clădirii în care se afla, apoi arătă cu degetul în spate. Avea să iasă în direcţia aceea şi să se furişeze în spatele următorului şir de clădiri. Wax încuviinţă din cap, apoi făcu un gest scurt. Urma să încerce să ia legătura cu Wayne şi Barl, care plecaseră să verifice cealaltă parte a oraşului.

Lessie dispăru, iar Wax înainta cu atenţie prin vechiul hotel, spre o uşă laterală. Trecu pe lângă adăposturi vechi, murdare, făcute atât de şobolani, cât şi de oameni. Oraşul atrăgea ticăloşi la fel cum un câine atrăgea puricii. Trecu chiar pe lângă un loc ce arăta ca şi cum un călător făcuse o mică vatră pe o bucată de metal cu un cerc de pietre în jur. Era o minune că nebunul nu arsese întreaga clădire până la temelii.

Wax deschise uşor uşa laterală şi păşi pe aleea dintre hotel şi magazinul de alături. Focurile de armă de mai devreme ar fi fost auzite şi poate că cineva avea să vină să se uite. Cel mai bine era să rămână ascuns.

Se mişcă încet ocolind magazinul prin dos, păşind uşor pe lutul roşu. Aici, coasta dealului era năpădită de buruieni, cu excepţia intrării într-o pivniţă veche, rece. Wax se învârti în jurul ei, apoi se opri, fixând cu privirea groapa cu margini din lemn.

Poate că...

Se lăsă în genunchi lângă deschizătură, uitându-se în jos. Fusese o scară aici cândva, dar putrezise, rămăşiţele ei fiind vizibile dedesubt, într-o grămadă de aşchii vechi. Aerul mirosea a mucegai şi a umezeală... dar se simţea şi o urmă de fum. Cineva aprinsese o torţă acolo.

Wax aruncă un glonţ în gaură, apoi sări înăuntru, cu arma ridicată. În timp ce cădea, îşi umplu mintea de fier, scăzându-şi din greutate. Era un Twinborn – un Feruchimist şi un Allomant. Puterea lui Allomantică era împingerea oţelului, iar puterea lui Feruchimică, numită alunecare, reprezenta abilitatea de a deveni mai greu sau mai uşor. Era o combinaţie puternică de abilităţi.

Împinse în glonţul de sub el, încetinindu-şi căderea, astfel încât să aterizeze încet, îşi readuse greutatea la normal – sau, oricum, la ceea ce era normal pentru el. Deseori ajungea la aproximativ trei sferturi din greutatea lui neajustată, făcându-se mai uşor pe picioare, capabil să reacţioneze mai repede.

Se furişă prin întuneric. Fusese un drum lung, dificil, să găsească locul în care se ascundea Tan cel Sângeros. În cele din urmă, faptul că Feltrel se descotorosise brusc de alţi bandiţi, vagabonzi şi alţi nenorociţi fusese un indiciu foarte important. Wax păşi uşor, înaintând mai adânc în pivniţă. Mirosul de fum era mai puternic aici şi, cu toate că lumina se estompa, desluşi o vatră de foc lângă zidul de pământ. Vatra şi o scară care putea fi mutată la intrare.

Lucrul acesta îl făcu să se oprească. Dovedea faptul că, oricine şi-ar fi făcut ascunzătoarea în pivniţă – putea fi Tan, sau putea fi cu totul altcineva –, încă se afla acolo jos. Dacă nu cumva mai era o ieşire. Wax înaintă încă puţin, furişându-se, strângând din ochi în întuneric.

Se vedea lumină în faţă.

Wax ridică încet piedica armei, apoi scoase o fiolă mică din mantia de ceaţă şi trase dopul cu dinţii. Dădu pe gât whisky-ul şi oţelul dintr-o înghiţitură, refăcându-şi rezervele. Aprinse oţelul. Da... se găsea metal în faţa lui, de-a lungul tunelului. Cât de lungă era această pivniţă? Crezuse că era mică, dar grinzile de consolidare, din lemn, indicau ceva mai adânc, mai lung. Arăta mai degrabă ca o gură de acces în mină.

Merse pe furiş mai departe, concentrat la liniile din metal. Cineva ar fi aţintit arma asupra lui dacă ar fi fost văzut, iar metalul ar fi tremurat, dându-i o şansă să împingă arma afară din mâinile lor. Nimic nu se clinti. Se strecură mai în faţă, mirosind solul umed şi searbăd, mucegaiul, cartofii lăsaţi să încolţească. Se apropie de o lumină tremurătoare, dar nu auzi nimic. Liniile de metal nu se mişcară.

În cele din urmă, ajunse suficient de aproape cât să desluşească un felinar atârnând pe o bârnă de lemn de lângă perete. Altceva atârna în centrul tunelului. Un cadavru? Spânzurat? Wax înjură în şoaptă şi se grăbi în faţă, precaut, să nu dea de vreo capcană. Chiar era un cadavru, dar acesta îl lăsă perplex. La prima vedere, părea că individul murise de mulţi ani. Ochii îi dispăruseră din craniu, iar pielea-i era retrasă pe os. Nu mirosea şi nu era umflat.

Crezu că îl recunoaşte. Geormin, vizitiul care aducea corespondenţa în Weathering din satele mai îndepărtate din zonă. Cel puţin, aceea era uniforma lui, şi părea a fi părul lui. El fusese una dintre primele victime ale lui Tan, dispariţia care îl determinase pe Wax să iasă la vânătoare. Lucrul acela se întâmplase cu doar două luni în urmă.

A fost mumificat, se gândi Wax. Pregătit şi pus la uscat ca pielea. Se simţi revoltat – mersese la băut cu Geormin din când în când şi, cu toate că bărbatul trişa la cărţi fusese un tip destul de prietenos.

Nici spânzurarea nu era una obişnuită. Fuseseră folosite sârme care să-i susţină braţele lui Geormin, să stea ridicate în afară, pe lateral, capul îi era şi el ridicat, iar gura, deschisă forţat. Wax se întoarse ca să nu mai vadă această privelişte înfiorătoare, şi simţi cum i se zbate ochiul.

Ai grijă, îşi spuse. Nu-l lăsa să te enerveze. Rămâi concentrat. Avea să se întoarcă să-l dea jos pe Geormin. Acum însă nu-şi putea permite să facă zgomot. Cel puţin ştia că se afla pe drumul cel bun. Aici era, cu siguranţă, ascunzătoarea lui Tan cel Sângeros.

În depărtare se vedea încă un petic de lumină. Cât de lung era tunelul acesta? Se apropie de baia de lumină şi aici găsi încă un cadavru, acesta atârna pe un perete, într-o parte. Annarel, o femeie geolog, străină, care dispăruse curând după Geormin. Biata femeie! Fusese uscată în acelaşi fel, cu corpul pironit de perete într-o poziţie foarte specifică, de parcă ar fi fost în genunchi şi analiza o grămadă de pietre.

Un alt petic de lumină îl atrase mai departe. Evident că aceasta nu era o pivniţă – era probabil un fel de tunel de contrabandă rămas din zilele când Feltrel fusese un oraş prosper. Nu Tan construise locul acesta, având în vedere bârnele de susţinere vechi, din lemn.

Wax trecu pe lângă alte şase cadavre, fiecare luminat de propria lui lanternă strălucitoare, fiecare aranjat într-o poziţie specifică. Unul stătea pe un scaun, altul legat sus, cu sfoară, de parcă ar fi zburat, câteva fixate în perete. Cele aflate mai în spate erau mai proaspete, ultimul fiind ucis de curând. Wax nu îl recunoscu pe bărbatul zvelt, care stătea atârnat cu mâna dusă la frunte, ca într-un salut.

La naiba, se gândi Wax. Asta nu e ascunzătoarea lui Tan cel Sângeros... e galeria lui de artă.

Dezgustat, Wax se îndreptă spre următoarea pată de lumină. Era diferită. Mai strălucitoare. În timp ce se apropia, îşi dădu seama că vede lumina soarelui răspândindu-se dintr-un pătrat tăiat în tavan. Tunelul ducea în sus, spre acel pătrat, probabil spre o fostă trapă care putrezise sau se rupsese. Pământul se ridica, într-o pantă lină, până la orificiul de ieşire.

Wax urcă încet panta, apoi scoase capul afară, cu precauţie. A urcat pe o clădire, deşi acoperişul dispăruse. Zidurile de cărămidă erau, în cea mai mare parte, intacte şi erau patru altare în faţă, chiar în partea stângă a lui Wax. O capelă veche pentru Supravieţuitor. Părea goală.

Wax ieşi, târându-se, din gaură, cu revolverul Sterrion în dreptul capului şi haina plină de praful din tunel. I se păru că miroase frumos aerul curat şi uscat.

— Fiecare viaţă este un spectacol, spuse o voce, răsunând în biserica dărăpănată.

Wax se feri imediat, într-o parte, rostogolindu-se spre un altar.

— Dar nu noi suntem artiştii, continuă vocea. Noi suntem marionetele.

— Tan, spuse Wax. Ieşi la vedere!

— Eu l-am văzut pe Dumnezeu, legiuitorule, şopti Tan. Oare unde se ascundea? Am văzut însăşi Moartea, cu piroanele în ochi. L-am văzut pe Supravieţuitor, care este viaţa însăşi.

Wax cercetă atent capela cea mică. Era ticsită cu bănci rupte şi statui căzute. Ocoli partea laterală a altarului, crezând că sunetul vine din spatele încăperii.

— Alţi oameni rămân surprinşi, se auzi vocea lui Tan, dar eu ştiu. Eu ştiu că sunt o marionetă. Cu toţii suntem. Ţi-a plăcut spectacolul meu? Am muncit din răsputeri să-l pun în scenă.

Wax merse mai departe de-a lungul zidului drept al clădirii, bocancii lui lăsând o dâră prin praf. Respiră uşor, o dâră de transpiraţie prelungindu-i-se în jos, pe tâmpla dreaptă. I se zbătea ochiul. Cu ochii minţii văzu cadavrele de pe pereţi.

— Mulţi oameni nu primesc niciodată o şansă de a crea artă adevărată, spuse Tan. Şi cele mai bune reprezentaţii artistice sunt cele care nu pot fi niciodată reproduse. Luni de zile, ani de pregătire. Totul pus la locul potrivit. Dar, la sfârşitul zilei, va începe putreziciunea. Eu n-am putut să-i mumific cu adevărat; nu am avut timpul, nici resursele. Nu am putut decât să-i păstrez suficient de mult ca să mă pregătesc pentru acest spectacol unic. Mâine totul va fi ruină. Tu ai fost singurul care l-ai văzut. Doar tu. Mă gândesc că... suntem cu toţii doar nişte marionete... vezi tu...

Vocea venea din spatele încăperii, de lângă nişte moloz care îi bloca vederea lui Wax.

— Altcineva ne mişcă, spuse Tan.

Wax se ascunse lângă moloz, ridicându-şi Sterrionul.

Tan stătea acolo, ţinând-o pe Lessie în faţa lui, cu căluş la gură şi ochii larg deschişi. Wax încremeni pe loc, cu arma ridicată. Lui Lessie îi sângerau piciorul şi braţul. Fusese împuşcată şi se făcea tot mai palidă la faţă. Pierduse sânge. Aşa fusese Tan în stare să o prindă.

Wax rămase nemişcat. Nu simţea teamă. Nu-şi putea permite acest lucru; asta putea să-l facă să tremure, iar tremuratul îl putea face să rateze ţinta. Vedea faţa lui Tan în spatele lui Lessie; bărbatul îi ţinea o garotă în jurul gâtului.

Tan era un tip zvelt, cu degete fine. Fusese antreprenor de pompe funebre. Cu părul negru, tot mai rar, uns şi dat peste cap. Purta un costum frumos care acum strălucea de sânge.

— Altcineva ne mişcă, legiuitorule, spuse Tan, încet.

Lessie îi întâlni privirea lui Wax. Ştiau amândoi ce era de făcut în această situaţie. Data trecută, el fusese cel capturat. Oamenii încercau întotdeauna să-l folosească pe unul împotriva celuilalt. După părerea lui Lessie, lucrul acela nu reprezenta un dezavantaj.

Ea i-ar fi explicat că, dacă Tan nu ar fi ştiut că ei doi erau un cuplu, ar fi omorât-o pe loc. În schimb, a răpit-o. Asta le dădea o şansă să scape.

Wax privi în jos pe ţeava revolverului Sterrion. Ridică trăgaciul până când echilibră greutatea piedicii chiar pe punctul de a trage, iar Lessie clipi. Unu. Doi. Trei.

Wax trase. Chiar în clipa aceea, Tan o smuci brusc pe Lessie spre dreapta, împuşcătura răsună în aer, ecoul lovindu-se de cărămizile din lut. Capul lui Lessie se mişcă în spate în timp ce glonţul lui Wax o nimeri chiar deasupra ochiului drept. Sângele se împrăştie pe peretele de lut de lângă ea. Fata se prăbuşi.

Wax rămase îngheţat, îngrozit. Nu... nu aşa trebuia să se întâmple... nu se poate...

— Cele mai bune spectacole, spuse Tan, zâmbind şi privind în jos spre chipul lui Lessie, sunt cele care pot fi jucate doar o dată.

Wax îl împuşcă în cap.

CAPITOLUL 1

Cinci luni mai târziu, Wax se plimba prin încăperile decorate în care se ţinea o mare petrecere, plină de viaţă, şi trecea pe lângă bărbaţi în costume de culoare închisă, cu frac, şi femei în rochii colorate, cu talii înguste şi foarte multe falduri printre fuste lungi, plisate. Îi spuneau „Lord Waxillium” sau „Lord Ladrian” când vorbeau cu el.

El încuviinţa din cap către fiecare, dar evita să fie atras în vreo conversaţie. Intenţionat îşi croi drum spre una dintre încăperile cu petrecăreţi aflată în spate, unde nişte lumini electrice orbitoare – subiectul de bârfă al oraşului – emanau o lumină constantă, prea uniformă ca să ţină departe întunericul serii. Afară, pe ferestre, vedea ceaţa care atingea uşor geamurile.

Sfidând bunele maniere, Wax se strecură pe uşile duble, de sticlă, enorme, ale încăperii, şi ieşi pe balconul grandios al conacului. Acolo, în sfârşit, simţi că putea respira din nou.

Închise ochii, inspirând şi expirând, simţind pe pielea de pe faţă umezeala vagă a ceţii. Clădirile sunt atât de... sufocante aici în oraş, se gândi el. Oare am uitat pur si simplu de lucrul acesta sau nu am băgat de seamă când eram mai tânăr?

Deschise ochii şi îşi odihni mâinile pe balustrada balconului, ca să admire priveliştea oraşului Elendel. Era cel mai grandios oraş din întreaga lume, o metropolă proiectată de Harmony însuşi. Locul tinereţii lui Wax. Un loc care nu mai fusese casa lui timp de douăzeci de ani.

Deşi trecuseră cinci luni de la moartea lui Lessie, încă mai auzea în minte focul de armă şi vedea sângele împroşcat pe cărămizi. Plecase din Ţinuturile Necruţătoare, se mutase înapoi în oraş, răspunzând chemărilor disperate de a-şi face datoria faţă de casa lui după trecerea în nefiinţă a unchiului.

Deşi trecuseră cinci luni şi se afla la o lume distanţă, încă mai putea auzi împuşcătura aceea. Precisă, curată, de parcă ar fi crăpat cerul.

În spatele lui, auzi râsete melodioase venind din căldura încăperii. Conacul Cett era un loc măreţ, plin de mobilier scump, covoare fine şi candelabre strălucitoare. Nimeni nu veni alături de el pe balcon.

Din acest loc, avea o privelişte perfectă asupra luminilor de jos, de pe Promenada Demoux. Un şir dublu de felinare electrice, strălucitoare, cu o albeaţă constantă, intensă. Scânteiau ca nişte baloane, de-a lungul bulevardului lat, flancat de un canal şi mai lat, iar apele liniştite şi tăcute reflectau această lumină. O locomotivă de seară sună, ca un salut, în timp ce pufăia prin centrul îndepărtat la oraşului, împrejmuind ceţurile cu un fum mai întunecat.

De-a lungul Promenadei Demoux, Wax putu distinge clar atât Turnul de Fier, cât şi Turnul Tekiel, câte unul de o parte şi de alta a canalului. Amândouă erau neterminate, dar scheletele lor din oţel se înălţau deja în înaltul cerului. Erau uluitor de înalte.

Arhitecţii continuau să dea publicităţii rapoarte actualizate pentru cât de sus intenţionau să urce, fiecare încercând să-l depăşească pe celălalt. Zvonuri pe care le auzise chiar la această petrecere, zvonuri credibile, susţineau că, într-un final, aveau să ajungă amândouă la peste cincizeci de etaje. Nimeni nu ştia care dintre cele două clădiri se va dovedi mai înaltă la sfârşit, deşi erau frecvente pariurile prieteneşti.

Wax inspiră în ceaţă. Afară, în Ţinuturile Necruţătoare, Conacul Cett – care avea trei etaje – ar fi avut înălţimea maximă pe care o putea atinge o clădire. Aici, părea pitic. Lumea de demult nu mai era; se schimbase în anii pe care el îi petrecuse afară din oraş. Crescuse, inventând lumini care nu aveau nevoie de foc ca să strălucească şi clădiri care ameninţau să se înalţe mai sus decât însăşi ceaţa. Privind în jos, pe strada lată, la marginea celui de-al Cincilea Octant, Wax se simţi brusc foarte, foarte bătrân.

— Lord Waxillium? întrebă o voce din spate.

Se întoarse şi găsi o femeie mai în vârstă, Lady Aving Cett, care deschise uşa şi se uită la el. Părul ei cărunt era prins în coc, iar la gât purta rubine.

— În numele lui Harmony, dragul meu. Vei răci aici, afară! Vino, sunt câţiva oameni pe care vei dori să-i cunoşti.

— Voi veni imediat, milady, spuse Wax. Iau doar puţin aer.

Lady Cett se încruntă, dar se retrase. Nu ştia ce să creadă despre el; niciunul dintre ei nu ştia. Unii îl priveau ca pe un descendent misterios al familiei Ladrian, având legătură cu poveşti stranii ale tărâmurilor de dincolo de munţi. Restul presupuneau că el era un bufon de la ţară, necultivat. Waxillium credea că, probabil, ambele variante despre el erau adevărate.

Îl văzuse lumea toată noaptea. Se presupunea că îşi căuta o soţie, şi aproape toată lumea ştia lucrul acesta. Casa Ladrian era falimentară ca urmare a administrării imprudente a unchiului său şi cea mai uşoară cale spre solvabilitate era căsătoria. Din nefericire, unchiul lui reuşise, printre altele, să ofenseze trei sferturi din clasa superioară a oraşului.

Wax se aplecă în faţă, pe balcon, revolverele Sterrion de sub braţele lui împungându-l de o parte şi de a alta a corpului. Cu ţevile lor lungi, nu erau concepute pentru fi purtate în tocuri sub braţ. Le simţise ciudat toată seara.

Ar fi trebuit să se întoarcă la petrecere să stea de vorbă şi să încerce să repare reputaţia Casei Ladrian. Dar gândul la acea încăpere îngrămădită, atât de înfierbântată, atât de strânsă, de înăbuşitoare, în care era foarte greu să respiri...

Fără a-şi mai oferi timp de răzgândire, îşi luă avânt peste balustrada balconului şi începu să cadă trei etaje spre pământ. Arse oţel, apoi aruncă uşor în spatele lui un tub de cartuş şi împinse în el; greutatea lui îl trimise cu viteză în jos, spre sol, mai repede decât crezu. Ca întotdeauna, mulţumită Feruchimiei lui, el era mai uşor decât ar fi trebuit să fie. Abia dacă mai ştia cum e să se mişte aşa, cu greutatea lui completă.

Când cartuşul lovi solul, el îl împinse şi se avântă pe orizontală într-o buclă peste zidul grădinii. Cu o mână pe partea de sus a zidului de piatră, sări afară din grădină, apoi îşi reduse greutatea la o fracţiune mică din cât era normal în timp ce cădea pe cealaltă parte. Ateriză uşor.

Ah, bine, se gândi el, stând aplecat şi uitându-se atent prin ceaţă. Curtea vizitiilor. Vehiculele pe care le folosiseră toţi pentru a ajunge acolo erau aranjate în această curte în şiruri ordonate, vizitiii înşişi stând de vorbă în câteva camere confortabile din care se revărsa afară, în ceaţă, o lumină portocalie. Aici nu erau lumini electrice, doar şeminee bune, care dădeau căldură.

Merse printre trăsuri până şi-o găsi pe a sa, apoi deschise cufărul prins la spate, în curele.

Îşi scoase repede sacoul elegant. Apoi îşi puse pe el mantia de ceaţă, un obiect de îmbrăcăminte lung, care se înfăşură în jurul lui şi semăna cu un pardesiu cu gulerul gros şi manşete. Strecură o armă în buzunarul interior de la haină, apoi îşi strânse centura pentru arme şi mută revolverele Sterrion în tocurile de la coapse.

Ah, se gândi el. E mult mai bine. Avea cu adevărat nevoie să nu mai poarte revolverele Sterrion şi să-şi ia nişte arme mai practice pe care să le poată ascunde. Din nefericire, nu găsise niciodată altele mai bune decât cele făcute de Ranette. Dar nu se mutase ea în oraş? Putea să o caute şi să o convingă să-i facă o armă. Presupunând că ea nu avea să-l împuşte când îl va vedea.

Câteva clipe mai târziu, alerga prin oraş, cu mantia de ceaţă uşoară pe spatele lui. O lăsă deschisă în faţă, având cămaşa neagră şi pantalonii eleganţi la vedere. Mantia de ceaţă, lungă până la glezne, se despărţea în fâşii chiar deasupra taliei, franjurii fluturându-i în spate cu un foşnet uşor.

Scăpă un tub de cartuş şi se avântă sus, în aer, aterizând pe clădirea de vizavi de conac. Aruncă o privire înapoi spre ea, ferestrele strălucind puternic în întunericul serii. Ce fel de zvonuri avea el să stârnească, dispărând de pe balcon în felul acela?

Ei bine, se ştia deja despre el că era un Twinborn – aceea era o informaţie cu caracter public. Dispariţia lui nu avea să aducă o mare contribuţie la repararea reputaţiei familiei lui. În momentul acela, nu-i păsa. Petrecuse aproape fiecare seară de la întoarcerea lui în oraş la o acţiune socială sau alta, şi nu mai fusese o noapte cu ceaţă de săptămâni întregi.

Avea nevoie de ceţuri. Acela era el cu adevărat.

Wax se năpusti peste acoperiş şi sări de acolo, îndreptându-se spre Promenada Demoux. Chiar înainte de a atinge solul, aruncă jos un tub de cartuş folosit şi împinse în el, încetinindu-şi coborârea. Ateriza pe un petic de pământ cu arbuşti decorativi care îi prinseră franjurii de la haină şi făcură un foşnet.

La naiba! Nimeni nu planta arbuşti decorativi departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Se eliberă dintre ei, tresărind la zgomotul creat. Câteva săptămâni petrecute în oraş şi deja era ruginit?

Clătină din cap, dezaprobator, şi se împinse din nou în aer, înaintând peste bulevardul larg şi canalul paralel, îşi înclină zborul, astfel încât să ajungă acolo în vârf şi ateriză pe unul din noile felinare electrice. Era un singur lucru cu adevărat frumos la un oraş modern precum acesta; avea foarte mult metal.

Zâmbi, apoi îşi aprinse oţelul şi se împinse în vârful felinarului stradal, proiectându-se într-un arc larg prin aer. Ceaţa se revărsă pe lângă el, învârtindu-se, în timp ce vântul îi bătea cu putere în faţă. Era emoţionant. Un bărbat nu se simţea niciodată liber cu adevărat până când nu dădea la o parte lanţurile gravitaţiei şi căuta cerul.

Când ajunse în vârful arcului, se împinse într-un un alt felinar stradal, aruncându-se mai departe, înainte. Şirul lung de stâlpi de metal părea a fi linia lui personală de cale ferată. Înainta, pozna lui atrăgând atenţia celor care se aflau în trecere, cu trăsurile, atât cele trase de cal, cât şi cele fără cal.

Zâmbi. Monedazvârlitori ca el erau relativ rari, dar Elendel era un oraş important, cu o populaţie enormă. El nu avea să fie primul bărbat pe care oamenii aceştia îl vedeau alergând în salturi pe stâlpii de metal din oraş. Monedazvârlitorii acţionau deseori ca nişte curieri de mare viteză în Elendel.

Mărimea oraşului încă îl uluia. Milioane de oameni locuiau aici, poate chiar cinci milioane. Nimeni nu avea o numărătoare sigură în toate districtele – care se numeau octanţi şi, după cum era de aşteptat, erau opt la număr.

Milioane de oameni; nu-şi putea imagina lucrul acesta, deşi crescuse aici. Înainte de a pleca din Weathering, începuse să creadă că oraşul devenea prea mare, dar nu aveau cum să fie zece mii de oameni în oraş.

Ateriză pe vârful unui felinar stradal direct în faţa impunătorului Turn de Fier. Întinse gâtul, privind în sus, printre ceţuri, la structura impozantă. Vârful neterminat se pierdea în întuneric. Putea el să se caţăre pe ceva atât de înalt? Nu putea să Tragă metalele, doar să împingă – el nu era un Născut-din-ceaţă mitologic din poveştile de demult, cum erau Supravieţuitorul sau Războinicul Ascendent. O putere Allomantă, o putere Feruchimică, doar atât putea avea un bărbat. De fapt, era un privilegiu rar să aibă doar una – să fie Twinborn ca Wax era cu adevărat excepţional.

Wayne pretindea că memorase numele tuturor combinaţiilor posibile de Twinborn. Bineînţeles, Wayne pretindea şi că furase odată un cal care râgâia sub forma unor sunete muzicale perfecte, aşa că lumea învăţase să aibă rezerve în legătură cu ceea ce spunea el. Sincer, Wax nu era atent la toate definiţiile şi numele pentru Twinborn; lui i se spunea Doborâtor, combinaţia dintre un Monedazvârlitor şi un Separator. Rareori se deranja să se gândească la el ca la un Doborâtor.

Începu să îşi umple metalminţile – apărătorile din fier pe care le purta pe partea superioară a braţelor – golindu-se de şi mai multă greutate şi devenind mai uşor. Greutatea aceea avea să fie depozitată pentru a fi folosită în viitor. Apoi, ignorând partea mai precaută a minţii sale, aprinse oţelul şi împinse.

Ţinti în sus. Vântul deveni un vuiet, iar felinarul era o ancoră bună – foarte mult metal, prins cu fermitate de sol – capabilă să-l împingă destul de sus. Se înclinase uşor, şi etajele clădirii se estompară în faţa lui. Ateriză sus, la aproximativ douăzeci de etaje, chiar în timp ce forţa lui de împingere asupra lămpii îşi atingea limita.

Partea aceasta a clădirii fusese deja terminată, exteriorul făcut dintr-un mulaj care imita piatra prelucrată. El auzise că era ceramică. Era un lucru obişnuit pentru clădirile înalte, în care nivelurile inferioare erau decorate cu piatră propriuzisă, iar pentru cele superioare se folosea un material mai uşor.

Prinse cu mâna un afloriment. Nu era atât de uşor, încât vântul să-l poată împinge deoparte – nu cu metalminţile lui pe antebraţe şi cu armele pe care le purta. Corpul lui fiind mai slab făcea, într-adevăr, să-i fie mai uşor să se menţină pe poziţie.

Ceaţa se învârtea sub el. Părea aproape jucăuşă. Privi în sus, hotărând care va fi următorul pas. Oţelul lui făcea să se proiecteze linii albastre pe sursele de metal din apropiere, dintre care multe reprezentau rama structurii. Dacă ar fi împins în oricare dintre ele ar fi fost aruncat departe de clădire.

Acolo, se gândi el, observând un pervaz de o mărime considerabilă la aproximativ un metru şi jumătate în sus. Urcă pe partea laterală a clădirii, cu mănuşi pe degetele lipite de suprafaţa complex ornamentată. Un Monedazvârlitor învăţa repede să nu se teamă de înălţimi. Se ridică pe pervaz, apoi aruncă un tub de cartuş, oprindu-l cu bocancul din picior.

Privi în sus, analizându-şi traiectoria. Scoase o fiolă de la centură, apoi îi scoase dopul şi dădu pe gât lichidul şi aşchiile de oţel din interiorul lui. Şuieră printre dinţi în timp ce whisky-ul îi ardea gâtul. Marfă bună, din distilatorul lui Stagin. La naiba, o să-mi fie dor de chestia asta când o să se termine, se gândi, savurând până la ultima picătură.

Majoritatea Allomanţilor nu foloseau whisky-ul în fiolele lor cu metal. Majoritatea Allomanţilor ratau ocazia perfectă. Zâmbi în timp ce i se refăceau rezervele interne de oţel; apoi aprinse metalul şi se lansă în zbor.

Plutea sus, pe cerul nopţii. Din nefericire, Turnul de fier era construit cu nivurile retrase, etajele superioare devenind mai înguste în mod progresiv, pe măsură ce înaintai mai sus. Aceasta însemna că, deşi el se împinse direct în sus, curând pluti în întunericul deschis, cu ceţurile în jurul lui, iar marginea clădirii se afla la o depărtare rezonabilă de trei metri.

Wax băgă mâna în haină şi îşi scoase puşca cu ţeava scurtă din buzunarul interior lung, ca o mânecă. Se întoarse – îndreptând-o în exterior – o sprijini de lateralul său şi trase.

Era atât de uşor, încât reculul îl azvârli înspre clădire. Bubuitul detunăturii răsună dedesubt, dar el avea cartuşe cu explozie pulverizată, iar bucăţile erau prea mici şi uşoare ca să lovească pe cineva când cădeau dispersate de la o asemenea înălţime.

Se izbi de peretele turnului la cinci niveluri deasupra locului în care fusese, şi se prinse cu mâna de o protuberantă asemănătoare cu o ţepuşă. Ornamentele aici sus erau cu adevărat splendide. Oare cine credeau ei să se va uita la ele? Clătină din cap, în semn de dezaprobare. Arhitecţii erau nişte tipi ciudaţi.

Deloc practici, spre deosebire de un armurier bun. Wax urcă pe o altă platformă şi sări, încă o dată, în sus.

Saltul următor a fost suficient ca să-l ducă până la structura deschisă, din oţel, a etajelor superioare neterminate. Se plimbă în tihnă pe o traversă, apoi scutură membru vertical – greutatea lui redusă uşurând acest lucru – şi se urcă pe cea mai înaltă dintre traverse, ajungând chiar în vârful clădirii.

Înălţimea era ameţitoare. Chiar dacă ceţurile eclipsau peisajul, vedea şirul dublu de felinare care iluminau strada dedesubt. Alte lumini străluceau mai domol peste oraş, asemenea unor lumânări plutitoare la înmormântarea pe ocean a unui marinar. Doar absenţa luminilor îi permise să desluşească diferitele parcuri şi golful, departe, spre vest.

Odinioară, simţise că acest oraş era casa lui. Lucrul acesta se întâmpla înainte ca el să petreacă douăzeci de ani departe, în praf, unde legea era câteodată o amintire îndepărtată, iar oamenii considerau trăsurile o frivolitate. Ce ar fi crezut Lessie despre aceste invenţii, netrase de cal, cu roţile subţiri prevăzute pentru a fi conduse pe străzile frumos pavate ale unui oraş? Vehiculele care mergeau cu petrol şi vaselină, nu cu fân şi potcoave de cai?

Se roti în locul unde era cocoţat. Era dificil să aprecieze locurile în întuneric şi ceţuri, dar el avea, într-adevăr, avantajul unei tinereţi petrecute în această zonă a oraşului. Lucrurile se schimbaseră, dar nu chiar atât de mult. Aproximă direcţia, îşi verifică rezervele de oţel, apoi se avântă afară în întuneric.

Se azvârli în exterior într-un arc grandios deasupra oraşului, zburând timp de o jumătate bună de minut pe împingerea de pe acele traverse enorme. Zgârie-norul deveni o siluetă întunecată în spatele lui, apoi dispăru. În cele din urmă, avântul îi scăzu şi se retrase printre ceţuri. Se lăsă să cadă, liniştit. Când luminile se apropiară – şi văzu că nimeni nu era sub el – îşi îndreptă arma spre sol şi apăsă pe trăgaci.

Şocul împuşcăturii îl propulsă în sus pentru o clipă, încetinindu-i coborârea, împinse în cartuşul mic de pe sol, ca să-l încetinească mai mult; ateriză cu uşurinţă într-o ghemuire uşoară. Observă cu nemulţumire că distrusese aproape complet nişte pietre de pavaj bune, cu împuşcătura lui.

Harmony! se gândi el. Chiar urma să aibă nevoie de ceva timp să se obişnuiască cu acest loc. Sunt ca un cal care bâjbâie printr-o piaţă îngustă, se gândi, fixându-şi arma înapoi sub haină. Trebuie să învăţ să am mai multă fineţe. Departe în Ţinuturile Necruţătoare, fusese considerat un domn rafinat. Aici, dacă nu era atent la ceea ce făcea, curând avea să dovedească faptul că este o brută lipsită de educaţie, aşa cum îl considera deja majoritatea nobilimii. Era...

Foc de armă.

Wax ripostă imediat, împinse în lateral, într-o poartă de fier, apoi se feri, rostogolindu-se. Se ridică şi căută cu mâna dreaptă Sterrionul, mâna stângă ţinând-o fixată pe arma din buzunarul cel lung al hainei.

Privi atent întunericul nopţii. Oare detunăturile lui nechibzuite atrăseseră atenţia ofiţerilor locali de poliţie? Armele se descărcară din nou, iar el se încruntă. Nu. Acelea sunt prea îndepărtate. Se întâmplă ceva.

Lucrul acesta îi dădu un fior. Sări în aer, apoi se lăsă jos, pe stradă, împingând în aceeaşi poartă ca să dobândească înălţime. Ateriză pe acoperişul unei clădiri; această zonă era ocupată de structuri de apartamente cu trei şi patru niveluri, cu alei înguste între ele. Cum puteau oamenii trăi fără niciun spaţiu în jurul lor? El ar fi înnebunit.

Traversă câteva clădiri – îi era util faptul că acoperişurile erau plate – şi apoi se opri să asculte. Inima îi bătea agitată şi îşi dădu seama că el sperase să i se întâmple aşa ceva. De aceea simţise imboldul de a pleca de la petrecere, de a căuta zgârie-norul şi de a-l escalada, de a fugi prin ceţuri. Când era în Weathering, deoarece oraşul devenea tot mai mare, deseori făcea ronduri noaptea, căutând pericolul.

Atinse cu degetul Sterrionul în timp ce era tras încă un foc de armă, de data aceasta mai aproape, îşi aproxima distanţa, apoi aruncă un tub de cartuş şi se împinse în aer. Îşi restabilise greutatea la trei sferturi şi o lăsase aşa. Aveai nevoie de ceva greutate pe tine ca să lupţi eficient.

Ceţurile se învolburau şi se roteau, provocându-l. Nimeni nu-şi putea da seama vreodată care nopţi aveau să aducă la suprafaţă ceţurile; ele nu respectau tiparele normale ale vremii. O noapte putea fi umedă şi răcoroasă, şi, totuşi, nu apărea niciun rotocol de ceaţă. O altă noapte putea începe uscată ca frunzele toamna, dar ceţurile o mistuiau.

În noaptea aceasta erau subţiri, aşa că vizibilitatea era încă bună.

Încă o bubuitură rupse tăcerea. Acolo, se gândi Wax. Oţelul ardea cu o căldură confortabilă în interiorul lui, iar el sări peste altă stradă, într-un freamăt creat de franjurii din mantie, fuioarele de ceaţă şi vântul răsunător.

Ateriză uşor, apoi ridică arma şi fugi ghemuit dintr-o parte în cealaltă a acoperişului. Ajunse la margine şi privi în jos. Chiar sub el, cineva se adăpostise în spatele unui morman de cutii lângă intrarea pe o alee. În noaptea întunecată, ceţoasă, Wax nu putu desluşi multe detalii, dar individul era înarmat cu o puşcă aşezată pe o cutie. Ţeava armei era îndreptată spre un grup de oameni din josul străzii care purtau pălăriile distinctive, bombate, ale ofiţerilor de poliţie din oraş.

Wax împinse uşor din el însuşi în toate direcţiile, ridicându-şi bula de oţel. O încuietoare de pe o trapă de la picioarele lui zornăi, sub efectul Allomanţiei lui. Se uită atent în jos, la bărbatul care trăgea asupra poliţiştilor. Ar fi fost bine să facă ceva care să aibă o valoare reală în acest oraş decât să stea pur şi simplu cu mâinile în sân şi să pălăvrăgească cu cei extrem de eleganţi şi privilegiaţi.

Aruncă un tub de cartuş şi Allomanţia lui îl apăsă jos pe acoperişul de sub el. Împinse cu mai multă forţă în cartuş, avântându-se în sus, printre ceţurile învolburate, îşi scăzu dramatic greutatea şi împinse într-o încuietoare de geam în timp ce cădea, poziţionându-se astfel încât ateriză chiar în mijlocul aleii.

Cu oţelul lui, putea să vadă linii îndreptate spre patru siluete diferite din faţa lui. Chiar şi atunci când ateriza – bărbaţii care bolboroseau înjurături şi se învârteau spre el – îşi ridică Sterrionul şi îl ochi pe primul dintre bandiţii de pe stradă. Bărbatul avea o barbă răzleaţă şi ochi negri ca noaptea.

Wax auzi o femeie tânguindu-se.

Încremeni, cu mâna fermă pe poziţie, dar incapabil să se mişte. Amintirile, stăvilite cu atât de multă grijă în capul lui, sparseră barajul şi îi inundară mintea. Lessie, ţinută cu un ştreang în jurul gâtului. Un singur foc de armă. Sânge pe pereţii de cărămidă roşie.

Banditul de pe stradă îndreptă smucit arma spre Wax şi trase. Bula de oţel abia dacă îl devie, iar glonţul pătrunse puternic prin materialul hainei lui Wax, chiar pe lângă coaste.

Încercă şi el să tragă, dar vaietul acela...

Of, Harmony, se gândi, îngrozit de el însuşi. Lăsă arma în jos şi trase în pământ, apoi împinse în glonţ şi se aruncă înapoi, sus, afară de pe alee.

Gloanţele perforară ceţurile peste tot în jurul lui. Cu sau fără bula de oţel, ar fi trebuit să cadă lovit de unul dintre ele. Norocul pur a fost cel care îi salvă viaţa deoarece ateriză pe un alt acoperiş şi se rostogoli înainte de a se opri, pe burtă, cu faţa în jos, protejat de focuri de armă de un parapet.

Wax rămase cu respiraţia întretăiată, cu mâna pe revolver. Idiotule, îşi spuse. Prostule! Nu încremenise în luptă niciodată până atunci, chiar şi când fusese neexperimentat. Niciodată. Totuşi, atunci era prima dată când încercase să împuşte pe cineva după dezastrul din biserica aceea în ruine.

Îşi dorea să se ascundă de ruşine, dar scrâşni din dinţi, şi se târî mai în faţă, spre marginea acoperişului. Atacatorii erau încă acolo, jos. Îi putea vedea mai bine acum, adunându-se şi pregătindu-se să o ia la fugă. Probabil că nu voiau deloc să aibă de-a face cu un Allomant.

Luă în vizor presupusul lider. Dar, înainte ca Wax să tragă, bărbatul căzu doborât de focul de arme al ofiţerilor de poliţie, în câteva clipe, aleea era invadată de bărbaţi în uniforme. Wax îşi ridică revolverul Sterrion lângă cap, respirând adânc.

Aş fi putut trage atunci, îşi spuse. A fost doar un moment, singurul, în care m-am blocat. Nu s-ar mai fi întâmplat încă o dată. Îşi spuse aceste lucruri de câteva ori în timp ce poliţiştii scoteau răufăcătorii de pe alee, câte unul pe rând.

Nu era nicio femeie. Vaietele pe care le auzise veniseră de la un membru al bandei care încasase un glonţ înainte să sosească Wax. Bărbatul încă gemea de durere când îl săltă poliţia.

Ofiţerii nu-l văzură pe Wax, iar el se întoarse şi dispăru în noapte.

★

La scurt timp după aceea, Wax ajunse la Conacul Ladrian. Reşedinţa lui din oraş, casa lui ancestrală. Nu simţea că aparţine acelei case, dar, oricum, o folosea.

Conacului maiestuos îi lipseau nivelurile vaste, deşi avea patru etaje elegante, cu balcoane şi o frumoasă grădină cu terasă, afară, în spate. Wax aruncă o monedă şi sări peste gardul din faţă, aterizând pe ghereta de la poartă. S-a întors trăsura mea, observă el. Nu era un lucru surprinzător. Ei începeau să se obişnuiască cu el; Wax nu ştia dacă să fie încântat sau ruşinat de treaba asta.

Împinse în porţi – care huruiră sub greutatea lui – şi ateriză pe un balcon de la etajul patru. Monedazvârlitorii trebuiau să înveţe precizia, spre deosebire de verişorii lor, Allomanţii, Trăgătorii-de-Fier – cunoscuţi şi sub denumirea de Deviatori. Aceia îşi alegeau, pur şi simplu, o ţintă şi Trăgeau spre ea, dar, de obicei, erau nevoiţi să se lovească de marginea unei clădiri, făcând zgomot. Monedazvârlitorii erau nevoiţi să fie delicaţi, grijulii, precişi.

Fereastra era descuiată; el o lăsase aşa. Nu-şi dorea să aibă de-a face cu oamenii în clipa aceea; confruntarea lui nereuşită cu nelegiuiţii îl tulburase. Se strecură în încăperea întunecată, apoi o traversă tiptil şi ascultă la uşă. Nu se auzeau sunete pe hol. Deschise încet uşa, apoi ieşi.

Coridorul era întunecat, iar el nu era un Cositorian, capabil să-şi intensifice simţurile. Îşi căută drumul orbecăind la fiecare pas pe care îl făcea, fiind atent să nu se împiedice de marginea unui preş sau să dea peste un piedestal.

Camerele lui erau la capătul coridorului. Întinse mâna spre mânerul din alamă, cu degetele lui înmănuşate. Excelent. Deschise uşa cu grijă, păşind în dormitorul lui. Acum nu trebuia decât...

Se deschise o uşă pe partea cealaltă a camerei, lăsând să pătrundă o lumină galbenă, strălucitoare. Wax încremeni în loc, deşi mâna lui se repezi în buzunarul de la haină, după una dintre arme, după revolverul Sterrion.

Un bărbat uşor îmbătrânit stătea în pragul uşii, ţinând în mână un candelabru mare. Purta o uniformă neagră, îngrijită, şi mănuşi albe. Ridică din sprânceană spre Wax.

— Mare Lord Ladrian, spuse el, văd că v-aţi întors.

— Hm... făcu Wax, scoţându-şi mâna, cu sfială, din buzunarul hainei.

— Cada dumneavoastră este pregătită, milord.

— Nu am cerut să fac baie.

— Da, dar având în vedere... distracţiile dumneavoastră nocturne, am crezut că e un lucru înţelept să vă pregătesc baia. Majordomul adulmecă aerul: Praf de puşcă?

— Ăăă, da.

— Nădăjduiesc că milord nu a împuşcat pe cineva prea important.

Tillaume rămase acolo în picioare, băţos, dezaprobator. Nu rostea vorbele pe care, fără îndoială, le gândea: faptul că dispariţia lui Wax de la petrecere stârnise un scandal minor, că acum avea să fie şi mai dificil să-şi găsească o mireasă potrivită. Nu spuse că era dezamăgit. Nu spuse aceste lucruri pentru că el era, la urma urmei, servitorul cuviincios al unui lord.

Pe deasupra, putea să spună totul dintr-o singură privire.

— Doriţi să schiţez o scrisoare în care să-i cereţi scuze lui Lady Cett, milord? Cred că ea se va aştepta la aşa ceva, având în vedere că i-aţi trimis una lordului Stanton.

— Da, ar fi bine, spuse Wax.

Îşi coborî degetele spre centură, pipăind fiolele cu metal de acolo, revolverul de la fiecare şold, greutatea armei prinse în curele în interiorul hainei lui. Ce se întâmplă cu mine? Mă port ca un prost.

Dintr-odată, simţi că era extrem de copilăros. Să plece de la o petrecere ca să meargă să hoinărească prin oraş, în căutare de scandal? Ce era în neregulă cu el?

Se simţea de parcă încercase să regăsească ceva. O parte din persoana care fusese înainte de moartea lui Lessie. Ştiuse, în adâncul sufletului, că era posibil să aibă probleme cu împuşcăturile acum, şi îşi dorise să-şi dovedească contrariul.

Nu trecuse testul.

— Milord, spuse Tillaume, apropiindu-se. Îmi daţi voie să vă vorbesc... cu îndrăzneală, o clipă?

— Îţi dau voie.

— Oraşul are un număr mare de ofiţeri de poliţie, spuse Tillaume. Iar ei sunt foarte competenţi în meseria lor. Cu toate acestea, casa noastră nu are decât un singur mare lord. Mii de oameni depind de dumneavoastră, domnule.

Tillaume încuviinţă din cap în semn de respect, apoi se îndepărtă să aprindă câteva lumânări în dormitor.

Cuvintele majordomului erau adevărate. Casa Ladrian era una dintre cele mai importante din oraş, cel puţin din punct de vedere istoric. În sistemul de guvernare a oraşului, Wax reprezenta interesele tuturor oamenilor angajaţi în casa lui. Era adevărat, ei aveau şi un reprezentant pe baza voturilor din breasla lor, dar, cel mai mult, depindeau de Wax.

Casa lui era aproape falită – bogată în potenţial, în proprietăţi şi în muncitori, dar săracă în bani lichizi şi relaţii din cauza nesăbuinţei unchiului său. Dacă Wax nu făcea ceva să schimbe situaţia, ar fi însemnat locuri de muncă pierdute, sărăcie şi prăbuşirea întrucât alte case s-ar fi repezit asupra posesiunilor lui şi i le-ar fi confiscat pentru datorii neplătite.

Wax îşi plimbă degetele mari peste revolverele Sterrion. Ofiţerii de poliţie se descurcaseră de minune cu bandiţii ăia de pe stradă, recunoscu în sinea lui. Nu au avut nevoie de mine. Oraşul acesta nu are nevoie de mine, nu aşa cum avea nevoie Weathering.

Încerca să se agaţe de ceea ce fusese. Nu mai era aceeaşi persoană. Nu putea fi. Dar oamenii aveau într-adevăr nevoie de el pentru altceva.

— Tillaume, spuse Wax.

Majordomul privi înapoi, de lângă lumânări. Conacul nu avea încă lumini electrice, deşi urma ca muncitorii să vină să le instaleze în curând. Un lucru pentru care plătise unchiul său înainte de a muri, bani pe care Wax nu îi putea recupera acum.

— Da, milord? întrebă Tillaume.

Wax ezită, apoi trase uşor arma de la locul ei, din interiorul hainei, şi o aşeză în cufărul de lângă pat, punând-o lângă un ghid pe care îl lăsase acolo mai devreme, îşi scoase mantia de ceaţă, împăturind materialul gros peste braţul lui. Ţinu haina cu reverenţă pentru o clipă, apoi o aşeză înapoi în cufăr. Urmară revolverele Sterrion. Nu erau singurele lui arme, dar ele reprezentau viaţa lui din Ţinuturile Necruţătoare.

Închise capacul cufărului peste vechea lui viaţă.

— Ia-l, Tillaume, spuse Wax. Pune-l undeva.

— Da, milord, spuse Tillaume. Îl voi ţine pregătit pentru dumneavoastră, în caz că aveţi nevoie din nou de el.

— N-o să mai am nevoie, spuse Wax.

Îşi oferise o ultimă noapte printre ceţuri. O căţărare palpitantă în sus, pe turn, o seară petrecută în întuneric. Alese să se concentreze asupra acelor lucruri – mai degrabă decât asupra eşecului său cu bandiţii – ca realizare a lui din noaptea aceea.

Un ultim dans.

— Ia-l, Tillaume, spuse Wax, întorcându-se cu spatele la cufăr. Pune-l undeva în siguranţă, dar pune-l departe. Pentru totdeauna.

— Da, milord, spuse încet majordomul. Tonul vocii lui suna aprobator.

Şi cu asta basta, se gândi Wax. Apoi merse în baie. Wax, legiuitorul, dispăruse.

Era timpul să fie Lord Waxillium Ladrian, al şaisprezecelea Mare Lord al Casei Ladrian, cu reşedinţa în al Patrulea Octant al oraşului Elendel.

CAPITOLUL 2

ŞASE LUNI MAI TÂRZIU

— Cum îmi stă cravata? întrebă Waxillium, analizându-se în oglindă, întorcându-se într-o parte şi trăgând din nou de cravata argintie.

— Impecabil, ca întotdeauna, milord, spuse Tillaume. Majordomul stătea cu mâinile împreunate la spate, o tavă cu ceai aburind lângă el, pe stativul de servire. Waxillium nu ceruse ceai, dar Tillaume îl adusese oricum. Tillaume avea o pasiune pentru ceai.

— Eşti sigur? întrebă Waxillium, trăgând încă o dată de cravată.

— Sunt sigur, milord. Ezită: Recunosc, milord, că am fost intrigat de lucrul acesta de luni de zile. Sunteţi primul mare lord pe care l-am servit vreodată şi care ştie să-şi facă un nod decent la cravată. Devenisem cât se poate de obişnuit să ofer acest tip de ajutor.

— Înveţi să faci lucruri pe cont propriu când trăieşti departe, în Ţinuturile Necruţătoare.

— Cu tot respectul pe care vi-l port, milord, spuse Tillaume, vocea lui monotonă, ca întotdeauna, trădând o notă de curiozitate, nu m-aş fi gândit că cineva ar avea nevoie de o asemenea aptitudine în Ţinuturile Necruţătoare. Nu ştiam că locuitorii acelor pământuri au cea mai vagă preocupare pentru chestiuni ce ţin de modă şi maniere.

— Nu au, spuse Waxillium, cu un zâmbet, făcând o ultimă ajustare la cravată. Aşa se explică, într-un fel, de ce eu am avut întotdeauna. Faptul că mă îmbrăcam precum un gentleman avea un efect ciudat asupra oamenilor de acolo. Unii mă respectau imediat, alţii mă subestimau imediat. Pentru mine era bine în ambele cazuri. Şi, aş putea adăuga, era nespus de satisfăcător să vezi mutrele răufăcătorilor când erau arestaţi de cineva despre care ei presupuseseră că e un dandy de oraş.

— Îmi imaginez, milord.

— Făceam lucrul acela şi pentru mine, spuse Waxillium mai încet, privindu-se în oglindă.

Cravată argintie, vestă verde, din satin. Butoniere din smarald. Haină şi pantaloni negri, strâmţi pe mâini, respectiv pe picioare. La vestă avea un nasture din oţel printre ceilalţi din lemn, o veche tradiţie de-a lui.

— Îmbrăcămintea era o aluzie, Tillaume. Poate că terenul din jurul meu era sălbatic, dar nu era necesar să fiu şi eu.

Waxillium luă o batistă argintie de buzunar din măsuţa de toaletă, o îndoi cu pricepere în stilul corespunzător, apoi o strecură în buzunarul de la piept. Brusc, un dangăt de clopot răsună în tot conacul.

— La naiba, înjură Waxillium, verificându-şi ceasul de buzunar. Au ajuns mai devreme.

— Lordul Harms este cunoscut pentru punctualitatea lui, milord.

— Minunat! Bine, hai să terminăm odată cu treaba asta! Waxillium ieşi cu paşi mari pe hol, cizmele alunecându-i pe carpeta verde, densă, ca de catifea. Conacul se schimbase puţin în timpul absenţei lui de două decenii. Chiar şi după ce locuise şase luni aici, tot nu se simţea ca şi cum ar fi fost al lui. Mirosul slab al pipei unchiului său încă persista, iar decorul era marcat de o slăbiciune pentru lemnul de o culoare foarte închisă şi sculpturi grele, din piatră. În ciuda gusturilor moderne, nu existau aproape deloc portrete sau tablouri. Din câte ştia Waxillium, multe dintre acelea erau valoroase şi fuseseră vândute înainte de moartea unchiului său.

Tillaume merse alături de el, cu mâinile împreunate la spate.

— Mi se pare că milord consideră datoria zilei de azi ca pe o corvoadă.

— E atât de evident? făcu Waxillium o grimasă.

Ce spunea despre el faptul că mai degrabă ar fi culcat la pământ un grup de nelegiuiţi – mai bine înarmaţi şi reprezentaţi numeric – decât să se întâlnească cu Lordul Harms şi fiica lui?

O femeie plinuţă, respectabilă, aştepta la capătul coridorului, purtând o rochie neagră şi un şorţ alb.

— Oh, Lord Ladrian, spuse ea, cu afecţiune. Mama dumneavoastră ar fi atât de mulţumită să vadă ziua aceasta!

— Nu a fost hotărât nimic deocamdată, domnişoară Grimes, spuse Waxillium, în timp ce femeia li se alătură, mergând de-a lungul balustradei de pe coridorul de la etajul al doilea.

— Ea îşi dorea atât de mult să vă căsătoriţi într-o bună zi cu o doamnă rafinată! spuse domnişoara Grimes. Ar fi trebuit să o auziţi cum îşi făcea griji, în toţi acei ani.

Waxillium încercă să ignore felul în care cuvintele acelea se răsuceau în inima lui. Nu o auzise pe mama lui cum îşi făcea griji. Abia dacă îşi rezervase vreodată timp să le scrie părinţilor sau surorii lui, şi venise în vizită doar o singură dată, chiar după ce calea ferată a fost introdusă până în Weathering.

Ei bine, acum se revanşa în ceea ce priveşte obligaţiile lui. Şase luni de muncă, şi în sfârşit îşi făcea ordine în viaţă şi scotea Casa Ladrian – împreună cu numeroşii ei fierari şi croitorese – de pe marginea colapsului financiar. Ultimul pas era făcut astăzi.

Waxillium ajunse în capul scării, apoi ezită.

— Nu, spuse el, nu trebuie să dau buzna înăuntru. Trebuie să le acord timp să se simtă confortabil.

— Asta înseamnă... Începu Tillaume, dar Waxillium îl întrerupse întorcându-se în sens opus şi mărşăluind înapoi, de-a lungul balustradei.

— Domnişoară Grimes, spuse Waxillium, mai sunt alte chestiuni de care trebuie să mă îngrijesc astăzi?

— Vreţi să vi le spun acum? întrebă ea, încruntându-se în timp ce se agita să ţină pasul.

— Orice care să-mi ţină mintea ocupată, doamnă dragă, spuse Waxillium.

La naiba... era atât de agitat, încât se surprinse că bagă mâna în sacou să pipăie patul puştii sale Immerling 44-S.

Era o armă pe cinste; nu la fel de bună ca una marca Ranette, ci o armă potrivită şi mică, purtată pe lateral, bună pentru un gentleman. Hotărâse că avea să fie un lord, nu un legiuitor, dar lucrul acesta nu însemna că intenţiona să umble neînarmat. Ar fi... ei bine, ar fi fost, pur şi simplu, o nebunie.

— Este o chestiune, spuse domnişoara Grimes, făcând o grimasă. Ea era administratoarea Casei Ladrian, şi avea acea funcţie de douăzeci de ani încoace.

— Am pierdut încă un transport de oţel noaptea trecută.

Waxillium încremeni în mers.

— Poftim? Din nou!

— Din nefericire, milord.

— La naiba! Încep să cred că hoţii ne vizează doar pe noi.

— E doar al doilea transport al nostru, spuse ea. Casa Tekiel a pierdut cinci transporturi până acum.

— Care sunt detaliile? întrebă el. Dispariţia. Când s-a întâmplat?

— Ei bine...

— Nu, nu-mi spuneţi, spuse el, ridicând o mână. Nu-mi pot permite să mi se distragă atenţia.

Domnişoara Grimes îi răspunse cu o privire, dezumflată, pentru că, probabil, acela fusese motivul pentru care evitase să îi spună despre asta înainte ca el să-l întâlnească pe Lordul Harms. Waxillium îşi odihni o mână pe balustradă şi simţi cum i se zbate ochiul stâng. Cineva era acolo, departe, şi conducea o operaţiune cât se poate de eficientă furând marfa din vagoane întregi. Erau numiţi Efemeri. Poate că ar fi putut să-şi bage şi el nasul puţin...

Nu, îşi spuse, cu asprime. Nu este datoria mea. Nu mai este. Avea să meargă la autorităţile de drept, putea să angajeze nişte paznici sau investigatori personali. Dar nu intenţiona să meargă el însuşi şi să fugărească bandiţii.

— Sunt sigur că poliţiştii îi vor găsi pe cei responsabili şi îi vor da pe mâna justiţiei, spuse Waxillium, cu o oarecare dificultate. Credeţi că l-am făcut să aştepte suficient de mult timp pe Lordul Harms? Cred că e suficient. Nu a fost prea mult, nu-i aşa?

Waxillium se întoarse şi merse înapoi de unde venise. Tillaume îşi dădu ochii peste cap când trecu pe lângă el.

Waxillium ajunse la scări. Un tânăr într-o vestă verde, a casei Ladrian, şi o cămaşă albă, urca.

— Lord Ladrian! spuse Kip. A sosit poşta.

— Am vreun pachet?

— Nu, milord, spuse băiatul, înmânându-i o scrisoare cu sigiliu când Waxillium trecu pe lângă el. Doar asta.

Părea importantă.

— O invitaţie la cina de nuntă Yomen-Ostlin, presupuse domnişoara Grimes. Ar putea fi un loc bun în care să vă faceţi prima apariţie publică cu domnişoara Harms.

— Detaliile nu au fost hotărâte! protestă Waxillium când se opriră la baza scării. Abia dacă am abordat chestiunea cu Lordul Harms, şi dumneata deja ne vezi căsătoriţi. Este cât se poate de verosimil ca ei să schimbe brusc toate planurile, aşa cum s-a întâmplat cu Lady Entrone.

— Va fi bine, tinere stăpân, spuse domnişoara Grimes, ajungând sus şi ajustându-i batista de mătase din buzunarul de la piept. Am simţul unui Domolitor pentru aceste chestiuni.

— Sper că realizezi că am patruzeci şi doi de ani? „Tinere stăpân” nu mi se mai potriveşte întocmai.

Ea îl mângâie uşor pe obraz. Domnişoara Grimes considera că orice bărbat neînsurat e un copil – ceea ce era groaznic de nedrept, având în vedere faptul că ea nu fusese niciodată măritată. El se abţinu să-i vorbească despre Lessie; cea mai mare parte a familiei lui din oraş nu aflase de ea.

— Bine, atunci, spuse Waxillium, întorcându-se şi mergând cu paşi mari spre camera de zi. Mă duc direct în gura fiarei.

Limmi, şefa personalului de la parter, aştepta în pragul uşii. Ridică mâna când se apropie Waxillium, ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar el îi strecură între două degete invitaţia la dineu.

— Cere redactarea unui răspuns afirmativ la asta, dacă eşti amabilă, spuse el. Menţionează faptul că voi cina cu domnişoara Harms şi tatăl ei, dar opreşte scrisoarea până când am terminat cu discuţiile mele de aici. Te voi anunţa eu dacă să o trimiţi sau nu.

— Da, milord, dar...

— E-n regulă, spuse el, deschizând uşa. Nu trebuie să ţin... Lordul Harms şi fiica lui nu erau în camera de zi. În schimb, Waxillium găsi un bărbat înalt şi subţire, cu faţa rotundă şi bărbia ascuţită. Avea cam treizeci de ani, şi barba îi crescuse de câteva zile pe barbă şi obraji. Purta o pălărie cu boruri largi, în stilul celor din Ţinuturile Necruţătoare, marginile uşor curbate în sus, şi avea pe el o haină lungă, de piele. Se juca cu unul din ceasurile verticale de mărimea unei palme, de pe pervazul de deasupra şemineului.

— Salut, Wax, spuse bărbatul, cu veselie. Ridică ceasul.

— Pot să-ţi ofer ceva în schimb pentru ăsta? Waxillium închise repede uşa în urma lui.

— Wayne? Ce faci aici?

— Mă uit la lucrurile tale, prietene, spuse Wayne. Ţinu ceasul în sus, cântărindu-l. Cât valorează, trei-patru bucăţi de metal? Am o sticlă de whisky bun care ar putea valora tot atât.

— Trebuie să pleci de-aici! spuse Waxillium. Ar trebui să fii în Weathering. Cine supraveghează locul ăla?

— Barl.

— Barl! Un ticălos.

— Aşa sunt şi eu.

— Da, dar tu eşti ticălosul cu care eu am ales să rezolv lucrurile. Cel puţin ai fi putut trimite după Miles.

— Miles? spuse Wayne. Amice, Miles este o fiinţă cât se poate de oribilă. El mai degrabă ar împuşca omul decât să se deranjeze să afle efectiv dacă tipul e vinovat sau nu.

— Miles îşi ţine oraşul curat, spuse Waxillium. Şi mi-a salvat viaţa de câteva ori. Asta e pe lângă subiect. Eu ţi-am spus ţie să ai grijă de Weathering.

Wayne îşi scoase pălăria în faţa lui Waxillium.

— Adevărat, Wax, dar tu nu mai eşti legiuitor. Iar eu am lucruri importante de pregătit.

Se uită la ceas, apoi îl băgă în buzunar şi aşeză o sticlă mică de whisky pe poliţă, în locul lui.

— Acum, domnule, va trebui să-ţi adresez câteva întrebări.

Scoase un carneţel şi un creion din interiorul hainei.

— Unde erai noaptea trecută pe la miezul nopţii?

— Ce vrei să...

Waxillium fu întrerupt de dangăte de clopot, răsunând, din nou, la uşă.

— Mânca-i-ar Rugina şi Pieirea! Ăştia sunt oameni din înalta societate, Wayne. Am petrecut luni întregi convingându-i că nu sunt un bandit. Trebuie să ieşi de aici.

Waxillium înainta, încercând să-şi conducă prietenul spre ieşirea din spate.

— Ei, ăsta e un comportament cât se poate de suspicios, nu-i aşa? spuse Wayne, mâzgălind ceva pe carneţelul său. Eviţi întrebările, te porţi cât se poate de suspicios. Ce ascunzi, domnule?

— Wayne, spuse Waxillium, apucând braţul celuilalt bărbat. O parte din mine este recunoscătoare că ai bătut atâta drum să mă agasezi, iar eu sunt bucuros să te văd. Dar acum nu e momentul potrivit.

Wayne rânji.

— Tu crezi că eu sunt aici pentru tine. Nu crezi că asta e puţin cam arogant?

— Pentru ce altceva ai putea să fii aici?

— Transportul de alimente, spuse Wayne. Vagonul de tren a plecat din Elendel în urmă cu patru zile şi a sosit în Weathering cu întregul conţinut al unui singur vagon golit. Ei bine, am auzit că ai pierdut recent două transporturi de-ale tale din cauza acestor „Efemeri”. Am venit să te interoghez. E de-a dreptul suspect, după cum am spus.

— Suspect... Wayne, am pierdut două transporturi. Eu sunt cel care am fost jefuit! De ce m-ar face chestia asta suspect pe mine?

— De unde să ştiu eu cum funcţionează mintea ta întortocheată, genială, de bandit, prietene?

Se auziră paşi în afara camerei. Waxillium aruncă o privire spre uşă, după aceea înapoi, spre Wayne.

— Chiar acum, mintea mea genială, de bandit, se întreabă dacă îţi pot îndesa cadavrul într-un loc oarecare, unde să nu prea bată la ochi.

Wayne rânji, trăgându-se în spate.

Se deschise uşa.

Waxillium se întoarse, urmărind cum Limmi ţine, cu sfială, uşa deschisă. Un bărbat corpolent, într-un costum foarte elegant, stătea în picioare acolo, ţinând un baston de lemn de culoare închisă. Avea mustăţi care îi curgeau în jos până pe gâtul gros, iar vesta îi încadra o cravată de un roşu intens.

— ...spunând că nu contează cu cine se întâlneşte! zise Lordul Harms. Va dori să vorbească cu mine! Noi am avut o întâlnire programată, şi...

Lordul Harms făcu o pauză, dându-şi seama că uşa era deschisă.

— Ah!

Intră cu paşi mari în cameră.

Era urmat de o femeie cu o expresie aspră, cu păr auriu fixat într-un coc strâns – fiica lui, Steris – şi o femeie mai tânără, pe care Waxillium nu o recunoscu.

— Lord Ladrian, spuse Harms, găsesc că este foarte nepotrivit să fii făcut să aştepţi. Şi cine este acesta cu care te întâlneşti în locul meu?

Waxillium oftă.

— Este vechiul meu...

— Unchi! spuse Wayne, păşind în faţă, cu vocea schimbată ca să pară răguşită şi să-şi piardă accentul rural. Eu sunt unchiul lui, Maksil. Am dat buzna pe neaşteptate azi-dimineaţă, dragul meu domn.

Waxillium ridică o sprânceană, în timp ce Wayne păşi înainte, îşi scosese pălăria şi haina; buza superioară îi era acoperită cu o mustaţă falsă, care arăta foarte reală, şi avea puţin gri în ea. Îşi ridicase, uşor, pielea de pe faţă, cât să-şi producă câteva riduri în plus, la ochi. Era o deghizare bună, care îl făcea să arate cu câţiva ani mai în vârstă decât Waxillium, nu cu zece ani mai tânăr.

Waxillium se uită rapid peste umăr. Haina îi era împăturită pe podea, lângă una din canapele, cu pălăria peste ea, o pereche de bastoane de duel puse în cruciş lângă grămada aceea. Waxillium nici măcar nu observase schimbarea – desigur, Wayne făcuse lucrul acesta în mod natural în timp ce era în interiorul unei bule de viteză. Wayne era un Alunecător, un Allomant de aliaj fuzibil, capabil să creeze în jurul lui o bulă de timp comprimat. Deseori îşi folosea puterea să-şi schimbe costumaţia.

Şi el era un Twinborn, la fel ca Waxillium, deşi abilitatea sa Feruchimică – aceea de a-şi vindeca repede rănile – nu îi era atât de utilă în afara luptei. Totuşi, cei doi alcătuiau o combinaţie foarte puternică.

— Unchi, zici? întrebă Lordul Harms, dând mâna cu Wayne.

— Din partea mamei! spuse Wayne. Nu din partea neamului Ladrian, desigur. Altfel, eu aş conduce locul acesta, nu?

Nu părea a fi vocea lui Wayne, dar aceea era specialitatea lui. El spunea că trei sferturi dintr-o deghizare ţineau de accent şi voce.

— Am vrut de mult timp să vin să-l verific pe flăcăul acesta. Ştiţi, a avut un trecut oarecum dezordonat. Are nevoie de o mână fermă care să se asigure că nu se întoarce la asemenea căi dezagreabile.

— Deseori am crezut şi eu exact acelaşi lucru! spuse Lordul Harms. Presupun că avem permisiunea de a ne aşeza, Lord Ladrian?

— Da, desigur, spuse Waxillium, uitându-se urât la Wayne, de faţă cu toată lumea.

Serios? spunea privirea aceea furioasă. Chiar facem asta? Wayne doar ridică din umeri. Apoi se întoarse şi îi luă mâna lui Steris şi înclină din cap, în semn de politeţe.

— Şi cine este această fiinţă drăgălaşă?

— Fiica mea, Steris. Harms se aşeză. Lord Ladrian? Nu i-aţi spus unchiului dumneavoastră că sosim?

— Am fost atât de surprins de vizita lui, spus Waxillium, încât nu am avut şansa.

Luă mâna lui Steris şi făcu şi el o plecăciune.

Ea îl măsură din cap până în picioare cu o privire critică, apoi ochii ei se mişcară repede spre haina şi pălăria din colţ. Buzele i se dezumflară, schiţând un gest de dezamăgire cu buzele. Cu siguranţă bănuia că nu erau ale lui.

— Aceasta este verişoara mea, Marasi, spuse Steris, făcând un semn cu capul spre femeia din spatele ei.

Marasi avea părul închis la culoare şi ochii mari, iar buzele îi erau de un roşu intens. Privi în jos, cu sfială, de îndată ce Waxillium se întoarse spre ea.

— Ea şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Moşiile Exterioare şi este destul de timidă, aşa că, vă rog, nu o supăraţi.

— Nu m-aş vedea niciodată făcând aşa ceva, spuse Waxillium.

Aşteptă până când femeile se aşezară lângă Lordul Harms, apoi se aşeză pe canapeaua mai mică cu faţa la ele, şi cu faţa la uşă. Mai era o ieşire din cameră, dar el descoperise că exista o scândură care scârţâia în podea, ducând spre acea ieşire, ceea ce era un lucru ideal. În felul acesta, nu putea nimeni să vină pe furiş peste el. Om al legii sau lord, n-avea chef să fie împuşcat în spate.

Wayne se aşeză cu afectare pe un scaun, chiar în dreapta lui Waxillium. Rămaseră cu toţii cu privirile aţintite unul asupra celuilalt, o clipă îndelungată. Wayne căscă.

— Ei bine, spuse Waxillium. Poate că ar trebui să încep prin a vă întreba de sănătate.

— Poate că ar trebui, replică Steris.

— Păi, da. Cum staţi cu sănătatea?

— Bine.

— La fel şi Waxillium, adăugă Wayne. Se întoarseră cu toţii spre el.

— Ştiţi, spuse Wayne, el poartă un costum şi tot ce trebuie. Cum se cuvine. Mda. Acela e mahon?

— Acesta? spuse Lordul Harms, ridicându-şi bastonul. Da, aşa e. Este o moştenire de familie.

— Milord Waxillium, interveni Steris, cu vocea serioasă.

Nu părea că îi place flecăreala.

— Cred că ne putem lipsi de bolboroselile goale. Ştim cu toţii natura acestei întâlniri.

— Ştim? întrebă Wayne.

— Da, spuse Steris, cu vocea echilibrată. Lord Waxillium, te afli în situaţia de a avea o reputaţie nefericită. Unchiul tău, odihnească-se alături de Erou, a pătat reputaţia numelui Ladrian cu izolarea lui socială, incursiuni ocazionale nesăbuite în politică şi aventuri ostentative. Ai venit din Ţinuturile Necruţătoare, adăugând o măsură considerabilă de reputaţie proastă acestei case, îndeosebi având în vedere acţiunile tale jignitoare faţă de diferite case în timpul primelor săptămâni petrecute în oraş. Deasupra tuturor acestor lucruri, casa ta este aproape sărăcită. Cu toate acestea, şi noi suntem într-o situaţie disperată, la rândul nostru. Statutul nostru financiar este excelent, dar numele nostru este necunoscut în straturile cele mai înalte ale societăţii. Tatăl meu nu are niciun moştenitor de parte bărbătească, căruia să-i lase numele familiei, aşadar, o uniune între casele noastre este rezonabilă.

— Gândeşti cât se poate de logic, draga mea, spuse Wayne, accentul de clasă superioară rostogolindu-i-se pe limbă de parcă s-ar fi născut cu el.

— Într-adevăr, spuse ea, încă urmărindu-l cu privirea pe Waxillium.

Băgă mâna în poşetă.

— Scrisorile şi conversaţiile tale cu tatăl meu au fost suficiente să ne convingi de intenţia ta serioasă, şi, pe parcursul acestor ultime săptămâni în oraş, comportamentul tău public s-a dovedit în mod promiţător mai serios decât bădărănia iniţială. Aşa că mi-am asumat libertatea de a redacta o înţelegere care, cred eu, se va potrivi nevoilor noastre.

— O... Înţelegere? întrebă Waxillium.

— Oh... sunt atât de nerăbdător să o văd, adăugă Wayne.

Băgă mâna, cu indiferenţă, în buzunar şi scoase ceva ce Waxillium nu putu discerne bine. „Înţelegerea” se dovedi a fi un document amplu, lung de cel puţin douăzeci de pagini. Steris îi înmâna o copie lui Waxillium, una tatălui ei, şi îşi reţinu o alta pentru ea.

Lordul Harms tuşi în mână.

— I-am sugerat să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, spuse el. Şi... ei bine, fiica mea este o femeie foarte meticuloasă.

— Se vede, spuse Waxillium.

— Îţi sugerez să nu-i ceri niciodată să-ţi dea laptele când sunteţi la masă, adăugă Wayne, în şoaptă, astfel ca numai Waxillium să audă. Deoarece ea pare capabilă să arunce cu o vacă în tine, doar ca să se asigure că treaba e făcută temeinic.

— Documentul are mai multe părţi, spuse Steris. Prima este un rezumat al etapei de curtare, în care facem un progres evident – dar nu prea rapid – spre logodnă. Alocăm timp suficient ca societatea să înceapă să ne asocieze cu un cuplu. Logodna nu trebuie să fie atât de rapidă, încât să pară un scandal, dar nu poate fi făcută nici prea încet. Din estimările mele, opt luni ar trebui să ne îndeplinească scopurile.

— Înţeleg, spuse Waxillium, răsfoind paginile.

Intră Tillaume, aducând o tavă cu ceai şi prăjituri, şi o aşeză pe o măsuţă de servire de lângă Wayne. Waxillium dădu din cap, închizând contractul.

— Nu vi se pare puţin cam... rigid?

— Rigid?

— Adică, nu ar trebui să existe şi spaţiu pentru povestea de dragoste?

— Este, spuse Steris. La pagina treisprezece. Imediat după căsătorie, vor avea loc nu mai mult de trei întâlniri conjugale pe săptămână şi nu mai puţin de una până când va fi asigurat un moştenitor, aşa cum se cuvine. După aceea, acelaşi număr de întâlniri va fi valabil pentru o durată de două săptămâni.

— Ah, desigur, spuse Waxillium. Pagina treisprezece.

Îi aruncă o privire lui Wayne. Oare el scosese din buzunar un glonţ? Wayne îl răsucea între degete.

— Dacă acestea nu sunt suficiente pentru a-ţi satisface pretenţiile, adăugă Steris, pagina următoare detaliază nişte protocoale adecvate pentru a-ţi lua o amantă.

— Stai puţin, spuse Waxillium, îndepărtându-şi privirea de la Wayne. Documentul tău permite amante?

— Bineînţeles, spuse Steris. Ele reprezintă un fapt simplu al vieţii, aşa că e mai bine să ţinem cont de ele decât să le ignorăm. În document, vei găsi cerinţele pentru potenţialele tale amante împreună cu mijloacele prin care va fi menţinută discreţia.

— Înţeleg, spuse Waxillium.

— Bineînţeles, continuă Steris, eu voi urma aceleaşi instrucţiuni.

— Plănuiţi să vă luaţi o amantă, milady? întrebă Wayne, ridicându-şi capul.

— Mie mi se vor permite propriile mele flirturi, spuse ea. De obicei, birjarul este obiectul alegerii. M-aş abţine până când ar apărea moştenitori, desigur. Nu trebuie să existe nicio confuzie în legătură cu genealogia.

— Bineînţeles, spuse Waxillium.

— Este stipulat în contract, spuse ea. La pagina cincisprezece.

— Nu mă îndoiesc că este.

Lordul Harms tuşi din nou, în mână. Marasi, verişoara lui Steris, păstra o expresie absentă, deşi se uita în jos, la picioarele ei, în timpul conversaţiei. De ce fusese adusă?

— Draga mea fiică, spuse Lordul Harms, poate ar trebui să schimbăm subiectul de conversaţie, să ne oprim la teme mai personale, pentru o perioadă.

— Foarte bine, spuse Steris. Sunt câteva lucruri pe care am vrut să le ştiu. Sunteţi un bărbat religios, Lord Ladrian?

— Eu urmez Calea, spuse Waxillium.

— Hmmm, spuse ea, bătând cu degetele în contract. Ei bine, asta e o alegere sigură, şi totuşi plictisitoare. Eu, una, nu am înţeles niciodată de ce oamenii ar vrea să urmeze o religie al cărei Dumnezeu interzice în mod precis venerarea lui.

— E complicat.

— Aşa le place să spună adepţilor Căii. Cu acelaşi entuziasm cu care încerci să explici cât de simplă este religia ta.

— Şi asta e complicat, spuse Waxillium. Un fel simplu de a fi complicat totuşi. Tu crezi în Supravieţuitor, presupun?

— Da.

Minunat, se gândi Waxillium. Ei bine, adepţii Supravieţuitorului nu erau prea răi. Cel puţin, unii dintre ei. Se ridică. Wayne încă se juca cu glonţul acela.

— Mai doreşte cineva ceai?

— Nu, spuse Steris cu o mişcare a mâinii, frunzărind documentul.

— Da, vă rog, spuse Marasi încet.

Waxillium traversă încăperea până la măsuţa cu ceai.

— Ai o bibliotecă foarte frumoasă, spuse Wayne. Mi-aş dori să am asemenea rafturi cu cărţi. Vai, vai, vai. Şi... am intrat.

Waxillium se întoarse. Cei trei oaspeţi aruncară o privire la rafturi şi, în timp ce se întoarseră, Wayne începuse să ardă aliaj fuzibil şi să genereze o bulă de viteză.

Bula avea aproape doi metri în diametru, incluzându-i doar pe Wayne şi Waxillium şi, odată ce Wayne a ridicat-o, nu putea să o mişte. Ani întregi de experienţă îi permiseră lui Waxillium să discearnă limita bulei, care era marcată de o fluctuaţie a aerului. Pentru cei din interiorul bulei, timpul trecea mult mai repede decât pentru cei din afară.

— Ei bine? întrebă Waxillium.

— Oh, cred că cea tăcută este destul de drăguţă, spuse Wayne, revenindu-i accentul. Dar cea înaltă e nebună. Să-mi ruginească braţele, dar aşa e.

Waxillium îşi turnă ceai. Harms şi cele două femei păreau îngheţate acolo, pe canapeaua lor, aproape ca nişte statui.

Wayne aprinse metalul, folosind cât de multă forţă putea pentru a crea câteva momente private.

Aceste bule ar putea fi foarte utile, deşi nu în felul în care se aşteptau majoritatea oamenilor. Nu puteai să împuşti dincolo de ele – ei bine, puteai, dar ceva din bariera ei interfera cu obiectele care treceau prin ea. Dacă trăgeai un foc de armă într-o bulă de viteză, glonţul încetinea de îndată ce intra în timpul obişnuit şi se mişca neuniform, desigur. Lucrul acela făcea aproape imposibil să ocheşti din interiorul unei asemenea bule.

— Ea e o partidă foarte bună, spuse Waxillium. Este o situaţie ideală pentru amândoi.

— Uite cum stau lucrurile, amice. Doar pentru că Lessie...

— Asta nu are legătură cu Lessie.

— Uau, hei! Wayne ridică o mână: Nu e nevoie să te enervezi.

— Nu mă... Waxillium inspiră adânc, apoi continuă mai încet: Nu sunt nervos. Dar nu are legătură cu Lessie. Asta are legătură cu datoriile mele.

Naiba să te ia, Wayne. Aproape că reuşisem să nu mă mai gândesc la ea. Ce ar spune Lessie, dacă ar fi văzut ce făcea el? Probabil că ar fi râs. Ar fi râs la cât de ridicolă era situaţia, ar fi râs de stinghereala lui. Ea nu fusese genul de femeie geloasă, poate pentru că nu avusese niciodată vreun motiv să fie. Cu o femeie ca ea, de ce şi-ar fi dorit Waxillium să caute în altă parte?

Nimeni nu s-ar fi ridicat vreodată la înălţimea ei, dar, din fericire, nu avea importanţă. De fapt, contractul lui Steris părea un lucru bun, din punctul acela de vedere. Avea să îl ajute să se detaşeze. Poate şi să îi reducă puţin din durere.

— Asta este datoria mea acum, repetă Waxillium.

— Datoriile tale presupuneau să salvezi oamenii, spuse Wayne, nu să te căsătoreşti cu ei.

Waxillium se ghemui jos, lângă scaun.

— Wayne, nu mă pot întoarce la ceea ce am fost. Faptul că tu te plimbi pe aici, că te amesteci în viaţa mea, nu va schimba lucrul acesta. Acum sunt o persoană diferită.

— Dacă ţi-ai pus în gând să devii o persoană diferită, nu ai putut să alegi pe cineva care să nu aibă o faţă atât de urâtă?

— Wayne! Asta e o chestiune serioasă.

Wayne ridică mâna, învârtind cartuşul între degete şi oferindu-i-l.

— La fel e şi ăsta.

— Ce e ăla?

— Un glonţ. Tu împuşti oamenii cu el. Sper că pe cei răi – sau, cel puţin, pe cei care îţi datorează o bară de metal sau mai multe.

— Wayne...

— Ei se întorc. Wayne aşeză cartuşul pe tava cu ceai. Dar...

— E timpul să tuşim. Trei. Doi. Unu.

Waxillium înjură în şoaptă, dar băgă glonţul în buzunar şi se ridică, din nou. Începu să tuşească tare în vreme ce bula de timp se dezintegra, restabilind timpul normal. Pentru cei trei vizitatori, trecuseră doar câteva secunde şi, pentru urechile lor, conversaţia dintre Wayne şi Waxillium fusese accelerată până în punctul în care cea mai mare parte a ei devenise prea slabă ca să fie auzită. Tusea acoperi orice altceva.

Niciunul dintre cei trei vizitatori nu părea să fi observat ceva neobişnuit. Waxillium turnă ceaiul – azi avea o culoare intensă, de cireşe, probabil era un ceai dulce, de fructe – şi îi aduse o ceaşcă lui Marasi. Ea o luă, iar el se aşeză, ţinând ceaşca lui într-o mână, scoţând şi strângând cartuşul cu cealaltă. Atât tubul, cât şi învelişul glonţului de calibru mediu arătau ca de oţel, dar întregul obiect părea a fi prea uşor. Se încruntă, şi-l cântări în mână.

Sânge pe faţa ei. Sânge pe peretele din cărămidă.

Se cutremură, respingând acele amintiri. Naiba să te ia, Wayne, se gândi, din nou.

— Ceaiul este delicios, spuse, încet, Marasi. Mulţumesc.

— Cu plăcere, răspunse Waxillium, forţându-şi mintea să revină la conversaţie. Lady Steris, voi avea în vedere acest contract. Mulţumesc că l-ai redactat. Dar, vorbesc serios, speram că această întâlnire îmi va permite să aflu mai multe despre tine.

— Lucrez la o autobiografie, spuse ea. Poate îţi voi trimite un capitol sau două prin poştă.

— E... e un lucru foarte neconvenţional din partea ta, spuse Waxillium. Deşi ar fi apreciat. Dar, te rog, spune-mi despre tine. Care sunt pasiunile tale?

— În mod normal, îmi plac piesele de teatru. Făcu o grimasă: La Coolerim, mai exact.

— Îmi scapă ceva? întrebă Waxillium.

— Teatrul Coolerim, spuse Wayne, aplecându-se înainte. Acum două seri, a fost jefuit în mijlocul reprezentaţiei.

— Nu aţi auzit? întrebă Lordul Harms. A fost în toate ziarele.

— A fost rănit cineva?

— Nu la evenimentul în sine, spuse Lordul Harms, dar au luat un ostatic în timp ce fugeau.

— Ce lucru înfiorător, spuse Steris. Nimeni nu a mai primit veşti de la Armai până acum.

Se părea că lui Steris i se făcea rău.

— Ai cunoscut-o? întrebă Wayne, accentul dispărându-i uşor, pe măsură ce devenea interesat de subiect.

— Mi-e verişoară, spuse Steris.

— La fel ca... Întrebă Waxillium, făcând un semn cu capul spre Marasi.

Pentru o clipă, cei trei îl priviră cu nişte expresii confuze pe feţe, dar apoi interveni Lordul Harms.

— Ah, nu. Sunt din ramuri diferite ale familiei.

— Interesant, spuse Waxillium, lăsându-se înapoi pe spate, pe scaunul lui, ignorându-şi cana cu ceai, din mână. Şi ambiţios. Să jefuieşti un teatru întreg? Câţi hoţi au fost?

— Duzini, spuse Marasi. Poate vreo treizeci, aşa spun rapoartele.

— O adevărată bandă. Asta înseamnă cel puţin încă opt doar ca să-i ducă de acolo cu maşinile. Şi vehicule cu care să scape. Impresionant!

— Au fost Efemerii, spuse Marasi. Cei care au furat şi de pe calea ferată.

— Lucrul acesta nu a fost dovedit, replică Wayne, arătând cu degetul spre ea.

— Nu. Dar unul dintre martorii unui jaf de pe calea ferată a descris câţiva bărbaţi care au fost şi la jaful de la teatru.

— Stai puţin, spuse Waxillium. Au existat martori la unul din jafurile de pe calea ferată? Am crezut că s-au întâmplat pe ascuns. Parcă s-a spus despre un vagon fantomatic care a apărut pe şine?

— Da, spuse Wayne. Inginerii de la căile ferate se opresc să investigheze şi – probabil – intră în panică. Dar vagonul fantomă dispare înainte ca ei să-l poată investiga. Ei merg mai departe, dar, când ajung la capătul liniei, unul dintre vagoanele lor de tren este gol. Închis, fără semne de intrare forţată. Dar bunurile toate dispărute.

— Deci nimeni nu vede vinovaţii, spuse Waxillium.

— Cei recenţi au fost diferiţi, spuse Marasi, pe care începea să o anime discuţia. Au început să jefuiască şi vagoane de pasageri. Când trenul se opreşte din cauza fantomei de pe şine, bărbaţii sar în vagoane şi pornesc să le scotocească, adunând bijuterii şi portofele de la pasageri. Iau o femeie ostatic – ameninţând că o vor omorî dacă îi urmăreşte cineva – şi pleacă. Vagonul de marfă este şi el jefuit.

— Ciudat, spuse Waxillium.

— Da, spuse Marasi. Cred...

— Draga mea, interveni Lordul Harms. Îl deranjezi pe Lordul Ladrian.

Marasi roşi, apoi îşi coborî privirea.

— Nu m-a deranjat, spuse Waxillium, bătând uşor cu degetul în ceaşca de ceai. E...

— Acela e un glonţ în degetele tale? întrebă Steris, arătând cu degetul.

Waxillium se uită în jos, dându-şi seama că răsucea cartuşul între degetul arătător şi degetul mare de la mână. Închise pumnul în jurul lui, înainte ca amintirile să-i poată reveni.

— Nu e nimic.

Îi aruncă o privire furioasă lui Wayne. Celălalt bărbat îngăimă ceva. Împinge-l.

— Eşti foarte sigur că ţi-ai lăsat în urmă trecutul neconvenţional, Lord Ladrian? întrebă Steris.

— Oh, da, e sigur, spuse Wayne, făcând grimase. Nu trebuie să te îngrijorezi că el e nonconformist. Zău, e de-a dreptul plictisitor! Incredibil, comic, absurd de plictisitor. Ai putea găsi mai mult entuziasm de la un cerşetor care stă la rând la o cantină a săracilor în ziua când se dă carne de şobolan. E...

— Mulţumesc, unchiule, spuse Waxillium, sec. Da, Steris, aşa a fost trecutul meu. Dar a trecut. Sunt devotat îndatoririlor mele de stăpân al Casei Ladrian.

— Foarte bine, spuse ea. Vom avea nevoie de o intrare oficială în înalta societate în calitate de cuplu. Un fel de eveniment public.

— Ce zici de dineul de nuntă al caselor Yomen-Ostlin? spuse Waxillium dus pe gânduri.

Împinge-l!

— Am primit o invitaţie chiar în această dimineaţă, adăugă.

— E o idee excelentă, spuse Lordul Harms. Am fost invitaţi şi noi.

Împinge-l! Waxillium băgă mâna în mâneca lui stângă şi, pe ascuns, luă un vârf mic de aşchii de oţel din săculeţul pe care îl ţinea acolo. Îl lăsă să cadă în ceai şi luă o înghiţitură. Nu îi oferea o rezervă prea mare, dar era suficientă.

Arse oţelul, liniile albastre, familiare, ţâşnind în sus, în jurul lui. Erau îndreptate spre toate sursele de metal din apropiere. Cu excepţia celei din degetele lui.

Aluminiu, îşi dădu el seama. Nu e de mirare că e uşor.

Aluminiul şi câteva dintre aliajele lui erau inerte din punct de vedere Allomant; nu le puteai împinge sau Trage. Era şi foarte scump. Costa mai mult decât aurul sau platina.

Glonţul era proiectat să ucidă Monedazvârlitori şi Deviatori, bărbaţi cum era Waxillium însuşi. Gândul acela îi dădu un fior, apoi ţinu mai strâns glonţul. Erau zile când şi-ar fi dat cea mai bună armă pentru câteva gloanţe din aluminiu, deşi nu auzise de un aliaj care să producă un glonţ cu o balistică rezistentă.

Unde? îl întrebă, mimând, pe Wayne. Unde l-ai găsit?

Wayne doar încuviinţă cu o mişcare a capului spre oaspeţi, care se uitau întocmai la Waxillium.

— Te simţi bine, Lord Ladrian? întrebă Steris. Ştiu un consilier priceput la terapia cu zinc, dacă ai nevoie de sprijin emoţional.

— Hm... nu. Mulţumesc. Sunt foarte bine, şi cred că aceasta a fost o întâlnire foarte productivă. Nu eşti de acord?

— Depinde, spuse ea, ridicându-se, din câte se părea luând lucrul acela ca o invitaţie de a pune capăt conversaţiei. Cred că petrecerea de nuntă este mâine. Mă pot baza pe tine că vei analiza contractul până atunci?

— Poţi, spuse Waxillium, ridicându-se şi el.

— Cred că întâlnirea aceasta a fost minunată, spuse Wayne, stând în picioare. Sunteţi exact ceea ce are nevoie nepotul meu, Lady Steris! O mână fermă. Să nu mai aibă deloc parte de incitarea la violenţă cu care a fost obişnuit.

— Sunt de acord! spuse Lordul Harms. Lord Ladrian, e posibil ca unchiul tău să participe la cina...

— Nu, spuse Waxillium repede, înainte ca Wayne să apuce să spună ceva. Nu, din păcate, el trebuie să se întoarcă la moşiile lui. Mi-a spus lucrul acesta adineauri. Trebuie să participe la o fătare foarte importantă.

— Oh, bine, atunci, spuse Lordul Harms, ajutând-o pe Marasi să se ridice. Vă vom trimite confirmarea odată ce am acceptat invitaţia familiei Yomen.

— Iar eu voi face la fel, spuse Waxillium, însoţindu-i până la uşa încăperii. Rămas-bun, până atunci.

Tillaume le făcu o plecăciune acolo, apoi îi conduse afară. Plecarea lor i se păru grăbită lui Waxillium, dar se simţi uşurat să-i vadă ducându-se. Având în vedere intruziunea bruscă a lui Wayne, despărţirea decursese, de fapt, destul de bine. În final nimeni nu încercase să îl împuşte.

— Drăguţi oameni, spuse Wayne. Acum înţeleg ce intenţii ai tu. Cu o soţie şi nişte rude ca acelea, te vei simţi chiar ca acasă aici – exact ca închisoarea şi ocupanţii ei din Weathering!

— Foarte frumos, spuse Waxillium, în şoaptă, făcând ultima dată cu mâna, în timp ce familia Harms ieşea pe uşile conacului. De unde ai glonţul?

— A fost aruncat în timpul jafului de la teatru. Am făcut schimb pentru el cu ofiţerii de poliţie, azi dimineaţă.

Waxillium închise ochii. Wayne avea o interpretare foarte liberală a ceea ce presupunea „schimbul”.

— Oh, nu mă mai critica, spuse Wayne. Eu le-am lăsat la schimb o piatră cubică drăguţă. Apropo, cred că Steris şi taică-său sunt convinşi că tu eşti un tâmpit.

Rânji.

— Asta nu e ceva nou. Asocierea mea cu tine i-a convins pe oameni că sunt nebun de ani de zile deja.

— Ha! Şi eu care credeam că ţi-ai pierdut simţul umorului.

Wayne se întoarse în cameră, îşi strecură creionul afară din buzunar când trecu pe lângă o masă, înlocuindu-l cu unul din stilourile lui Waxillium.

— Nu mi-am pierdut simţul umorului, Wayne, spuse Waxillium, doar mi l-am împuţinat. Ceea ce ţi-am spus este adevărat, şi acest glonţ nu schimbă nimic.

— Poate că nu, spuse Wayne, recuperându-şi pălăria, haina şi bastoanele de duel. Dar eu mă voi preocupa în continuare de ceea ce pot să găsesc.

— Nu e datoria ta.

— Şi nu a fost datoria ta să începi să urmăreşti infractori până departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Asta nu schimbă ceea ce trebuie făcut, amice.

Wayne se apropie de Waxillium, apoi îi înmâna pălăria. Când Waxillium o luă, Wayne îi aruncă haina pe el.

— Wayne...

— Sunt răpiţi oameni, Wax, spuse el, recuperându-şi pălăria şi punându-şi-o pe cap. Patru ostatici până acum. Niciunul nu s-a întors. Una e să furi bijuterii. Alta e să iei mâncare din oraşele din Ţinuturile Necruţătoare. Să răpeşti oameni... ei bine, se întâmplă ceva aici. Voi afla ce este. Cu sau fără tine.

— Fără mine.

— Bine.

Ezită.

— Dar am nevoie de ceva, Wax. De un loc unde să caut. Tu erai cel cu logica.

— Da, în mod surprinzător, să ai un creier te ajută la treaba asta.

Wayne făcu ochii mici, uitându-se spre el. Apoi ridică sprâncenele, rugător.

— Bine, spuse Waxillium, oftând şi ducându-se după ceaşca de ceai. Câte jafuri au fost până acum?

— Opt. Şapte la vagoanele de cale ferată şi, cel mai recent, la teatru.

— Patru ostatici?

— Da. În trei dintre cele mai recente jafuri. Doi au fost luaţi dintr-unul din trenuri, apoi unul în timpul jafului de la teatru. Toţi cei patru ostatici sunt femei.

— Mai uşor de capturat, spuse Waxillium alene, bătând uşor cu degetele în ceaşcă, şi mai probabil să stârnească îngrijorarea bărbaţilor că vor fi ucise dacă încearcă să îi urmărească.

— Vrei să ştii ce a fost furat? spuse Wayne, băgând mâna în buzunarul de la haină. Am făcut schimb cu unul din ofiţeri pentru o listă...

— Nu are importanţă. Waxillium sorbi din ceaşcă. Sau, cel puţin, cea mai mare parte a lucrurilor furate nu au importanţă. Nu jafurile sunt relevante.

— Nu...?

— Nu. O bandă mare. Bine finanţată – prea bine finanţată.

Scoase glonţul şi îl examină repede.

— Dacă ei îşi doresc cu adevărat bani, ar jefui transporturi de aur sau bănci. Jafurile sunt probabil o distragere a atenţiei. Dacă vrei caii unui om, câteodată cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să-i laşi porcii liberi. Cât timp el îi fugăreşte, tu fugi cu prada.

— Aş paria pe bani că aceşti Efemeri urmăresc altceva, ceva greu de crezut. Poate un obiect care e uşor de trecut cu vederea în tot ce s-a furat. Sau poate că are, într-adevăr, de a face cu şantajul – şi au de gând să înceapă să ceară bani de protecţie de la oamenii din oraş. Vezi dacă a fost contactat cineva în legătură cu asta. Eu nu am fost, dacă vrei să ştii. Dacă pista asta nu duce nicăieri, interesează-te de ostateci. Poate că unul dintre ei ducea ceva care era adevărata ţintă a jafului. Nu m-ar surprinde dacă treaba asta s-ar dovedi a fi despre şantajul clandestin.

— Dar au jefuit câteva trenuri înainte de a lua vreun ostatic.

— Da, spuse Waxillium. Şi au scăpat neprinşi. Nu aveau niciun motiv să se expună jefuind pasageri dacă puteau să o şteargă nevăzuţi şi neopriţi. Ei urmăresc altceva, Wayne. Ai încredere în ce-ţi spun.

— Bine.

Bărbatul cel vânos îşi frecă faţa, apoi, într-un final, îşi trase mustaţa falsă. Şi-o îndesă în buzunar.

— Dar, spune-mi, tu nu vrei nici măcar să afli? Nu te râcâie?

— Nu.

Răspunsul acesta nu era întru totul adevărat. Pe Wayne îl pufni râsul.

— Te-aş crede dacă ai putea spune asta fără să ţi se zbată ochiul, amice.

Dădu din cap înspre glonţ.

— Observ că nu te-ai oferit să mi-l înapoiezi.

— Nu.

Waxillium îl băgă în buzunar.

— Şi încă îţi mai porţi metalminţile, spuse Wayne, făcând semn cu capul spre apărătorile ascunse în cea mai mare parte de manşetele mânecilor lui Waxillium. Ca să nu mai amintesc faptul că şi acum ascunzi oţel în interiorul mânecii. Am observat şi un catalog de arme, acolo, pe masă.

— Un bărbat trebuie să aibă hobby-uri.

— Dacă spui tu, zise Wayne, apoi păşi în faţă, bătându-l uşor pe Waxillium pe piept. Dar ştii ce cred eu? Cred că îţi cauţi scuze să nu laşi trecutul în urmă. Chestia asta face parte din identitatea ta. Şi niciun conac, nicio căsătorie, niciun amărât de titlu nu vor schimba asta.

Wayne îşi înclină pălăria.

— Eşti sortit să ajuţi oamenii, amice. Cu asta te ocupi tu. Spunând acestea, Wayne plecă, haina lui frecându-se de tocul de la uşă în timp ce ieşea.

CAPITOLUL 3

Opt ore mai târziu, la conacul său, Waxillium stătea în picioare în dreptul unei ferestre de sus. Urmărea ultimele fragmente sfărâmate ale unei zile aflate pe moarte. Ele se estompau, apoi deveneau negre. El aştepta, sperând. Dar nu se arătă nicio ceaţă.

Ce contează? îşi spuse. Oricum nu vei merge afară. Cu toate acestea, îşi dorea să iasă ceţurile; se simţea mai împăcat când ele erau afară, acolo, şi vegheau. Lumea devenea un loc diferit, unul pe care el simţea că-l înţelege mai bine.

Oftă şi merse dintr-un capăt în celălalt al biroului său, până la perete, învârti întrerupătorul şi se aprinseră luminile electrice, încă erau o minune pentru el. Deşi ştia că în Cuvintele întemeierii se dăduseră indicii referitoare la electricitate, încă părea incredibil ceea ce realizaseră oamenii.

Traversă încăperea până la biroul unchiului său. Biroul lui. Când era în Weathering, Waxillium folosise o masă nefinisată, fragilă. Acum avea un birou viguros, lustruit fin, din stejar băiţuit. Se aşeză şi începu să frunzărească registrele de contabilitate ale casei. Dar nu dură mult până când ochii lui începură să se mişte doar spre grămada de ziare de pe fotoliul său. O rugase pe Limmi să i le aducă.

În perioada aceea, de obicei ignora ziarele. Ştirile despre infracţiuni, de obicei, îi făceau mintea să se învârtă în cercuri şi să-l împiedice să se concentreze asupra afacerii lui. Desigur, acum că îi fuseseră introduse în minte gânduri despre Efemeri, avea să-i fie greu să renunţe la ele şi să facă ceva productiv, cel puţin până când găsea câteva indicii despre ceea ce făcuseră ei.

Poate era bine să citească puţin, îşi spuse. Să fie din nou la curent cu evenimentele. Nu strica să fie informat; de fapt, putea fi important pentru abilitatea lui de a întreţine discuţiile cu alţii.

Waxillium se duse să aducă teancul de ziare şi se întoarse la biroul lui. Găsi cu uşurinţă o relatare despre jafuri în ziarul din ziua aceea. Alte ziare din teanc aveau şi mai multe informaţii, îi pomenise de Efemeri lui Limmi, aşa că ea adunase câteva ziare care erau destinate oamenilor care voiau o colecţie cu toate poveştile recente din ele. Aceste articole retipărite din urmă cu săptămâni sau chiar luni de zile, cu datele originale ale publicării poveştilor, îşi dădea seama că tipurile acelea de foi volante erau populare, întrucât îi fuseseră aduse trei, de la edituri diferite. Părea că toţi voiau să fie ţinuţi la curent cu chestiunile pe care le rataseră.

După datele specificate în articolele retipărite, primul jaf se întâmplase mult mai devreme decât presupusese el. În urmă cu şapte luni, chiar înainte ca el să ajungă înapoi în Elendel. Fusese un interval de patru luni între prima dispariţie a încărcăturii de pe calea ferată şi a doua. Numele de „Efemeri” nu începuse să fie folosit până la acest al doilea atac.

Jafurile erau toate asemănătoare, cu excepţia celui de la teatru. Un tren fusese oprit din cauza unui accident pe şine, menit să distragă atenţia – la începutul călătoriei, un copac căzut. Mai târziu, un vagon-fantomă, imaterial, a apărut din ceţuri, venind direct spre tren. Inginerii s-au oprit panicaţi, dar fantoma din faţă a dispărut.

Inginerii şi-au pornit din nou trenul. Când a ajuns la destinaţie, unul dintre vagoanele lor a fost găsit golit de toate bunurile. Oamenii atribuiau tot felul de puteri mistice hoţilor, care păreau că sunt în stare să treacă prin ziduri şi să închidă vagoanele cu marfă fără probleme. Dar ce bunuri au fost furate? se gândi Waxillium, încruntându-se. Rapoartele despre primul furt nu spuneau lucrul acesta, deşi menţionau faptul că marfa îi aparţinuse lui Augustin Tekiel.

Tekiel era una dintre cele mai bogate case din oraş, cu sediul în al Doilea Octant, deşi îşi construia noul zgârie-nori în districtul financiar din al Patrulea Octant. Waxillium citi articolele încă o dată, apoi căută prin ziare, le cercetă cu atenţie pentru a găsi orice menţionare suplimentară a primului jaf înainte de a se produce al doilea.

Ce-i asta? se întrebă, ridicând un ziar care includea o retipărire a unei scrisori pe care Augustin Tekiel o scrisese pentru publicare cu câteva luni înainte. Scrisoarea denunţa faptul că poliţiştii din Elendel eşuaseră în a proteja sau a recupera bunurile lui Tekiel. Ziarul tipărise cu plăcere scrisoarea, chiar făcuse un titlu din ea: „Ofiţeri incompetenţi, Tekiel face acuzaţii dure”.

Trei luni. Îi trebuiseră trei luni lui Tekiel să spună ceva. Waxillium puse deoparte această colecţie de ziare, apoi căută prin ziarele mai recente pentru alte menţionări. Nu era lipsă de ele; jafurile erau dramatice şi misterioase, două lucruri care vindeau o mulţime de ziare.

Cel de-al doilea şi de-al treilea jaf avuseseră de-a face cu transporturi de oţel. O chestie ciudată. O substanţă impracticabil de grea ca să fie transportată, şi nu la fel de valoroasă cum ar fi fost, pur şi simplu, jefuirea vagoanelor de pasageri. Al patrulea jaf fusese cel care îi atrăsese atenţia lui Wayne: produse alimentare împachetate dintr-un tren în drum spre Ţinuturile Necruţătoare nordice. Al cincilea jaf fusese primul care să implice pasageri. Al şaselea şi al şaptelea fuseseră la fel, al şaptelea fiind singura dată când Efemerii luaseră doi ostatici, în loc de unul.

Ultimele trei din aceste jafuri de mai târziu implicaseră furtul dintr-un vagon de marfă, precum şi de la pasageri. Metal, în două cazuri, alimente, în alt caz – cel puţin, acelea erau singurele informaţii pe care le raporta ziarul. Cu fiecare caz, detaliile deveneau mai interesante, iar vagoanele de transport marfă mai bine securizate, încuietori mai sofisticate, paznici pe durata transportului. Jafurile se întâmplaseră incredibil de repede, având în vedere greutatea bunurilor luate.

Oare au folosit o bulă de viteză, aşa cum face Wayne? se gândi Waxillium. Dar nu. Nu puteai să intri sau să ieşi dintr-o bulă de viteză, odată ce era ridicată, şi era imposibil să facă una suficient de mare pentru a facilita genul acesta de jaf. Cel puţin, din câte ştia el.

Waxillium continuă să citească. Erau foarte multe articole cu teorii, citate şi declaraţii ale martorilor. Mulţi sugerau o bulă de viteză, dar editorialele respingeau acea posibilitate. Ar fi fost nevoie de prea multă forţă de muncă, mai multă decât ar fi putut încăpea într-o bulă a timpului. Ele sugerau că era mai plauzibil ca un Feruchimist, care putea să-şi crească forţa, să ridice materialele grele din vagoane şi să le înstrăineze.

Dar unde? Şi de ce? Şi cum evitau ei închizătorile şi paznicii? Waxillium decupă articolele pe care le găsea interesante. Foarte puţine conţineau vreo informaţie solidă.

O bătaie uşoară în uşă îl întrerupse în mijlocul acţiunii de împrăştiere a articolelor pe birou, îşi ridică privirea şi îl văzu pe Tillaume ţinând o tavă cu ceai şi un coş, cu mânerul peste braţul lui.

— Doriţi ceai, milord?

— Ar fi minunat.

Tillaume merse înainte cu paşi mari şi instală un mic stativ lângă birou, aşezând o ceaşcă şi un şerveţel alb, elegant.

— Aveţi vreo preferinţă?

Tillaume putea prepara duzini de varietăţi de ceai din cele mai simple ingrediente, amestecând şi făcând ceea ce considera el a fi ideal.

— Mi-e indiferent.

— Milord! Ceaiul are o importanţă covârşitoare. Nu ar trebui niciodată să fie doar ceva „indiferent”. Spuneţi-mi. Plănuiţi să mergeţi la culcare în curând?

Waxillium se uită peste mulţimea de articole decupate.

— Categoric nu.

— Foarte bine. Aţi prefera ceva care să vă ajute să vă limpeziţi mintea?

— Poate că ar fi bine.

— Dulce sau nu?

— Nu.

— Mentolat sau condimentat?

— Mentolat.

— Tare sau slab?

— Hm... tare.

— Excelent, spuse Tillaume, luând câteva borcane şi nişte linguri din argint din coşul lui.

Începu să amestece nişte prafuri şi bucăţi de plante aromatice într-o ceaşcă.

— Milord pare foarte hotărât.

Waxillium bătu uşor cu degetele în masă.

— Milord este nervos. Ziarele sugerează nişte direcţii groaznice de cercetare. Trebuie să aflu ce era în primul transport.

— Primul transport, milord?

— Primul vagon din care au furat hoţii.

— Domnişoara Grimes ar observa faptul că păreţi să alunecaţi spre obiceiuri vechi, milord.

— Din fericire, domnişoara Grimes nu este aici. În plus, Lordul Harms şi fiica lui păreau înspăimântaţi de faptul că eu nu ştiam de jafuri. Trebuie să fiu la curent cu evenimentele din oraş.

— Aceasta este o scuză excelentă, milord.

— Mulţumesc, spuse Waxillium, luând o ceaşcă de ceai. Aproape că am reuşit să mă conving pe mine însumi, în totalitate. Sorbi din ceai. Pe Aripile Conservării, omule! Asta-i o băutură bună.

— Mulţumesc, milord.

Tillaume scoase şervetul, îl desfăcu, apoi îl împături pe mijloc în jos şi îl aşeză pe braţul scaunului lui Waxillium.

— Eu cred că primul lucru furat a fost un transport de lână. Am auzit asta discutându-se la măcelărie la începutul săptămânii.

— Lână. Chestia asta nu are logică.

— Niciuna dintre aceste infracţiuni nu are mare logică, milord.

— Da, spuse Waxillium. Din nefericire, acelea sunt cele mai interesante feluri de crime.

Luă încă o sorbitură de ceai. Mirosul puternic, mentolat, păru că îi curăţă nasul şi mintea.

— Am nevoie de hârtie.

— Ce...

— O foaie mare de hârtie, continuă Waxillium. Cât de mare poţi tu să găseşti.

— Voi vedea ce găsesc la îndemână, milord, spuse Tillaume. Waxillium surprinse un oftat uşor de exasperare din partea bărbatului, cu toate că acesta părăsi încăperea pentru a face cum i s-a cerut.

Cât timp trecuse de când Waxillium îşi începuse cercetarea? Aruncă o privire spre ceas, şi fu surprins de cât era ora. Deja se înnoptase bine. Ei bine, el era în toiul lucrului. Niciodată nu se culca până când nu rezolva problema. Se ridică şi începu să se plimbe încoace şi încolo, ţinând ceaşca de ceai şi farfurioara în faţa lui. Se feri de ferestre. Lumina îi venea din spate, şi ar fi reprezentat o ţintă excelentă pentru un lunetist de afară. Nu credea cu adevărat că s-ar fi aflat unul afară, dar... ei bine, se simţea mai confortabil muncind în acest fel.

Lână, se gândi. Merse şi deschise un registru de contabilitate, căutând nişte cifre. Deveni atât de concentrat, încât nu observă trecerea timpului până când se întoarse Tillaume.

— E suficientă atât, milord? întrebă el, aducând în cameră un şevalet de artist cu o bucată mare de hârtie prinsă de el. Bătrânul Lord Ladrian l-a păstrat pentru sora dumneavoastră, îi plăcea foarte mult să deseneze.

Waxillium se uită la el şi simţi cum i se strânge inima în piept. Nu se mai gândise la Telsin de foarte mult timp. Fuseseră foarte distanţi în cea mai mare parte a vieţii lor. Nu cu intenţie, aşa cum fusese distanţa pe care o ţinuse de unchiul lui; în trecut, Waxillium şi Lordul Ladrian fuseseră deseori în conflict. Nu, distanţa lui de Telsin fusese una născută mai mult din lene. Faptul că trăiseră departe unul de celălalt timp de douăzeci de ani şi îşi văzuse sora doar ocazional îi permisese să se strecoare fără să ia legătura cu ea.

Iar apoi ea murise, în acelaşi accident ca şi unchiul lui. Îşi dorea să fi suferit mai mult când primise veştile acelea. Ar fi trebuit să fie mai greu pentru el să le audă. Dar ea devenise o străină până atunci.

— Milord? întrebă majordomul.

— Hârtia este perfectă, spuse Waxillium, ridicându-se şi aducându-şi un creion. Mulţumesc. Mă îngrijoram că va trebui să agăţ hârtia pe perete.

— Să o agăţaţi?

— Da. Înainte foloseam câteva bucăţi de catran.

Ideea aceea păru că îl face pe Tillaume să se simtă foarte inconfortabil. Waxillium îl ignoră, mergând şi scriind pe blocul de hârtie.

— Este o hârtie de calitate.

— Sunt încântat, milord, spuse Tillaume, cu nesiguranţă.

Waxillium desenă un mic tren în colţul din stânga sus, punând în faţa lui o şină de cale ferată. Scrise o dată sub ea.

— Primul jaf. Paisprezece, Vinuarie. Ţinta: lână. Se presupune.

În mod similar, adăugă pe hârtie mai multe trenuri, direcţii, date şi detalii.

Wayne îşi bătuse întotdeauna joc de el când făcea schiţe ale unor infracţiuni, ca să-l ajute să gândească. Dar funcţionaseră, deşi, de multe ori, trebuia să accepte adăugirile jucăuşe ale lui Wayne sub forma unor mici siluete băţoase de bandiţi sau fantome de ceaţă care se dezlănţuiau pe schiţele şi însemnările altfel curate şi ordonate.

— Al doilea jaf s-a întâmplat mult mai târziu, continuă Waxillium. Metale. Pentru primul jaf, Lordul Tekiel nu a făcut niciun fel de agitaţie decât după ce au trecut câteva luni. Bătu uşor cu degetul în hârtie, apoi tăie cuvântul „lână”.

— El nu a pierdut un transport de lână. Atunci era la începutul verii, şi preţurile la lână era prea scăzute pentru a justifica costurile de transport. Din câte îmi aduc aminte, tarifele erau neobişnuit de ridicate în Vinuarie pentru că a optsprezecea linie feroviară era defectă. Ar fi fost nevoie de un bărbat care să aibă firimituri de pâine în loc de creier ca să plătească un suprapreţ pentru a transporta bunuri în afara sezonului unor oameni care nu le doreau.

— Aşadar... spuse Tillaume.

— O clipă, spuse Waxillium.

Merse şi scoase câteva registre contabile de pe raftul de lângă birou. Unchiul lui avea acolo nişte avize de expediere a mărfii...

Da. Bătrânul Lord Ladrian ţinuse o evidenţă foarte bună a ceea ce transportaseră casele concurente. Waxillium analiză cu atenţie listele ca să găsească lucruri ciudate, îi luă ceva timp, dar, în cele din urmă, veni cu o teorie.

— Aluminiu, spuse Waxillium. Probabil că Tekiel transporta aluminiu, dar evita taxele pretinzând că transportă altceva. Aici, transporturile lui declarate de aluminiu din ultimii doi ani sunt mult mai mici decât erau în anii anteriori. Dar topitoriile lui încă produc. Aş paria pe cea mai bună armă a mea că Augustin Tekiel – cu ajutorul câtorva muncitori de la căile ferate – a condus o mică operaţiune frumuşică şi profitabilă de contrabandă. De aceea, prima dată nu a făcut o mare tevatură în legătură cu furtul; nu a vrut să atragă atenţia.

Waxillium merse şi făcu câteva însemnări pe hârtia lui. Ridică ceaşca cu ceai în dreptul buzelor, dând din cap, în semn de aprobare.

— Aşa se explică şi lunga perioadă de aşteptare între primul şi cel de-al doilea jaf. Bandiţii foloseau aluminiul acela. Probabil că au vândut o parte din el pe piaţa neagră ca să-şi finanţeze operaţiunea, apoi au folosit restul ca să facă gloanţe din aluminiu. Dar de ce ar avea ei nevoie de gloanţe de aluminiu?

— Ca să ucidă Allomanţi? întrebă Tillaume.

El făcuse ordine în cameră în timp ce Waxillium citea registrele contabile.

— Da.

Waxillium adăugă desene cu nişte feţe deasupra a trei dintre jafuri, cele în care fuseseră luaţi ostatici.

— Milord? întrebă Tillaume, venind lângă el. Credeţi că cei captivi sunt Allomanţi?

— Numele au fost toate date publicităţii, spuse Waxillium. Toate patru sunt femei din familii bogate, dar niciuna dintre ele nu are puteri Allomante declarate.

Tillaume rămase tăcut. Asta nu însemna nimic. Mulţi Allomanţi din păturile superioare ale societăţii erau discreţi în legătură cu puterile lor. Erau foarte multe situaţii în care puterile acelea puteau fi utile. De exemplu, dacă erai un Aţâţător sau un Domolitor – capabil să influenţezi emoţiile oamenilor – nu ţi-ai fi dorit ca oamenii să bănuiască.

În alte cazuri, Allomanţia era etalată. Un candidat recent la funcţia de crescător de livezi în Senat candidase doar pentru că era un Nor-de-Cupru, şi era, prin urmare, imposibil să fie afectat de zinc sau alamă. Candidatul a câştigat cu o victorie răsunătoare. Oamenii urau să creadă că cineva ar putea trage sforile liderilor lor, în secret.

Waxillium începu să îşi noteze supoziţiile împrejurul marginilor hârtiei. Motive, posibile modalităţi prin care goleau vagoanele cu marfă atât de repede, asemănări şi deosebiri între furturi. În timp ce scria, ezită, apoi adăugă două figuri băţoase de bandiţi, desenate în stilul neglijent al lui Wayne. Deşi era o absurditate, el se simţea mai bine să le aibă acolo.

— Pariez că ostaticii erau cu toţii Allomanţi, în secret, spuse Waxillium. Hoţii aveau gloanţe de aluminiu ca să ţină piept Monedazvârlitorilor, Deviatorilor şi Brutalilor. Iar dacă noi am putea să-l prindem pe vreunul dintre hoţi, pariez pe bani buni că l-am găsi purtând căptuşeli de aluminiu în pălăria lui pentru a-şi proteja emoţiile de la a fi împinse sau Trase.

Lucrul acesta nu era neobişnuit nici în rândul elitei din oraş, deşi bărbaţii obişnuiţi nu-şi puteau permite un asemenea lux.

Jafurile nu aveau de-a face cu banii; ci aveau legătură cu prizonierii. De aceea nu fusese cerută nicio recompensă, iar trupurile captivilor nu fuseseră descoperite aruncate undeva. Jafurile erau menite să ascundă adevăratele motive ale răpirilor. Victimele nu erau ostaticii de circumstanţă, ei erau meniţi să apară. Efemerii adunau Allomanţi. Şi metale Allomante – până acum oţel brut, cositor, fier, zinc, alamă, staniu şi chiar şi nişte aliaj fuzibil fuseseră furate.

— Asta e o treabă periculoasă, şopti Waxillium. Foarte periculoasă.

— Milord... spuse Tillaume. Nu aveaţi de gând să cercetaţi registrele contabile ale casei?

— Ba da, spuse Waxillium, tulburat.

— Şi contractul de închiriere pentru noile birouri din Turnul de fier?

— Mă pot ocupa şi de el în noaptea asta.

— Milord. Când?

Waxillium făcu o pauză, apoi îşi verifică ceasul de buzunar. Din nou, fu surprins să vadă cât de mult timp trecuse.

— Milord, spuse Tillaume. V-am spus vreodată despre vremurile când unchiul dumneavoastră mergea la curse de cai?

— Unchiul Edwarn era jucător la pariuri?

— Da, era. Era o mare problemă pentru casă, curând după ce a fost promovat la statutul de mare lord. Îşi petrecea majoritatea zilelor la curse.

— Nu e de mirare că suntem săraci.

— De fapt, era foarte bun la pariuri, milord. De obicei ieşea în faţă. Cu mult în faţă.

— Oh!

— Oricum, s-a oprit, spuse Tillaume, luându-şi tava şi ceaşca goală a lui Waxillium. Din nefericire, milord, în vreme ce el câştiga o mică avere la curse, casa a pierdut o mare avere în afaceri administrate greşit şi tranzacţii financiare.

Merse spre uşă, dar se întoarse. Expresia feţei lui, de obicei serioasă, se înmuie.

— Nu se cade ca eu să vă ţin morală, milord. Odată ce un tânăr devine bărbat, el poate şi trebuie să ia propriile hotărâri. Dar eu insist să vă avertizez. Chiar şi un lucru bun poate deveni distructiv dacă devine o obsesie. Casa dumneavoastră are nevoie de dumneavoastră. Mii de familii se bazează pe dumneavoastră. Au nevoie de conducerea şi îndrumarea dumneavoastră, înţeleg că nu aţi cerut asta. Dar calitatea unui bărbat extraordinar constă în faptul că ştie când să lase deoparte lucrurile importante ca să le realizeze pe cele vitale.

Majordomul plecă, închizând uşa după el.

Waxillium rămase singur, în picioare, sub strălucirea straniu de constantă a luminilor electrice, uitându-se la diagrama lui. Azvârli creionul deoparte, simţindu-se, dintr-odată, vlăguit, şi îşi scoase ceasul de buzunar. Era două şi un sfert. Ar fi trebuit să doarmă puţin. Oamenii normali dormeau la ora aceea.

Reduse intensitatea luminilor ca să nu fie luminat din spate, apoi merse la fereastră. Încă era deprimat că nu vede deloc ceţurile, deşi nu se aşteptase la ele. Nu mi-am spus niciodată rugăciunile zilnice, îşi dădu el seama. Lucrurile au fost prea haotice astăzi.

Ei, era mai bine să sosească târziu decât deloc. Băgă mâna în buzunar şi îşi scoase cercelul. Era un lucru simplu, gravat pe cap cu cele zece inele interconectate ale Căii. Şi-l puse în ureche, care era găurită pentru acest scop, şi se aplecă pe geam să privească oraşul întunecat.

Nu exista o poziţie indicată pentru rugăciune în calitate de adept al Căii. Doar cincisprezece minute de meditaţie şi cugetare. Unora le plăcea să stea jos, cu picioarele încrucişate, cu ochii închişi, dar lui Waxillium i se păruse întotdeauna mai dificil să gândească în acea poziţie. Îl făcea să îl doară spatele şi să simtă furnicături pe şira spinării. Dar dacă cineva se furişa prin spatele lui şi îl împuşca în spate?

Aşa că pur şi simplu stătea în picioare. Şi reflecta. Cum stau lucrurile acolo, sus, în ceţuri? se gândi. Nu era niciodată sigur cum să vorbească cu Harmony. E bună viata, presupun? Pentru că tu eşti Dumnezeu, si toate celelalte?

Ca răspuns, simţi un fel de... amuzament. Nu-şi putea da seama niciodată dacă el însuşi crea acele senzaţii sau nu.

Ei bine, din moment ce nu eu însumi sunt Dumnezeu, se gândi Waxillium, poate eşti capabil să foloseşti acea omniscientă a ta să obţii nişte răspunsuri pentru mine. Simt că sunt într-o încurcătură.

Un gând discordant. Aceasta nu era ca majoritatea încurcăturilor în care se aflase el. Nu era legat, pe punctul de a fi ucis. Nu era pierdut în Ţinuturile Necruţătoare, fără apă sau mâncare, încercând să-şi găsească drumul înapoi spre civilizaţie. Stătea într-un conac scump, şi, în ciuda faptului că familia lui avea probleme financiare, nu era ceva la care să nu poată face faţă. El avea o viaţă de lux şi un loc în Senatul oraşului.

Atunci de ce simţea că aceste ultime şase luni fuseseră printre cele mai dificile pe care le trăise vreodată? O serie nesfârşită de rapoarte, registre contabile, dineuri şi contracte încheiate.

Majordomul avea dreptate; într-adevăr, mulţi se bazau pe el. Casa Ladrian începuse de la câteva mii de indivizi care urmau Originea, şi se mărise în trei sute de ani, adoptând sub protecţia ei pe oricine venea să lucreze pe proprietăţile sau în fierăriile ei. Tranzacţiile pe care le negocia Waxillium le stabileau salariile, privilegiile, stilul de viaţă. Dacă această casă se prăbuşea, ei erau nevoiţi să-şi găsească un loc de muncă în altă parte, dar aveau să fie consideraţi membrii inferiori ai acelor case timp de o generaţie sau două, până când obţineau drepturi depline.

Am făcut lucruri dificile înainte, se gândi. Pot face si asta. Dacă e bine ce fac. E bine?

Steris numise Calea o simplă religie. Poate că aşa era. Era doar o simplă doctrină de bază: Fă mai mult bine decât rău. Erau şi alte aspecte – credinţa că tot adevărul este important, cerinţa să oferi mai mult decât iei. Erau peste trei sute de exemple enumerate în Cuvintele întemeierii, religii care ar fi putut exista. Ar fi fost posibile. În alte timpuri, în altă lume.

Calea avea ca scop studierea lor, învăţarea din codurile lor morale. Câteva reguli erau esenţiale. Nu căutaţi pofta trupească fără devotament. Vedeţi punctele tari în toate neajunsurile. Rugaţi-vă şi meditaţi cincisprezece minute pe zi. Şi nu pierdeţi timpul închinându-vă la Harmony. Să faci bine însemna adevărata veneraţie.

Waxillium fusese convertit la Cale curând după ce plecase din Elendel. Încă era convins că femeia pe care o întâlnise în acea călătorie cu trenul fusese, mai mult ca sigur, unul dintre Nemuritorii fără Chip, mâinile lui Harmony. Ea îi dăduse cercelul; fiecare adept al Căii purta unul în timp ce se ruga.

Problema era că lui Waxillium îi era greu să simtă că face ceva util. Prânzuri şi registre, contracte şi negocieri. Ştia, logic, că toate erau importante. Dar acelea, chiar şi votul său în Senat, erau toate abstractizări. E imposibil să vezi un criminal băgat la închisoare sau un copil răpit care să fie salvat. În tinereţe, el trăise în Oraş – centrul cultural, ştiinţific şi de progres al lumii – timp de două decenii, dar nu se găsise pe sine până când nu plecase de acolo şi rătăcise prin terenurile prăfuite şi infertile de dincolo de munţi.

Foloseste-ţi talentele, păru că-i şopteşte ceva din interiorul lui. Vei găsi rezolvarea.

Cuvintele acestea îl făcură să zâmbească cu tristeţe. Nu se putu abţine să nu se întrebe de ce, dacă Harmony chiar asculta cu adevărat, el nu-i dădea răspunsuri mai exacte. Deseori, tot ceea ce Waxillium obţinea dintr-o rugăciune era un sentiment de încurajare. Nu te da bătut. Nu este atât de dificil pe cât simţi tu că este. Nu renunţa.

Oftă şi închise ochii, pierzându-se în gânduri. Alte religii aveau ceremoniile lor şi întâlnirile lor. Adepţii Căii nu aveau. Într-un fel, însăşi simplitatea ei făcea Calea mult mai dificil de urmat. Lăsa interpretarea la latitudinea conştiinţei individului.

După ce medită o vreme, nu se putu controla să nu simtă că Harmony voia ca el să-i studieze pe Efemeri şi să fie un lord bun. Oare cele două se excludeau reciproc? Tillaume credea că da.

Waxillium aruncă o privire înapoi spre teancul de ziare şi spre şevaletul cu blocul de desen. Căută în buzunar şi scoase glonţul pe care i-l lăsase Wayne. Şi, împotriva voinţei lui, o văzu cu ochii minţii pe Lessie, capul smucindu-i-se într-o parte, şi sângele ţâşnind în aer. Sângele îi acoperise părul frumos, castaniu. Sânge pe podea, pe pereţi, pe ucigaşul care stătuse în spatele ei. Dar nu ucigaşul fusese cel care o împuşcase.

Oh, Harmony, se gândi, ridicând o mână în dreptul capului şi aşezându-se încet înapoi lângă perete. Chiar are legătură cu ea, nu-i aşa? Eu nu mai pot face lucrul acela o dată. Nu încă o dată.

Lăsă să-i cadă glonţul şi-şi smulse cercelul din ureche. Se ridică, se apropie de birou, adună ziarele şi închise blocul de desen. Nimeni nu fusese încă rănit de Efemeri. Ei jefuiau oameni, dar nu le făceau rău. Nici măcar nu existau dovezi că ostaticii erau în pericol. Probabil că urmau să fie eliberaţi după ce le erau satisfăcute cererile de răscumpărare.

În schimb, Waxillium se aşeză să lucreze la registrele contabile ale casei sale. Le permise să îi acapareze atenţia până târziu în noapte.

CAPITOLUL 4

— Pentru numele lui Harmony, bolborosi Waxillium, intrând în marea sală de bal. Asta numesc ei o petrecere modestă de nuntă în zilele noastre? Aici sunt mai mulţi oameni decât locuiesc în toate oraşele din Ţinuturile Necruţătoare.

Waxillium vizitase conacul Yomen o dată, în tinereţea lui, dar, atunci, marea sală de bal fusese goală. Acum era plină de oameni. Şiruri întregi de mese aliniate de-a lungul podelei din lemn de esenţă tare a încăperii cavernoase; mai mult ca sigur că erau peste o sută de mese. Doamne, lorzi, funcţionari aleşi, şi elita bogată se mişcau şi conversau într-un murmur domol, cu toţii îmbrăcaţi în cele mai elegante haine.

Bijuterii strălucitoare. Costume negre, elegante, cu cravate colorate. Femeile cu rochii după moda modernă: culori intense, fuste care coborau până în podea, straturi exterioare groase cu o mulţime de pliuri şi dantelă. Cele mai multe femei purtau deasupra sacouri strâmte, ca nişte veste, iar decolteurile erau mult mai joase acum decât îşi amintea că erau în copilăria lui. Probabil că acum era pur şi simplu mai predispus să observe.

— Ce spuneai, Waxillium? întrebă Steris, întorcându-se într-o parte şi lăsându-l să o ajute să-şi dezbrace paltonul.

Purta o rochie roşie, elegantă, care părea concepută în mod intenţionat să fie foarte modernă, dar nu prea îndrăzneaţă.

— Pur şi simplu, observam mărimea acestei adunări, draga mea, spuse Waxillium, împăturindu-i haina şi înmânând-o – împreună cu pălăria melon – unui servitor. Am participat la un număr mare de ceremonii de când m-am întors în oraş, şi niciuna nu a fost atât de enormă. Practic jumătate din oraş pare să fi fost invitat.

— Ei bine, aceasta este o ceremonie specială, spuse ea. O nuntă care implică două case foarte influente. Nu au vrut să lase pe cineva pe dinafară. Cu excepţia, fireşte, a celor pe care i-au exclus intenţionat.

Steris îi întinse braţul. Waxillium primise o prelegere detaliată pe parcursul drumului cu trăsura asupra felului riguros în care trebuia să îi ţină braţul. Braţul lui deasupra braţului ei, să-i ia mâna uşor, iar degetele să se închidă sub palma ei. Arăta oribil de nenatural, dar ea insistase că lucrul acesta avea să transmită exact mesajul pe care îl doreau ei. Într-adevăr, când coborâră în sala de bal, atraseră câteva priviri interesate.

— Vrei să sugerezi, spuse Waxillium, că un scop al acestui dineu de nuntă este să se scoată în evidenţă nu cine e invitat, ci, mai degrabă, cine nu este.

— Întocmai, spuse ea. Şi, pentru îndeplinirea acelui scop, toţi ceilalţi trebuie invitaţi. Cei din casa Yomen sunt puternici, chiar dacă ei cred cu tărie în Sliverism. O religie oribilă. Imaginează-ţi, să-l venereze pe însuşi Ochi-de-Fier. Oricum, nimeni nu ar ignora o invitaţie la această petrecere. Şi astfel, cei care sunt desconsideraţi, nu doar că se vor trezi că nu sunt invitaţi la petrecere, ci sunt şi incapabili să-şi aranjeze propriile distracţii, deoarece toţi cei pe care poate şi i-ar fi dorit să-i invite vor fi aici. Astfel, nu le rămâne decât fie să se asocieze cu alţi neinvitaţi – prin urmare consolidându-şi statutul de renegaţi –, fie să stea singuri acasă, gândindu-se la cum au fost ei insultaţi.

— Din experienţa mea, spuse Waxillium, felul acela de gândire nefericită duce la o mare probabilitate ca oamenii să fie împuşcaţi.

Steris zâmbi, făcând cu mâna, cu o afecţiune bine calculată, cuiva prin apropierea căruia au trecut.

— Aici nu suntem în Ţinuturile Necruţătoare, Waxillium. Suntem în Oraş. Noi nu facem asemenea lucruri aici.

— Nu, nu faceţi. Ar fi un gest de caritate să împuşcaţi oameni pentru lumea din Oraş.

— Nici măcar nu ai văzut partea cea mai rea, observă ea, făcând cu mâna spre altcineva. Vezi persoana aceea care s-a întors cu spatele la noi? Bărbatul îndesat cu părul mai lung?

— Da.

— E Lordul Shewrman. Un invitat la petreceri, scandalos de îngrozitor. E o pacoste totală când nu e beat şi un bufon desăvârşit când e beat – ceea ce, ţin să precizez, se întâmplă în cea mai mare parte a timpului. Este probabil cea mai puţin plăcută persoană din întreaga pătură superioară a societăţii. Majoritatea oamenilor de aici mai degrabă şi-ar petrece o oră amputându-şi un deget de la picior decât să stea să converseze cu el câteva clipe.

— Atunci de ce se află aici?

— Pentru chestiunea legată de insultă, Waxillium. Cei care au fost umiliţi vor fi chiar şi mai îngroziţi când vor afla că Shewrman a fost aici. Incluzând câteva aliaje rele cum este el – bărbaţi şi femei care sunt complet indezirabili, dar care nu îşi dau seama de acest lucru – Casa Yomen spune, mai presus de toate: „Preferăm mai degrabă să petrecem timpul cu genul acesta de oameni, decât să-l petrecem cu voi.” Foarte eficient. Foarte meschin.

Pe Waxillium îl pufni râsul.

— Dacă încerci ceva atât de grosolan în Weathering, ai sfârşi legat cu sfoară de glezne şi agăţat de grindă. Dacă eşti suficient de norocos.

— Hmm... Da.

O servitoare înaintă până lângă ei şi le făcu semn să o urmeze, şi îi conduse la o masă.

— Înţelegi, continuă Steris, mai încet, că nu mai răspund la mica ta reprezentaţie de „locuitor ignorant din zona de frontieră”, Waxillium.

— Reprezentaţie?

— Da, spuse ea, absentă. Eşti bărbat. Perspectiva căsătoriei îi face pe bărbaţi să se simtă incomozi, şi ţin cu ghearele de libertatea lor. Prin urmare, tu ai început să dai înapoi, să arunci comentarii brutale pentru a stârni o reacţie din partea mea. Acesta este instinctul tău de independenţă masculină; o exagerare menită, inconştient, să submineze nunta.

— Presupui că este o exagerare, Steris, spuse Waxillium în timp ce se apropiară de masă. Poate că eu aşa sunt.

— Eşti ceea ce alegi să fii, Waxillium, îi spuse ea. În ceea ce-i priveşte pe oamenii aceştia, de aici, şi alegerile făcute de Casa Yomen, nu eu am creat aceste reguli. Nici nu sunt de acord cu ele; multe sunt nepotrivite, dar aceasta este societatea în care trăim. Aşadar, eu mă transform într-o persoană care poate supravieţui în acest mediu.

Waxillium se încruntă când ea îi dădu drumul la braţ şi le sărută cu afecţiune pe obraji pe câteva femei de la o masă alăturată – rude îndepărtate, se părea. Se trezi că îşi strânge mâinile la spate şi încuviinţează din cap cu un zâmbet civilizat celor care veneau să îi salute pe el şi pe Steris.

Făcuse o figură bună în aceste ultime luni cât se mişcase prin înalta societate, iar oamenii îl tratau cu mult mai multă bunăvoinţă decât o făcuseră altădată. Chiar îi plăcea de câţiva dintre cei cu care intra în contact. Dar, esenţa a ceea ce era între el şi Steris încă îl făcea să se simtă stingher, şi îi veni greu să se bucure de mare parte din conversaţie.

Pe deasupra, atât de mulţi oameni într-un singur loc încă îi creau o stare de nervozitate. Prea multă confuzie, prea dificil de urmărit ieşirile. El prefera petrecerile mai mici, sau, cel puţin, cele răspândite într-un număr mare de încăperi.

Sosiră mireasa şi mirele, iar oamenii se ridicară să aplaude. Lordul Joshin şi Lady Mi'chelle; Waxillium nu îi cunoştea, dar se întreba de ce vorbeau cu un bărbat neîngrijit, care arăta ca un cerşetor, îmbrăcat în negru, din cap până în picioare. Din fericire, nu părea că Steris intenţiona să-l târască să aştepte alături de cei care doreau să felicite cât mai repede cuplul proaspăt căsătorit.

Curând, se servi cina la primele mese. Argintăria începu să zornăie. Steris trimise după o servitoare să le pregătească masa; Waxillium petrecu timpul inspectând încăperea. Erau două balcoane, unul la fiecare capăt mai scurt al sălii dreptunghiulare de bal. Părea să fie spaţiu pentru cinat acolo sus, deşi nu fusese instalată nicio masă. Astăzi erau folosite pentru muzicieni, un grup de harpişti.

Candelabre maiestuoase atârnau din tavan – şase candelabre enorme pe mijloc, prevăzute cu mii de bucăţi strălucitoare din cristal. Douăsprezece, mai mici, atârnau de o parte şi de alta a lor. Lumini electrice, observă Waxillium. Mai mult ca sigur că acele candelabre au necesitat un efort îngrozitor pentru a fi aprinse înainte de schimbare.

Costul real al unei petreceri ca aceasta îl făcu să se simtă ca paralizat. I-ar fi putut hrăni pe cei din Weathering timp de un an cu ceea ce se cheltuia doar pentru seara aceasta. Unchiul său vânduse sala de bal a Casei Ladrian cu câţiva ani în urmă – fusese o clădire separată, într-un cartier diferit de cel în care se afla conacul. Lucrul acesta îl făcea fericit pe Waxillium; din câte îşi putea aminti el, fusese la fel de mare ca aceasta. Dacă ar mai fi fost proprietari, poate că oamenii s-ar fi aşteptat să dea şi el asemenea petreceri extravagante.

— Ei bine? întrebă Steris, întinzându-i din nou mâna, când servitoarea se întoarse să-i conducă la masa lor.

Îi vedea pe Lordul Harms şi pe Marasi, verişoara lui Steris, că erau deja aşezaţi la masă.

— Îmi aduc aminte de ce am plecat din Oraş, spuse Waxillium, cu onestitate. Viaţa e al naibii de grea aici.

— Mulţi ar spune asta despre Ţinuturile Necruţătoare.

— Şi puţin dintre ei au trăit în amândouă, spuse Waxillium. Viaţa aici e dificilă în altfel, dar este totuşi dificilă. Ni se alătură din nou Marasi?

— Da.

— Ce se întâmplă cu ea, Steris?

— Ea este din Moşiile Externe şi şi-a dorit nespus de mult şansa de a merge la facultate aici, în Oraş. Tatălui meu i s-a făcut milă de ea, deoarece părinţii ei nu au avut mijloacele să o susţină. El îi permite să locuiască la noi în perioada studiilor.

O explicaţie acceptabilă, deşi părea să se rostogolească din gura lui Steris mult prea repede. Era o scuză practicată sau Waxillium presupunea prea mult? Oricum, o eventuală discuţie ulterioară fu întreruptă deoarece Lordul Harms se ridică să-şi salute fiica.

Waxillium dădu mâna cu Lordul Harms, apoi luă mâna lui Marasi şi făcu o plecăciune, apoi se aşeză. Steris începu să vorbească cu tatăl ei despre persoanele pe care le observase că participă la eveniment sau despre cele care lipseau, iar Waxillium se sprijini cu coatele pe masă, ascultând cu jumătate de ureche.

E greu de apărat încăperea asta, se gândi el, absent. Nişte lunetisti pe balcoanele alea s-ar descurca, dar ar fi nevoie de câţiva pe fiecare balcon, urmărind să se asigure că niciunul nu ajunge sub celălalt. Oricine avea o armă suficient de puternică – sau puterile Allomante potrivite – putea doborî lunetiştii de jos. Totuşi, stâlpii de sub balcoane le-ar fi asigurat un adăpost bun.

Cu cât era mai multă acoperire, cu atât mai bună era situaţia pentru cei depăşiţi numeric. Nu că ţi-ai fi dorit vreodată să fii depăşit numeric, dar el rar fusese implicat într-o răfuială în care să nu fi fost depăşit numeric. Aşa că îşi căuta ascunzători. În aer liber, un schimb de focuri se reducea la cine putea să prezinte pe teren cei mai mulţi bărbaţi cu arme. Dar, odată ce te puteai ascunde, talentul şi experienţa începeau să compenseze situaţia. Poate că, la urma urmei, această încăpere nu ar fi un loc prea rău în care să te lupţi...

Waxillium ezită. Ce făcea? Luase o hotărâre. Era nevoie să ia din nou aceeaşi hotărâre o dată la câteva zile?

— Marasi, spuse el, forţându-se să participe la conversaţie. Verişoara ta îmi spune că te-ai înscris la studii la facultate?

— Sunt în ultimul an, spuse ea.

Aşteptă încă o replică, dar nu primi niciuna.

— Şi cum merg studiile?

— Bine, spuse ea, şi privi în jos, ţinându-şi şervetul.

Asta da discuţie productivă, se gândi el, oftând. Din fericire, părea că se apropia un chelner. Bărbatul sfrijit începu să le toarne vin.

— Supa va fi servită imediat, explică el cu un uşor accent Terris, vocale înalte şi o uşoară tonalitate nazală.

Vocea îl făcu pe Waxillium să încremenească.

— Supa servită astăzi, continuă chelnerul, este o supă-cremă de creveţi minunat condimentată cu puţin piper. Cred că vi se va părea foarte gustoasă.

Aruncă o privire scurtă spre Waxillium, cu ochii scânteind de amuzament. Deşi purta un nas şi o perucă false, aceia erau ochii lui Wayne. Waxillium bombăni încet.

— Milord nu preferă creveţii? întrebă Wayne, cu oroare.

— Supa-cremă e foarte bună, spuse Lordul Harms. Am mai mâncat la o petrecere a Casei Yomen înainte.

— Nu e vorba de supă, spuse Waxillium. Tocmai mi-am amintit ceva ce am uitat să fac.

Ceva ce implică strangularea cuiva.

— Mă voi întoarce imediat cu supa dumneavoastră, domni şi doamne, promise Wayne.

Avea chiar şi o linie falsă de cercei Terris în urechi. Wayne era parte din Terris, la fel ca Waxillium – după cum dovedeau abilităţile lor Feruchimice. Lucrul acesta era rar întâlnit în rândul populaţiei; deşi aproape o cincime din Iniţiatori fuseseră Terris, nu erau predispuşi la a se căsători cu alte etnii.

— Nu vă pare cunoscut chelnerul acela? întrebă Marasi, întorcându-se şi urmărindu-l cu privirea.

— Mai mult ca sigur că ne-a servit data trecută când am fost aici, spuse Lordul Harms.

— Dar nu am fost cu voi data...

— Lord Harms, interveni Waxillium, se aude ceva despre ruda dumneavoastră? Cea care a fost răpită de Efemeri?

— Nu, spuse el, luând o înghiţitură de vin. Distrugeţi-i pe hoţii aceia. Genul acesta de comportament este absolut inacceptabil. Ar trebui să limiteze un asemenea comportament la Ţinuturile Necruţătoare!

— Da, spuse Steris, oarecum subminează respectul oamenilor pentru forţa poliţienească atunci când se întâmplă lucruri ca acestea. Şi jaful a avut loc în interiorul oraşului! Ce îngrozitor!

— Cum a fost? întrebă, brusc, Marasi. Lord Ladrian? Să trăiţi unde nu exista lege?

Părea sincer curioasă, deşi comentariul ei stârni o încruntătură din partea Lordului Harms, probabil pentru că adusese în discuţie trecutul lui Waxillium.

— A fost dificil, câteodată, recunoscu Waxillium. Acolo, departe, unii oameni cred, pur şi simplu, că pot lua tot ce îşi doresc. De fapt, i-ar surprinde când cineva le-ar ţine piept. De parcă eu aş fi fost un fel de agresor, singurul care nu înţelegea jocul pe care îl jucau cu toţii.

— Jocul? spuse Lordul Harms, încruntându-se.

— O figură de stil, Lord Harms, spuse Waxillium. Vedeţi, parcă toţi credeau că, dacă eşti priceput sau bine înarmat, puteai să iei orice îţi doreai. Eu aveam ambele calităţi, şi, totuşi, în loc de a lua, eu i-am oprit. Lor li s-a părut derutant.

— Ai fost foarte curajos, spuse Marasi.

El ridică din umeri.

— Sincer, nu a fost vorba de bravură. Eu, oarecum, m-am lăsat dus de val.

— Chiar şi faptul că i-ai oprit pe Infailibili?

— Ei au fost un caz special. Eu...

Încremeni.

— De unde ştiai de asta?

— Veştile se scurg încet, spuse Marasi, înroşindu-se. Din Ţinuturile Necruţătoare. Majoritatea ajung să fie scrise de cineva. Le poţi afla la universitate sau în anumite librării.

— Oh!

Simţindu-se incomod, ridică ceaşca şi bău din vin. În timp ce făcea asta, îi alunecă ceva în gură. Luat prin surprindere, aproape scuipă tot ce băuse. Se abţinu. Cu greu. Wayne, chiar te voi strânge de gât. Îşi trecu obiectul în mână, prefăcându-se că tuşeşte.

— Ei bine, spuse Steris, sper că ofiţerii de poliţie se vor ocupa în curând de aceşti ticăloşi, şi ne vom putea întoarce la pace şi lege.

— De fapt, zise Marasi, nu cred că e plauzibil aşa ceva.

— Copilă, spuse Lordul Harms, cu asprime. E suficient.

— Aş dori să ascult ce are de spus, milord, spuse Waxillium. De dragul conversaţiei.

— Ei... e în regulă... presupun.

— E doar o teorie de-a mea, spuse Marasi, înroşindu-se. Lord Ladrian, când erai legiuitor în Weathering, cum era populaţia oraşului?

Pipăi obiectul din mâna lui. Un tub de cartuş folosit, acoperit cu un capac făcut din puţină ceară.

— Păi, a început să crească repede în ultimii câţiva ani. Dar, în cea mai mare parte a timpului, aş spune că erau în jur de o mie cinci sute de oameni.

— Şi zona înconjurătoare? întrebă ea. Toate locurile pe care le-ai patrulat, dar care nu aveau propriii lor legiuitori?

— Poate trei mii în total, spuse Waxillium. Depinde. Sunt multe persoane în tranzit prin Ţinuturile Necruţătoare. Oameni care caută să găsească o presupusă sursă de minerale sau să deschidă o fermă. Muncitori care se mută dintr-un loc într-altul.

— Să spunem trei mii, zise Marasi. Şi câţi eraţi acolo? Cei care te-au ajutat să menţii legea?

— Cinci sau şase, depinde, spuse el. Eu şi Wayne, şi Barl, în cea mai mare parte a timpului. Mai erau câţiva, ocazional.

Şi Lessie, se gândi el.

— Să spunem şase la trei mii de oameni, spuse ea. Asta ne oferă un număr uşor cu care să lucrăm. Un om al legii la cinci sute de oameni.

— Ce rost are calculul acesta? întrebă Lordul Harms, exasperat.

— Populaţia octantului nostru este de aproximativ şase sute de mii, explică ea. Păstrând aceeaşi proporţie pe care a descris-o Lordul Ladrian, ar trebuie să avem, în mare, o mie două sute de poliţişti. Dar nu avem. E undeva mai aproape de şase sute, ultima dată când am verificat cifrele. Aşadar, Lord Ladrian, ţinuturile tale „sălbatice” aveau, de fapt, un număr dublu de legiuitori ca să le păzească, în comparaţie cu ce avem noi aici, în oraş.

— Huh, făcu el.

E ciudat ca o tânără de familie bună să deţină asemenea informaţii.

— Nu încerc să îţi diminuez realizările, spuse ea, repede. E foarte posibil că aţi avut şi un procentaj mai mare de infractori. După cum ai spus, în afara oraşului, oamenii se aşteaptă să scape nepedepsiţi pentru fărădelegile lor.

— Aici, ei sunt mai circumspecţi – şi multe dintre infracţiuni sunt mai mici ca amploare. În loc să fie jefuită banca, o duzină de oameni sunt jefuiţi în drum spre casă, noaptea. Natura mediului urban înlesneşte posibilitatea de a te ascunde dacă îţi ţii infracţiunile sub un anumit nivel de vizibilitate. Dar nu aş spune că viaţa este cu adevărat mai sigură în oraş, în ciuda a ceea ce cred oamenii.

— Pariez că aici mai mulţi oameni sunt ucişi, raportat la procentajul populaţiei, decât departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Cu toate acestea, se întâmplă mult mai multe lucruri în Oraş, iar oamenii sunt mai puţin atenţi la asta. Prin contrast, când un bărbat este ucis într-un oraş mic, e un eveniment foarte perturbator – chiar dacă este singura crimă care s-a întâmplat de ani de zile.

— Şi toate acestea nici măcar nu ţin cont de faptul că o mare parte din bogăţia lumii este concentrată în câteva locuri în interiorul oraşului. Bogăţia atrage bărbaţi care caută oportunităţi. Există o sumedenie de motive pentru care Oraşul este mai periculos decât Ţinuturile Necruţătoare. Doar că noi ne prefacem că nu este aşa.

Waxillium îşi încrucişa braţele în faţa lui, pe masă. Ciudat. Odată ce începea să vorbească, nu părea deloc timidă.

— Vedeţi, milord, spuse Harms. De aceea am încercat eu să o domolesc.

— Ar fi fost păcat dacă aţi fi făcut aşa ceva, spuse Waxillium, deoarece cred că e cel mai interesant lucru pe care mi l-a spus cineva de când m-am întors în Elendel.

Marasi zâmbi, dar Steris doar îşi dădu ochii peste cap. Wayne se întoarse cu supa. Din nefericire, zona din imediata lor apropiere era aglomerată – Wayne nu ar fi în stare să creeze o bulă de viteză doar în jurul lui Waxillium şi al lui. Ar fi prins şi pe altcineva, şi pentru oricine ar fi fost prins în ea, timpul ar fi fost la fel de accelerat. Wayne nu putea modela bula, nici nu putea alege pe cine să afecteze aceasta.

În vreme ce erau cu toţii distraşi de supă, Waxillium rupse ceara de pe tubul de cartuş sigilat şi găsi în interior o bucată mică de hârtie, făcută sul. Îi aruncă o privire lui Wayne, apoi desfăcu hârtia. Pe ea era scris: Ai avut dreptate.

— De obicei am, bolborosi el în timp ce Wayne aşeză un bol cu supă în faţa lui. Ce pui la cale, Wayne?

— Şaptezeci şi şapte de kilograme, mulţumesc, îi şopti Wayne. Am ridicat greutăţi şi am mâncat friptură în ultima vreme.

Waxillium îi aruncă o privire categorică, dar fu ignorat, pentru că Wayne continuă să explice – cu accentul lui uşor Terris – că se va întoarce în curând cu un coş cu pâine şi mai mult vin pentru grup.

— Lord Ladrian, spuse Steris când începură să mănânce, sugerez să începem să întocmim o listă cu subiecte de conversaţie pe care le putem folosi când suntem în compania altora. Subiectele nu ar trebui să aibă de-a face cu politica sau religia, dar ar trebui să fie memorabile şi să ne ofere oportunităţi de a fi fermecători. Ştii nişte vorbe de duh anume sau poveşti care pot fi punctul nostru de plecare?

— Odată am împuşcat coada unui câine din greşeală, spuse Waxillium, cu mintea în altă parte. E o poveste oarecum nostimă.

— Împuşcarea câinilor nu e deloc un subiect de conversaţie potrivit pentru cină, spuse Steris.

— Ştiu. Mai ales ţinând cont de faptul că eu ţinteam spre biluţele lui.

Marasi era cât pe ce să scuipe supa dincolo de masă.

— Lord Ladrian! exclamă Steris, deşi tatăl ei păru amuzat.

— Credeam că ai spus că nu mai am cu ce să te şochez, îi spuse lui Steris. Eu îţi testam doar supoziţia, draga mea.

— Sincer. Până la urmă vei depăşi această lipsă de maniere, specific rurală, nu-i aşa?

Waxillium învârti în supă ca să se asigure că Wayne nu ascunsese nimic. Sper că cel puţin a spălat acel tub de cartuş.

— Bănuiesc că, într-adevăr, în cele din urmă, o voi depăşi, spuse el, ridicând lingura la buze. Supa era bună, dar prea rece. Lucrul amuzant era că, pe când mă aflam în Ţinuturile Necruţătoare, eram considerat foarte rafinat – de fapt, într-atât de mult, încât mă considerau arogant.

— Să spui că un bărbat e „rafinat”, după standardele din Ţinuturile Necruţătoare, spuse Lordul Harms, ridicând un deget, este ca şi cum ai spune că o cărămidă este „fină” după standardele materialelor de construcţie – chiar înainte de a o izbi de faţa unui om.

— Tată! spuse Steris.

Ea îl privi cu duşmănie pe Waxillium, ca şi cum comentariul acela era vina lui.

— Era o comparaţie perfect legitimă, spuse Lordul Harms.

— Nu mai vreau să vorbim despre lovirea oamenilor cu cărămizi sau despre împuşcături, indiferent de ţintă!

— Foarte bine, verişoară, spuse Marasi. Lord Ladrian, am auzit odată că ai aruncat într-un bărbat cu propriul lui cuţit şi l-ai nimerit drept în ochi. Este adevărată povestea?

— De fapt, a fost cuţitul lui Wayne, spuse Waxillium. Ezită: Iar ochiul... a fost un accident. Şi de data aceea voiam să ţintesc biluţele.

— Lord Ladrian! spuse Steris, aproape vânătă la faţă.

— Ştiu. A fost chiar departe de ţintă. Ţintesc extrem de prost când arunc cu cuţite.

Steris se uită la ei, făcându-se roşie la faţă când văzu că tatăl ei chicotea, dar încerca să se ascundă după şervet. Marasi se uită direct la ea, cu un calm inocent.

— Fără cărămizi, spuse Marasi, şi fără arme. Făceam conversaţie după cum ai cerut.

Steris se ridică.

— Mă duc la toaletă în timp ce voi trei vă reveniţi. Plecă furioasă, iar Waxillium simţi un acces de vinovăţie.

Steris era aspră, dar părea serioasă şi onestă. Nu merita să fie luată în derâdere. Şi totuşi, era foarte dificil să nu o provoci. Lordul Harms îşi drese glasul:

— Asta a fost nedrept, copilă, îi spuse lui Marasi. Trebuie să nu mă faci să-mi regret promisiunea de a începe să te aduc la aceste petreceri.

— Nu daţi vina pe ea, milord, spuse Waxillium. Eu am fost principalul vinovat, îi voi prezenta lui Steris scuzele de rigoare când se va întoarce, şi îmi voi pune lacăt la gură pentru restul serii. Nu ar fi trebuit să îmi permit să merg atât de departe.

Harms încuviinţă, oftând.

— Mărturisesc, am fost şi eu tentat să merg atât de departe, de câteva ori. Ea seamănă mult cu mama sa.

Îl privi compătimitor pe Waxillium.

— Înţeleg.

— Asta e soarta noastră, fiule, spuse Lordul Harms, ridicându-se. A fi lordul unei case necesită anumite sacrificii. Acum, dacă mă scuzaţi, îl văd pe Lord Alernath la bar şi cred că voi lua o înghiţitură din ceva mai tare, alături de el, înainte de felul principal. Dacă nu plec până ce Steris să se întoarcă, mă va sili să rămân. Nu stau mult.

Îi salută pe cei doi cu o mişcare a capului, apoi merse legănat spre un grup de mese înalte, departe, în lateral, lângă un bar deschis.

Waxillium îl privi cum pleacă, gândind alene şi răsucind între degete biletul lui Wayne. Înainte, presupusese că Lordul Harms o făcuse pe Steris să fie aşa cum era, dar părea că el era mai degrabă la cheremul ei decât viceversa, încă o curiozitate, se gândi el.

— Mulţumesc că mă aperi, Lord Ladrian, spuse Marasi. Se pare că vii în ajutorul unei doamne prin cuvinte la fel de rapid cum intervii cu pistoalele.

— Am spus doar adevărul aşa cum l-am văzut eu, milady.

— Spune-mi: chiar ai împuşcat coada unui câine când i-ai ţintit... ştii tu...

— Da, spuse Waxillium, făcând o grimasă. În apărarea mea, nenorocitul mă ataca. Aparţinea unui bărbat pe care l-am omorât. Agresivitatea nu era vina câinelui; biata creatură arăta de parcă nu mai fusese hrănit de zile întregi, încercam să-l împuşca undeva nefatal, să îl sperii. Dar, partea aceea cu bărbatul pe care l-am lovit în ochi a fost inventată. De fapt, nu ţinteam spre vreo parte a corpului în special – speram doar că îl voi nimeri.

Ea zâmbi.

— Pot să te întreb ceva?

— Te rog.

— Păreai demoralizat când am vorbit despre statisticile în legătură cu procentajul de legiuitori. Nu am vrut să te jignesc sau să îţi ridiculizez eroismul.

— E-n regulă, spuse el.

— Dar?

El clătină din cap.

— Nu sunt sigur că pot explica asta. Când am reuşit să plec în Ţinuturile Necruţătoare, când am început să-i arestez pe cei pentru care se emisese mandat, am început să... Ei bine, am crezut că găsisem un loc unde era nevoie de mine. Am crezut că găsisem o modalitate prin care să fac un lucru pe care nimeni altcineva nu ar fi vrut să-l facă.

— Dar ai făcut.

— Şi totuşi, spuse el, învârtind în supă, se pare că, în tot acel timp, poate că locul pe care l-am lăsat în urmă avea şi mai multă nevoie de mine. Nu am observat niciodată.

— Ai făcut o treabă importantă, Lord Ladrian. O muncă vitală. Înţeleg că, înainte de a ajunge, nimeni nu respecta legea în zona aceea.

— Acolo era Arbitan, spuse el, zâmbind, aducându-şi aminte de bărbatul acela mai în vârstă. Şi, desigur, legiuitorii din Dorsetul Îndepărtat.

— Un oraş îndepărtat şi greu accesibil, spuse ea, care avea un singur legiuitor capabil să servească o populaţie mare. Jon Deget-Mort avea problemele lui. Până când tu ai consolidat deja situaţia, Weathering era mai bine protejat decât cei din Oraş – dar nu a început aşa.

El încuviinţă din cap, deşi – din nou – era curios cât de multe ştia ea. Oare oamenii într-adevăr spuneau poveşti despre el şi despre Wayne peste tot pe aici, prin oraş? De ce nu le auzise şi el până atunci?

Statisticile ei chiar îl deranjau. Nu se gândise că Oraşul era atât de periculos. Ţinuturile Necruţătoare, cele sălbatice şi neîmblânzite, erau cele care aveau nevoie să fie salvate.

Oraşul era tărâmul belşugului pe care îl crease Harmony să adăpostească omenirea. Aici, pomii făceau fructe din abundenţă, iar terenurile cultivate aveau apă fără a fi nevoie de irigare. Terenul a fost întotdeauna fertil şi, într-un fel, niciodată nu fusese lucrat în mod organizat. Acest teren ar fi trebuit să fie diferit. Protejat. Renunţase la armele lui parţial pentru că se convinsese că poliţiştii îşi puteau face treaba fără ajutor. Dar oare Efemerii nu dovedesc că situaţia ar putea fi cu totul alta?

Wayne se întoarse cu pâinea şi cu o sticlă de vin, apoi se opri, uitându-se la cele două locuri goale.

— Aoleu, spuse el. V-aţi plictisit atât de mult să aşteptaţi, încât i-aţi devorat pe cei doi prieteni ai dumneavoastră?

Marasi îi aruncă o privire scurtă şi zâmbi.

Ea ştie, îşi dădu seama Waxillium. Îl recunoaşte.

— Dacă pot să remarc ceva, milady, spuse Waxillium, atrăgându-i atenţia spre el. Eşti mult mai puţin rezervată decât erai la prima noastră întâlnire.

Ea se ruşină.

— Nu mă prea pricep să fiu timidă, nu-i aşa?

— Nu credeam că asta e ceva ce necesită antrenament.

— Eu încerc tot timpul, spuse Wayne, aşezându-se la masă şi scoţând bagheta din coşul lui.

Luă o îmbucătură sănătoasă din ea.

— Nimeni nu îmi recunoaşte meritul pentru asta. Pentru că sunt înţeles greşit, vă spun eu.

Accentul Terris îi dispăruse. Marasi părea derutată.

— Ar trebui să mă prefac că sunt îngrozită de ceea ce face? îl întrebă pe Waxillium pe un ton discret.

— A văzut că l-ai recunoscut, spuse Waxillium. Acum se va bosumfla.

— Să mă bosumflu? Wayne începu să mănânce din supa lui Steris. Asta e o afirmaţie cât se poate de nedreaptă, Wax. Uh. Chestia asta e mult mai rea decât vă spuneam eu. Scuze pentru ea.

— Se va reflecta în bacşişul tău, spuse Waxillium, sec. Lady Marasi, eu eram serios în investigaţia mea. Să fiu sincer, mi se pare că ai încercat să te porţi cu o timiditate exagerată.

— Întotdeauna priveşti în jos după ce vorbeşti, încuviinţă Wayne. Îţi ridici tonalitatea vocii puţin cam prea mult când pui întrebări.

— Nu eşti genul care să studieze la universitate din proprie iniţiativă, observă Waxillium. De ce te prefaci?

— Aş prefera să nu spun.

— Ai prefera, spuse Waxillium, sau mai degrabă Lordul Harms şi fiica lui ar vrea să nu spui?

Ea se roşi.

— A doua variantă. Dar, vă rog. Chiar îmi doresc să nu mai vorbim despre acest subiect.

— Încântător, ca întotdeauna, Wax, spuse Wayne, muşcând încă o dată din pâine. Vezi ce ai făcut? Aproape că ai făcut-o pe domnişoara aceasta să plângă.

— Eu nu... începu Marasi.

— Ignoră-l, spuse Waxillium. Ai încredere în mine. El e ca o erupţie pe piele. Cu cât îl scarpini mai mult, cu atât mai iritant devine.

— Mda, spuse Wayne, deşi zâmbi maliţios.

— Nu eşti îngrijorat? îl întrebă Marasi, încet, pe Wayne. Porţi uniformă de chelner. Dacă te văd că stai la masă şi mănânci...

— Oh, ai dreptate, spuse Wayne, înclinându-şi scaunul pe spate. Persoana din spatele lui plecase, şi, pentru că Lordul Harms nu se întorsese, Wayne pur şi simplu avea spaţiu suficient pentru a...

...şi iată că se întâmplă, îşi aplecă din nou scaunul în faţă, hainele schimbate înapoi, un pardesiu cu o cămaşă largă, deschisă la gât, şi pantaloni groşi, din Ţinuturile Necruţătoare, pe dedesubt, îşi învârti pălăria pe deget. Cerceii dispăruseră. Marasi sări în sus.

— O bulă de viteză, şopti ea, părând uluită. Am avut impresia că văd ceva din afară!

— Puteai să vezi, dacă ai fi urmărit îndeaproape, spuse Waxillium. O pată. Dacă te uiţi la masa următoare, mâneca uniformei lui de ospătar iese afară de unde a aruncat-o el. Pălăria lui se îndoaie – deşi marginile sunt rigide, poţi să o comprimi în mâinile tale. Eu încă încerc să-mi dau seama unde ţinea pardesiul.

— Sub masa voastră, spuse Wayne, părând foarte mulţumit de sine.

— Ah, desigur, spuse Waxillium. Trebuia să ştie dinainte care masă avea să fie a noastră, astfel încât să fie desemnat chelnerul nostru.

Chiar ar fi trebuit să mă uit sub masă înainte să ne aşezăm, se gândi Waxillium. Ar fi părut un gest prea paranoic? Nu se simţea paranoic; nu stătea treaz noaptea, îngrijorat că va fi împuşcat, nici nu se gândea că existau forţe conspirative care încercau să-l distrugă. Lui îi plăcea, pur şi simplu, să fie grijuliu.

Marasi încă se uita la Wayne; părea buimacă.

— Nu suntem ceea ce te aşteptai tu să fim, spuse Waxillium, din informările pe care le-ai citit?

— Nu, recunoscu ea. Relatările de obicei omiteau aspectele legate de personalitate.

— Există poveşti despre noi? întrebă Wayne.

— Da. Multe.

— La naiba!

Părea impresionat.

— Primim drepturi de autor pentru ele sau ceva de genul acesta? Dacă da, eu vreau partea lui Wax, pentru că eu am făcut toate lucrurile pe care se spune că le-a făcut el. Pe deasupra, el este deja bogat şi toate cele.

— Sunt rapoarte scrise în stilul ştirilor, spuse Marasi. Acelea nu plătesc drepturi de autor celor ce le-au scris.

— Escroci mizerabili. Wayne făcu o pauză.

— Mă întreb dacă vreuna dintre celelalte doamne rafinate din acest loc a auzit de faptele mele de vitejie, masculine şi revoltător de eroice...

— Lady Marasi e studentă la universitate, spuse Waxillium. Presupun că a citit informări care sunt primite acolo. Majoritatea publicului nu este familiarizat cu ele.

— Asta e adevărat, spuse ea.

— Oh, zise Wayne, părând dezamăgit. Ei bine, poate că Lady Marasi însăşi ar putea fi interesată să audă mai mult despre faptele mele revoltător de...

— Wayne?

— Da.

— Destul!

— Bine.

— Îmi cer scuze pentru el, spuse Wayne. Să-şi ceară scuze. Cred că e unul din defectele lui personale. Eu încerc să îl ajut, prin faptul că mă apropii al naibii de mult de perfecţiune, dar, până acum, lucrul ăsta nu a fost suficient.

— E-n regulă, spuse ea. Chiar mă întreb dacă ar trebui să scriu ceva pentru profesorii mei de la facultate, în care să descriu cât de... unic a fost să vă întâlnesc pe voi doi.

— Ce anume studiezi la universitate? întrebă Waxillium.

Ea ezită, apoi se înroşi puternic la faţă.

— Ah, vezi! spuse Wayne. Asta înseamnă să te prefaci că eşti timidă. Începi să te pricepi mult mai bine! Bravo!

— E vorba că...

Ridică o mână să-şi acopere ochii şi privi în jos, stânjenită.

— E vorba de... Oh, bine. Studiez justiţie juridică şi comportament infracţional.

— Asta e ceva de care să te ruşinezi? spuse Waxillium, schimbând cu Wayne o privire confuză.

— Păi, mi s-a spus că nu e un domeniu foarte feminin, zise ea. Dar, dincolo de asta... ei bine, eu stau la masă cu voi doi... şi... Ştiţi voi... voi sunteţi doi dintre cei mai faimoşi legiuitori din lume, şi câte şi mai câte...

— Ai încrede în mine, spuse Waxillium. Noi nu ştim atât de multe pe cât ai putea tu crede.

— Vezi tu, dacă ai studia bufonerie şi comportament idiot, adăugă Wayne, acesta e ceva la care noi suntem experţi.

— Sunt două lucruri, spuse Waxillium.

— Nu-mi pasă. Wayne continuă să mănânce pâinea. Deci, unde sunt ceilalţi doi? Presupun că i-aţi devorat de-adevăratelea. Wax mănâncă oameni doar la sfârşit de săptămână.

— După toate probabilităţile, se vor întoarce curând amândoi, Wayne, spuse Waxillium. Aşa că, dacă ai avut un scop al vizitei tale, poate îţi doreşti să ne spui despre ce e vorba. Dacă nu cumva asta nu e o tortură normală, banală.

— Eu ţi-am spus despre ce era vorba, spuse Wayne. Nu mi-ai mâncat bileţelul, din greşeală, nu-i aşa?

— Nu. Nu zicea mare lucru.

— Spunea suficient, zise Wayne, aplecându-se în faţă. Wax, mi-ai spus să mă uit la ostateci. Ai avut dreptate.

— Toţi sunt Allomanţi, presupuse Waxillium.

— Mai mult decât atât, spuse Wayne. Sunt toate rude.

— Au trecut doar trei sute de ani de la Iniţiatori, Wayne. Toţi suntem rude.

— Asta înseamnă că îţi asumi responsabilitatea în locul meu?

— Nu.

Wayne chicoti, trăgând o bucată de hârtie împăturită din buzunarul de la haina lui.

— E mai mult decât atât, Wax. Priveşte. Fiecare dintre femeile răpite provenea dintr-o anumită linie genealogică. Am făcut nişte cercetări. Treburi serioase. Adevărate.

Se opri.

— De ce i se spune cercetare dacă nu cer nimic nimănui?

— Pentru că pariez că a trebuit să verifici lucrurile de două ori, spuse Waxillium, luând hârtia şi studiind-o.

Era scrisă ciudat, dar era descifrabilă. Ea explica liniile principale de descendenţă ale fiecăreia dintre femeile răpite.

Mai multe lucruri ieşeau în evidenţă. Fiecare dintre ele avea o descendenţă comună cu însuşi Lordul Născut-din-Ceaţă. Din acest motiv, majoritatea aveau, de asemenea, o moştenire puternică de Allomanţie în trecutul lor. Erau toate destul de strâns înrudite, verişoare de gradul al treilea sau al patrulea, unele de gradul întâi.

Waxillium ridică privirea şi o observă pe Marasi zâmbind larg, urmărindu-l pe el şi pe Wayne.

— Ce? întrebă Waxillium.

— Ştiam eu! exclamă ea. Ştiam că eşti în oraş pentru a-i investiga pe Efemeri. Ai venit să devii lordul unei case doar la o lună după ce a avut loc primul jaf. Ai de gând să-i prinzi, nu-i aşa?

— De aceea ai insistat ca Lordul Harms să te aducă la întâlnirile cu mine?

— Poate.

— Marasi, spuse Waxillium, oftând. Te grăbeşti să tragi concluzii. Crezi că morţile din familia mea, faptul că eu am devenit lord, toate au fost născociri?

— Păi, nu, spuse ea. Dar eu am fost surprinsă că ai acceptat titlul până când mi-am dat seama că, probabil, l-ai privit ca pe o şansă de a afla ce se petrecea cu aceste jafuri. Trebuie să recunoşti, sunt neobişnuite.

— La fel este şi Wayne, spuse Waxillium. Dar eu nu m-aş dezrădăcina, nu mi-aş schimba întregul stil de viaţă şi nu aş accepta responsabilitatea unei case întregi doar ca să-l studiez pe el.

— Uite, Wax, interveni Wayne – ignorând remarca sarcastică, ceea ce era neobişnuit pentru el. Te rog, spune-mi că ai adus o armă cu tine.

— Ce? Nu, nu am adus. Waxillium împături la loc hârtia şi i-o înapoie. De ce-ţi pasă ţie?

— Pentru că, spuse Wayne, smulgând hârtia din mâna lui şi aplecându-se în faţă. Nu-ţi dai seama? Hoţii sunt în căutarea unor locuri pe care să le poată jefui, unde poate fi găsită clasa superioară bogată din Elendel – deoarece ei îşi găsesc ţintele în rândul indivizilor ăia bogaţi, din înalta societate. Oamenii cu moştenirea potrivită. Genul ăla de oameni, cei bogaţi, au încetat să călătorească pe calea ferată.

Waxillium încuviinţă din cap.

— Da, dacă femeile sunt, într-adevăr, ţintele reale, jafurile de mare calibru vor face posibilele ţinte viitoare mult mai puţin dornice să călătorească. O conexiune bine întemeiată. Acesta trebuie să fie motivul pentru care hoţii au atacat teatrul.

— Şi unde altundeva sunt oameni bogaţi cu moştenirea corespunzătoare? întrebă Wayne. Un loc în care oamenii poartă cele mai elegante bijuterii, în care ai posibilitatea să îi jefuieşti ca să creezi confuzie? Un loc în care poţi găsi ostaticul potrivit pe care să-l iei drept premiu real?

Lui Waxillium i se uscă gura.

— La o mare petrecere de nuntă.

Brusc, se deschiseră uşile de la ambele capete ale sălii de bal.

CAPITOLUL 5

Bandiţii nu arătau precum cei cu care era obişnuit Waxillium. Nu aveau feţele mascate cu baticuri, nici nu purtau haine lungi şi pălării cu boruri largi, precum cele din Ţinuturile Necruţătoare. Majoritatea purtau veste şi pălării de oraş, melon, pantaloni spălăciţi şi cămăşi largi, cu nasturi, suflecate până la coate. Efectiv nu erau mai bine îmbrăcaţi, ci erau doar diferiţi.

Erau bine înarmaţi. Mulţi îşi sprijineau puştile pe umăr, alţii aveau pistoale în mâini. Oamenii din întreaga sală de bal observară imediat argintăria zăngănind şi auziră înjurături. Erau cel puţin două duzini de bandiţi, poate chiar trei. Waxillium observă cu nemulţumire că intrau şi mai mulţi din dreapta, dinspre uşile care dădeau spre bucătării. Probabil că îşi lăsaseră oamenii în urmă să ţină personalul sub supraveghere şi să-i împiedice să alerge după ajutor.

— Al naibii moment să-ţi laşi armele acasă, spuse Wayne. Plecă de pe scaunul lui şi se ghemui lângă masă, scoţând încet cele două bastoane de duel, din lemn de esenţă tare, de dedesubt.

— Lasă-le jos, spuse Waxillium, încet, numărând.

Vedea treizeci şi cinci de bărbaţi. Majoritatea era adunaţi la cele două capete ale sălii dreptunghiulare de bal, direct în faţa şi în spatele lui Waxillium. El era aproape în centrul sălii.

— Ce? spuse Wayne, tăios.

— Lasă bastoanele jos, Wayne.

— Sper că nu vrei să spui...

— Uită-te la încăperea asta! rosti Waxillium printre dinţi. Câţi martori oculari sunt aici? Trei-patru sute? Ce o să se întâmple dacă provocăm un schimb de focuri?

— Ai putea să-i protejezi, spuse Wayne. Să-i împingi la o parte.

— Poate, spuse Waxillium. Ar fi foarte riscant. Până acum, niciunul dintre jafurile astea nu s-a dovedit violent. Nu accept ca tu să-l transformi pe ăsta într-o baie de sânge.

— Nu sunt obligat să te ascult, spuse Wayne, ameninţător. Nu mai eşti răspunzător de mine, Wax.

Waxillium îi întâlni privirea şi şi-o lăsă aţintită asupra lui în timp ce încăperea se umplu de ţipete de panică şi îngrijorare. Părând reticent, Wayne se strecură înapoi la locul lui pe scaun. Nu lăsă jos bastoanele de duel, dar îşi ţinu mâinile sub faţa de masă, ascunzându-le vederii.

Cu ochii mari şi buzele trandafirii întredeschise, Marasi se întorsese şi urmărea cum hoţii încep să se mişte prin sala de bal.

— Oh, Doamne!

Se întoarse şi îşi scoase poşeta, degetele tremurându-i. Scoase la iveală un carneţel şi un creion.

— Ce faci? întrebă Waxillium.

— Notez descrieri, spuse ea, în timp ce îi tremura mâna. Ştiai că, din punct de vedere statistic, doar unul din doi martori pot descrie cu precizie un infractor care i-a atacat? Mai rău, şapte din zece vor alege greşit persoana dintr-un şir dacă este prezentat un bărbat asemănător, dar mai ameninţător. În acest moment, eşti mult mai predispus să supraestimezi înălţimea unui agresor, şi îl vei descrie deseori ca fiind asemănător cu un răufăcător dintr-o poveste pe care ai auzit-o recent. E vital, dacă eşti martorul unei fărădelegi, să acorzi o atenţie specială detaliilor celor implicaţi. Oh, mă bâlbâi, nu-i aşa?

Părea îngrozită, dar, oricum, începu să scrie, notând descrieri ale fiecărui bandit.

— Noi nu am fost nevoiţi niciodată să facem lucruri de-astea, spuse Wayne, cu privirea aţintită asupra hoţilor în timp ce îşi îndreptau armele către participanţii la petrecere, făcându-i să tacă.

— Pentru că, dacă suntem martori la o infracţiune, cei care o comit sunt de obicei morţi până la final.

Îl săgetă cu privirea pe Waxillium.

Câţiva hoţi începură să îi forţeze pe bucătari şi pe ospătari să iasă din bucătării şi să stea alături de invitaţi.

— Vă rugăm! urlă unul dintre bandiţi, cu puşca în dreptul umărului. Aşezaţi-vă! Rămâneţi calmi! Şi faceţi linişte.

Avea un uşor accent din Ţinuturile Necruţătoare şi o constituţie solidă – deşi nu înaltă, cu antebraţe proeminente şi un ten pestriţ, cenuşiu, aproape lăsând impresia că faţa lui era făcută din granit.

Kolosşii, se gândi Waxillium. Sunt periculoşi.

Oamenii făcură linişte, cu excepţia câtorva smiorcăieli din partea celor foarte panicaţi. Se părea că mama miresei leşinase, iar petrecerea de nuntă era înăbuşită, mirele stând supărat, cu un braţ protector asupra noii lui soţii.

Un al doilea Efemer făcu un pas înainte. Acesta, spre deosebire de ceilalţi, purta o mască: o bucată de pânză tricotată care îi acoperea faţa, cu o pălărie ca din Ţinuturile Necruţătoare deasupra ei.

— Aşa e mai bine, spuse el, cu o voce fermă, controlată. Ceva din vocea aceea îl surprinse pe Waxillium.

— Dacă sunteţi rezonabili, vom termina treaba asta în câteva momente, zise calm, Efemerul cel mascat, plimbându-se printre mese, în timp ce aproximativ o duzină de bandiţi începu să se răspândească prin sala de bal, deschizând saci mari. Nu vrem decât bijuteriile voastre. Nimeni nu trebuie să fie rănit. Ar fi o ruşine să stricaţi o petrecere atât de frumoasă ca asta cu vărsare de sânge. Bijuteriile voastre nu merită viaţa voastră.

Waxillium aruncă o privire spre Lordul Harms, care încă stătea lângă bar. Începuse să-şi atingă uşor faţa cu o batistă. Bărbaţii cu sacii se răspândiră repede prin încăpere, oprindu-se la fiecare masă şi strângând coliere, inele, cercei, portofele şi ceasuri de mână. Uneori, obiectele erau aruncate cu grabă în saci, câteodată fără tragere de inimă.

— Wax... spuse Wayne, cu vocea încordată.

Marasi continuă să scrie, cu stiloul şi hârtia pe genunchi.

— Trebuie să scăpăm teferi din asta, spuse încet Waxillium. Fără să fie rănit cineva. Apoi putem să dăm declaraţii ofiţerilor de poliţie.

— Dar...

— Refuz să fiu motivul pentru moartea acestor oameni, Wayne, replică Waxillium, cu vocea mult mai răsunătoare decât intenţionase.

Sânge pe cărămizi. Un trup într-o haină lungă, de piele, prăbuşindu-se la pământ. O faţă cu un zâmbet forţat murind cu un glonţ în frunte. Câştigând, chiar şi când a murit.

Nu din nou. Niciodată.

Waxillium strânse puternic din ochi.

Niciodată.

— Cum îndrăzneşti? strigă, brusc, o voce. Waxillium aruncă o privire spre lateral.

Un bărbat de la o masă din apropiere se ridicase, scuturând mâna femeii solide de lângă el. Avea o barbă groasă, care începea să încărunţească, şi purta un costum cu o croială mai veche, partea de jos ajungându-i până jos, la glezne.

— Nu voi sta liniştit, Marthin! Sunt poliţist în Garda a Opta! Lucrul acesta atrase atenţia liderului bandiţilor. Bărbatul mascat merse tacticos spre cel care vorbise deschis, cu arma sprijinită lejer pe umăr.

— Ah, spuse el, Lord Peterus, cred că aşa vă numiţi.

Făcu semn cu mâna către doi bandiţi, iar aceştia se repeziră înainte, cu armele pregătite spre Peterus. Şeful pensionar al celei de-a Opta Forţe Poliţieneşti.

— Va trebui să renunţaţi la armă.

— Cum îndrăzniţi să comiteţi un jaf aici, la o petrecere de nuntă? spuse Peterus. E un lucru scandalosl Ar trebui să vă fie ruşine cu voi.

— Ruşine? spuse liderul bandiţilor, în timp ce subalternii lui îl percheziţionară pe Peterus şi scoaseră un pistol – Granger, model 28, cu un pat gros, opţional – din tocul său de umăr.

— Să-mi fie ruşine? Să-i jefuieşti pe ăştia? După câte aţi făcut voi celor din Ţinuturile Necruţătoare în tot aceşti ani? Acesta nu e un lucru ruşinos. Ce facem noi aici e răzbunare.

Este ceva în vocea aia, se gândi Waxillium, bătând uşor în masă. Ceva familiar. Linisteste-te, Peterus. Nu-i provoca!

— În numele legii, voi urmări să fiţi prinşi şi spânzuraţi pentru asta! strigă Peterus.

Liderul bandiţilor îl plesni pe Peterus peste faţă, doborându-l la pământ.

— Ce ştii tu despre legea ta? mârâi liderul bandiţilor. Şi fii atent cu avertismentele că o să-i vezi pe unii executaţi. Asta le dă mai puţină raţiune să se controleze. Mânca-v-ar Rugina şi Pieirea, voi, oamenilor, mă scârbiţi.

Făcu semn lacheilor săi să reia strângerea bogăţiilor. Mama miresei îşi revenise şi plângea cu hohote, în vreme ce familia ei era percheziţionată de bani, luându-i-se până şi colierul de mireasă.

— Bandiţii chiar sunt interesaţi de bani, spuse Waxillium, încet. Vedeţi? Forţează fiecare persoană de la masă să vorbească, să găsească bijuterii ascunse în gură. Observaţi cum îl face pe fiecare să se ridice şi apoi să facă o verificare rapidă a buzunarelor şi în jurul scaunelor unde au stat.

— Bineînţeles că sunt interesaţi de bani, îi şopti Marasi. La urma urmei, acesta este motivul presupus al jafului.

— Dar e vorba şi de ostatici, spuse Waxillium. Sunt sigur de asta. Iniţial, el bănuise că jafurile erau doar o acoperire pentru scopul real al bandiţilor. Totuşi, dacă aşa ar fi stat lucrurile, nu ar fi atât de meticuloşi în legătură cu banii.

— Dă-mi carneţelul tău!

Ea îi aruncă o privire scurtă.

— Acum, zise el, presărând praf de oţel în vinul lui, apoi în tinzând mâna pe sub masă.

Temătoare, ea îi dădu carneţelul în timp ce un bandit se îndreptă spre masa lor. Era cel cu pielea gri şi gâtul gros.

— Wayne, spuse Waxillium, fii pregătit!

Wayne dădu, scurt, din cap, scoţând uşor bastoanele de duel. Waxillium îşi bău vinul, şi apăsă carneţelul legat cu spirală şi bastoanele de duel de pe marginea mesei lor pătrate. Scoase încet o bucată mică, din metal, din mânecă şi o apăsă pe bastoane, apoi arse oţel.

Liniile ţâşniră în jurul lui. Una era îndreptată spre tija din metal, iar alta spre arcul de la carnet. El împinse, uşor, în ele, apoi le dădu drumul. Bastoanele şi carneţelul rămăseseră lipite de partea laterală a mesei, ascunse de faţa de masă, care atârna până în pământ, peste ele. Trebuia să fie atent să nu împingă prea tare, ca să nu mute masa.

Banditul veni la masa lor, întinzând sacul. Marasi fu forţată să-şi scoată colierul ei mic, din perle, singura bijuterie pe care o purta. Cu mâinile tremurânde, căută în portofel după bancnote, dar banditul îi smulse pur şi simplu tot portofelul şi i-l aruncă în sac.

— Vă rog, spuse Waxillium, făcându-şi vocea să tremure. Vă rog, nu ne faceţi rău!

Îşi scoase ceasul de buzunar, apoi îl aruncă pe masă, ca şi cum s-ar fi pripit, îşi smulse lanţul de ceas de la vestă şi îl aruncă în sac. Apoi îşi scoase portofelul şi îl aruncă înăuntru, scoţând, în mod ostentativ, ambele buzunare, în timp ce mâinile îi tremurau, ca să arate că nu mai are altceva, începu să-şi caute prin buzunare.

— E suficient, amice, zise kolossul, rânjind.

— Nu-mi faceţi rău!

— Aşază-te la locul tău, javră, spuse banditul, uitându-se înapoi, spre Marasi.

Se uită lacom. Apoi o percheziţionă, forţând-o să vorbească, astfel încât el să-i poată verifica gura. Ea suportă acest lucru cu o roşeaţă adâncă în obraji, mai ales când percheziţionarea se transformă în câteva pipăieli puternice.

Waxillium simţi că începe să i se zbată ochiul.

— Nu mai are altceva, spuse banditul, mormăind. De ce am primit eu mesele sărace? Şi tu?

Aruncă o privire spre Wayne. În spatele lor, un alt bandit găsi haina de servitor a lui Wayne sub masă, ţinând-o ridicată, cu o expresie confuză.

— Par eu că aş avea ceva de valoare, amice? întrebă Wayne, îmbrăcat în haina lungă şi în pantalonii după moda din Ţinuturile Necruţătoare.

Vorbi cu accentul lui din Ţinuturile Necruţătoare.

— Eu sunt aici din greşeală. Cerşeam în bucătărie când v-am auzit că intraţi.

Banditul mormăi, dar, oricum, percheziţionă buzunarele lui Wayne. Nu găsi nimic, apoi verifică sub masă şi îi puse pe toţi să se ridice în picioare. În cele din urmă, îi înjură pe toţi pentru că erau „prea săraci” şi îi smulse lui Wayne pălăria de pe cap. Îşi aruncă propria lui pălărie – purta o căciulă croşetată pe dedesubt, aluminiul ieşindu-i uşor prin găuri – apoi se îndepărtă, fixându-şi pălăria lui Wayne pe cap, peste căciulă.

Se aşezară înapoi, la loc.

— Mi-a luat pălăria norocoasă, Wax, bombăni Wayne.

— Calmează-te, spuse Waxillium, înapoindu-i carneţelul lui Marasi, astfel încât ea să poată lua din nou notiţe pe ascuns.

— De ce nu ţi-ai ascuns portofelul, şopti ea, aşa cum ai făcut cu acest carneţel?

— Câteva bancnote din el sunt marcate, spuse Waxillium, distras, urmărindu-l pe liderul mascat.

Analiză ceva din mâna lui. Păreau a fi nişte foi de hârtie mototolite.

— Ele le vor permite ofiţerilor de poliţie să depisteze unde sunt cheltuiţi, dacă sunt cheltuiţi.

— Marcaţi! exclamă Marasi. Deci ştiai că vom fi jefuiţi!

— Poftim? Bineînţeles că nu.

— Dar...

— Wax întotdeauna are la el nişte bancnote marcate, spuse Wayne, mijind ochii atunci când observă ce făcea liderul bandiţilor. Pentru orice eventualitate.

— Oh! Asta e... foarte neobişnuit.

— Wax e un fel aparte de paranoic, domnişoară, spuse Wayne. Tipul acela face ce cred eu că face?

— Da, spuse Waxillium.

— Ce? întrebă Marasi.

— Compară feţele cu desenele din mâna lui, spuse Waxillium. Caută persoana care trebuie să fie luată ostatic. Uită-te cum se plimbă printre mese, verificând faţa fiecărei femei. Mai sunt şi alţii care fac acelaşi lucru.

Făcură linişte când liderul trecu pe lângă ei. Era însoţit de un individ cu faţa bine proporţionată, care se încrunta.

— Îţi spun, zise al doilea bărbat, băieţii devin nervoşi. Nu poţi să le dai totul pe tavă ca aici şi să nu laşi niciodată să împuşte ceva.

Liderul mascat tăcu, analizându-i pe toţi de la masa lui Wax, pentru o clipă. Ezită puţin, apoi trecu mai departe.

— Şefule, va trebui să-i laşi pe băieţi să înceapă să tragă mai devreme sau mai târziu, spuse cel de-al doilea bărbat, vocea lui stingându-se treptat. Cred că...

Curând, ajunseră prea departe ca Waxillium să mai poată înţelege ce spuneau.

În apropiere, Peterus – fostul ofiţer de poliţie – se aşezase înapoi pe scaun. Soţia lui îi ţinea un şervet pe cap, de unde îi curgea sânge.

Aceasta e cea mai bună modalitate, îşi spuse Waxillium, cu hotărâre. Le-am văzut feţele. Voi fi în stare să depistez cine sunt când vor cheltui banii, îi voi găsi, şi voi lupta cu ei în condiţiile stabilite de mine. Voi...

Dar nu va face asta. Îi va lăsa pe ofiţerii de poliţie să-şi îndeplinească obligaţia aceea, nu-i aşa? Nu asta îşi spunea el fără încetare?

Îi atrase atenţia un zgomot brusc din cealaltă parte a încăperii. Câţiva bandiţi conduseră pe hol două femei care păreau istovite, una dintre ele fiind Steris. Părea că, în cele din urmă, se gândiseră să evacueze toaleta femeilor. Ceilalţi bandiţi înaintau destul de repede cu strângerea de bunuri. Erau suficienţi, încât nu dură prea mult, chiar şi în cazul acestei mulţimi mari.

— În regulă, strigă şeful lor. Luaţi un ostatic. A vorbit prea tare, se gândi Waxillium.

— Pe cine ar trebui să luăm? strigă înapoi unul dintre bandiţi. Fac un spectacol din asta.

— Nu-mi pasă, spuse şeful.

Vrea să credem că alege pe cineva la întâmplare.

— Oricare dintre ei e în regulă, continuă şeful. Să spunem... pe aia.

Făcu un semn cu mâna spre Steris.

Steris.

Unul dintre ostatecii din jafurile trecute era verişoara ei. Desigur. Ea provenea din aceeaşi linie genealogică. Lui Waxillium începu să i se zbată ochiul tot mai tare.

— De fapt, spuse şeful. De data asta, luăm două. Îşi trimise lacheul koloss în grabă spre mese.

— Deci, nimeni să nu ne urmărească, altfel veţi fi răniţi. Amintiţi-vă, câteva bijuterii nu merită viaţa voastră. Vom elibera ostaticii când suntem siguri că nu suntem urmăriţi.

Minciuni, se gândi Waxillium. Ce vrei cu ei? De ce... Kolossul care îi furase pălăria lui Wayne se apropie de masa lui Wax şi o apucă pe Marasi de umăr.

— Tu eşti de ajuns, spuse el. Vii cu noi într-o călătorie, drăguţo. Ea sări când el o atinse, scăpând carneţelul.

— Ia uită-te, spuse un alt bandit. Ce-i ăsta?

ÎI ridică şi îl frunzări.

— Nu are decât cuvinte, Tarson.

— Idiotule, spuse Tarson – kolossul. Nu ştii să citeşti, ţii minte?

Îşi întinse gâtul să vadă.

— Ia uite: asta e o descriere a mea, nu-i aşa?

— Eu... spuse Marasi. Am vrut doar să-mi aduc aminte, pentru jurnalul meu, înţelegi...

— Sunt sigur, spuse Tarson, îndesând carneţelul într-un buzunar. Când scoase mâna, lăsă să se vadă un pistol, pe care i-l coborî la cap. Marasi se făcu albă la faţă. Waxillium se ridică, oţelul arzându-i în stomac. Pistolul celuilalt bandit fu îndreptat spre capul lui o secundă mai târziu.

— Doamna ta va fi foarte bine cu noi, bătrâne, spuse Tarson cu un zâmbet pe buzele lui cenuşii. Hai.

O smuci pe Marasi să se ridice în picioare, apoi o împinse în faţa lui spre ieşirea dinspre nord. Waxillium privi ţintă în jos spre ţeava pistolului celuilalt bandit. Cu o împingere mentală, putea trimite înapoi arma aceea, cu un pocnet, în faţa proprietarului, putea chiar să-i spargă nasul.

Banditul arăta că voia să apese trăgaciul. Părea dornic, încântat de fiorul jafului. Waxillium mai văzuse bărbaţi de genul acela înainte. Erau periculoşi. Banditul ezită, apoi aruncă o privire spre prietenii săi şi, în cele din urmă, se opri, grăbindu-se spre ieşire. Altul o împingea pe Steris spre uşă.

— Wax! şuieră Wayne printre dinţi.

Cum putea un om de onoare să urmărească aşa ceva? Fiecare instinct de dreptate pe care îl avea Waxillium îi cerea să facă ceva. Să lupte.

— Wax, spuse Wayne încet. Se întâmplă greşeli. Lessie nu a fost greşeala ta.

— Eu...

Wayne puse mâna pe bastoanele lui de duel.

— Ei bine, eu am de gând să fac ceva.

— Nu merită să faci asta cu preţul unor vieţi omeneşti, Wayne, spuse Waxillium, exprimându-şi stupoarea. Asta nu are de-a face doar cu mine. E adevărat, Wayne. Noi...

— Cum îndrăzniţi? urmă o voce cunoscută. Lord Peterus, fostul poliţist.

Bărbatul mai în vârstă îşi dădu jos şervetul de pe cap, poticnindu-se în picioare.

— Laşii! Voi fi eu ostaticul vostru, dacă aveţi nevoie de unul. Bandiţii îl ignorară, majoritatea grăbindu-se spre ieşirile încăperii, fluturându-şi armele încoace şi încolo şi bucurându-se că îi fac pe cei care participau la petrecere să fie umili.

— Laşii! ţipă Peterus. Sunteţi nişte javre, fiecare dintre voi. Mă voi uita cum veţi fi spânzuraţi! Luaţi-mă pe mine în schimbul uneia din fetele acelea, sau aşa se va întâmpla. Jur pe însuşi Supravieţuitorul!

Merse împleticit după şeful care se retrăgea, trecând de lorzi, doamne şi cei bogaţi – dintre care majoritatea se lăsaseră jos şi stăteau ascunşi sub mese.

Iată-l pe singurul bărbat din încăperea asta care are puţin curaj, se gândi Waxillium, simţind dintr-odată o ruşine puternică. El şi Wayne.

Steris era aproape în dreptul uşii. Marasi şi cel ce o prinsese îl ajungeau din urmă pe lider.

Nu pot lăsa să se întâmple asta. Eu...

— LAŞILOR!

Liderul mascat al bandiţilor se întoarse brusc, mâna i se decuplă, o împuşcătură străbătu aerul, răsunând peste întreaga sală de bal. Se termină în câteva clipe. Peterus, bărbatul în vârstă, se prăbuşi cu toată greutatea. Fumul se învârtea în aer deasupra pistolului din mâna şefului bandiţilor.

— Oh... făcu Wayne încet.

— Tocmai ai făcut o mare greşeală, amice. O greşeală foarte mare.

Şeful se întoarse cu spatele la corpul bărbatului, punându-şi arma în toc.

— Foarte bine, strigă el, mergând spre uşă. Puteţi să vă distraţi, băieţi. Ne întâlnim afară. Hai să...

Totul încremeni. Oamenii se opriră la locul lor. Fumul care se răsucea în aer atârna nemişcat. Vocile amuţiră. Vaietele se opriră.

Într-un cerc, în jurul mesei lui Waxillium, aerul se undui puţin.

Wayne se ridică, sprijinindu-şi pe umeri bastoanele de duel, inspectând camera, îl aranjă pe fiecare dintre bandiţi la locul lui, Waxillium înţelegea ce face. Aproxima distanţele, se pregătea.

— De îndată ce las bula să cadă, spuse Wayne, locul acesta va exploda precum un depozit de muniţie dintr-un vulcan.

Waxillium îşi băgă, calm, mâna în sacou şi scoase un pistol ascuns sub braţul lui. Îl aşeză pe masă. Zbaterea de la ochi îi dispăruse.

— Ei bine? întrebă Wayne.

— Asta e o metaforă groaznică. Cum să ajungă un depozit de muniţie într-un vulcan?

— Nu ştiu. Cum stă treaba, ai de gând să lupţi sau nu?

— Am încercat să aştept, spuse Waxillium. Le-am dat o şansă să plece. Am încercat să renunţ la asta.

— Ai dat un spectacol pe cinste, Wax. Făcu o grimasă. Un spectacol mult prea grozav.

Waxillium rămase cu mâna pe pistol. Apoi îl ridică.

— Aşa să fie.

Cu cealaltă mână, îşi turnă întregul săculeţ de oţel în paharul cu vin, apoi îl bău dintr-o înghiţitură. Wayne rânji.

— Apropo, îmi datorezi o halbă pentru că m-ai minţit.

— Te-am minţit?

— Ai spus că nu ai adus o armă cu tine.

— N-am adus, spuse Waxillium, întinzând mâna spre şale şi scoţând un al doilea pistol. Mă cunoşti mai bine decât atât, Wayne. Eu nu merg niciodată nicăieri doar cu o armă. Cât de mult aliaj fuzibil ai?

— Nu atât de mult pe cât mi-aş dori. Chestia asta e al naibii de scumpă aici în oraş. Poate că am suficient pentru cinci minute în plus. Dar metalminţile mele sunt pline. Am petrecut două săptămâni bune bolnav la pat după ce ai plecat tu.

Cuvintele acestea îi dădeau lui Wayne o oarecare putere vindecătoare, dacă ar fi fost împuşcat.

Waxillium inspiră adânc; răceala din interiorul lui se topi şi deveni o flacără în timp ce arse metalul care repera fiecare sursă de metal din încăpere.

Dacă îngheţa din nou...

N-o voi face, îşi spuse. Nu pot.

— Iau eu fetele. Tu să-i ţii pe bandiţi în partea sudică, departe de mine. Prioritatea noastră este să-i ţinem în viaţă pe martori.

— Cu drag.

— Treizeci şi şapte de nemernici înarmaţi, Wayne. Într-o încăpere plină de inocenţi. Asta va fi o treabă dificilă. Rămâi concentrat. O să încerc să eliberez nişte spaţiu când începem. Poţi să vii după mine dacă vrei.

— Perfect pentru Păstrători, spuse Wayne, întorcându-se şi lipindu-şi spatele de cel al lui Waxillium. Vrei să ştii care e motivul adevărat pentru care am venit să te găsesc?

— De ce?

— M-am gândit la tine că eşti fericit, într-un pat confortabil, odihnindu-te şi relaxându-te, petrecându-ţi restul vieţii sorbind ceai şi citind ziare în vreme de oamenii îţi aduceau mâncare şi servitoarele îţi făceau masaj la degetele de la picioare şi alte chestii.

— Şi?

— Şi, pur şi simplu, nu te puteam lăsa să ai o asemenea soartă. Wayne se cutremură. Sunt un prieten prea bun ca să-l las pe un amic de-al meu să moară într-o situaţie atât de îngrozitoare.

— Confortabilă?

— Nu, spuse Wayne. Plictisitoare. Se cutremură, din nou.

Waxillium zâmbi, apoi îşi pregăti degetele pe pistoale şi ridică trăgaciul de la amândouă. Pe vremea când era el tânăr şi rătăcea prin Ţinuturile Necruţătoare, sfârşise prin a merge unde era nevoie de el. Ei bine, poate că lucrul acela se întâmpla din nou.

— Dă-i drumul! strigă el, cu armele îndreptate spre ţinte.

CAPITOLUL 6

Wayne lansă bula de viteză. Mai întâi, se gândi Waxillium în timp ce îşi ochea ţinta, atrage-le atenţia, începu să împingă uşor, dinspre el, în aşa fel încât să se creeze o bulă de oţel cu forţă ca să interfereze cu gloanţele. Aceasta nu avea să îl protejeze complet, dar avea să îl ajute. Dacă ei nu trăgeau cu gloanţe de aluminiu.

Cel mai bine e să fii precaut. Şi cel mai bine e să împuşti primul. Hoţii îşi ridicau armele cu nerăbdare. Vedea pofta de distrugere în ochii lor. Fuseseră înarmaţi până în dinţi, dar, până acum, jafurile lor se petrecuseră fără să fie tras măcar un foc de armă.

Majoritatea lor probabil voiau doar să ciuruiască puţin sala de bal, mai degrabă decât să ucidă o mulţime de oameni, dar asemenea situaţii deseori deveneau mai violente decât te aşteptai. Dacă nu erau opriţi, Efemerii aveau să lase în urmă mai mult decât ferestre sparte şi mese distruse.

Waxillium alese repede un bandit cu o armă automată şi îl doborî cu un glonţ în cap. Urmă al doilea. Acele arme erau cel mai puţin periculoase pentru Waxillium, dar ar fi fost mortale pentru martorii care tremurau de frică.

Împuşcăturile lui bubuiră în încăperea cavernoasă şi oaspeţii ţipară. Unii riscară şi fugiră spre marginile sălii de bal. Majoritatea se lăsară jos, lângă mese. În confuzia creată, bandiţii nu-l identificară pe Waxillium la început.

El doborî încă un bărbat cu un glonţ în umăr. Lucrul inteligent care ar fi trebuit făcut de aici încolo ar fi fost să stea ghemuit lângă o masă şi să continue să tragă. Le-ar fi trebuit bandiţilor momente preţioase să descopere cine îi ataca într-o încăpere atât de mare şi de aglomerată.

Din nefericire, bărbaţii din spatele lui deschiseră focul, ţipând de bucurie. Ei nu observaseră ce făcea el, deşi bărbaţii din faţa lui, de pe partea cealaltă a sălii, îi văzuseră pe prietenii lor căzând, şi acum se împrăştiau să se adăpostească. În câteva clipe, încăperea se transformă într-o furtună de plumb şi fum de puşcă.

Inspirând adânc, Waxillium îşi declanşă oţelul şi îşi deschise uşor metalmintea de fier. Umplerea ei îl făcea mai uşor, dar o lovitură uşoară îl făcea mai greu – mult mai greu. Îşi crescu greutatea însutit. Era o creştere proporţională cu puterea corpului lui, sau aşa bănuise, deoarece nu se zdrobi cu propria lui greutate.

Ridică armele sus, deasupra capului, ca să le ţină în afara razei de acţiune, apoi împinse în afară, într-un inel. Începu cu grijă, treptat sporindu-şi puterea. Când împingeai, era greutatea ta împotriva greutăţii obiectului – în cazul acesta, şuruburile şi bolţurile de pe mese şi scaune. Toate au fost măturate din calea lui.

Waxillium deveni epicentrul unui inel de forţă în expansiune. Mesele se răsturnară, scaunele zgâriară podeaua şi oamenii ţipară surprinşi. Unii au fost prinşi în acel inel, împinşi departe de el. Speră că efectul nu va fi atât de puternic, încât să fie răniţi, dar era mai bine să sufere câteva contuzii decât să rămână în centrul încăperii în faţa a ceea ce urma.

În lateral, îl văzu pe Wayne – care se mişcase cu grijă spre capătul sălii – sărind pe o masă răsturnată, ţinându-se de marginea ei şi rânjind în timp ce merse cu ea ca sub o pavăză, grăbit, spre bandiţii din spate.

Waxillium reduse treptat intensitatea împingerii. Stătea singur în picioare, într-un spaţiu gol, în centrul sălii de mese, înconjurat de porţiuni cu vin vărsat, mâncare şi vase căzute.

Apoi începu serios focul de arme, bandiţii din faţa lui eliberându-se cu un foc de baraj. Waxillium întâmpină atacul de gloanţe cu o altă împingere puternică. Gloanţele se opriră în aer, respinse într-un val. Având în vedere viteza lor, el putea să oprească gloanţele în acel fel numai dacă se aştepta ca ele să vină.

Lăsă gloanţele să se întoarcă la proprietarii lor, dar nu împinse prea tare, ca să nu lovească un petrecăreţ nevinovat. Oricum, fu suficient să-i facă pe bandiţi să se bulucească şi să strige că era un Monedazvârlitor în încăpere.

Acum Waxillium era într-un real pericol. Într-o clipită, trecu de la accesarea metalminţii la umplerea ei, făcându-se mult mai uşor. Îşi lăsă jos revolverul şi trase un glonţ în podea chiar în spatele lui şi se împinse în el, avântându-se în aer. Vântul i se repezi în urechi, în timp ce se aruncă asupra baricadei de mobilier pe care o făcuse, unde încă se mai înghesuiau câţiva dintre oaspeţi. Din fericire, mulţi îşi dădeau seama că marginile sălii de bal erau mult mai sigure şi se îndreptau într-acolo.

Waxillium căzu chiar în mijlocul bandiţilor, care începuseră să se adăpostească în spatele mormanului de mese şi scaune. Bărbaţii înjurară când el îşi desfăcu braţele, cu armele îndreptate în direcţii opuse, şi începură să tragă. Se întoarse, doborand patru bărbaţi cu o rafală rapidă de gloanţe. Unii bandiţi traseră asupra lui, dar gloanţele nu-şi putură menţine ţinta şi se îndepărtară de bula lui de oţel.

— Gloanţe de aluminiu! strigă unul dintre bandiţi. Scoateţi-vă nenorocitul ăla de aluminiu!

Wax se întoarse şi trase două focuri în pieptul acelui bărbat. Apoi sări în lateral, rostogolindu-se lângă o masă care fusese dincolo de împingerea lui iniţială. O împingere rapidă în cuiele din partea de sus o răsturnă, oferindu-i acoperire când bandiţii deschiseră focul. Prinse linii albastre de la câteva gloanţe, care se mişcau prea repede ca el să poată să se împingă la o parte.

Alţi bandiţi îşi reîncărcau armele. Avea noroc; din înjurăturile liderilor bandiţilor părea că bărbaţii ar fi trebuit să aibă deja gloanţe de aluminiu, cel puţin în câteva arme. Oricum, să tragi cu aluminiu era ca şi cum ai fi tras cu aur, şi mulţi bandiţi păreau că îşi păstraseră aluminiul în buzunare mai degrabă decât să-şi dorească să-l aibă în arme, unde, în cele din urmă, ar fi putut să tragă accidental cu ele.

Un bandit se ascunse după marginea mesei lui, ochind cu un pistol. Waxillium reacţiona din reflex, împingând în armă, trântindu-i-o înapoi în faţă. Waxillium îl doborî cu un glonţ în piept.

Le-am epuizat, îşi spuse, numărând gloanţele pe care le trăsese. Mai avea doar două rămase în celălalt pistol. Aruncă o privire peste marginea adăpostului său, observând locaţiile a doi bandiţi care îşi reîncărcau armele, ascunşi în spatele meselor răsturnate. Wax îşi fixă rapid ţinta, îşi mări greutatea, apoi trase şi împinse cu tot ce avea asupra glonţului care îi ieşea din armă.

Glonţul răsună în aer, merse mai departe în masa transformată în adăpost, o perforă şi lovi banditul de pe cealaltă parte. Waxillium repetă mişcarea, doborând celălalt bandit, care era stupefiat să vadă masa masivă de stejar perforată de un glonţ simplu de revolver. Apoi Waxillium se aruncă peste vârful mesei lui, ajungând pe cealaltă parte, chiar în momentul în care bărbaţii din spatele lui îi ocoliră pe răniţi şi începură să tragă în el.

Gloanţele loviră în adăpostul lui, dar acesta rezistă. De data aceasta, niciun glonţ nu mai emană linii albastre. Aluminiu. Respiră adânc, lăsându-şi jos revolverele şi scoţând arma Terringul 27 pe care o legase pe partea interioară a gambei. Nu era arma de cel mai mare calibru, dar ţeava ei lungă îi conferea precizie.

Se uită repede spre Wayne şi numără patru Efemeri doborâţi. Prietenul lui sărea bucuros de pe o masă spre un bărbat cu o puşcă.

Cei doi se estompară când Wayne îşi activă o bulă de viteză. Într-o clipă, el se află într-un loc diferit – gloanţele zburau prin zona din care plecase – ascuns în spatele unei mese răsturnate, iar banditul cu puşca zăcea mort pe podea.

Tactica preferată a lui Wayne era să se apropie, apoi să prindă o persoană în bula de viteză şi să lupte singur cu ea. El nu putea mişca bula de viteză după ce o ridicase, dar putea să se mişte de jur-împrejurul ei, în interior. Prin urmare, când elibera bula după ce luptase corp la corp cu inamicul ales, el stătea într-un alt loc decât era de aşteptat. Adversarilor le era incredibil de dificil să-l localizeze şi să ţintească asupra lui.

Dar, într-o luptă îndelungată, într-un final, ei înţelegeau lucrul acesta şi continua să tragă şi după ce Wayne cobora bula. Treceau câteva secunde între căderea uneia şi ridicarea alteia, perioadă în care Wayne era cel mai vulnerabil. Bineînţeles, chiar şi atunci când bula era sus, Wayne nu era complet în siguranţă. Era enervant să ştie că prietenul lui se lupta singur, închis într-o bulă de timp accelerat. Dacă Wayne dădea de necazuri cât timp era înăuntru, Waxillium nu îl putea ajuta. Wayne ar fi fost împuşcat şi ar fi sângerat înainte ca bula să cadă.

Ei bine, Waxillium se confrunta cu propriile dificultăţi. Cu gloanţele acelea de aluminiu, chiar şi bula lui protectoare era inutilă. O lăsă să cadă. Mai multe gloanţe bombardară masa şi podeaua din jurul lui, detunăturile de foc de armă răsunând în marea sală de bal. Din fericire, mai vedea linii albastre îndreptate spre oţelul obişnuit al armelor bandiţilor, inclusiv cele ale unui grup de bărbaţi care încercau să-l înconjoare.

N-am timp să mă ocup de ei, se gândi Waxillium. Şeful bandiţilor o trimisese pe Steris afară cu unul dintre oamenii lui, dar el se oprise lângă uşă. Nu părea surprins de rezistenţă. Ceva în felul în care stătea el acolo, în picioare, autoritar şi deţinând controlul... Ceva în felul în care ochii lui – singura parte vizibilă a feţei lui mascate – îl găsiră pe Wax şi îl fixară... Ceva în legătură cu vocea aceea...

Să fie Miles? Gândul acela îi veni ca un şoc în minte.

Ţipete. Ţipetele lui Marasi. Wax se întoarse cu faţa de la liderul bandiţilor, străbătut de un sentiment nefiresc de panică. Steris avea nevoie de el, dar la fel avea nevoie şi Marasi, iar ea era mai aproape. Tarson, bărbatul cu sânge koloss, o prinsese; o ţinea cu un braţ în jurul gâtului, trăgând-o spre uşă şi înjurând. Cei doi prieteni ai lui se uitară agitaţi în jur, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca ofiţerii de poliţie să dea năvală înăuntru în orice moment.

Pe Marasi o lăsau puterile. Tarson ţipă şi îi apăsă pistolul în ureche, dar ea avea ochii strâns închişi şi refuză să răspundă. Ştia că nu era o ostatică oarecare; o voiau anume pe ea, prin urmare, nu aveau de gând să o împuşte.

Bravo, Marasi, se gândi Waxillium. Nu avea cum să fie uşor, să-i audă pe Efemeri ţipând şi să simtă ţeava puştii la tâmplă. Câţiva oaspeţi se ascundeau în apropiere, o femeie bine îmbrăcată şi soţul ei ţinându-şi degetele la urechi şi văietându-se. Focurile de armă erau asurzitoare, haotice, deşi el abia dacă mai observa aceste lucruri. Oricum, ar fi trebuit să îşi bage dopurile în urechi. Acum era prea târziu.

Waxillium se aplecă în lateral şi trase două focuri în podeaua din lemn ca să-i facă pe cei care îl înconjurau să se adăpostească. Arma Terringul fu încărcată cu gloanţe expandabile făcute special să se blocheze în lemn, oferindu-i o ancoră bună când avea nevoie. De asemenea, ele rămâneau prinse în carne, reducând şansele unei împuşcături mortale, care putea să-i rănească pe martori, lucru care îi convenea foarte mult lui Waxillium.

Se repezi înainte, ghemuindu-se, şi sări pe un platou mare, de servire. Apăsă cu un picior pe buza platoului şi împinse în gloanţele din spatele lui. Manevra îl aruncă în faţă, într-o alunecare de-a lungul podelei lustruite din lemn. Ieşi dintre mese în spaţiul deschis chiar înaintea treptelor de la ieşirea din sală, apoi aruncă platoul de sub el, îşi crescu greutatea, lovind pământul şi se opri.

Platoul sări în faţa lui, iar bandiţii, uimiţi, începură să tragă. Metalul şuieră lovit de alt metal când câteva dintre gloanţe loviră platoul; Waxillium răspunse, doborând bărbaţii de pe ambele laturi ale lui Tarson cu două împuşcături rapide. Apoi îşi aprinse oţelul şi împinse în arma lui Tarson ca să încerce să îl doboare de lângă Marasi.

Doar atunci Waxillium îşi dădu seama că nu era nicio linie albastră îndreptată spre arma bărbatului. Tarson rânji, cu faţa lui cenuşie, de sub pălăria lui Wayne. Apoi se întoarse brusc, poziţionându-se în spatele lui Marasi, pe care o prinse de gât cu o mână, cu cealaltă ţinând arma fixată de capul ei.

Nu sunt linii albastre. La naiba... o armă întreagă făcută din aluminiu?

Waxillium şi Tarson rămaseră amândoi nemişcaţi. Bandiţii din spate nu observaseră cum Waxillium fugise cu platoul; ei terminau de verificat zona unde se ascunsese el. Şeful încă stătea în picioare în pragul uşii, uitându-se spre Waxillium. Wax mai mult ca sigur că se înşela în legătură cu identitatea lui. Oamenii puteau să semene între ei, să aibă voci asemănătoare. Asta nu însemna...

Marasi începu să se vaite. Iar Waxillium se trezi că nu poate să se mişte, nici să-şi ridice mâna să tragă. Focul de armă pe care îl trăsese ca să o salveze pe Lessie i se derula în minte în mod repetat.

Pot să trag aşa, îşi spuse el, furios. Amfăcut-o de zeci de ori.

Ratase o singură dată.

Nu se putu mişca, nu putea gândi. O tot vedea murind, iar şi iar. Sânge în aer, o faţă zâmbitoare.

Părea că Tarson îşi dăduse seama că Waxillium nu va trage. Aşa că îşi întoarse arma de lângă capul lui Marasi şi o îndreptă spre Waxillium.

Marasi rămase nemişcată, îşi înfipse picioarele în podea şi se izbi cu capul în sus, în bărbia Efemerului. Arma lui Tarson se declanşă, iar el se clătină în spate, ducând mâna la gură.

Acum Marasi nu mai stătea aproape deloc în calea lui Tarson, aşa că mintea lui Waxillium se limpezi, iar acesta se trezi că era în stare să se mişte din nou. Îl împuşcă pe Tarson, deşi nu se putu concentra să ţintească la piept, ţinând cont că Marasi se clătina în mers în apropierea lui. Se mulţumi să-l doboare pe Tarson cu o împuşcătură în braţ. Marasi îşi duse mâna la gură, îngrozită, uitându-se la el cum cade.

— Acolo e! se auziră nişte voci din spate, cei trei bandiţi cu care se luptase printre mese. Un glonţ de aluminiu despică aerul chiar aproape de el.

— Rezistă, îi spuse Waxillium lui Marasi, înaintând repede şi apucând-o de talie.

Ridică arma şi trase spre uşa de la intrare ultimul glonţ pe care îl avea în armă, nimerindu-l în cap pe liderul mascat al Efemerilor.

Bărbatul se prăbuşi cu toată greutatea.

Ei bine, aici se încheie ipoteza mea, se gândi Waxillium. Miles nu s-ar fi prăbuşit dintr-un singur glonţ. El era un Născut-din-Ceaţă dintr-un neam deosebit de periculos.

Tarson se zvârcolea pe podea, ţinându-se de braţ şi gemând. Nu mai era timp. Armele erau goale. Waxillium aruncă arma şi împinse în ea, în timp ce o ţinea strâns pe Marasi. Împingerea îi azvârli pe amândoi în aer; o rafală de gloanţe se răspândi prin spaţiul în care fuseseră. Din păcate, îl ratară pe Tarson, care se zvârcolea pe podea.

Marasi strigă, agăţându-se de el, în timp ce zburau spre candelabrele strălucitoare. Waxillium împinse într-unul din ele, făcându-l să se legene înainte şi înapoi. Acea împingere îi aruncă pe el şi pe Marasi spre balconul din apropiere, ocupat de un grup de muzicieni care se ascundeau.

Waxillium a aterizat brusc pe balcon; îşi pierduse echilibrul pentru că o dusese pe Marasi şi nu avusese timp să estimeze împingerea cu exactitate. În rostogolirea lor, semănau cu un sul de ţesătură roşie şi albă. Când se opriră, Marasi se agăţă de el, tremurând şi gâfâind.

El se ridică şi o sprijini o clipă.

— Mulţumesc, îi şopti ea. Mulţumesc.

— N-ai pentru ce, spuse el. A fost un gest de mare curaj faptul că l-ai oprit pe bandit în felul acela.

— Şapte din zece răpiri pot fi oprite printr-o rezistenţă corespunzătoare din partea ţintei, spuse ea, cuvintele parcă rostogolindu-i-se din gură.

Strânse din nou din ochi.

— Scuze. A fost foarte, foarte tulburător.

— Eu...

Waxillium încremeni.

— Ce e? întrebă ea, deschizând ochii.

Waxillium nu răspunse. Se mişcă repede într-o parte, trăgându-se din strânsoarea ei când observă liniile albastre care se mişcau spre stânga. Cineva urca treptele spre balcon.

Waxillium veni lângă o harpă mare în vreme ce uşa balconului se deschise brusc şi lăsă să se vadă doi Efemeri – unul cu o puşcă, celălalt cu o pereche de pistoale. Waxillium îşi mări greutatea, atingându-şi metalmintea, apoi aruncă cu o flacără disperată de oţel, împingând în monturile metalice ale harpei, în cuie şi corzi. Instrumentul se prăbuşi în uşa de lemn şi îi zdrobi pe bărbaţi de perete. Aceştia se prăbuşiră pe podea, căzând pe scări sub harpa spartă.

Waxillium alergă să verifice dacă erau în viaţă. Convins că nu vor fi periculoşi în curând, luă pistoalele şi fugi înapoi spre marginea balconului, cercetând încăperea de dedesubt. Mobila pe care o împinsese din calea lui crea un spaţiu ciudat, deschis, perfect circular, pe podeaua sălii de bal. Petrecăreţii se îndreptau spre bucătării în număr tot mai mare. Îl căută pe Wayne, dar, pe unde trecuse el, nu văzu decât trupurile doborâte ale bandiţilor căzuţi.

— Steris? întrebă Marasi, ridicându-se, cu greu, lângă el.

— Mă duc după ea chiar acum, spuse Waxillium. Nişte bărbaţi au târât-o afară, dar nu cred că au avut timp să...

Se îndepărtă încet, deoarece observă o umbră lângă uşa îndepărtată. Aceasta se opri şi, brusc, îl văzu pe Wayne culcat la pământ, cu sângele băltind în jurul lui. Un bandit stătea deasupra lui, părând destul de mulţumit de el însuşi, ţinând în mână un pistol fumegând.

La naiba! se gândi Waxillium, simţind puţină teamă. Dacă Wayne fusese lovit în cap...

Steris sau Wayne?

Ea va fi în siguranţă, îşi spuse el. Au luat-o pentru un motiv; au nevoie de ea.

— Oh, nu! spuse Marasi, arătând spre Wayne.

— Lord Ladrian, acela e...

— Se va face bine dacă pot să ajung la el, spuse Waxillium, aruncând în grabă un pistol în mâinile lui Marasi.

— Ştii să foloseşti aşa ceva?

— Eu...

— Pur şi simplu începi să tragi cu el dacă te ameninţă cineva. Mă întorc.

Sări pe balustrada balconului. Drumul îi era în mare parte blocat de candelabre; nu putu face un salt direct spre Wayne. Ar fi trebuit să sară jos, apoi în sus, din nou, şi să salte spre...

Nu avea timp. Wayne era pe moarte.

Du-te!

Waxillium se aruncă de pe balcon. De îndată ce-şi simţi picioarele libere, deschise, uşor, metalmintea şi atrase cât de multă greutate putu. Lucrul acesta nu îl trase la pământ; un obiect cădea cu aceeaşi viteză, indiferent de greutatea sa. Era importantă numai rezistenţa la aer.

Cu toate acestea, greutatea avea o mare importanţă atunci când împingea – ceea ce Waxillium făcu, aruncând în candelabre tot ce avea. Acestea se rupseră într-o linie, metalul din interiorul lor încovoindu-se, iar cristalele explodară în exterior într-o ploaie strălucitoare. Acest lucru îi oferi destul spaţiu de-a lungul părţii superioare a sălii ca să sară într-un arc spre Wayne.

Într-o clipă, Waxillium încetă să-şi mai deschidă metalmintea şi, în schimb, începu să o umple, reducându-şi greutatea la aproape nimic, împinse asupra harpei sparte din spatele lui şi o împingere rapidă, simultană, în cuiele din podea îl ţinu sus.

Drept rezultat, plană peste încăpere într-un arc graţios, trecând prin spaţiul pe care îl ocupaseră candelabrele mari. Candelabrele mai mici, sclipitoare continuau să strălucească de o parte şi de alta a lui, în timp ce cristalul revărsa lumină dedesubt, fiecare bucată mică împărţind lumina într-o ploaie de culori. Haina de la costumul lui flutură şi lăsă în jos singurul revolver pe care îl avea la îndemână, în timp ce cădea, îndreptându-l spre banditul care stătea peste Wayne.

Waxillium goli şase camere de cartuş asupra hoţului. Nu-şi putea permite să-şi asume riscuri. Pistolul era chiar în mâna lui Waxillium când atinse podeaua. Împinse în cuiele din podea ca să nu-şi rupă picioarele. Hoţul se prăbuşi la perete, mort.

Tocmai când Waxillium ajunse la Wayne, o bulă de viteză ţâşni în jurul lor. Waxillium răsuflă uşurat când Wayne se mişcă; îngenunche să-şi întoarcă prietenul cu faţa în sus. Cămaşa lui Wayne era îmbibată în sânge, iar în abdomen era vizibilă o gaură de glonţ. Pe măsură ce Waxillium privea, aceasta se închise încet, vindecându-se.

— La naiba, spuse Wayne, gemând. Rănile la burtă dor rău.

Wayne nu ar fi putut să menţine bula ridicată cât timp banditul era în viaţă – asta ar fi trădat că Wayne nu era mort. Infractorii şi legiuitorii deopotrivă erau obişnuiţi cu cei Născuţi-din-Metal, dacă bula ar fi rămas sus, banditul l-ar fi împuşcat repede pe Wayne în cap.

Aşa că Wayne fusese forţat să coboare bula şi să se prefacă mort. Din fericire, banditul nu l-a întors să-i verifice semnele vitale şi nu a observat că rănile se vindecau. Wayne era un Creator-de-Sânge, un tip de Feruchimist care putea depozita sănătate în felul în care Waxillium depozita greutatea. Dacă Wayne petrecea ceva timp fiind bolnav şi slăbit – corpul lui vindecându-se mult mai încet decât în mod normal –, el putea să depoziteze sănătatea şi abilitatea de vindecare într-o metalminte. Apoi, când o deschidea, se vindeca într-un ritm cu mult sporit.

— Cât mai ai în metalmintea ta? întrebă Waxillium.

— A fost a doua rană de glonţ în noaptea asta, spuse Wayne. Probabil că mai pot vindeca încă una.

Wayne se ridică, Waxillium ajutându-l să-şi revină pe picioare.

— Mi-a luat două săptămâni bune în pat să depozitez atât de mult. Sper că fata aia a ta merită efortul.

— Fata mea?

— Oh, fii serios, amice. Să nu crezi că nu am văzut cum te uitai la ea în timpul cinei, întotdeauna ţi-au plăcut fetele deştepte.

Wayne râse răutăcios.

— Wayne, spuse Waxillium. Nu a trecut nici măcar un an de când s-a dus Lessie.

— În cele din urmă, va trebui să mergi mai departe.

— Am terminat cu această conversaţie, spuse Waxillium privind peste mesele din apropiere.

Trupuri de Efemeri erau împrăştiate peste tot, oase rupte de bastoanele de duel ale lui Wayne. Waxillium zări câţiva care mai trăiau, ascunzându-se în spatele meselor, ca să fie acoperiţi, de parcă nu şi-ar fi dat încă seama că Wayne nu purta arme.

— Au rămas cinci? întrebă Waxillium.

— Şase, spuse Wayne, ridicând şi învârtind bastoanele de duel. Mai este unul, acolo, în umbră. Eu am doborât şapte. Tu?

— Şaisprezece, cred, spuse Waxillium, absent. Nu am numărat atent.

— Şaisprezece? La naiba, Wax. Speram că ai ruginit şi tu un pic, mă gândeam că, poate, o să fiu eu în stare să te ajung de data asta.

Waxillium zâmbi.

— Nu e o competiţie spuse el, ezitând. Chiar dacă eu câştig. Câţiva bărbaţi au ieşit pe uşă cu Steris. L-am împuşcat pe tipul care ţi-a luat pălăria, dar a supravieţuit. Probabil că a plecat deja.

— Nu mi-ai luat pălăria? întrebă Wayne, părând ofensat.

— Eram puţin cam ocupat pentru că mă împuşcau alţii.

— Ocupat? Ah, amice. Nu e nevoie de nici cel mai mic efort ca să fii împuşcat. Eu cred că doar inventezi scuze din cauză că eşti invidios pe pălăria mea norocoasă.

— Ai întru totul dreptate, spuse Waxillium, scotocindu-şi în buzunar. Cât timp ţi-a mai rămas?

— Nu mult, spuse Wayne. Aliajul fuzibil e aproape gata. Poate douăzeci de secunde.

— Waxillium inspiră adânc.

— Eu mă duc după cei trei din stânga. Tu du-te în dreapta. Pregăteşte-te să sari.

— Am înţeles.

— Du-te!

Wayne alergă înainte şi sări pe o masă în faţa lor. Lăsă să cadă bula de viteză chiar în momentul în care se lansă, iar Waxillium se pregăti crescându-şi greutatea, apoi împinse în metalminţile lui Wayne, trimlţându-l pe bărbat în zbor, într-un arc, spre bandiţi. Odată ce Wayne era aruncat prin aer, Waxillium trecu de la a-şi deschide metalmintea la a o umple, apoi împinse în nişte cuie, lansându-se în aer, pe o traiectorie uşor diferită.

Wayne lovi primul, probabil aterizând atât de dur, încât fu nevoit să se vindece în timp ce se rostogolea între doi bandiţi ascunşi. Se ridică şi lovi cu bastoanele de duel peste braţul unuia dintre bandiţi. Apoi se învârti şi lovi cu un baston în gâtul celui de-al doilea bărbat.

Waxillium îşi aruncă arma în timp ce cădea, împingând puternic în faţa unui hoţ luat prin surprindere. Ateriză, apoi aruncă cartuşul gol pe care Wayne i-l dăduse mai devreme – cel care conţinea mesajul – în cel de-al doilea bărbat. Împingând în el, transformă cartuşul într-un glonţ improvizat, izbindu-l de fruntea bărbatului şi perforându-i craniul.

Waxillium exercită o forţă suficient de mare asupra cartuşului, încât aceasta îl azvârli într-o parte, îşi înfipse umărul în pieptul bărbatului în care aruncase arma. Bărbatul se dădu înapoi, poticnindu-se, iar Waxillium îşi izbi antebraţul – şi apărătoarea lui de la metalminte – în capul omului, doborându-l.

Încă unul, îşi spuse el. În spatele meu, la dreapta. Avea să fie o lovitură strânsă. Waxillium lovi cu piciorul arma pe care o lăsase să cadă, intenţionând să împingă spre ultimul bandit.

Răsună un foc de armă.

Waxillium rămase înţepenit, anticipând durerea unui glonţ care se îndrepta spre el. Nu se întâmplă nimic. Se învârti şi-l găsi pe ultimul bandit prăbuşit peste o masă, sângerând, o armă căzându-i dintre degete.

Pentru numele Supravieţuitorului, ce se...?

Se uită în sus. Marasi se lăsă în genunchi pe balconul unde o lăsase. Ea adusese puşca de la banditul pe care îl nimicise el, şi, evident, ştia cum să o folosească. Chiar şi atunci, în timp ce el privea, ea mai trase o dată, doborând banditul din umbră de care amintise Wayne.

Wayne se ridică după ce îşi doborî cei doi atacatori. Privi confuz până când Waxillium arătă cu degetul spre Marasi.

— Uau, spuse Wayne, mergând spre el. Începe să îmi placă de ea din ce în ce mai mult. Categoric, din cele două, eu aş alege-o pe ea dacă aş fi în locul tău.

Din cele două.

Steris!

Waxillium înjură şi sări înainte, aruncându-se într-o împingere de oţel peste încăpere, spre ieşire. Lovi solul alergând şi observă cu îngrijorare că trupul liderului nu era unde îl doborâse el. Era sânge la intrare. Oare îl trăseseră ei afară? Dacă nu cumva... Poate că ipoteza lui nu era greşită, la urma urmei. Dar, la naiba, nu putea da faţa cu Miles. Miles era un legiuitor. Unul dintre cei mai buni.

Waxillium ieşi brusc afară, în noapte – această ieşire de la sala de bal ducea direct în stradă. Nişte cai stăteau acolo legaţi de un gard şi ceea ce părea ca un grup de grăjdari stăteau pe jos, cu căluş în gură şi legaţi.

Steris şi bandiţii care o duseseră afară dispăruseră. Totuşi, el găsi un grup mare de ofiţeri de poliţie care intrau în curte călare.

— Sincronizare perfectă, băieţi, spuse Waxillium, aşezându-se pe trepte epuizat.

— Nu-mi pasă cine sunteţi sau cât de mulţi bani aveţi, spuse Brettin. Aţi creat aici o mizerie totală, domnule.

Waxillium se aşeză pe scaun, ascultând doar cu o jumătate de ureche în timp ce se odihnea cu spatele de perete. Îl va durea corpul până dimineaţa. Nu-şi mai împinsese corpul atât de tare de câteva luni. Avea noroc că nu îşi luxase nimic şi nu îşi dislocase vreun muşchi.

— Aici nu suntem în Ţinuturile Necruţătoare, continuă Brettin. Credeţi că puteţi face tot ce vă doriţi? Credeţi că puteţi, pur şi simplu, să luaţi o armă şi să faceţi dreptate cu mâna dumneavoastră?

Stăteau în bucătăriile de la conacul Yomen, într-o zonă lăturalnică, pe care ofiţerii de poliţie o delimitaseră pentru interogatorii. Nu trecuse mult timp de la finalul conflictului. Dar era suficient pentru a începe problemele.

Deşi încă îi mai ţiuiau urechile de la zgomotul focului de armă, Waxillium auzea şi gemete, şi strigăte din sala de bal în vreme ce invitaţii la petrecere primeau îngrijiri. Dincolo de acestea, auzea şi tropotul copitelor, gălăgia unui automobil de ocazie, afară, în curtea conacului, când elita oraşului pleca în grupuri, pe măsură ce erau eliberaţi. Ofiţerii vorbeau cu fiecare persoană, asigurându-se că erau bine şi verificându-le numele pe lista de invitaţi.

— Ei? insistă Brettin. El era inspectorul general de poliţie din octantul lor. Probabil că se simţea foarte ameninţat de jafurile care se petreceau cât timp era el în funcţie. Waxillium îşi imagina cum era să fii în locul lui, să primească ameninţări în fiecare zi de la puterile de deasupra lui, care nu erau mulţumite.

— Îmi pare rău, domnule ofiţer, spuse Waxillium, calm. Obiceiurile vechi produc oţel puternic. Ar fi trebuit să mă opresc, dar dumneavoastră aţi fi procedat diferit? Aţi fi privit cum sunt răpite femeile şi nu aţi făcut nimic?

— Eu am un drept şi o responsabilitate legală pe care dumneavoastră nu o aveţi.

— Eu am un drept şi o responsabilitate morală, domnule ofiţer.

Brettin îşi exprimă indignarea, dar cuvintele calme îl înmuiară puţin. Aruncă o privire în lateral când intră şi salută un poliţist îmbrăcat într-un costum maro, purtând una din pălăriile lor, în formă de cupolă.

— Ei bine? întrebă Brettin. Ce veşti ai, Reddi?

— Douăzeci şi cinci de morţi, domnule căpitan, spuse bărbatul. Brettin oftă adânc.

— Vezi ce ai cauzat, Ladrian? Dacă ţi-ai fi lăsat doar capul plecat, ca toţi ceilalţi, atunci bieţii oameni încă ar fi fost în viaţă. E devastator! Asta e o debandadă. Aş putea să spânzur pe cineva pentru această...

— Domnule căpitan, îl întrerupse Reddi. Se apropie şi vorbi încet. Mă scuzaţi, domnule. Dar acelea sunt victimele din rândul bandiţilor. Douăzeci şi cinci morţi, domnule. Şase capturaţi în viaţă.

— Oh. Şi câţi civili au fost omorâţi?

— Doar unul, domnule. Lord Peterus. El a fost omorât înainte ca Lord Ladrian să înceapă să riposteze. Domnule.

Reddi îl privea pe Waxillium cu un amestec de admiraţie şi respect.

Brettin îi aruncă o privire lui Waxillium, apoi îl apucă pe locotenentul său de braţ şi îl trase puţin mai departe. Waxillium închise ochii, respiră uşor, şi prinse câteva frânturi de conversaţie.

— Vrei să spui... doi bărbaţi... treizeci şi unu ei singuri?

— Da, domnule.

— ... altcineva rănit... ?

— ...oase rupte... nu foarte grav... contuzii şi zgârieturi... urmau să deschidă focul...

Se lăsă tăcerea, iar când Waxillium deschise ochii îl găsi pe ofiţerul de poliţie uitându-se ţintă la el. Brettin îi făcu semn lui Reddi să plece, apoi se întoarse.

— Ei bine? întrebă Waxillium.

— Se pare că sunteţi un bărbat norocos.

— Eu şi prietenul meu le-am atras atenţia, spuse Waxillium. Şi majoritatea invitaţilor aveau deja capetele plecate când au început împuşcăturile.

— Dar tot ai rupt oase cu cascadoria ta Allomantică, spuse ofiţerul. Vor fi egouri rănite şi lorzi furioşi. Vor veni la mine să se plângă.

Waxillium nu spuse nimic.

Brettin se lăsă jos, înaintea lui Waxillium, apropiindu-se mult.

— Ştiu cine sunteţi, spuse el încet. Ştiam că, în cele din urmă, voi purta această conversaţie cu dumneavoastră. Aşa că, daţi-mi voi să mă exprim clar. Acesta este oraşul meu, şi eu am autoritatea aici.

— Aşa stă treaba? întrebă Waxillium, simţindu-se foarte obosit.

— Da.

— Atunci unde eraţi când bandiţii au început să împuşte oamenii în cap?

Brettin se făcu roşu la faţă, dar Waxillium îşi menţinu privirea aţintită asupra lui.

— Nu mă simt ameninţat de tine, spuse Brettin.

— Bine. Încă nu am spus nimic ameninţător.

Brettin şuieră încet printre dinţi, apoi arătă cu degetul spre Waxillium, bătându-l uşor cu degetul pe piept.

— Ai grijă ce vorbeşti. Mă bate gândul să te arunc în închisoare noaptea asta.

— Atunci faceţi asta. Poate că, până dimineaţă, vă veţi găsi celelalte gânduri din minte, şi vom putea purta o conversaţie înţeleaptă.

Faţa lui Brettin se făcu şi mai roşie, dar el ştia – după cum ştia şi Waxillium – că nu ar fi îndrăznit să arunce un lord în închisoare fără o justificare semnificativă. În cele din urmă, Brettin se îndepărtă, fluturând o mână respingătoare către Waxillium şi intră ţanţoş în bucătărie.

Waxillium oftă, ridicându-se şi luându-şi pălăria de pe blatul de bucătărie unde o lăsase. Harmony, protejează-ne de oamenii înguşti la minte care au prea multă putere. Îşi puse pălăria şi ieşi în sala de bal.

Încăperea fusese, în mare parte, golită de oaspeţi, petrecerea de nuntă fiind mutată cu trăsura lui Lord Yomen într-un loc unde invitaţii îşi puteau reveni după o asemenea încercare grea. Sala de bal fu împânzită de un număr aproape egal de ofiţeri de poliţie şi medici. Răniţii stăteau pe podeaua înaltă, de lemn, chiar înainte de ieşire; părea că erau cam douăzeci sau treizeci de oameni acolo. Waxillium observă că Lordul Harms stătea la o masă aflată lateral, privind în jos cu o expresie posomorâtă, iar Marasi încerca să-l consoleze. Wayne se afla şi el la masă, părând plictisit.

Waxillium merse la ei, îşi scoase pălăria şi se aşeză, îşi dădu seama că nu ştia exact ce să-i spună Lordului Harms.

— Hei, şopti Wayne. Aici.

Îi dădu ceva lui Waxillium pe sub masă. Un revolver. Waxillium îl privi confuz. Nu era al lui.

— M-am gândit că ţi-ai dori unul din astea.

— Aluminiu?

Wayne zâmbi, iar ochii îi scânteiară.

— L-am şterpelit din grămada adunată de poliţişti. Se pare că erau zece asemenea arme. M-am gândit că l-ai putea vinde. Eu am cheltuit mult aliaj fuzibil luptând cu nemernicii ăştia. Am nevoie de nişte bani să-l înlocuiesc. Dar, nu te îngrijora, când l-am luat, am lăsat în locul armei un desen foarte drăguţ, făcut de mine. Ţine.

Îi dădu altceva. O mână de gloanţe.

— Le-am luat şi pe astea.

— Wayne, spuse Waxillium, pipăind cartuşele lungi şi înguste, îţi dai seama că astea sunt gloanţe de puşcă?

— Şi?

— Nu se potrivesc într-un revolver.

— Nu? De ce?

— Pur şi simplu.

— E un mod cam stupid de a face gloanţe, nu-i aşa?

Părea derutat. Desigur, majoritatea lucrurilor care ţineau de arme îl derutau pe Wayne, care, în general, prefera să arunce cu o armă în cineva decât să încerce să tragă asupra lor.

Waxillium dădu din cap, amuzat, dar nu refuză arma. Îşi dorise una. Strecură revolverul într-unul din tocurile de la umăr şi se întoarse spre Lordul Harms.

— Milord, spuse Waxillium. V-am dezamăgit.

Harms îşi tampona uşor faţa cu o batistă, părând palid.

— De ce să o ia? îi vor da drumul, nu-i aşa? Au spus că aşa vor face.

Waxillium rămase tăcut.

— Nu o vor face, spuse Lordul Harms, privind în sus. Nu au eliberat pe nimeni din ceilalţi ostatici, nu-i aşa?

— Nu, spuse Waxillium.

— Tu trebuie să o aduci înapoi. Harms îl luă de mână pe Waxillium. Nu-mi pasă deloc de banii sau de bijuteriile pe care le-au luat de la mine. Ele pot fi înlocuite şi, oricum, majoritatea erau asigurate. Dar voi plăti oricât trebuie pentru Steris. Te rog. Urmează să fie logodnica ta! Trebuie să o găseşti!

Waxillium îl privi în ochi pe bărbatul mai în vârstă şi văzu teamă acolo. Indiferent ce bravadă arătase acest bărbat în întâlnirile anterioare, jucase un rol. E distractiv să vezi cât de repede cineva încetează să te mai numească ticălos şi şarlatan când vrea ajutorul tău, se gândi Waxillium. Dar, dacă era ceva ce el nu putea ignora, aceea era o cerere sinceră de ajutor.

— O voi găsi, spuse Waxillium. Vă promit asta, Lord Harms.

Harms încuviinţă, dând din cap. Apoi se ridică, încet.

— Daţi-mi voie să vă ajută până la trăsură, milord, spuse Marasi.

— Nu, zise Harms, făcându-i semn cu mâna să se oprească. Nu. Lasă-mă pe mine... lasă-mă să merg singur şi să mă aşez. Nu voi pleca fără tine, dar, te rog, lasă-mă puţin singur.

Plecă, lăsând-o pe Marasi să stea cu mâinile împreunate. Ea se aşeză înapoi la loc, părând bolnavă.

— Îşi doreşte să fi fost ea cea pe care ai salvat-o, nu eu, spuse ea, încet.

— Deci, Wax, interveni Wayne. Unde spuneai că e tipul ăla care mi-a luat pălăria?

— Ţi-am spus că a fugit după ce l-am împuşcat.

— Speram să-mi lase pălăria, ştii. Când eşti împuşcat scapi lucrurile din mână.

Waxillium oftă.

— Mi-e teamă că încă o avea pe cap când a plecat.

Wayne începu să înjure.

— Wayne, spuse Marasi. E doar o pălărie.

— Doar o pălărie? întrebă el, îngrozit.

— Wayne s-a ataşat de pălăria aia, spuse Waxillium. Crede că e norocoasă.

— Este norocoasă. Eu n-am murit niciodată în timp ce purtam pălăria aia.

Marasi se încruntă.

— Nu... nu sunt sigură că ştiu cum să răspund.

— E o reacţie obişnuită la ceea ce spune Wayne, zise Waxillium. Apropo, am vrut să-ţi mulţumesc pentru intervenţia ta la momentul potrivit. Te superi dacă te întreb unde ai învăţat să împuşti atât de bine?

Marasi se îmbujoră.

— La clubul de tir pentru femei de la universitate. Suntem foarte bine clasaţi în comparaţie cu alte cluburi din oraş.

Făcu o grimasă.

— Bănuiesc că... niciunul din tipii ăia pe care i-am împuşcat nu şi-a recăpătat forţele?

— Nu, spuse Wayne. I-ai ciuruit cât se poate de bine, serios. Cel de lângă mine a avut creierii împrăştiaţi pe toată uşa!

— Vai de mine.

Marasi păli la faţă.

— Nu mă aşteptam niciodată...

— Asta se întâmplă când împuşti pe cineva, remarcă Wayne. Oricum, de obicei cineva are bunul-simţ să moară după ce îţi dai osteneala ca să-i împuşti. Dacă nu ratezi ceva vital. Tipul ăla care mi-a luat pălăria?

— L-am nimerit în braţ, spuse Waxillium. Dar ar fi trebuit să-l doboare mai bine decât s-a întâmplat. Are sânge koloss, mai mult ca sigur. La fel de bine ar putea fi un Cositorian.

Lucrul acesta îl linişti pe Wayne. Probabil că el credea acelaşi lucru ca şi Waxillium – o bandă de tâlhari ca aceasta, cu atât de mulţi membri şi arme atât de frumoase, mai mult ca sigur că avea cel puţin doi Allomanţi sau Feruchimişti în rândul ei.

— Marasi, spuse Waxillium, când îi trecu ceva prin minte, Steris e Allomantă?

— Poftim? Nu. Nu este.

— Eşti sigură? întrebă Waxillium. Poate că s-a ascuns.

— Nu e Allomantă, spuse Marasi. Nici Feruchimistă. Vă pot promite lucrul acesta.

— Ei bine, iată o teorie desfiinţată, spuse Wayne.

— Trebuie să mă gândesc, spuse Waxillium, bătând uşor în masă cu unghia de la deget. Prea multe lucruri nu se leagă în legătură cu aceşti Efemeri. Clătină din cap. Dar, deocamdată, ar trebui să vă urez o seară plăcută. Eu sunt epuizat, şi, dacă pot fi suficient de îndrăzneţ cât să vă spun asta, şi voi păreţi la fel.

— Da, desigur, spuse Marasi.

Se ridicară, îndreptându-se spre ieşire. Ofiţerii de poliţie nu îi opriră, deşi câţiva îi aruncară lui Waxillium priviri ostile. Alţii păreau neîncrezători. Câţiva păreau impresionaţi.

În noaptea aceasta, la fel ca în cele patru dinainte, nu se vedea deloc ceaţa. Waxillium şi Wayne o conduseră pe Marasi la trăsura unchiului ei. Lordul Harms stătea înăuntru, privind înainte, cu privirea pierdută.

Când ajunseră, Marasi luă braţul lui Waxillium.

— Chiar ar fi trebuit să mergi după Steris mai întâi, zise ea încet.

— Tu ai fost mai aproape. Logica mi-a dictat să te salvez pe tine mai întâi.

— Ei bine, oricare ar fi fost motivul, spuse ea, cu vocea şi mai delicată, îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut. Pur şi simplu... Îţi mulţumesc.

Părea că ar fi vrut să spună mai mult, privindu-l în ochi, apoi se ridică pe vârfuri şi îl sărută pe obraji. Înainte ca el să poată reacţiona, ea se întoarse şi urcă în trăsură.

Wayne făcu câţiva paşi spre el în vreme ce trăsura se îndepărta pe strada întunecată, potcoavele cailor zăngănind pe pietrele din pavaj.

— Deci, spuse Wayne, te vei căsători cu verişoara ei?

— Aşa a fost planificat.

— Ciudat.

— E o tânără impulsivă, şi are jumătatea vârstei mele, spuse Waxillium. Din câte se pare, o tânără genială, frumoasă si fascinantă, care se întâmplă să fie si excelentă trăgătoare cu arma. Cândva, acea combinaţie l-ar fi lăsat complet îndrăgostit. Acum, abia dacă îi acorda un gând trecător. Se întoarse cu faţa de la trăsură.

— Unde stai?

— Încă nu sunt sigur, spuse Wayne. Am găsit o casă de unde sunt plecaţi locatarii, dar cred că s-ar putea întoarce în seara asta. Le-am lăsat nişte pâine în semn de mulţumire.

Waxillium oftă. Ar fi trebuit să-mi dau seama.

— Îţi dau o cameră, dacă promiţi să nu furi prea mult.

— Ce? Eu nu fur niciodată, amice. E rău să furi. Îşi trecu o mână prin păr şi rânji. Totuşi, poate că o să fiu nevoit să-ţi dau ceva la schimb pentru o pălărie pe care să o port până când o să mi-o recuperez pe cealaltă. Ai nevoie de nişte pâine?

Waxillium doar clătină din cap, făcând semn cu mâna după trăsura lui, care să-i ducă înapoi la Conacul Ladrian.

CAPITOLUL 7

În dimineaţa de după atacul de la dineul de nuntă, Marasi stătea în faţa conacului impunător al familiei Ladrian, la numărul şaisprezece, ţinându-şi poşeta în faţă, cu amândouă mâinile.

Întotdeauna îi plăcea să ţină strâns ceva în faţa ei când era agitată, un obicei prost. După cum spunea profesorul ei de la universitate, Modicarm: „Indiciile vizuale evidente trebuie să fie evitate în mod asiduu de către un practicant al legii, ca să nu le dea infractorilor, din neatenţie, o perspectivă asupra stării sale emoţionale.”

Faptul că se gândea la citate de-ale profesorilor ei era încă unul din obiceiurile pe care le avea când era agitată. Continuă să stea pe trotuarul pavat cu piatră, nehotărâtă. Oare Lordului Waxillium i s-ar fi părut ciudat sau invaziv din partea ei să vină acolo? Oare el o considera o fată prostuţă, cu un hobby prostesc, care credea, în mod stupid, că ar putea fi de folos unui legiuitor cu experienţă?

Ar trebui probabil să urce, pur şi simplu, şi să bată la uşă. Dar oare nu avea dreptul să fie agitată când stătea în faţa unui bărbat precum Waxillium Ladrian? O legendă vie, unul dintre eroii ei personali?

Un domn tânăr trecu pe trotuar, prin spatele ei, plimbând un câine jucăuş, îşi înclină pălăria în faţa ei, deşi aruncă o scurtă privire neîncrezătoare asupra Conacului Ladrian.

Clădirea nu părea să merite o astfel de privire cercetătoare; venerabila structură era construită din piatră maiestuoasă, împodobită cu plante agăţătoare, cu ferestre mari şi o poartă veche, de fier. Trei meri maturi îşi întindeau crengile peste grădina din faţă, iar un membru al personalului care se ocupa de grădină tăia, agale, câteva ramuri moarte. Legea oraşului, instituită de însuşi Lord Mistborn, impunea ca până şi copacii ornamentali să ofere de mâncare.

Cum ar fi să vizitez Ţinuturile Necruţătoare, se gândi ea, alene, unde copacii cresc la întâmplare si sunt mici? Mai mult ca sigur că Ţinuturile Necruţătoare sunt un loc fascinant. Aici, în Bazinul Elendel, plantele creşteau din abundenţă, având puţină nevoie de a fi îngrijite sau cultivate. Era un ultim dar al Supravieţuitorului, atingerea lui generoasă asupra pământului.

Nu te mai agita, îşi spuse ea. Fii hotărâtă. Controlează mediul în care te afli. Asta era ceva ce profesorul Aramine spusese chiar săptămâna trecută şi...

La naiba! Păşi înainte, pe poarta deschisă, în sus, pe trepte, spre uşă. Lovi ciocănelul de pe uşă de trei ori.

Răspunse un majordom cu faţa lungă. Se uită la ea din cap până în picioare, cu o privire calmă.

— Lady Colms.

— Speram că aş putea să-l văd pe Lordul Ladrian?

Majordomul ridică o sprânceană, apoi deschise brusc uşa spre locul unde voia ea să ajungă. El nu spuse nimic, dar Marasi, crescând toată viaţa în jurul unor slujitori ca el – servitori instruiţi după vechiul ideal Terris –, învăţase să le citească acţiunile. Majordomul nu credea că ea ar trebui să-l viziteze pe Waxillium şi, mai ales, nu singură.

— Camera de zi este în prezent neocupată, milady, spuse majordomul, arătând, cu o mână rigidă – şi palma în sus – spre o încăpere laterală.

Porni ţanţoş spre scară, mişcându-se cu un sentiment de... iminenţă. Ca un copac foarte bătrân care se legăna în bătaia vântului.

Marasi se plimbă de colo-colo în cameră, forţându-se să-şi ţină geanta într-o parte. Conacul Ladrian era decorat în stil clasic; covoarele aveau modele complicate în nuanţe întunecate, iar ramele de tablouri, sculptate cu multe ornamente, erau vopsite în auriu. Ciudat că atât de mulţi oameni preferau ramele care păreau că încearcă să depăşească arta pe care o încadrau.

Oare avea impresia că era mai puţină artă expusă pe pereţii conacului decât ar fi trebuit să fie? Câteva pete pe pereţi erau vizibil goale. În camera de zi, Marasi privi în sus la un tablou mare cu un câmp de cereale, cu mâinile strânse la spate.

Bine. Acum îşi stăpânea nervozitatea. Nu exista niciun motiv să se simtă astfel. Da, citise raport după raport despre Waxillium Ladrian. Da, poveştile despre curajul lui fuseseră o parte din ceea ce o determinase pe ea să studieze legea.

Cu toate acestea, el era mult mai amabil decât îşi imaginase ea. Şi-l închipuise mereu ca pe un om morocănos şi stoic. Fusese o surpriză descoperirea faptului că el vorbea ca un gentleman. Şi, desigur, mai era şi felul relaxat – deşi tăios – cu care interacţionase cu Wayne. Cinci minute petrecute în jurul celor doi distrusese iluziile tinereşti construite în ani de zile, în legătură cu justiţiarul calm şi liniştit şi ajutorul său puternic şi devotat.

Apoi venise atacul. Focurile de arme, ţipetele. Şi Waxillium Ladrian, ca un fulger strălucitor, intens, în mijlocul unei furtuni întunecate şi haotice. El o salvase. În copilărie, câte zile visase, cu bucurie, că i se întâmplă aşa ceva?

— Lady Comis? spuse majordomul, venind până în pragul uşii de la camera de zi. Îmi cer scuze, dar stăpânul spune că nu-şi poate face timp să coboare şi să converseze cu dumneavoastră.

— Oh, făcu ea, simţind un gol direct în stomac. Deci, în cele din urmă, se făcuse de ruşine.

— Într-adevăr, milady, spuse majordomul, cu buzele ieşite şi mai mult în afară. Trebuie să mă însoţiţi în biroul lui, ca să poată vorbi cu dumneavoastră acolo.

— Oh!

Ei bine, nu se aşteptase la asta.

— Pe aici, vă rog, spuse majordomul.

Se întoarse şi urcă împleticit scările, iar ea îl urmă. La ultimul etaj, cotiră pe câteva holuri – trecând pe lângă o parte din oamenii responsabili cu servirea şi curăţenia, care se plecau în semn de respect faţă de ea – până când ajunseră într-o încăpere care domina partea îndepărtată, de vest, a conacului.

Majordomul îi făcu semn să intre. Camera din spate era mult mai dezordonată decât se aşteptase. Obloanele erau închise şi jaluzelele trase, iar biroul mare care monopoliza peretele îndepărtat fusese aranjat cu tuburi, arzătoare şi alte aparate cu aspect ştiinţific.

Waxillium stătea în picioare, într-o parte, ţinând ceva ridicat cu un cleşte şi studiindu-l intens. Purta o pereche de ochelari negri, de protecţie, şi o cămaşă albă cu mânecile suflecate până la coate. Haina de la costum îi era aranjată pe un scaun, în partea laterală a camerei, cu pălăria melon peste ea, iar el rămăsese într-o vestă în carouri negre şi gri, dispuse în diagonală. În cameră mirosea a fum şi, în mod ciudat, a sulf.

— Milord? spuse majordomul.

Waxillium se întoarse, cu ochelarii de protecţie încă la ochi.

— Ah! Lady Marasi. Intră, intră. Tillaume, poţi să ne laşi.

— Da, milord, spuse majordomul pe un ton suferind.

Marasi intră în cameră, aruncând o privire în lateral, unde era întinsă pe jos o foaie mare de hârtie, împăturită în două, şi acoperită cu un scris înghesuit. Waxillium învârti un cadran şi un mic tub din metal de pe birou şi lăsă să ţâşnească o limbă subţire de foc intens. Puse repede cleştele în foc, apoi îl scoase şi lăsă conţinutul lui într-o ceaşcă mică, din ceramică, îl măsură cu privirea, apoi luă un tub de sticlă de pe un raft de pe birou şi îl scutură.

— Uite, spuse el, ţinându-l ridicat ca ea să-l poată studia.

Era un lichid limpede în el.

— Ţie ţi se pare că acesta e albastru?

— Hm... nu? Ar trebui?

— Pare-se că nu, spuse el. Scutură, din nou, tubul. Hmm.

Puse tubul deoparte. Ea stătea în picioare, tăcută. Era atât de dificil să nu îşi amintească cum îl văzuse trecând printre şirul de mese, cu arma în mână, în vreme ce, cu multă pricepere, culcase la pământ doi dintre bărbaţii care încercau să o târască afară, în noapte. Sau apariţia lui, în avânt, prin aer – focurile de armă explodând dedesubt, candelabrele zdrobindu-se şi cristalele împrăştiind lumină în jurul lui – când împuşcase un bărbat din aer şi se lăsase jos să-şi salveze prietenul.

Vorbea cu o legendă. Iar el purta o pereche de ochelari de protecţie foarte caraghioşi.

Waxillium şi-i ridică pe frunte.

— Încerc să-mi dau seama ce aliaj au folosit în armele acelea.

— Cele de aluminiu? întrebă ea curioasă.

— Da, dar nu sunt făcute din aluminiu pur. Sunt făcute din ceva mai puternic, şi e ceva în neregulă cu granulaţia. Nu am mai văzut niciodată acest aliaj. Iar gloanţele mai mult ca sigur că sunt făcute dintr-alt aliaj, nou; va trebui să le testez pe acelea în continuare. În altă ordine de idei, nu sunt sigur dacă tu apreciezi avantajele pe care le ai trăind în Oraş.

— Oh, aş spune că sunt conştientă de multe dintre ele.

El îi răspunse cu un zâmbet ştrengăresc. Ciudat, dar arăta mai tânăr azi decât arătase în întâlnirile lor anterioare.

— Presupun că eşti. Eu mă refeream în mod specific la uşurinţa cumpărăturilor de care vă bucuraţi aici.

— A cumpărăturilor?

— Da, a face cumpărături. Un avantaj fantastic. Departe, în Weathering, dacă voiam să cumpăr un arzător de gaz care putea să atingă temperaturi înalte necesare pentru a testa aliajele, trebuia să fac o comandă specială şi să aştept trenurile corespunzătoare să-l aducă. Apoi, trebuia să sper că aparatul va ajunge fără să fie deteriorat sau stricat.

— Dar aici nu a trebuit decât să trimit nişte băieţi cu o listă. În câteva ore, am putut să-mi instalez un întreg laborator.

Dădu din cap.

— Mă simt atât de privilegiat! Iar tu pari că eziţi în legătură cu ceva. E vorba de sulf? Vezi tu, trebuia să testez praful de puşcă din cartuşe... şi, ei bine, presupun că ar trebui să deschid un geam.

Refuz să fiu agitată în preajma lui.

— Nu e vorba de asta, Lord Ladrian.

— Te rog, spune-mi „Wax” sau „Waxillium”, spuse el, mergând lângă o fereastră.

Marasi observă că se dădu la o parte când o deschise, nu stătea niciodată direct în vizorul cuiva de afară. Comportamentul precaut era firesc pentru el, şi nici nu părea că ar fi conştientizat ce face.

— Nu e nevoie să fii formală cu mine. Eu am o regulă – dacă mi-ai salvat viaţa asta te îndreptăţeşte să-mi spui pe numele mic.

— Cred că tu mi-ai salvat viaţa prima dată.

— Da. Dar, vezi tu, eu îţi eram deja dator.

— Pentru că?

— Pentru că mi-ai oferit o scuză excelentă ca să împuşc cu arma, replică el, aşezându-se la biroul lui şi făcând câteva însemnări pe un bloc de hârtie. Se pare că era un lucru care îmi lipsise destul de multă vreme.

Ridică privirea şi îi zâmbi.

— Cărui fapt îi datorăm ezitarea?

— Ar trebui să fim singuri în cameră, Lord Waxillium?

— De ce nu? spuse el, părând cu adevărat confuz. Există cumva vreun criminal în serie care se ascunde în dulap şi pe care eu nu l-am văzut cumva?

— De fapt, mă refeream la decenţă, milord.

El stătu o clipă, apoi se lovi cu palma peste frunte.

— Îmi cer scuze. Va trebui să mă ierţi că sunt un bufon. A trecut mult timp de când am fost nevoit să... Nu contează. Dacă nu te simţi confortabil, voi merge să-l chem pe Tillaume înapoi.

Se ridică, trecând cu paşi mari pe lângă ea.

— Lord Waxillium! spuse ea. Eu nu mă simt inconfortabil. Te asigur. Pur şi simplu nu am vrut să te pun într-o situaţie stânjenitoare.

— Stânjenitoare?

— Da.

Acum chiar că se simţea ca o proastă.

— Te rog. Nu am vrut să fac caz de asta.

— Foarte bine, spuse el. Să fiu sincer, eu chiar uitasem de asemenea lucruri. Sunt, pur şi simplu, nişte idioţenii, îţi dai seama.

— Decenţa e o idioţenie?

— În înalta societate, prea multe sunt construite în jurul ideii de a te asigura că nu ai nevoie să ai încredere în nimeni, spuse Waxillium. Contracte, rapoarte de funcţionare detaliate, să nu fii văzut singur cu o persoană de sex opus, eligibilă pentru căsătorie. Dacă înlături fundamentul încrederii dintr-o relaţie, atunci care este rostul acelei relaţii?

Cuvintele acestea să vină din partea cuiva care se căsătoreşte cu Steris pentru scopul precis de a-i exploata bogăţia? Marasi se simţi prost că gândeşte aşa. Îi era foarte greu să nu se simtă tristă câteodată. Schimbă repede subiectul.

— Deci... ce e cu aliajul?

— Da, aliajul, spuse el. Probabil o chestiune tangenţială pe care nu ar trebui să mi-o îngădui. O scuză de a dezgropa o pasiune veche. Dar, având în vedere că ştiu de unde provenea aluminiul însuşi – de la primul jaf – m-am întrebat dacă, poate, ei folosesc un aliaj care include componente pe care le-aş putea identifica.

Se întoarse la birou, de unde ridică revolverul pe care i-l dăduse Wayne în noaptea dinainte. Vedea că răzuise o parte din metal de pe partea exterioară a patului armei.

— Ştii ceva despre metalurgie, Lady Marasi? întrebă el.

— Mă tem că nu, răspunse ea. Probabil că ar trebui.

— Oh, nu spune asta. După cum ziceam, e un răsfăţ ce fac acum. Sunt mulţi metalurgişti în oraş; probabil că aş fi putut trimite bucăţile astea răzuite la unul dintre ei şi aş fi primit un raport mai repede şi mai precis.

Waxillium oftă, aşezându-se înapoi pe scaun.

— Ştii, eu pur şi simplu sunt obişnuit să fac lucrurile singur.

— Departe, în Ţinuturile Necruţătoare, de multe ori nu aveai altă posibilitate.

— E destul de adevărat. Bătu uşor cu pistolul pe masă. Aliajele sunt lucruri remarcabile, Lady Marasi. Ţi-ai dat seama că poţi face un aliaj cu un metal care reacţionează la magnetism, dar te trezeşti în final cu unul care nu reacţionează? Amestecă-l cu o parte egală din altceva şi nu obţii ceva care este pe jumătate la fel de reactiv din punct de vedere magnetic – obţii ceva care nu este deloc reactiv. Când faci un aliaj, nu amesteci doar două metale. Creezi unul nou.

Acesta este un principiu fundamental al Allomanţiei. Oţelul este doar fier cu puţin carbon în el, dar asta face toată diferenţa. Acest aluminiu are şi altceva în el – mai puţin de un procent. Cred că ar putea fi ekaboron, dar asta e doar o bănuială. Doar un pic. E straniu, dar funcţionează şi pentru bărbaţi. O schimbare măruntă poate avea ca rezultat crearea unei persoane total nouă. Cât de mult ne asemănăm cu metalele...

El clătină din cap, apoi îi făcu semn cu mâna să se aşeze pe un scaun rezemat de perete.

— Dar nu ai venit să mă auzi vorbind verzi şi uscate. Hai, spune-mi, ce pot să fac pentru tine?

— De fapt, mai degrabă ce pot să fac eu pentru tine, spuse ea. Am vorbit cu Lordul Harms. M-am gândit că, din cauză că tu... Ei bine, pentru că, în momentul acesta, Casa Ladrian nu are lichidităţi, m-am gândit că s-ar putea să nu ai mijloacele necesare pentru a o căuta pe Lady Steris. Lordul Harms a fost de acord să te finanţeze pentru tot ce ai nevoie cât timp te ocupi de salvarea ei.

Waxillium păru surprins.

— E un lucru minunat. Mulţumesc. Făcu o pauză, apoi se uită la biroul lui: Crezi că el s-ar supăra dacă ar plăti pentru această...?

— Deloc, spuse ea, repede.

— Ei bine, asta e o uşurare. Tillaume aproape că a leşinat când a văzut cât am cheltuit. Cred că bătrânul se teme că vom rămâne fără ceai dacă mai continui cu chestia asta. Mi se pare atât de incredibil faptul că pot angaja aproximativ douăzeci de mii de oameni, pot deţine două-trei procente din terenul din oraş şi, totuşi, pot să fiu atât de sărac în bani gheaţă. Cât e de ciudată lumea de afaceri.

Waxillium se aplecă înainte, împreunându-şi mâinile, părând preocupat. În lumina ferestrei deschise, Marasi văzu acum că avea pungi sub ochi.

— Milord? întrebă ea. Ai dormit câtuşi de puţin de când a avut loc răpirea?

El nu răspunse.

— Lord Waxillium, spuse ea, cu asprime. Nu trebuie să îţi neglijezi propria stare de bine. Dacă te epuizezi, nu vei face nimănui niciun bine.

— Lady Steris a fost răpită când era în responsabilitatea mea, Marasi, spuse el, încet. Eu nu am ridicat un deget. A trebuit să fiu îndemnat să o salvez.

Dădu din cap, dezaprobator, ca şi cum ar fi vrut să înlăture nişte gânduri rele.

— Dar nu e nevoie să te îngrijorezi pentru mine. Oricum, nu aş fi fost capabil să dorm, deci aş face bine să fiu productiv.

— Ai ajuns la vreo concluzie? întrebă ea, sincer curioasă.

— La prea multe concluzii, răspunse el. Deseori, problema nu vine şi cu soluţii; trebuie să decizi care dintre ele s-a întâmplat cu adevărat şi care este fantezie. Bărbaţii aceia, de exemplu. Nu erau profesionişti. Waxillium făcu o pauză. Îmi pare rău, probabil că ceea ce-ţi spun nu are nicio noimă.

— Ba da, are, spuse ea. Felul în care ei nu mai aveau răbdare să ciuruiască întreaga clădire, felul în care şeful lor s-a lăsat convins să-l împuşte pe Peterus...

— Exact, spuse el. Aveau experienţă ca hoţi, desigur. Dar nu erau specializaţi în aşa ceva.

— O modalitate simplă de a hotărî despre ce fel de infractor este vorba este să urmăreşti pe cine ucide şi când, spuse Marasi, citând un vers dintr-unul din manualele ei. Crimele se pedepsesc prin spânzurare; furtul simplu înseamnă că va scăpa de moarte. Bărbaţii aceia, dacă ar fi ştiut cu adevărat ce făceau, ar fi plecat repede, mă bucur că nu au fost nevoiţi să împuşte pe nimeni.

— Deci sunt golani de pe stradă, spuse Waxillium. Infractori obişnuiţi.

— Cu arme foarte scumpe, spuse Marasi, încruntându-se. Ceea ce implică un susţinător din afară, nu-i aşa?

— Da, spuse Waxillium, devenind mai interesat şi aplecându-se în faţă. La început, am fost foarte confuz. Am fost convins că totul a avut legătură cu răpirile, furturile fiind doar o faţadă care să le ascundă. Apoi, bărbaţii de noaptea trecută erau interesaţi cu adevărat de ceea ce luau. Lucrul acesta m-a derutat. Având în vedere preţul aluminiului şi cât de mult au fost ei nevoiţi să cheltuiască pentru a forja acele arme, au cheltuit o avere pentru a face o sumă mai mică de bani din jafurile de noaptea trecută. Nu avea logică.

— Dacă nu cumva avem de-a face cu două grupuri care lucrează împreună, spuse Marasi, înţelegând raţionamentul. Cineva le-a dat fonduri bandiţilor, permiţându-le să reuşească să facă aceste jafuri. Cu toate acestea, grupul de susţinere le cere să răpească anumiţi oameni, şi să facă totul să pară luări de ostatici întâmplătoare.

— Da! El – oricare ar fi cel care îi susţine – îşi doreşte femeile răpite. Iar Efemerii, ei ajung să păstreze orice fură, sau poate un procentaj din acele obiecte furate. Totul este plănuit în aşa fel, încât jafurile să fie o acoperire, dar e posibil ca bandiţii înşişi să nu înţeleagă cum sunt folosiţi.

Marasi se încruntă, muşcându-şi buza.

— Dar asta înseamnă...

— Ce?

— Ei bine, am sperat că lucrul acesta se terminase în mare parte, explică ea. Numărătoarea ta iniţială a hoţilor a fost chiar sub patruzeci, iar tu şi Wayne aţi ucis sau aţi rănit în jur de treizeci.

— Treizeci şi unu, spuse el, dus pe gânduri.

— Eu am presupus că cei rămaşi se vor împăca probabil cu pierderile suferite şi vor fugi. E de aşteptat ca uciderea a trei sferturi dintr-un grup să fie suficientă pentru a-i împrăştia.

— După experienţa mea, aşa ar fi.

— Dar situaţia asta e diferită, spuse ea. Şeful bandiţilor are un susţinător din exterior care îi oferă bogăţie şi arme.

Ea se încruntă.

— Şeful a vorbit de „răzbunare”, din câte îmi amintesc. Ar putea fi el atât şeful, cât şi susţinătorul?

— Poate, spuse Waxillium. Dar mă îndoiesc. O parte din scopul acestei întregi operaţiuni ar fi să aibă pe altcineva care să facă munca periculoasă pentru el.

— De acord, spuse ea. Dar şeful pare într-adevăr că are propria lui ideologie. Poate că el a fost ales din cauza asta. Răufăcătorii deseori folosesc abilităţi de raţionalizare fundamentale pentru a justifica ceea ce fac şi un bărbat care ar putea valorifica acest lucru – de asemenea, promiţând bogăţii şi o mulţime de ocazii distractive de a împuşca – ar fi ideal ca un „manager intermediar”, ca să spun aşa.

Waxillium răspunse cu un zâmbet larg.

— Ce? întrebă ea.

— Îţi dai seama că am petrecut toată noaptea ajungând la aceleaşi concluzii? Tu ai ajuns la ele în... cât? Zece minute?

Ea pufni:

— Am avut un ajutor modest din partea ta.

— S-ar putea spune că am avut un ajutor modest de la mine însumi, strict vorbind.

— Vocile care îţi şoptesc ca rezultat al privării de somn nu se iau în considerare, milord.

Zâmbetul lui deveni şi mai larg, apoi Waxillium se ridică în picioare.

— Vino! Spune-mi ce crezi despre asta!

Curioasă, îl urmă în partea din faţă a încăperii, unde observase teancul de hârtie. Waxillium îl desfăcu, scoţând la iveală o bucată lungă – poate de un metru şi jumătate – de hârtie, lată de câţiva centimetri. Waxillium se lăsă în genunchi, pe jos, dar ei îi venea mai greu, fiind în fuste. Aşa că doar se aplecă, uitându-se peste umărul lui.

— Linii genealogice? întrebă ea, surprinsă.

Se părea că el stabilise genealogia fiecărei femei răpite, până la Origine, începând cu numele lor în stânga foii lungi de hârtie, apoi continuând regresiv. Nu enumera fiecare rudă, dar includea strămoşii direcţi şi câteva nume semnificative din fiecare generaţie, pentru fiecare ostatică.

— Ei bine? întrebă el.

— Încep să suspectez că eşti un bărbat ciudat, milord, spuse ea. Ai petrecut toată noaptea cu astea?

— Mi-a luat, într-adevăr, foarte mult timp, deşi hârtia lui Wayne mi-a dat un avans semnificativ. Din fericire, biblioteca unchiului meu avea resurse genealogice vaste. Era un hobby de-al lui. Dar tu ce crezi?

— Că e un lucru bun faptul că te vei logodi în curând, pentru că o soţie bună s-ar fi îngrijit să te odihneşti, decât să scrii toată noaptea la lumina lumânării. E dăunător pentru ochi, să ştii.

— Avem electricitate, spuse el, făcând un semn în sus, cu mâna. Pe deasupra, mă îndoiesc că lui Steris îi va păsa de obiceiurile mele de somn. Vezi tu, treaba asta nu e în contract.

Se simţi o notă de amărăciune în tonul lui – uşoară, dar perceptibilă. Marasi spuse cea mai mare parte a lucrurilor acelea ca să-l facă să tragă de timp câteva clipe, astfel încât ea să poată citi mai multe din numele de pe hârtie.

— Allomanţi, spuse ea. Ai analizat liniile genealogice din punct de vedere al moştenirii puterilor Allomante. Toate converg spre Lordul Mistborn. Wayne nu a vorbit despre asta?

— Ba da, spuse el. Cred că cel care este în spatele tuturor jafurilor caută Allomanţi. Construieşte o armată. Alege doar anumiţi oameni pentru că suspectează că, în secret, sunt Allomanţi. Faptul că nu recunosc că sunt Allomanţi face să fie mai greu pentru el să îi recunoască.

— Dar Steris nu este o Allomantă. Îţi jur!

— Lucrul acesta m-a îngrijorat un timp, spuse el. Dar nu este o chestiune importantă. El alege oameni despre care el crede că sunt probabil Allomanţi, dar e posibil să greşească de câteva ori, înţelegi? Waxillium bătu uşor cu degetele în hârtie. Lucrul acesta chiar mă face să mă îngrijorez pentru ea. Odată ce susţinătorul descoperă că ea nu este ceea ce el a crezut că este, va fi în pericol şi mai mare.

Iată de ce ai stat treaz toată noaptea, îşi dădu ea seama. Crezi că nu mai este timp. Toate acestea pentru o femeie pe care el, evident, nu o iubea. Era dificil să nu fie geloasă.

Ce? se gândi ea. Ai fi preferat să fii răpită tu? Fată naivă. Observă totuşi că numele ei era unul dintre cele enumerate.

— Cunoşti genealogia mea? spuse ea, surprinsă.

— A trebuit să fac rost de ea, spuse el. Mi-e teamă că i-am înfuriat pe câţiva funcţionari în miez de noapte. Tu eşti foarte ciudată.

— Poftim?

— Oh! Hm, mă refer la listă. Vezi aici? Eşti verişoară de gradul doi cu Steris.

— Şi?

— Şi asta înseamnă că eşti... ei bine, e ciudat să-ţi explic asta. În esenţă, eşti a şasea verişoară pe linia principală de descendenţă de-aici. Toate celelalte, inclusiv Steris, erau mult mai bine conectate – tu ai descendenţe din partea tatălui tău care îţi atenuează legăturile. Asta te face o ţintă ciudată în comparaţie cu celelalte. Mă întreb dacă te-au ales pentru că au vrut să ia pe cineva la întâmplare, să-şi întrerupă tiparul şi să ne facă pe noi să ne dăm cu presupusul în continuare.

— E posibil, spuse ea, cu grijă. Ei nu ştiau că Steris stătuse cu noi, la urma urmei.

— Foarte adevărat. Dar... iată unde totul devine o speculaţie. Înţelegi? Eu pot aduce o mulţime de motive pentru care Steris a fost luată în vizor. Istoria Allomanţilor nu este singura legătură – din cauza apropierii celor din înalta societate, sunt multe alte legături.

— De fapt, după cum văd eu lucrurile, criteriul Allomanţiei este nejustificat. Dacă ai de gând să antrenezi luptători, atunci de ce să iei numai femei? De ce să te deranjezi cu Allomanţi în primul rând, când ai fondurile şi mijloacele de a fura tot acest aluminiu? Ar fi putut să se oprească acolo şi să fi fost bogaţi. Şi nu pot găsi nimic care să indice, cu certitudine, că celelalte femei răpite erau, într-adevăr, Allomante.

Ei răpesc doar femei, se gândi Marasi, uitându-se la listele lungi, toate ducând înapoi la Lordul Mistborn. Cel mai puternic Allomant care a trăit vreodată. O figură aproape mitologică, cineva care avea toate cele şaisprezece puteri Allomante într-un singur corp. Cât de puternic trebuie să fi fost?

Şi, brusc, i se păru logic.

— La naiba, şopti ea.

Waxillium îşi ridică privirea spre ea. Probabil că şi-ar fi dat şi el seama, dacă nu s-ar fi solicitat atât de mult toată noaptea.

— Allomanţia este genetică, spuse ea.

— Da. De aceea apare atât de multe în aceste linii.

— Linii genetice. Să ia toate femeile. Waxillium, nu-ţi dai seama? Ei nu intenţionează să construiască o armată de Allomanţi. Ei intenţionează să înmulţească una. Iau femeile cu liniile Allomante care duc cel mai direct înapoi la Mistborn.

Waxillium privi fix bucata mare de hârtie, apoi clipi.

— Pe lancea Supravieţuitorului... şopti el. Ei bine, cel puţin asta înseamnă că Steris nu se află într-un pericol imediat. E valoroasă pentru el chiar şi fără a f i o Allomantă.

— Da, spuse Marasi, venindu-i să vomite. Dar, dacă am dreptate, va fi într-un altfel de pericol.

— Într-adevăr, spuse Waxillium, copleşit. Ar fi trebuit să anticipez asta. Wayne nu mă va lăsa niciodată să trec peste asta, când va afla.

— Wayne, spuse ea, dându-şi seama că nu întrebase de el. Unde este?

Waxillium îşi verifică ceasul de buzunar.

— Ar trebui să se întoarcă în curând. L-am trimis să facă o mică pagubă cuiva.

CAPITOLUL 8

Wayne sui cu paşi mari treptele spre birourile secţiei de poliţie de la cel de-al Patrulea Octant. Îşi simţea urechile mult prea înfierbântate. De ce purtau poliţiştii pălării atât de incomode? Poate de aceea erau ei atât de morocănoşi tot timpul – umblau prin oraş, se legau de oamenii respectabili. Chiar şi după doar câteva săptămâni în Elendel, Wayne îşi dăduse seama că aceea era, în principiu, îndeletnicirea poliţiştilor.

Pălării urâte. O pălărie urâtă putea face un bărbat să fie de-a dreptul dezagreabil, şi acela era adevărul.

Se repezi pe uşile duble, lăsându-le deschise cu o izbitură. Încăperea dinăuntru efectiv arăta precum o cuşcă mare. O balustradă din lemn în faţă, pentru a-i ţine pe oameni separaţi de ofiţerii de poliţie, birouri în spate pentru a mânca sau a se odihni şi a vorbi. Intrarea lui îi făcu pe câţiva dintre ofiţerii în uniforme maronii să stea pe scaun drepţi, în poziţie verticală, unii dintre ei căutându-şi revolverele la şolduri.

— Cine e responsabil de locul ăsta!? răcni Wayne.

Ofiţerii uluiţi se uitară insistent la el, apoi săriră în picioare, îndreptându-şi uniformele şi punându-şi în grabă pălăriile. Wayne însuşi purta una din acele uniforme. Făcuse schimb pentru ea la o secţie de poliţie din al Şaptelea Octant. Lăsase la schimb o cămaşă de bună calitate, ca într-un troc echitabil, pe care şi-l putea dori orice bărbat. La urma urmei, cămaşa aceea era de mătase.

— Domnule! spuse unul dintre poliţişti. Cu ofiţerul Brettin trebuie să vorbiţi, domnule!

— Ei bine, unde naiba e Brettin? ţipă Wayne.

Adoptase accentul potrivit doar ascultând câţiva ofiţeri. Oamenii înţelegeau greşit cuvântul „accent”. Ei credeau că accentele erau lucrurile acelea pe care toţi ceilalţi le aveau. Dar nu era deloc vorba despre aşa ceva. Fiecare persoană avea un accent individual, un amestec al locului unde trăise, cum îşi câştiga traiul, cine erau prietenii lui.

Oamenii credeau că Wayne imita accente. Nu o făcea. El le fura, de-a dreptul. Erau singurele lucruri care încă îi era permis să le fure, având în vedere că se întorsese spre facerea de bine şi chestiuni de genul acela.

Câţiva ofiţeri, încă zăpăciţi de sosirea lui, arătară cu degetul spre o uşă în partea laterală a încăperii. Alţii salutară, ca şi cum acela era singurul lucru pe care ştiau să îl facă. Wayne suflă greu prin mustaţa lui falsă, groasă, care îi atârna, şi merse furios până la uşă.

Se purta de parcă era pe punctul de a o trânti de perete, dar, apoi, se prefăcu a ezita şi, în schimb, bătu la uşă.

Brettin avea să-l depăşească ierarhic, dar nu cu mult. Un lucru cât se poate de regretabil, se gândi Wayne. Iată-mă, de douăzeci si cinci de ani poliţist, si totuşi nu am decât trei trese. Ar fi trebuit să fie promovat cu foarte mult timp în urmă.

Când ridică mâna să bată din nou la uşă, aceasta se deschise larg, scoţând la iveală faţa sfrijită a lui Brettin. Părea supărat.

— Ce este cu tărăboiul şi ţipetele astea – îngheţă când îl văzu pe Wayne. Cine eşti?

— Căpitanul Guffon Trenchant, spuse Wayne. Din al Şaptelea Octant.

Privirea lui Brettin se repezi la insigna lui Wayne, după care se ridică înapoi, spre faţa lui. Se crea un moment de confuzie şi Wayne putu vedea panica din ochii lui Brettin. Încerca să decidă dacă ar fi trebuit să-şi amintească de căpitanul Guffon sau nu. Oraşul era un loc mare şi – din câte auzise Wayne, fără să vrea – Brettin întotdeauna încurca numele oamenilor.

— Eu... desigur, căpitane, spuse Brettin. Hmm... ne-am cunoscut?

Wayne îşi suflă în mustăţi.

— Am stat la aceeaşi masă la dineul preşedintelui, primăvara trecută!

Se simţea destul de bine în legătură cu accentul lui. Era un amestec de lord de a şaptea generaţie şi maistru într-o fierărie, cu doar o notă de căpitan de canal. Vorbind cu acest accent i se părea că îşi îndesase vată în jumătate din gură şi împrumutase vocea de la un câine furios.

Dar el petrecuse deja săptămâni întregi în oraş, ascultând cum se vorbeşte prin barurile din diferiţi octanţi, vizitând şine de cale ferată, pălăvrăgind cu oamenii din parcuri. Adunase un număr destul de mare de accente, adăugându-le la cele pe care deja le furase. Chiar şi atunci când locuia în Weathering, făcuse călătorii în oraş pentru a aduna accente. Cele mai bune se găseau acolo.

— Eu... oh, desigur, spuse Brettin. Da. Trenchant, te recunosc acum. A trecut ceva vreme.

— Nu-ţi face probleme pentru asta, îi spuse Wayne, grozăvindu-se. Care-i treaba, ţii prizonieri din banda Efemerilor? În numele oţelului, omule! A trebuit să aflu de asta din ziare?

— Noi deţinem autoritatea aici, întrucât evenimentul – Brettin ezită, uitându-se la încăperea plină de poliţişti intrigaţi, prefăcându-se, într-un mod calculat, că nu ascultau. Vino înăuntru.

Wayne îi fixă cu privirea pe bărbaţii care îi urmăreau. Niciunul dintre ei nu îl interogase. Dacă te purtai ca şi cum ai fi fost important, dacă te prefăceai că erai furios, oamenii voiau, pur şi simplu, să fugă din calea ta. Psihologie de bază, asta era tot.

— Foarte bine, spuse el.

Brettin închise uşa, vorbind repede şi autoritar.

— Au fost capturaţi în octantul nostru, iar nelegiuirea pe care au comis-o a fost făcută aici. Avem o jurisdicţie clară. Eu le-am trimis tuturor o scrisoare oficială.

— O scrisoare? La naiba, omule! Ştii câte scrisori primim într-o zi?

— Ei bine, poate ar trebui să angajezi pe cineva să ţi le sorteze, spuse Brettin, ţâfnos. Eu aşa am făcut, într-un final.

Wayne suflă în mustaţă.

— Ei bine, ai fi putut trimite pe cineva să ne informeze, spuse el ezitând.

— Poate data viitoare, răspunse Brettin, simţindu-se mulţumit că a câştigat disputa şi a dezarmat un rival furios. Noi suntem foarte ocupaţi cu prizonierii aceia.

— Foarte bine, spuse Wayne. Dar când ni-i trimiteţi nouă?

— Poftim? spuse Brettin.

— Noi avem drept de revendicare prealabilă! Voi aveţi jurisdicţie pentru ancheta iniţială, dar noi avem drepturi de acuzare. Primul jaf s-a întâmplat în octantul nostru.

Wax îi scrisese toate informaţiile acelea. Tipul putea fi foarte folositor, din când în când.

— Trebuie să ne trimiteţi o cerere scrisă pentru aşa ceva!

— Am trimis o scrisoare oficială, spuse Wayne.

Brettin ezită.

— Azi, mai devreme, spuse Wayne. Nu aţi primit-o?

— Hm... Noi primim foarte multe scrisori oficiale...

— Credeam c-ai spus că ai angajat pe cineva să le citească.

— L-am trimis mai devreme după brioşe, înţelegi...

— Ah! Bine atunci, spuse Wayne, ezitând. Pot să iau şi eu o bucată?

— Din brioşe sau din prizonieri?

Wayne se aplecă în faţă.

— Uite, Brettin, hai să batem fierul cât e cald. Ştim amândoi că poţi să tragi de timp luni întregi cu prizonierii ăia, în timp ce noi terminăm actele oficiale pentru transfer. Chestia asta este, efectiv, inutilă pentru amândoi. Voi aveţi parte de foarte multă bătaie de cap, iar noi pierdem orice şansă pe care am avut-o de a-i prinde pe restul indivizilor ăstora. Trebuie să ne mişcăm repede.

— Şi? întrebă Brettin, suspicios.

— Vreau să interoghez câţiva prizonieri, spuse Wayne. Şeful m-a trimis special pentru asta. Mă laşi să intru, îmi dai câteva minute şi noi vom opri toate cererile de transfer. Voi puteţi să îi judecaţi, dar noi ne ocupăm în continuare să îl prindem pe şeful lor.

Cei doi schimbară nişte priviri lungi. Potrivit celor spuse de Wax, trimiterea în judecată a Efemerilor era un lucru bun pentru carierele poliţiştilor – foarte bun. Dar adevăratul premiu, şeful bandei, era încă neatins. Prinderea lui ar însemna glorie, promovări şi, poate, o invitaţie de a se alătura înaltei societăţi, însuşi regretatul Lord Peterus avusese asemenea beneficii, când îl capturase pe Sugrumătorul de Cupru.

Ar fi fost riscant să-i permită unui ofiţer rival să le ia interviu prizonierilor. Cu atât mai mult, era posibil să-şi piardă definitiv prizonierii – aşa cum Brettin risca să facă.

— Cât timp? spuse Brettin.

— Cincisprezece minute fiecare, zise Wayne. Brettin miji puţin ochii.

— Zece minute cu doi dintre prizonieri.

— Foarte bine, spuse Wayne. Să mergem!

A durat mai mult timp decât ar fi fost necesar pentru aranjarea lucrurilor. Ofiţerii de poliţie aveau tendinţa de a nu se grăbi în legătură cu nimic decât dacă aveau de-a face cu clădiri în flăcări sau crime pe străzi – şi se grăbeau în situaţiile acelea doar dacă era implicat cineva bogat. În cele din urmă, pregătiră o încăpere pentru el şi aduseră înăuntru pe unul dintre bandiţi.

Wayne îl recunoscu. Individul încercase să-l împuşte, aşa că Wayne îi rupsese mâna cu un baston de duel. De-a dreptul o obrăznicie să încerce să împuşte în felul acela. Când un individ scoate un baston de duel, ar trebui să răspunzi şi tu cu unul de-al tău – sau, cel puţin, cu un cuţit. Încercarea de a-l împuşca pe Wayne era ca şi cum ar fi adus zaruri într-un joc de cărţi. Ce se alegea de lumea aceea?

— A spus ceva până acum? îl întrebă Wayne pe Brettin şi pe câteva din slugile sale, care stăteau în faţa uşii şi priveau înăuntru la banditul dolofan, cu părul răvăşit.

Îşi ţinea braţul într-un bandaj murdar.

— Nu multe, spuse Brettin. De fapt, niciunul dintre ei nu ne-a oferit prea multe informaţii. Par...

— Temători, spuse unul din ceilalţi poliţişti. Le este teamă de ceva – sau, cel puţin, le este mai teamă să vorbească decât le este de noi.

— Ptiu, spuse Wayne. Trebuie doar să fiţi duri cu ei! Nu să-i răsfăţaţi.

— Noi nu am... Începu poliţistul, dar Brettin ridică o mână să-l liniştească. Timpul dumneavoastră se scurge, căpitane.

Wayne strâmbă din nas, apoi intră relaxat în încăpere. Era mică, practic o debara, cu o singură uşă. Brettin şi ceilalţi o lăsară deschisă. Banditul stătea pe un scaun, cu mâinile încătuşate, legate cu lanţuri de picioare şi toate legate de podea. Era o masă între ei.

Banditul îl urmări cu dispreţ. Nu păru să-l recunoască pe Wayne. Probabil din cauza pălăriei.

— Deci, fiule, spuse Wayne. Ai o grămadă de probleme. Banditul nu răspunse.

— Eu te pot scăpa de ele uşor. N-o să ai parte de laţul spânzurătorii dacă eşti dispus să fii isteţ.

Banditul îl scuipă. Wayne se aplecă în faţă, cu mâinile pe masă.

— Uite cum stă treaba, spuse el foarte încet, schimbându-şi exprimarea în accentul natural, fluid, pe care îl folosiseră bandiţii.

Puţin accent de muncitor la canal, pentru autenticitate, o doză sănătoasă de accent de barman, pentru încredere, şi, în rest, accentul din Al Şaselea Octant, din partea nordică, de unde părea că proveneau majoritatea.

— Aşa se vorbeşte cu tipul care a ucis un poliţist şi i-a luat uniforma, totul ca să te scoată de aici, amice?

Banditul deschise ochii mari.

— Nu face asta acum, spuse Wayne, încet. Pari prea nerăbdător. Asta o să-i facă suspicioşi. Dracu' să le ia pe toate. O să trebuiască să mă scuipi încă o dată.

Bărbatul ezită.

— Fă-o!

El scuipă.

— La naiba! răcni Wayne, trecând din nou la accentul de ofiţer. Bătu cu pumnul în masă.

— Îţi voi smulge urechile, băiete, dacă mai faci aşa ceva o dată.

Banditul se uită la el.

— Ăăă... ar trebui să...?

Ah, bine. Am nimerit cartierul potrivit.

— Nici vorbă, şuieră Wayne printre dinţi. Chiar o să-ţi smulg urechile dacă faci asta.

Se aplecă, vorbind cu accentul dur, de stradă, suficient de încet cât să nu-i audă cei de afară.

— Poliţiştii zic că n-ai vorbit. Ai făcut o treabă bună. Şeful va fi încântat.

— O să mă scoţi de-aici?

— Tu ce crezi? Nu te pot lăsa să ciripeşti. Sau te scot de-aici sau te văd dând mâna cu Ochi-de-Fier.

— N-o să vorbesc, insistă bărbatul. Nu e nevoie să mă ucizi. N-o să vorbesc.

— Şi ceilalţi?

Bărbatul ezită.

— Nu cred că o să vorbească nici ei. Cu excepţia, poate, a lui Sindren. El e nou, şi aşa mai departe.

Bine, se gândi Wayne.

— Sindren. Tipul blond, cu cicatricea?

— Nu. El e tipul mic de statură. Cu urechile mari. Hoţul îi făcu cu ochiul lui Wayne.

— De ce nu te recunosc?

— De ce crezi? spuse Wayne, retrăgându-se şi reluându-şi vocea de poliţist. Acum, gata cu aiurelile! Unde e baza voastră de operaţiuni? De unde lucrează oamenii voştri? Vreau răspunsuri! Se aplecă în faţă, din nou. Nu mă recunoşti pentru că sunt prea valoros să fiu văzut de oamenii de rând. Ar putea să mă deconspire. Eu lucrez cu şeful vostru. Cu Tarson.

— Tarson? El nu e şeful nimănui. El doar loveşte chestii. Şi asta e bine.

— Cu şeful lui, am vrut să spun.

Banditul se încruntă. Devenea tot mai bănuitor.

— Atitudinea ta te va duce la spânzurătoare, amice, spuse Wayne, încet. Cine te-a recrutat? Vreau să... vorbesc cu el.

— Cine... Clamps face toate recrutările. Tu ar trebui să ştii asta.

Privirea lui deveni ostilă. Excelent, se gândi Wayne.

— Am terminat! spuse el, întorcându-se. Acesta nu vrea să vorbească. Ticălos zgârcit la vorbă.

Ieşi din încăpere şi i se alătură lui Brettin şi celorlalţi poliţişti.

— De ce ai şuşotit atâta? ceru să afle Brettin. Ai spus că putem asculta şi noi.

— Am zis că puteţi asculta, zise Wayne, dar nu că eu voi spune ceva ce voi veţi putea auzi. Trebuie să vorbeşti încet şi ameninţător cu genul ăsta de oameni. V-a dat vreunul dintre prizonieri vreun nume până acum?

— Nume de cod, spuse Brettin, nemulţumit.

— V-a dat cineva numele de Sindren?

Brettin se uită la oamenii lui. Dădură din cap, dezaprobator. Excelent!

— Vreau să-i văd pe ceilalţi prizonieri, îl voi alege pe cel căruia îi voi lua interviu în continuare.

— Nu aşa ne-am înţeles, spuse Brettin.

— Iar eu încă pot să merg frumuşel acasă şi să încep să lucrez la documentele pentru un transfer...

Brettin se agită o clipă, apoi îl conduse pe Wayne spre celule. Sindren era uşor de identificat. Bărbatul cu urechile mari părea tânăr; făcu ochii mari când îi văzu pe poliţişti uitându-se în celula lui.

— El e, spuse Wayne. Hai să mergem!

Îl luară şi îl aduseră într-o cameră de interogatorii. Odată ce Sindren fu legat în lanţuri, Brettin şi oamenii lui aşteptară în cameră.

— Puţin spaţiu să putem respira, vă rog, spuse Wayne, uitându-se urât la ei.

— Foarte bine, spuse Brettin. Dar gata cu şoptitul! Vreau să aud ce ai să-l întrebi. Este încă prizonierul nostru.

Wayne îi săgetă cu privirea, iar aceştia ieşiră, codindu-se, dar lăsară uşa deschisă. Brettin rămase în picioare, afară, cu braţele încrucişate, aşteptând.

Foarte bine, se gândi Wayne. Se întoarse spre prizonier şi se aplecă în faţă.

— Bună, Sindren.

Băiatul efectiv sări.

— De unde...

— M-a trimis Clamps, spuse Wayne încet, cu un accent dur, de stradă. Caut o cale să te scot de aici. Am nevoie ca tu să rămâi perfect nemişcat.

— Dar...

— Neclintit. Nu te mişca.

— Nu mai şopti! interveni Brettin. Dacă spui...

Wayne ridică o bulă de viteză. Nu avea să dureze mult; nu fusese capabil să şterpelească mult aliaj fuzibil. Era nevoit să o facă să funcţioneze.

— Eu sunt un Allomant, spuse Wayne, rămânând perfect nemişcat. Am accelerat timpul pentru noi. Dacă te mişti, vor observa ceaţa şi vor şti ce s-a întâmplat, înţelegi? Nu încuviinţa din cap. Doar spune asta.

— Hm... da.

— Bine, spuse Wayne. După cum ţi-am zis, m-a trimis Clamps, iar eu mă aflu aici ca să te scot afară. Se pare că şeful se îngrijorează că voi veţi vorbi.

— Eu n-o să vorbesc, spuse tânărul, cu vocea aproape chiţăind, în timp ce, evident, se chinuia să nu se mişte.

— Sunt sigur că tu nu vei vorbi, spuse Wayne, schimbându-şi, subtil, accentul, pentru a se potrivi zonei din care era acest tânăr, din Inner Seven.

Adăugă o notă de laminatorist, pe care o surprinse în dialectul acestui băiat. Probabil de la tatăl lui.

— Dacă ai face asta, Tarson ar fi nevoit să-ţi rupă câteva oase. Ştii cât de mult îi place asta, nu?

Băiatul dădu să mişte din cap aprobator, dar se controlă.

— Ştiu.

— Dar te vom scoate, spuse Wayne. Nu te îngrijora. Eu nu te recunosc. Eşti nou?

— Da.

— Clamps te-a recrutat.

— În urmă cu doar două săptămâni.

— În care bază lucrai?

— Care bază? întrebă tânărul, încruntându-se.

— Avem câteva staţii de lucru, spuse Wayne. Dar, desigur, tu nu ştii asta, nu-i aşa? Şeful le arată puştilor nou-veniţi doar una, în caz că sunt prinşi. Nu am vrea ca voi să conduceţi oamenii, din greşeală, către noi, nu?

— Asta ar fi îngrozitor, recunoscu Sindren. Fixă uşa cu privirea, dar rămase nemişcat.

— Pe mine m-a dus în vechea topitorie din Longard. Am crezut că era singura bază!

— Tocmai asta e ideea, spuse Wayne. Nu putem lăsa o simplă greşeală să ne oprească să ne răzbunăm.

— Hm, da.

— Nu crezi toate astea, nu-i aşa? spuse Wayne. E în regulă. Şi eu cred că şeful e puţin exagerat cu toate chestiile alea.

— Mda, spuse tânărul. Adică, cei mai mulţi dintre noi vor doar banii, ştii? Răzbunarea e frumoasă. Dar...

— ...banii sunt mai buni.

— Mda. Şeful vorbeşte întotdeauna despre cum o să se îmbunătăţească lucrurile când o să deţină el controlul şi cum oraşul l-a trădat, şi chestii de genul ăsta. Dar oraşul trădează pe toată lumea. Aşa-i viaţa.

Tânărul aruncă din nou o privire spre poliţiştii de afară, de lângă uşă.

— Nu te îngrijora, spuse Wayne. Ei cred că sunt unul de-al lor.

— Cum ai reuşit să faci asta? întrebă băiatul, încet.

— Nu trebuie decât să vorbeşti pe limba lor, fiule. E surprinzător cât de mulţi oameni nu-şi dau niciodată seama de asta. Eşti sigur că nu ţi-au spus niciodată de altă bază de-a lor? Trebuie să ştiu care sunt în pericol.

— Nu, spuse tânărul. Eu nu m-am dus decât la topitorie. Stăteam acolo aproape tot timpul, cu excepţia zilelor când participam la jafuri.

— Pot să-ţi dau nişte sfaturi, fiule? întrebă Wayne.

— Te rog.

— Ieşi din afacerea asta cu jafurile! Nu eşti făcut pentru asta. Dacă într-adevăr, vreodată, o să fii eliberat, du-te înapoi la topitorie.

Băiatul se încruntă.

— E nevoie de un tip special de om care să ajungă un criminal cum se cuvine, explică Wayne. Tu nu eşti genul ăla. Vezi tu, în conversaţia asta, eu te-am păcălit să-mi confirmi numele tipului care te-a recrutat şi să-mi spui unde e amplasată baza voastră.

Tânărul se făcu alb la faţă.

— Dar...

— Nu te îngrijora, zise Wayne. Sunt de partea ta, ţii minte? Eşti pur şi simplu norocos că sunt eu.

— Mda.

— În regulă, spuse Wayne, coborând tonalitatea vocii, rămânând nemişcat. Nu ştiu dacă te pot scoate cu forţa. Acceptă chestia asta, puştiule, nu meriţi asta. Dar eu te pot ajuta. Vreau să vorbeşti cu poliţiştii.

— Ce?

— Dă-mi timp până diseară, spuse Wayne. Mă întorc la bază şi golesc locul. Odată ce am făcut asta, tu poţi ciripi la poliţişti, le poţi spune tot ce ştii. Nu te îngrijora, nu ţi s-a spus suficient cât să ne faci probleme serioase. Planurile noastre pentru situaţii neprevăzute ne vor proteja. O să-i spun şefului că ţi-am spus eu să faci asta, deci vei fi bine. Dar nu vorbi cu ei până când ei nu-ţi promit să te elibereze în schimb. Cere un avocat în cameră; cere-l pe unul pe nume Arintol. Se presupune că e cinstit.

Cel puţin, aşa îi spuseseră lui Wayne oamenii de pe străzi.

— Fă-i pe poliţişti să-ţi promită libertatea cu Arintol în încăpere. Apoi spune-le tot ce ştii. Odată ce eşti afară, mergi departe de Oraş. O parte din bandă s-ar putea să nu creadă că eu ţi-am spus să vorbeşti, aşa că ar putea fi periculos pentru tine. Du-te în Ţinuturile Necruţătoare şi fă-te topitor! Acolo, nimănui n-o să-i pese. Oricum, puştiule, ţine-te departe de ilegalităţi! Vei sfârşi doar prin a ucide pe cineva. Poate pe tine.

— Eu... Tânărul părea uşurat. Mulţumesc.

Wayne îi făcu cu ochiul.

— Acum, rezistă la tot ce te voi întreba de aici încolo.

Începu să tuşească şi coborî bula de viteză.

— ...pe care nu le pot auzi, spuse Brettin. Opresc chestiunea asta chiar aici.

— Foarte bine! ţipă Wayne. Băiete, spune pentru cine lucrezi.

— Nu-ţi dau nicio informaţie, poliţistule!

— Vei vorbi, sau îţi tai degetele de la picioare! ţipă Wayne înapoi la el.

Puştiul îşi intră în rol, iar Wayne le oferi poliţiştilor cinci minute bune de discuţii contradictorii înainte de a-şi pune mâinile în cap de disperare şi de a ieşi valvârtej.

— Ţi-am spus, zise Brettin.

— Da, spuse Wayne, încercând să pară descurajat. Bănuiesc că va trebui să munceşti în continuare cu ei.

— N-o să funcţioneze, spuse Brettin. Eu voi fi mort şi îngropat înainte ca oamenii aceştia să vorbească.

— Am vrea noi, spuse Wayne.

— Ce-ai spus?

— Nimic, spuse Wayne, adulmecând aerul. Cred că au ajuns brioşele. Excelent! Cel puţin, călătoria asta nu va fi o pierdere totală de timp.

CAPITOLUL 9

— Deci ştim sigur ce s-a întâmplat, spuse Waxillium, stând pe podea, lângă foaia lungă de hârtie, acoperită cu linii genealogice. Cuvintele întemeierii au inclus o referire la alte două metale şi aliajele lor. Dar anticii credeau în şaisprezece metale, şi Legea celor Şaisprezece se manifestă atât de puternic în natură, încât nu poate fi ignorată. Fie Harmony a schimbat felul în care funcţionează însăşi Allomanţia, fie noi nu am înţeles-o niciodată cu adevărat.

— Hmmm, spuse Marasi, aşezată pe podea, cu genunchii într-o parte. N-aş fi aşteptat asta de la tine, Lord Waxillium. Anticipasem că eşti un justiţiar. Metalurgist, poate. Dar să fii şi filosof?

— Există o legătură între a fi justiţiar şi filosof, spuse Waxillium, zâmbind alene. Păstrarea legii şi filosofia au amândouă legătură cu întrebările. Am fost atras de lege datorită nevoii de a găsi răspunsuri pe care nimeni altcineva nu le putea găsi, de a-i captura pe cei pe care toţi îi considerau de neatins. Filosofia este asemănătoare, întrebări, secrete, puzzle-uri. Mintea umană şi natura universului – cele două mari ghicitori ale timpului.

Ea încuviinţă cu un aer meditativ.

— Pe tine ce te-a atras? întrebă Waxillium. Nu întâlneşti des o tânără dintr-o familie înstărită care să studieze legea.

— Starea familiei mele nu este atât de... semnificativă după cum ar putea părea la prima vedere, spuse ea. Eu nu aş fi nimic fără suportul financiar al unchiului meu.

— Totuşi, nu mi-ai răspuns.

— Poveştile, spuse ea, zâmbind nostalgic. Poveşti despre bine şi rău. Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnim nu aparţin în totalitate unei singure categorii.

Waxillium se încruntă.

— Nu sunt de acord cu asta. Majoritatea oamenilor par, în esenţă, buni.

— Ei, poate după o singură definiţie. Dar se pare că oricare dintre cele două – binele sau răul – trebuie să fie urmărite pentru ele însele ca să fie semnificative. Oamenii din ziua de azi... se pare că sunt buni, sau câteodată răi, de cele mai multe ori din inerţie, nu din proprie iniţiativă. Ei acţionează aşa cum îi pregăteşte mediul înconjurător să o facă.

— E ca şi cum... ei bine, gândeşte-te la o lume în care totul este luminat cu aceeaşi lumină modestă. Toate locurile, în exterior sau în interior, luminate de o lumină uniformă care nu poate fi schimbată. Dacă, în această lume a luminii obişnuite, cineva ar produce, dintr-odată, o lumină care să fie semnificativ mai strălucitoare, ar fi remarcabil. La fel, dacă cineva ar reuşi să creeze o încăpere care să fie obscură, ar fi remarcabil. Într-un fel, nu contează cât de puternică a fost iluminarea iniţială. Povestea are efect oricum.

— Faptul că majoritatea oamenilor sunt decenţi nu le face decenţa în niciun fel mai puţin valoroasă pentru societate.

— Da, da, spuse ea, înroşindu-se. Şi nu spun că mi-aş dori ca toată lumea să fie mai puţin decentă. Dar... luminile acelea strălucitoare şi locurile acelea obscure mă fascinează pe mine, Lord Waxillium – în special atunci când sunt dramatic de dezordonate. De ce se întâmplă ca într-o situaţie, un bărbat crescut într-o familie fundamental bună – înconjurat de prieteni fundamental buni, cu un loc de muncă bun şi mijloace de trai satisfăcătoare – începe să stranguleze femeile cu sârme de cupru şi să le scufunde trupurile în canale?

— Şi, în schimb, ţine cont că majoritatea bărbaţilor care merg în Ţinuturile Necruţătoare se adaptează climatului general de sensibilităţi îndoielnice de acolo. Dar alţii – câţiva indivizi remarcabili – hotărăsc să aducă civilizaţia cu ei. O sută de bărbaţi, convinşi de societate că „toată lumea procedează aşa”, vor fi de acord cu faptele cele mai crude şi vrednice de dispreţ. Dar un singur bărbat spune nu.

— Chiar nu este atât de eroic, spuse Waxillium.

— Sunt sigură că ţie nu ţi se pare aşa.

— Ai auzit vreodată povestea primului bărbat pe care l-am prins?

Ea roşi.

— Eu... da. Da, să spunem, pur şi simplu, că am auzit-o. Peret cel Negru. Un violator şi un Allomant – Cositorian, cred. Ai mers la comisariatul legiuitorilor, te-ai uitat la panoul cu anunţuri, ai smuls poza lui de pe panou şi ai luat-o cu tine. Te-ai întors după trei zile cu el peste şaua calului tău. Dintre toţi bărbaţii de pe panou, tu l-ai ales pe cel mai dificil, cel mai periculos criminal din grupul acela.

— Merita cei mai mulţi bani.

Marasi se încruntă.

— M-am uitat la panou, spuse Waxillium, şi mi-am spus „Ei bine, e foarte posibil ca oricare dintre tipii ăştia să mă omoare. Aşa că aş putea la fel de bine să-l aleg pe cel care merită cel mai mult.” Aveam nevoie de banii ăia. Nu mâncasem nimic de trei zile, în afară de nişte fâşii de carne uscată şi nişte fasole. Şi apoi a urmat Taraco.

— Unul dintre cei mai mari bandiţi ai erei noastre.

— În cazul lui, spuse Waxillium, m-am gândit că aş putea să-mi iau nişte cizme noi. El jefuise un cizmar chiar cu câteva zile înainte, iar eu m-am gândit că, dacă îl dădeam pe mâna justiţiei, aş reuşi să fac rost de o nouă pereche de cizme din afacerea aia.

— Eu credeam că l-ai ales pentru că împuşcase un legiuitor departe în Faradana, cu o săptămână înainte.

Waxillium dădu din cap, în semn de negaţie.

— Nu am auzit asta decât după ce l-am dat pe mâinile justiţiei.

— Oh!

Atunci, în mod surprinzător, ea zâmbi entuziasmată:

— Şi Harrisel Hard?

— Un pariu cu Wayne, spuse Waxillium. Nu pari dezamăgită.

— Detaliul acesta face ca totul să fie mai real, Lord Waxillium, spuse ea.

Ochii ei dornici scânteiau într-un fel aproape acaparator.

— Trebuie să-mi notez lucrurile astea.

Scotoci în poşetă şi scoase un carneţel şi un creion.

— Deci, asta te-a motivat? întrebă Waxillium în vreme ce ea îşi lua notiţe în grabă. Studiezi dintr-o dorinţă de a fi erou, ca în poveşti?

— Nu, nu, spuse ea. Eu mi-am dorit doar să învăţ despre ei.

— Eşti sigură? spuse el. Ai putea deveni legiuitor, te-ai duce departe, în Ţinuturile Necruţătoare, şi ai trăi exact aceleaşi poveşti. Să nu crezi că nu poţi pentru că eşti femeie; înalta societate te-ar putea determina să crezi aşa, dar asta nu contează acolo, departe, dincolo de munţi. Acolo, nu trebuie să porţi rochii dantelate sau să miroşi a flori. Poţi să-ţi legi nişte revolvere la centură şi să-ţi faci propriile tale reguli. Nu uita, chiar şi Războinicul Ascendent a fost o femeie.

Ea se aplecă înainte.

— Pot să-ţi mărturisesc ceva, Lord Waxillium?

— Doar dacă este lasciv, personal sau ruşinos.

Ea zâmbi.

— Îmi plac rochiile dantelate şi ador să miros a flori, îmi place să trăiesc în oraş, unde pot să beneficiez de avantajele moderne. Îţi dai seama că pot trimite după mâncare Terris la orice oră din noapte, şi să-mi fie livrată acasă?

— Incredibil!

Chiar aşa era. El nu-şi dăduse seama că lucrul acela era posibil.

— Oricât de mult mi-ar plăcea să citesc despre Ţinuturile Necruţătoare, şi poate chiar mi-ar plăcea să merg în vizită, nu cred că m-aş obişnui să locuiesc acolo. Nu mă împac bine cu noroiul, murdăria şi o lipsă generală de igienă personală.

Se aplecă în faţă.

— Şi, ca să fiu total sinceră, nu am nicio problemă să-i las pe bărbaţii ca tine să fie cei care îşi pun revolverele la centură şi împuşcă răufăcători. Asta mă face o trădătoare îngrozitoare pentru cele de acelaşi sex cu mine?

— Nu cred. Totuşi, eşti destul de bună la împuşcarea lucrurilor.

— Ei bine, lucrurile pot fi împuşcate. Dar oamenii? Marasi se cutremură. Ştiu că Războinicul Ascendent este un model pentru femeile care reuşesc prin propriile puteri. Avem cursuri pe tema asta la universitate, de dragul Conservării, iar moştenirea ei este scrisă în lege. Dar eu nu-mi doresc cu adevărat să port pantaloni şi să fiu ca ea. Câteodată, mă simt ca o laşă pentru că recunosc asta.

— E în regulă, spuse el. Trebuie să fii tu însăţi. Dar nimic din toate acestea nu explică de ce studiezi legea.

— Oh, dar eu chiar vreau să schimb oraşul, spuse ea, devenind mai înflăcărată. Deşi simt că prinderea fiecărui răufăcător şi perforarea de găuri în el cu bucăţi de metal care se mişcă cu viteze mari este o modalitate extrem de ineficientă de a face acest lucru.

— Dar, fără îndoială, poate fi distractiv.

— Dă-mi voie să-ţi arăt ceva! Căută mai adânc în geantă şi scoase nişte foi de hârtie îndoite. Am vorbit despre felul în care oamenii acţionează în general ca răspuns la mediul lor înconjurător. Îţi aduci aminte de discuţia noastră despre Ţinuturile Necruţătoare, şi despre faptul că deseori sunt mai mulţi legiuitori pe persoană acolo decât aici? Şi totuşi, criminalitatea este mai răspândită. Acesta este rezultatul mediului. Uită-te aici!

Îi dădu câteva pagini.

— Acesta este un raport, spuse ea. Eu îl scriu. Este despre natura infracţiunii raportată la mediu. Vezi aici, sunt discutaţi factorii majori care au scăzut infracţionalitatea în unele părţi din oraş. Angajarea mai multor poliţişti, spânzurarea mai multor infractori, genul acesta de lucruri. Ele au o eficacitate medie.

— Ce e asta în partea de jos? întrebă Waxillium.

— Renovarea, spuse ea, cu un zâmbet profund. Acesta este un caz în care un bărbat bogat, Lordul Joshin însuşi a cumpărat mai multe parcele de teren într-una din zonele mai puţin respectabile. A început să renoveze şi să facă ordine. Criminalitatea a scăzut mult. Oamenii nu s-au schimbat, ci doar mediul lor. Acum acea zonă este o parte sigură şi respectabilă a oraşului. Noi îi spunem teoria „ferestrelor sparte”. Dacă un bărbat vede o fereastră spartă într-o clădire, e mai predispus să jefuiască sau să comită alte infracţiuni, având în vedere că el îşi imaginează că nimănui nu-i pasă. Dacă toate ferestrele sunt întreţinute, toate străzile curate, toate clădirile spălate, atunci rata infracţionalităţii coboară. La fel cum o zi fierbinte poate face ca o persoană să fie irascibilă, se pare că o zonă decăzută poate transforma un bărbat obişnuit într-un infractor.

— Ciudat, spuse Waxillium.

— Desigur, zise ea, acesta nu este singurul răspuns. Vor exista întotdeauna oameni care nu reacţionează la mediul lor înconjurător. Ei mă fascinează, după cum ţi-am mai spus. Oricum, întotdeauna m-am priceput la numere şi calcule. Eu văd modele cum sunt acestea şi rămân uimită. Curăţarea câtorva străzi poate fi mai ieftină decât să angajeze mai mulţi poliţişti – dar poate, efectiv, să scadă infracţionalitatea într-o mai mare măsură.

Waxillium se uită peste rapoarte, după aceea îşi întoarse privirea la Marasi. I se observă un val de entuziasm în obraji. Era ceva captivant la ea. De cât timp stăteau aici? Ezită, apoi îşi scoase ceasul de buzunar.

— Oh, spuse ea, aruncând o privire la ceas. Nu ar trebui să stăm aşa de vorbă. Nu când biata Steris este în mâinile lor.

— Nu putem face mai mult până când se întoarce Wayne, spuse Waxillium. De fapt, el ar fi trebuit să se fi întors până acum.

— S-a întors, spuse vocea lui Wayne, de afară, de pe hol.

Marasi sări, scoţând un strigăt slab.

Waxillium oftă.

— De cât timp stai acolo?

Wayne îşi scoase capul de după colţ, purtând o pălărie de poliţist.

— Oh, de puţină vreme. Mi s-a părut că voi doi aveaţi un fel de moment între „oameni deştepţi”. N-am vrut să mă amestec.

— Un lucru înţelept din partea ta. Stupiditatea ta poate fi molipsitoare.

— Nu folosi cuvintele tale sofisticate în jurul meu, fiule.

Wayne intră tacticos. Deşi purta pălărie de poliţist, în rest, era îmbrăcat normal în haina lungă de piele şi în pantaloni, cu bastoanele de duel la şolduri.

— Ai reuşit? întrebă Waxillium, ridicându-se, apoi întinzând mâna s-o ajute pe Marasi să se ridice.

— Sigur că da – am primit nişte brioşe, rânji Wayne. Iar poliţiştii cei mârşavi chiar au plătit pentru ele.

— Wayne?

— Da?

— Noi suntem poliţişti mârşavi.

— Nu mai suntem, spuse el cu mândrie. Noi suntem cetăţeni independenţi cu o minte spre datoria civică. Şi spre a mânca brioşele poliţiştilor mârşavi.

Marasi făcu o grimasă.

— Nu par atât de apetisante când le descrii aşa.

— Oh, au fost bune. Wayne băgă mâna în buzunarul de la haină. Uite, ţi-am aduse şi ţie câteva. Deşi, s-au cam făcut terci în buzunarul meu.

— Nu, serios, spuse ea, devenind palidă la faţă.

Cu toate acestea, Wayne chicoti şi scoase o hârtie pe care i-o flutură lui Waxillium.

— Locul ascunzătorii Efemerilor din oraş. Împreună cu numele persoanei care i-a recrutat.

— Serios? spuse Marasi cu înflăcărare, grăbindu-se să ia hârtia. Cum ai făcut asta?

— Whisky şi magie, spuse Wayne.

— Cu alte cuvinte, spuse Waxillium, apropiindu-se şi citind hârtia peste umărul lui Marasi, Wayne i-a ameţit pe alţii cu vorbele lui. Bună treabă!

— Trebuie să ne punem pe treabă, spuse Marasi, insistentă. Du-te acolo, ia-o pe Steris, şi...

— Ei nu se mai află acolo, spuse Waxillium, luând hârtia. Nu după ce câţiva dintre membrii lor au fost capturaţi. Wayne, ai reuşit să obţii informaţiile astea fără să audă ofiţerii de poliţie?

Wayne păru ofensat.

— Tu ce crezi?

Waxillium încuviinţă din cap, frecându-şi bărbia.

— Probabil că ar trebui să plecăm în curând. Să ajungem la faţa locului înainte să se facă prea frig.

— Dar... spuse Marasi. Poliţiştii...

— Le vom lăsa un pont anonim după ce am văzut locul, spuse Waxillium.

— Nu va fi necesar, adăugă Wayne. Am instalat eu un fitil.

— Pentru când?

— Când se lasă seara.

— Drăguţ!

— Poţi să-ţi arăţi aprecierea cu o pepită mare şi grasă dintr-un metal rar şi scump, spuse Wayne.

— E pe birou, spuse Waxillium, împăturind hârtia şi strecurându-şi-o în buzunarul de la vestă.

Wayne se apropie, uitându-se în treacăt la aparatele instalate pe birou.

— Nu sunt sigur că vreau să ating ceva de pe-aici, amice, îmi sunt foarte dragi toate degetele mele.

— Nu va exploda, Wayne, spuse el sec.

— Ai spus că...

— S-a întâmplat o dată, spuse Waxillium.

— Ştii cât de al naibii de enervant este să-ţi creşti degetele la loc, Wax?

— Dacă este comparabil cu cât te plângi tu, atunci e posibil să fie înspăimântător, într-adevăr.

— Eu am zis doar, spuse Wayne, cercetând cu atenţie biroul până când găsi sticla cu foiţe de aliaj fuzibil.

O înhaţă, apoi se retrase cu precauţie.

— Lucrurile care arată cel mai inocent au o tendinţă de a exploda în jurul tău. Un tip trebuie să fie precaut, spuse el, scuturând sticla. Asta nu e mult.

— Nu te purta ca un răsfăţat, spuse Waxillium. E cu mult mai mult decât ţi-aş fi putut face rost într-un timp atât de scurt, dacă am fi fost departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Nu te mai preocupa de pălărie. Hai să mergem să ne uităm la topitoria asta de care pomeneşti în notiţele tale!

— Putem folosi trăsura mea, dacă vreţi, spuse Marasi.

Tillaume intră pe lateral, ducând un coş într-o mână şi o tavă cu ceai în alta. Aşeză coşul lângă uşă, apoi puse tava pe masă şi începu să toarne ceai.

Waxillium o fixă cu privirea pe Marasi.

— Vrei să vii şi tu? Credeam că ai spus că vrei să laşi împuşcăturile în seama bărbaţilor ca mine.

— Ai spus că ei nu vor fi acolo, replică ea. Aşa că nu există niciun pericol.

— Ei încă vor să te răpească, spuse Wayne. Au încercat la dineu. O să fie periculos pentru tine.

— Vă vor împuşca şi pe oricare dintre voi fără să clipească, spuse ea. Deci cum va fi mai puţin periculos pentru voi?

— Presupun că n-o să fie, recunoscu Wayne.

Tillaume se apropie, aducând o ceaşcă de ceai pentru Waxillium pe o tavă mică. Wayne o smulse cu un rânjet, deşi Tillaume încercă să tragă tava la o parte.

— Cât de convenabil, spuse Wayne, ţinând ceaşca cu ceai. Wax, de ce nu mi-ai adus niciodată un tip din ăsta când stăteam în Weathering?

Majordomul se încruntă la el, apoi se grăbi să se întoarcă la masă pentru a pregăti o altă ceaşcă. Waxillium nu o pierdu din vedere pe Marasi. Era ceva ce îi scăpa, ceva important. Ceva în legătură cu ceea ce spusese Wayne...

— De ce te-au luat pe tine? o întrebă Waxillium pe Marasi. Erau ţinte mai bune la acea petrecere. Femei mai apropiate de liniile de descendenţă pe care şi le doreau ei.

— Ai spus că ar fi putut fi o momeală să ne distragă atenţia, zise Wayne, aruncând nişte aliaj fuzibil în ceaşca lui cu ceai, apoi dând totul pe gât în jos, dintr-o singură sorbitură.

— Da, spuse Waxillium, privind-o în ochi şi observând o licărire de ceva acolo.

Ea se întoarse cu spatele.

— Dar, dacă aşa ar fi stat lucrurile, ei ar fi vrut să ia pe cineva care nu era deloc apropiat cu aceeaşi linie de sânge, nu pe cineva care era o verişoară apropiată.

El îşi ţuguie buzele, şi apoi îi căzu fisa.

— Ah! Atunci înseamnă că eşti copil din flori. Sora vitregă a lui Steris, din partea Lordului Harms, presupun.

Ea se înroşi.

— Da.

Wayne fluieră.

— Minunat spectacol, Wax. De obicei, eu aştept până la a doua întâlnire să-i spun cuiva că e copil din flori.

O fixă cu privirea pe Marasi.

— Până la a treia, dacă e drăguţă.

— Eu... Waxillium simţi, brusc, un impuls de ruşine. Desigur. Nu am vrut să...

— E-n regulă, spuse ea, încet.

Avea logică. Marasi şi Lordul Harms se simţiseră foarte incomod când Steris vorbise despre amante. Şi, pe deasupra, exista şi clauza specifică despre ele în contract; Steris era obişnuită cu infidelitatea din partea unui lord. Lucrul acela explica şi motivul pentru care Harms plătea pentru educaţia şi găzduirea „verişoarei” lui Steris.

— Lady Marasi, spuse Waxillium, luându-i mâna. Poate că anii petrecuţi în Ţinuturile Necruţătoare m-au afectat mai mult decât am bănuit. Era o vreme când mă gândeam la cuvintele mele înainte de a le rosti. Te rog să mă ierţi.

— Lord Waxillium, eu sunt ceea ce sunt, spuse ea. Şi m-am obişnuit cu asta.

— Totuşi, a fost dur din partea mea.

— Nu e nevoie să-ţi ceri scuze.

— Hmm, spuse Wayne, cu un aer gânditor. Ceaiul e otrăvit. Spunând acestea, se rostogoli pe podea. Lui Marasi i se tăie respiraţia, mergând imediat lângă el. Waxillium se învârti, uitându-se la Tillaume chiar în momentul în care majordomul se întoarse de la presupusele lui pregătiri de ceai, şi îndreptă un pistol spre Waxillium.

Nu era timp de stat pe gânduri. Waxillium arse oţel – îl ţinea îl el când considera că putea fi în pericol – şi împinse în cel de-al treilea nasture de la vesta lui. Întotdeauna purta unul făcut din oţel acolo, pentru a-l folosi fie pentru a-şi restabili rezervele de metal, fie ca armă.

Acesta izbucni din vesta lui, brăzdând camera şi lovindu-l pe Tillaume în piept chiar în momentul în care apăsă pe trăgaci. Focul de armă se declanşă năvalnic. Nici glonţul, nici arma nu i se părură a fi din metal pentru simţurile Allomante ale lui Waxillium. Înseamnă că era aluminiu.

Tillaume se poticni într-o parte şi scăpă arma, trăgându-se de-a lungul bibliotecii într-o încercare de a fugi. Lăsă o dâră de sânge pe podea înainte de a se prăbuşi la uşă.

Waxillium căzu în genunchi, lângă Wayne. Marasi sărise la auzul focului de armă şi acum se uita ţintă la majordomul care respira cu greu.

— Wayne, spuse Waxillium, ridicând capul prietenului său. Wayne deschise ochii, clipind agitat.

— Otravă. Urăsc otrava. E mai rău decât să pierzi un deget, vă spun.

— Lord Waxillium! spuse Marasi, alarmată.

— Wayne va fi bine, spuse Waxillium, relaxându-se. Atâta timp cât poate vorbi şi are nişte rezerve Feruchimice, poate să-şi revină, practic, din orice.

— Nu vorbesc despre el. Majordomul!

Waxillium îşi ridică privirea, tresărind, dându-şi seama că muribundul Tillaume umbla la coşul pe care îl adusese în cameră -bărbatul băgă mâna însângerată în el şi scoase ceva.

— Wayne! ţipă Waxillium. Bula. Acum!

Tillaume căzu pe spate. Coşul explodă într-o minge de foc înfloritoare.

Şi apoi îngheţă.

— Ah, la naiba, spuse Wayne, rostogolindu-se ca să se uite la explozia în desfăşurare. Te-am avertizat. Ţi-am spus că lucrurile explodează mereu în jurul tău.

— Refuz să-mi asum responsabilitatea de data asta.

— Dar este majordomul tău, spuse Wayne, tuşind şi târându-se în genunchi. Bleah! Nici măcar nu era un ceai bun.

— Se face tot mai mare! spuse Marasi, alarmată, arătând cu degetul spre explozie.

Primul suflu evaporase coşul înainte ca Wayne să-şi poată înălţa bula. Valul exploziei se extindea încet în afară, arzând covorul, distrugând tocul de la uşă şi rafturile cu cărţi, însuşi majordomul fusese deja înghiţit.

— La naiba, spuse Wayne. Asta-i mare.

— Probabil că intenţiona să facă să pară un accident cu

echipamentul meu de metalurgie, spuse Waxillium. Să ne ardă trupurile, să acopere crima.

— Atunci să ieşim pe ferestre?

— Explozia aceea va fi greu de depăşit, spuse Waxillium, preocupat.

— Ai putea s-o faci. Trebuie doar să împingi suficient de tare.

— În ce, Wayne? Nu văd nişte ancore bune în direcţia aia. În plus, dacă ne luăm avânt în spate atât de repede, ieşirea pe fereastră ne va sfâşia şi ne va rupe corpurile în bucăţi.

— Domnilor, spuse Marasi, vocea devenindu-i disperată, se face mai mare.

— Wayne nu poate opri timpul, spuse Waxillium. Îl poate doar încetini mult. Şi nu poate mişca bula odată ce a făcut-o.

— Uite, spuse Wayne. Pur şi simplu, aruncă în aer peretele, împinge în cuiele din tocurile de la ferestre şi aruncă în aer marginea clădirii. Apoi poţi să ne lansezi în direcţia aia fără să ne lovim de ceva.

— Tu te asculţi măcar când spui lucrurile astea? întrebă Waxillium, cu mâinile în şolduri în timp ce îşi privea prietenul. Ăla e din cărămidă şi piatră. Dacă împing prea tare, doar mă voi arunca pe mine în spate, în explozie.

— Se apropie foarte, foarte mult! spuse Marasi.

— Atunci, fă-te mai greu, zise Wayne.

— Suficient de greu, încât să nu mă mişc când un zid întreg – unul bine construit, extrem de greu – este smuls dintr-o clădire?

— Sigur.

— Podeaua nu ar putea suporta niciodată şocul, spuse Waxillium. S-ar zdruncina, şi...

Se îndepărtă încet. Amândoi priviră în jos. Punându-se, brusc, în mişcare, Waxillium o apucă pe Marasi, trăgând-o spre el cu un ţipăt. El se rostogoli pe spate, ţinând-o strâns peste el.

Explozia le ocupa cea mai mare parte a câmpului vizual acum, consumând o mare parte din cameră. Se umfla mai aproape şi mai aproape, strălucind cu o lumină galbenă furioasă, ca un produs de patiserie care se umfla şi plesnea, crescând într-un cuptor enorm.

— Noi ce... spuse Marasi.

— Aşteaptă! spuse Waxillium.

Îşi mări greutatea. Feruchimia nu funcţiona ca Allomanţia. Cele două categorii de putere erau deseori luate împreună, dar, în multe privinţe, erau opuse. În Allomanţie, puterea venea de la metalul în sine, şi exista o limită pentru cât de mult puteai face o singură dată. Wayne nu putea comprima timpul dincolo de o anumită valoare; Waxillium putea împinge doar până la o anumită limită într-o bucată de metal.

Feruchimia era alimentată de un fel de canibalism, în care îţi consumai o parte din tine pentru a o utiliza ulterior. Faceţi să aveţi jumătate din greutatea voastră timp de zece zile, şi vă puteţi face o dată şi jumătate la fel de grei pentru o perioadă de timp aproape egală. Sau vă puteţi face de două ori mai grei pentru jumătate din timpul acela. Sau de patru ori mai greu pentru un sfert din timpul acela. Sau extrem de greu pentru câteva momente scurte.

Waxillium trase în el însuşi greutate pe care o păstrase în metalminţile sale, în zilele în care circulase la trei sferturi din greutatea lui. Deveni greu ca un bolovan, apoi greu precum o clădire, apoi mai greu. Toată această greutate era concentrată asupra unei secţiuni mici din podea.

Lemnul scârţâi, apoi izbucni, explodând în jos. Waxillium ieşi din bula de viteză a lui Wayne şi intră brusc în timpul real, schimbarea aceasta împingându-l. Următoarele câteva momente au fost ca o înceţoşare. El auzi sunetul minunat al exploziei de deasupra – lovi cu un val de forţă, îşi eliberă metalmintea şi împinse în cuiele din podeaua de sub ei, încercând să încetinească viteza lui şi pe a lui Marasi.

Nu avea suficient timp să o facă bine. Se prăbuşiră pe podeaua următorului etaj de dedesubt, şi ceva greu ateriză pe ei, scoţând aerul din plămânii lui Waxillium. Se văzu o strălucire orbitoare şi o rafală de căldură.

Apoi se termină.

Waxillium stătea întins, ameţit, şi urechile îi ţiuiau. Gemu, apoi îşi dădu seama că Marasi se agăţa de el, tremurând. O ţinu strâns pentru un moment, clipind. Mai erau în pericol? Ce căzuse pe ei?

Wayne, se gândi el. Se forţă să se mişte, rostogolindu-se şi punând-o pe Marasi de o parte. Podeaua de sub ei fusese spartă, practic, în ţăndări, iar cuiele aplatizate în mici discuri. O parte din împingerea lui în jos trebuie să se fi întâmplat în timp ce el mai avea greutatea crescută.

Erau acoperiţi cu aşchii de lemn şi praf de tencuială. Tavanul era o epavă, porţiuni de lemn arzând înăbuşit, bucăţi de cenuşă şi resturi plutind în jos. Nu mai rămăsese nimic din gaura pe care o spărsese; explozia o înghiţise, împreună cu podeaua din jurul ei.

Tresărind, îl mişcă pe Wayne. Prietenul lui căzuse peste ei şi blocase impactul frontal al exploziei de deasupra. Haina lui fusese sfârtecată, spatele expus, înnegrit şi ars, sângele scurgându-i-se pe lateral.

Marasi îşi ridică o mână la gură. Încă tremura, cu părul ei castaniu-închis, încâlcit, şi ochii mari.

Nu, se gândi Waxillium, nesigur dacă ar trebui să încerce să-l întoarcă pe prietenul lui cu faţa în sus sau nu. Te rog, nu. Wayne folosise o parte din sănătatea lui ca să-şi revină după otravă. Şi noaptea trecută, spusese că mai avea suficientă doar pentru rana de la un glonţ...

Îngrijorat, îi puse mâna pe gât. Avea un puls slab. Waxillium închise ochii şi expiră adânc. În vreme ce se uita la el, rănile de pe spatele lui Wayne începură să se închidă. Era un proces lent. Un Creator-de-Sânge care folosea vindecarea Feruchimică era limitat de cât de repede îşi dorea să funcţioneze puterea – recuperarea rapidă necesita un consum mult mai mare de sănătate. Dacă Wayne nu mai avea multă rămasă, era nevoit să lucreze într-un ritm lent.

Waxillium îl lăsă să se ocupe de lucrul acesta. Wayne avea să sufere dureri îngrozitoare, dar el nu putea face nimic. În schimb, o luă pe Marasi de braţ. Încă tremura.

— E-n regulă, spuse Waxillium, iar vocea îi sună ciudată şi înăbuşită din cauza efectului exploziei asupra auzului său. Wayne se vindecă. Tu eşti rănită?

— Eu... se uită ameţită. Doi din trei oameni care suferă traume foarte mari nu sunt capabili să-şi identifice corect propriile răni din cauza stresului sau a mecanismelor naturale de apărare proprii organismului, menite să acopere durerea.

— Spune-mi dacă te doare unde te apăs, spuse Waxillium, atingând-o pe glezne, apoi pe picioare, apoi pe braţe să vadă dacă nu are fracturi.

Cu grijă, o apăsă de-o parte şi de alta să vadă dacă nu are coaste rupte, deşi era greu prin materialul gros al rochiei. Ea îşi reveni încet din ameţeală, apoi se uită la el şi îl trase aproape de ea, ascunzându-şi capul la pieptul lui. El ezită, apoi o cuprinse cu braţele şi o ţinu, în vreme ce ea îşi linişti respiraţia, evident, încercând să îşi stăpânească emoţiile.

În spatele lor, Wayne începu să tuşească. Se mişcă, apoi se văietă, şi se întinse nemişcat, lăsând vindecarea să continue. Căzuseră într-un dormitor gol. Clădirea ardea, dar nu prea tare. Probabil că ofiţerii de poliţie aveau să fie chemaţi în curând.

Nimeni nu s-a grăbit să ne ajute, se gândi Waxillium. Ceilalţi angajaţi. Oare sunt în siguranţă?

Sau erau şi ei implicaţi în chestia asta? Mintea lui încă încerca să înţeleagă ce s-a întâmplat. Tillaume – un bărbat care, din câte ştia el, îl servise pe unchiul lui cu devotament timp de zeci de ani – încercase să îi ucidă. De trei ori.

Marasi se dădu înapoi.

— Cred că... cred că mi-am revenit. Mulţumesc.

El dădu din cap, aprobator, îşi scoase batista şi i-o întinse, apoi îngenunche lângă Wayne. Spatele bărbatului era acoperit cu o pojghiţă de sânge şi piele arsă, dar aceasta îi fusese ridicată şi înălţată în vreme ce dedesubt se formau cruste şi o piele nouă.

— E rău? întrebă Wayne, cu ochii încă închişi.

— Îţi vei reveni.

— Mă refeream la haină.

— Oh! Ei bine... o să ai nevoie de un petic foarte mare de data asta.

Wayne răsuflă cu greu, apoi se împinse în mâini şi se mută în poziţia şezut. Se cutremură de câteva ori în timpul acestui proces, apoi, în cele din urmă, deschise ochii. Şiroaie de lacrimi îi curgeau pe partea laterală a feţei.

— Ţi-am spus eu, zise Wayne. Lucrurile nevinovate mereu explodează în jurul tău, Wax.

— De data asta ţi-ai păstrat degetele întregi.

— Foarte bine. Încă te mai pot strangula.

Waxillium zâmbi, odihnindu-şi mâna pe braţul prietenului său.

— Mulţumesc.

— Te iert, având în vedere circumstanţele.

Waxillium se uită la Marasi. Stătea cu braţele strânse în jurul ei, aplecată înainte, cu faţa palidă. Îl observă că o priveşte atent, apoi îşi lăsă jos braţele, ca şi cum s-ar fi forţat să fie puternică, şi dădu să se ridice.

— E-n regulă, spuse Waxillium. Poţi să mai stai.

— Voi fi bine, spuse ea, deşi îi era greu să înţeleagă cuvintele ei, deoarece auzul lui încă era difuz. Eu pur şi simplu... nu sunt obişnuită ca oamenii să încerce să mă omoare.

— Nu te obişnuieşti niciodată cu asta, spuse Wayne. Crede-mă!

Inspiră adânc, apoi îşi scoase ce mai rămăsese din haina lungă şi din cămaşă. Apoi îşi întoarse spatele ars înspre Waxillium.

— Îmi dai voie?

— Poate vrei să te întorci cu spatele, Marasi, spuse Waxillium.

Ea se încruntă, dar nu îşi întoarse privirea. Aşa că el prinse stratul ars de pe umărul lui Wayne şi – cu o smucitură – smulse pielea de pe spatele lui. Aceasta se desprinse aproape într-un singur strat întreg. Wayne protestă, mormăind.

O piele nouă i se formase dedesubt, roz şi proaspătă, dar nu se putea vindeca aşa cum trebuia până când stratul cel vechi, rigid, ars, nu fusese înlăturat. Waxillium îl aruncă într-o parte.

— Oh, Lord of Harmony, spuse Marasi, ridicând o mână la gură. Cred că mi se face rău.

— Eu te-am avertizat, spuse Waxillium.

— Am crezut că te refereai la arsurile lui. Nu mi-am dat seama că aveai de gând să-i smulgi tot spatele.

— Mă simt mult mai bine acum.

Wayne îşi învârti braţele de la încheieturile umerilor, acum fiind fără cămaşă pe el. Era slab şi musculos, iar pe partea superioară a braţelor purta o pereche de apărătoare aurminte. Pantalonii îi fuseseră pârjoliţi, dar erau, în mare parte, intacţi. Întinse mâna în jos, scoţând din dărâmături unul dintre bastoanele sale de duel. Celălalt îi era încă la talie.

— Acum îmi datorează o pălărie şi o haină de piele. Unde e restul personalului casei?

— Şi eu m-am tot întrebat asta, spuse Waxillium. O să fac o căutare rapidă să văd dacă e cineva rănit. Tu scoate-o pe Marasi prin spate. Furişaţi-vă prin curte şi ieşiţi pe poarta de la grădină; ne întâlnim acolo.

— Să ne furişăm? întrebă Marasi.

— Cine l-a angajat pe tipul ăla să ne ucidă, spuse Wayne, se aşteaptă ca explozia să ne trimită la o întâlnire cu Ochi-de-Fier.

— Exact, spuse Waxillium. Vom avea o oră sau două până când casa e percheziţionată şi Tillaume identificat – dacă a rămas suficient din el ca să fie identificat. În tot acel timp, noi vom fi consideraţi morţi.

— Asta o să ne dea puţin timp de gândire, spuse Wayne. Haideţi. Ar trebui să ne mişcăm repede.

O conduse pe Marasi în jos pe scări, spre curte. Ea părea în continuare uluită.

Waxillium îşi simţea urechile ca şi cum ar fi fost înfundate cu vată. Bănui că ei trei discutaseră strigând. Wayne avea dreptate. Nu te obişnuiai niciodată cu faptul că oamenii încearcă să te ucidă.

Waxillium porni să cerceteze repede casa, şi, între timp, începu să îşi umple şi metalminţile. Deveni mult mai uşor, cam la jumătatea greutăţii sale normale. Dacă ar fi devenit mai uşor, i-ar fi fost dificil să meargă normal, chiar şi cu hainele şi armele care îl mai trăgeau în jos. Dar el era obişnuit cu lucrul acesta.

În timpul căutării, le găsi pe Limmi şi pe domnişoara Grimes inconştiente, dar în viaţă, în cămară. O privire fugară pe fereastră i-l arătă pe Krent, vizitiul, stând cu mâinile pe cap şi uitându-se cu ochii holbaţi la clădirea în flăcări. Dintre ceilalţi angajaţi – servitoarele, curierii, bucătarul – nu se vedea niciun semn de la ei.

Era posibil să fi fost suficient de aproape de suflul exploziei şi să fi fost prinşi în ea, dar Waxillium nu credea că era plauzibil aşa ceva. Probabil, Tillaume – care era responsabil de personalul din gospodărie – le spusese tuturor să plece, atât cât putuse el în mod rezonabil, apoi îi drogase pe ceilalţi şi îi înghesuise undeva, în siguranţă. Lucrul acesta indica o dorinţă de a se asigura că nimeni nu este rănit. Ei bine, nimeni în afară de Waxillium şi oaspeţii săi.

Făcând două drumuri rapide, Waxillium duse femeile inconştiente afară, în grădina din spate – cu grijă, să nu fie văzut. Spera că ele vor fi descoperite în curând de Krent sau de poliţişti. După aceea, Waxillium luă o pereche de revolvere din dulapul de la etajul întâi şi o cămaşă şi o jachetă de la spălătorie pentru Wayne. Îşi dorea să-şi poată căuta vechiul lui cufăr, cu armele Sterrion, dar nu avea timp.

Se strecură pe uşa din spate şi traversă tiptil grădina. La fiecare pas, devenea tot mai deranjat de ceea ce se întâmplase. Era groaznic ca să încerce cineva să te omoare; era şi mai rău când atacul venea de la cineva pe care îl cunoşteai.

Părea neplauzibil ca bandiţii să-l fi putut contacta şi să-l mituiască atât de repede pe Tillaume. Cum ar fi putut ei măcar să ştie că un majordom îmbătrânit ar fi fost dispus să-i asculte? Grăjdarul sau grădinarul ar fi fost o alegere mult mai sigură. Aici era vorba de ceva mai serios. Din prima zi a lui Waxillium în oraş, Tillaume încercase să-l descurajeze să se implice în menţinerea legii pe plan local. În noaptea de dinaintea balului, încercase în mod explicit să-l facă pe Waxillium să renunţe la subiectul jafurilor.

Indiferent cine era în spatele acestui lucru, majordomul colaborase cu ei de ceva vreme. Şi lucrul acesta însemna că ei îl urmăriseră pe Waxillium în tot acest timp.

CAPITOLUL 10

Trăsura huruia pe pietrele de pavaj, în timp ce mergea pe o rută întortocheată, aleasă cu precauţie, spre cel de-al Cincilea Octant. Marasi se uita pe geam la strada aglomerată, cu braţele încrucişate. Cai şi trăsuri treceau pe lângă ei, şi oamenii circulau pe trotuare ca nişte celule sanguine prin vene aşa cum le văzuse la un microscop la universitate. Se îngrămădeau la colţuri sau în zonele unde se lucra la înlocuirea pietrelor de pavaj.

Lordul Waxillium şi Wayne stăteau pe cealaltă parte a trăsurii. Waxillium părea distras, pierdut în gândurile lui. Wayne moţăia, cu capul lăsat pe spate şi ochii închişi. Găsise o pălărie undeva – o şapcă subţire, asemănătoare cu şepcile pe care le plăcea să le poarte băieţilor de la ziare. După ce fugiseră din conac, merseseră pe după colţul străzii şi o tăiaseră prin parcul Dampmere. Pe cealaltă parte a străzii, Waxillium făcuse semn cu mâna să se oprească o trăsură.

Până când se înghesuiseră înăuntru, Wayne îşi tot trăsese şapca, fluierând încet, pentru el însuşi. Nu avea nici cea mai vagă idee unde ajunsese. Acum sforăia uşor. După ce aproape că fusese ucis, după ce îi fusese arsă pielea de pe spate, el dormea. Marasi simţea mirosul puternic de material ars, şi îi sunau urechile.

Asta ai vrut, îşi reaminti ei înseşi. Tu eşti cea care a insistat ca Lordul Harms să te aducă şi pe tine să-l cunoşti pe Waxillium. Tu ai venit azi la conac de bunăvoie. Tu te-ai pus în situaţia asta.

Măcar de nu s-ar face de râs. Călătorea într-o trăsură cu cel mai mare legiuitor pe care i-au cunoscut Ţinuturile Necruţătoare vreodată – dar, la fiecare ocazie, ea se dovedea a fi o fată neajutorată, predispusă la izbucniri de emoţie inutilă. Începu să ofteze, dar se opri brusc. Nu. Fără îmbufnări. Aşa ceva doar ar înrăutăţi lucrurile.

Mergeau în paralel cu unul dintre marile canale, dispuse ca spiţele unei biciclete, care delimitau cele opt părţi ale oraşului. Văzuse reproduceri după pagini din Cuvintele întemeierii, care cuprindeau desene şi planuri ale oraşului Elendel, deşi numele lui fusese ales de către Lord Mistborn. În centru era un mare parc, rotund, unde florile înfloreau pe tot parcursul anului, iar aerul era încălzit de un izvor termal de dedesubt. Spiţele canalului se răspândeau din el, extinzându-se în teritorii îmbelşugate, iar râul se împărţea în jurul lui. Străzile şi blocurile erau aranjate într-un mod ordonat, cu străzi mari – mai late decât ar fi presupus cineva vreodată că ar fi necesare. Cu toate acestea, acum păreau aproape insuficiente.

Trăsura se apropia de podul spre Câmpia Renaşterii; pătura de iarbă verde şi florile de Marewill, albe cu albastru, se înălţau pe o coastă lină de deal. Statuile Ultimului Împărat şi a Războinicului Ascendent dominau vârful, încununându-le mormântul. Era şi un muzeu acolo. Marasi fusese acolo de câteva ori, când era mică, ca să se uite la relicvele Lumii de Cenuşă care fuseseră salvate de Iniţiatori, cei hrăniţi în pântecele pământului şi renăscuţi pentru a construi societatea.

Trăsura întoarse de-a lungul drumului umbrit de copaci din jurul Câmpiei Renaşterii. În loc de pietre, aici era folosit pavajul de asfalt pentru a amortiza tropotul copitelor potcovite cu oţel, şi, de asemenea, pentru a netezi calea pentru auto-turismul ocazional. Acelea erau încă rare, dar unul dintre profesorii ei de la facultate susţinea că, în cele din urmă, vor înlocui caii.

Marasi încercă să se concentreze la ceea ce aveau de făcut. Erau mai multe chestiuni legate de Efemeri, în afară de răpiri şi jafuri. Cum dispăruse marfa din trenuri atât de brusc, dându-le Efemerilor numele? Dar ce era cu armele extrem de bine făcute? Şi apoi mai era efortul major de a-l ucide pe Waxillium, atât cu otravă, cât şi cu bomba aceea.

— Lord Waxillium? spuse ea.

— Da?

— Cum a murit unchiul tău?

— Accident de trăsură, răspunse el, părând preocupat. El, soţia lui şi sora mea mergeau cu trăsura spre Moşiile Exterioare. Aceasta s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după ce verişorul meu – moştenitorul – murise din cauza unei boli. Călătoria era menită să le aline durerea. Unchiul Ladrian a vrut să viziteze un vârf anume pentru a avea o panoramă a priveliştii, dar mătuşa mea era prea slabă pentru a merge pe jos. Au luat o trăsură. Pe drum, calul a luat-o la goană. Dispozitivele de prindere a calului s-au rupt. Trăsura s-a răsturnat de pe stâncă.

— Îmi pare rău.

— Şi mie, spuse el încet – nu mersese să-i viziteze pe niciunul dintre ei de ani de zile. Simt o vinovăţie ciudată, ca şi cum ar trebui să fiu mai afectat de faptul că i-am pierdut.

— Cred că povestea aia are deja suficienţi oameni distruşi, murmură Wayne.

Waxillium se uită urât la el, dar Wayne nu-l observă, deoarece ochii lui erau încă închişi, iar şapca îi acoperea faţa. Marasi îl lovi cu piciorul în tibie, făcându-l să ţipe. Apoi se înroşi la faţă.

— Fii respectuos faţă de cei morţi, spuse ea.

Wayne îşi frecă piciorul.

— Deja începe să-mi dea ordine. Femeile.

Îşi puse înapoi şapca pe faţă şi se lăsă din nou pe spate.

— Lord Waxillium, spuse ea. Te-ai întrebat vreodată dacă...

— Dacă cineva l-ar fi putut omorî pe unchiul meu? întrebă Waxillium. Sunt legiuitor, îmi pun întrebări, chiar dacă pentru scurt timp, în legătură cu fiecare moarte de care aud. Dar rapoartele pe care le-am primit nu au indicat nimic suspect. Unul din lucrurile pe care le-am învăţat devreme în carierea mea a fost că, uneori, accidentele pur şi simplu se întâmplă. Unchiului meu îi plăcea să-şi asume riscuri. Tinereţea lui marcată de jocuri de noroc a dus la o vârstă mijlocie în care a căutat senzaţii tari. În cele din urmă, am acceptat că tragedia a fost un accident.

— Şi acum?

— Şi acum, spuse Waxillium, mă întreb dacă nu cumva rapoartele trimise mie nu au fost puţin prea curate. Privind în urmă, îmi dau seama că e posibil ca totul să fi fost ticluit cu atenţie ca să nu-mi trezească bănuielile. Mai mult decât atât, Tillaume a fost acolo, deşi el a rămas în urmă, la conac, în ziua accidentului.

— Ce motiv ar fi avut să-l ucidă pe unchiul tău? întrebă Marasi. Nu ar fi trebuit să fie îngrijoraţi de faptul că moartea lui te-ar aduce pe tine, un legiuitor cu experienţă, înapoi în oraş? Să-l înlăture pe unchiul tău şi, din greşeală, să-l pună pe Waxillium Dawnshot pe urmele lor...

— Waxillium Dawnshot? întrebă Wayne, deschizând uşor un ochi.

Inspiră încet pe nas şi se şterse cu batista.

Marasi se făcu roşie în obraji.

— Scuze. Dar aşa i se spune în rapoarte.

— Aşa ar trebui să-mi spună mie, zise Wayne. Eu sunt celui care îi place o duşcă bună de whisky dimineaţa.

— Pentru tine dimineaţa e după-amiaza târziu, Wayne, spuse Waxillium. Mă îndoiesc că ai văzut vreodată răsăritul.

— Asta e chiar nedrept. Îl văd tot timpul, când stau treaz până mai târziu... rânji pe sub şapcă. Wax, când mergem să o vedem pe Ranette?

— Nu mergem, spuse Waxillium. Ce te face să crezi că o să mergem?

— Păi, noi suntem în oraş. Şi ea e în oraş – s-a mutat aici înainte să te muţi tu, şi aşa mai departe. Casa noastră a explodat. Ştii, am putea merge s-o vedem. Să fim cu toţii prieteni, ceva de genul ăsta.

— Nu, spuse Waxillium. Nici măcar nu aş şti unde s-o găsesc. Oraşul e un loc atât de mare.

— Locuieşte în al Treilea Octant, spuse Wayne, indiferent. O casă din cărămidă roşie. Cu două etaje.

Waxillium se uită ţintă la Wayne, ceea ce lui Marasi i se păru ciudat.

— Cine este persoana aceasta?

— Nimeni, spuse Waxillium. Te pricepi să tragi cu pistolul?

— Nu prea, recunoscu ea. Clubul de trageri foloseşte puşti.

— Ei bine, o puşcă nu încape într-o poşetă, spuse Waxillium, scoţând un pistol din tocul de la umăr.

Era mic, cu o ţeava subţire. Toată arma avea aproximativ lungimea mâinii ei. Marasi luă arma, ezitând.

— Când împuşti cu un pistol, secretul este să-ţi menţii echilibrul, spuse Waxillium. Foloseşte-ţi amândouă mâinile, dacă poţi, găseşte-ţi un loc ferit unde să te adăposteşti, şi ţine-l cu amândouă mâinile. Nu tremura, nu te grăbi, şi ai grijă să ocheşti ţinta. E mult mai dificil să împuşti cu pistoalele, dar asta e, parţial pentru că oamenii tind să fie mai imprudenţi cu ele. Însăşi natura unei puşti te încurajează să ocheşti ţinta, în vreme ce primul impuls al oamenilor cu un pistol pare a fi doar să-l îndrepte vag spre ţintă şi să apese pe trăgaci.

— Da, spuse ea, cântărind arma în mână. Era înşelător de grea. Opt din zece poliţişti care trag cu un pistol într-un răufăcător de la o distanţă de aproximativ trei metri ratează.

— Serios?

Ea încuviinţă din cap.

— Ei, spuse Waxillium, presupun că Wayne nu trebuie să se simtă atât de prost.

— Hei!

Waxillium o fixă cu privirea.

— Odată l-am văzut încercând să împuşte pe cineva aflat la trei paşi distanţă, în final a împuşcat zidul din spatele lui.

— Nu-i vina mea, bombăni Wayne. Gloanţele sunt nişte nemernice înşelătoare. Nu ar trebui să li se permită să ricoşeze. Metalul nu ricoşează, şi acesta e un adevăr la fel de tare ca titanul.

Marasi verifică revolverul cel mic să se asigure că siguranţa era ridicată, apoi îl vârî în poşeta ei arsă.

Ascunzătoarea Efemerilor se dovedi a fi o clădire cu un aspect nevinovat în apropierea docurilor de la canal. Înaltă de două etaje, avea un acoperiş plat, cu numeroase coşuri de fum. Mormane de cenuşă neagră şi zgură erau adunate de-a lungul unui zid al clădirii, iar ferestrele arătau de parcă nu ar fi fost curăţate de la înălţarea Finală.

— Lady Marasi, întrebă Waxillium, verificând vizorul revolverului său. Te-ai simţi îngrozitor de jignită dacă ţi-aş sugera să aştepţi în trăsură cât timp noi mergem în recunoaştere? Probabil că locul este abandonat, dar nu aş fi surprins să găsesc câteva capcane lăsate în urmă.

— Nu, spuse ea tremurând. Nu m-ar deranja. Cred că ar fi în regulă.

— Îţi voi face cu mâna când suntem siguri că locul este liber, spuse el, apoi îşi ridică pistolul şi dădu din cap, în semn aprobator, spre Wayne.

Ieşiră din trăsură, ferindu-se, şi fugiră ghemuiţi spre partea laterală a clădirii. Nu se îndreptară spre uşă. În schimb, Wayne sări – şi mai mult ca sigur că Waxillium îl împinsese, căci bărbatul vânos sări aproape patru metri şi ateriză pe acoperiş. Waxillium îl urmă, sărind cu mai multă eleganţă, aterizând fără niciun sunet. Se îndreptară spre colţul îndepărtat, unde Wayne se balansă în jos şi lovi cu piciorul într-o fereastră. Waxillium intră, balansându-se, după el.

Marasi aşteptă câteva minute tensionate. Vizitiul nu scoase niciun cuvânt despre ceea ce se întâmpla, deşi îl auzi bombănind, ca pentru el însuşi, „nu e treaba mea”. Waxillium îl plătise suficient, încât era mai bine să tacă.

Nu răsună niciun foc de armă. În cele din urmă, Waxillium deschise uşa spre clădire şi făcu semn cu mâna. Ea coborî în mare grabă din trăsură şi se apropie.

— Ei bine? întrebă ea.

— Două fire de declanşare, spuse Waxillium, montate cu explozibili. Altceva periculos nu am găsit, în afară de mirosul urât al corpului lui Wayne.

— E mirosul oamenilor incredibili, strigă Wayne, dinăuntru.

— Hai, spuse Waxillium, ţinându-i uşa deschisă. Ea dădu să intre, apoi ezită în pragul uşii.

— E gol.

Marasi se aşteptase la forje şi echipamente, în schimb, încăperea imensă era goală, ca o sală de clasă în timpul vacanţei de iarnă. Lumina strălucea prin ferestre, deşi era foarte slabă, încăperea mirosea a cărbune şi foc, iar pe podea erau porţiuni înnegrite.

— Locul de dormit e acolo, sus, spuse Waxillium, arătând cu degetul spre cealaltă parte a topitoriei. Încăperea principală de aici are înălţimea dublă pentru jumătate din clădire, dar cealaltă parte are un al doilea etaj. Se pare că ar fi putut adăposti cam cincizeci de bărbaţi acolo, bărbaţi care s-ar fi putut comporta ca nişte muncitori într-o topitorie în timpul zilei, ca să menţină frontul.

— Aha! spuse Wayne, din întunericul din stânga încăperii.

Marasi auzi un huruit, apoi lumina inundă încăperea, în vreme ce Wayne împinse zidul în spate. Acesta se deschise, rulându-se, oferind un acces amplu spre canal.

— Cât de uşor s-a deschis? întrebă Waxillium, mergând repede acolo.

Marasi îl urmă.

— Nu ştiu, spuse Wayne, ridicând din umeri. Destul de uşor. Waxillium examină uşa. Aluneca pe roţi într-un şanţ mic, tăiat în podea. Atinse şanţul cu degetele şi când le scoase, observă că era vaselină pe ele.

— A fost folosit, spuse Marasi.

— Exact, spuse Waxillium.

— Şi ce-i cu asta? întrebă Wayne.

— Dacă ei fac lucruri ilegale aici, spuse Marasi, nu ar vrea să deschisă întregul corp de clădire atât de des.

— Poate au făcut-o de faţadă, spuse Waxillium, ridicându-se.

Marasi îl aprobă, dând din cap, preocupată.

— Oh! Aluminiu.

Wayne îşi scoase bastoanele de duel, învârtindu-se.

— Ce? Unde? Cine trage?

Marasi simţi că începe să roşească.

— Scuze. Am vrut să spun că ar trebui să verificăm şi să vedem dacă putem găsi picături de aluminiu pe jos. De când a fost topit şi au fost turnate armele. Aşa vom afla dacă locul ăsta este cu adevărat o ascunzătoare sau dacă sursa lui Wayne încerca să ne ducă la un aliaj rău.

— A fost sincer, spuse Wayne. Eu simt genul ăla de lucruri. Wayne strănută.

— Ai crezut că Lessie era dansatoare, prima dată când am cunoscut-o, spuse Waxillium, ridicându-se.

— A fost o situaţie diferită. Ea era femeie. Pricepută să mintă, aşa cum sunt toate. Dumnezeul de Dincolo le-a făcut astfel.

— Nu... nu sunt sigură cum ar trebui să interpretez cuvintele tale, spuse Marasi.

— Cu puţină precauţie, spuse Waxillium. Şi o doză sănătoasă de scepticism. La fel ca orice îţi spune Wayne.

Waxillium întinse mâna. Marasi se încruntă, ridicându-şi palma. El îi lăsă ceva în palmă. Câteva bucăţi de metal care arătau ca şi cum ar fi fost răzuite de pe podea, unde se răciseră. Erau argintii, uşoare şi negre de murdărie pe margini.

— Le-am găsit pe podea, acolo, spuse Waxillium. Lângă una din porţiunile înnegrite.

— Aluminiu? întrebă ea cu nerăbdare.

— Da, răspunse el. Cel puţin, eu nu pot să-l împing cu Allomanţia, ceea ce, împreună cu înfăţişarea lor, este un indiciu suficient.

Waxillium o analiză atent pe Marasi.

— Îţi merge mintea la genul acesta de lucruri.

Ea se făcu roşie la faţă. Din nou. La naiba! se gândi ea. Va trebui să găsesc o modalitate să rezolv treaba asta.

— E vorba de deviaţii, Lord Waxillium.

— Deviaţii?

— Numere, tipare, mişcări. Oamenii par imprevizibili, dar, de fapt, ei urmează tipare. Găseşte deviaţiile, izolează motivul pentru care ei au deviat, şi deseori vei afla ceva. Aluminiu pe podea. E o deviaţie.

— Şi mai sunt altele aici?

— Felul în care se deschide uşa aceea, spuse ea, arătând în lateral, cu o mişcare a capului. Ferestrele acelea. Sunt acoperite cu prea multă funingine. Dacă ar fi să fac o presupunere, a ajuns acolo de la o lumânare care a ars aproape de sticlă ca să o înnegrească, astfel încât nimeni să nu poată arunca o privire înăuntru.

— Poate e o chestie naturală, spuse Waxillium. De la forjarea metalelor.

— De ce se să fie închise ferestrele în timpul forjării, când se degajă căldură? Ferestrele acelea se pot deschide uşor, şi se deschid spre exterior – aşa că nu s-ar depune funingine pe ele. Cel puţin, nu atât de multă. Sau le-au lăsat închise în timp ce lucrau ca să ascundă ce se petrecea aici, sau le-au întunecat în mod intenţionat.

— Deşteaptă remarcă, spuse Waxillium.

— Deci întrebarea este, spuse ea, ce au tot adus şi scos ei din clădire prin uşa aceea mare, laterală? Ceva suficient de important, încât au deschis-o chiar şi după ce au depus atâta efort cu ferestrele.

— Explicaţia e uşoară, cel puţin, pentru chestia asta, spuse Waxillium. Au jefuit vagoane de tren, aşa că au dus marfa înăuntru.

— Ceea ce înseamnă că au transportat-o după ce au furat-o... spuse Marasi.

— Ceea ce ne oferă un indiciu, spuse Waxillium, dând din cap, aprobator. Au adus şi au scos lucruri din locul ăsta prin canale. De fapt, canalele ar putea avea legătură cu felul în care ei scot marfa din vagoanele de tren cu atât de mare uşurinţă.

Făcu nişte paşi mari spre uşă.

— Unde mergi? întrebă ea.

— Mă duc să cercetez ce e pe-afară, spuse el. Voi doi mergeţi şi uitaţi-vă prin dormitoare. Spuneţi-mi dacă vedeţi... deviaţii, cum le spui tu.

Ezită.

— Lasă-l pe Wayne să intre primul. Se poate să fi ratat vreo capcană sau două. E mai bine să explodeze el, nu tu.

— Hei! spuse Wayne.

— Am spus-o cu tot dragul, replică Waxillium, strecurându-se afară prin partea deschisă a clădirii. Apoi se întoarse spre ei. Şi poate o să-ţi explodeze faţa, şi o să ne scutească să mai fim nevoiţi să ne uităm la mutra aia a ta.

Spunând aceste cuvinte, plecă. Wayne zâmbi.

— La naiba! Chiar că e bine să-l vezi că e din nou în apele lui.

— Deci nu a fost dintotdeauna atât de serios?

— Oh, Wax a fost mereu serios, spuse Wayne, ştergându-se cu batista la nas. Dar când se simte în largul lui, afişează un zâmbet de superioritate. Vino!

O conduse în partea din spate a clădirii. Era o cutie mică lângă perete, explozibilii pe care îi descoperiseră ei şi îi dezarmaseră, presupuse Marasi. Tavanul era mai jos aici. Wayne urcă pe o scară, făcându-i semn să aştepte.

Marasi se uită atentă peste tot, căutând orice nu fusese aruncat, dar nu reuşi decât să sară de bucurie de câteva ori când crezu că văzuse ceva cu colţul ochiului. Partea aceasta a încăperii era foarte întunecoasă.

Oare Wayne stătea prea mult timp? Se agită, apoi, într-un final, se hotărî să urce pe scară. Era întuneric înăuntru. Nu întuneric beznă, doar suficient de întuneric, încât se gândi că ar trebui să poată vedea ce făcea – dar nu putu. Ezită la jumătatea drumului în sus pe scări, apoi hotărî că era o bleagă şi înaintă.

— Wayne? spuse ea, agitată, uitându-se pe furiş de pe scară.

Etajul de sus era luminat de câteva ferestre, întunecate de funingine, în ciuda faptului că se afla într-o zonă unde nu se forja, nici nu se turna vreun metal. Lucrul acesta îi consolida teoria. Şi starea de nervozitate.

— E mort, domnişoară, spuse din întuneric o voce îmbătrânită, distinsă, îmi pare rău pentru pierderea suferită.

Marasi simţi că inima stă să i se oprească în piept.

— Da, continuă vocea, era pur şi simplu prea frumos, prea deştept, şi prea extraordinar de remarcabil în toate aspectele existenţei lui ca să i se permită să trăiască.

Cineva deschise o fereastră, lăsând înăuntru lumina şi scoţând la iveală faţa lui Wayne.

— Mi-e teamă că am avut nevoie de o sută de oameni să-l dobor, iar el i-a ucis pe toţi cu excepţia unuia. Ultimele lui cuvinte au fost: „Spune-i lui Wax... că e un nemernic absolut... şi încă îmi datorează cinci bancnote.”

— Wayne, şuieră ea, printre dinţi.

— Nu m-am putut abţine, colega, spuse el, revenind la vechea lui voce, care era complet diferită. Scuze! Dar nu ar fi trebuit să urci aici. Făcu un gest din cap spre colţ, unde erau rezemate de perete câteva beţe cu ceva.

— Şi mai mulţi explozibili? întrebă ea, simţindu-se slăbită.

— Da. Nu i-am văzut când am trecut prima dată pe aici. Erau montaţi să explodeze când se deschidea o încuietoare de la un cufăr din colţ.

— Era ceva în cufăr?

— Da. Explozibili. N-ai fost atentă?

Ea îl fixă cu privirea.

— Nu, spuse el, chicotind. Nu ştiu ce se aşteaptă Wax să găsim în locul ăsta. E clar că l-au golit de tot.

Cu ajutorul luminii ce intra pe fereastra deschisă, Marasi desluşi o cameră cu tavanul jos. Mai degrabă o mansardă. Ea şi Wayne puteau să umble pe acolo fără să se aplece, dar Wayne mai avea puţin spaţiu până atingea tavanul. Waxillium ar fi fost nevoit să se aplece.

Scândurile podelei erau deformate şi, din loc în loc, ieşeau cuiele. Marasi îşi imagină că desface o scândură cu ranga şi găseşte o ascunzătoare cu indicii tăinuite, dar, bâjbâind pe podea, îşi dădu seama că, printre scânduri, putea să vadă nivelul de jos. Nu exista deloc spaţiu pentru a ascunde lucrurile.

Wayne aruncă o privire prin nişte dulapuri încorporate în perete, verificând dacă nu sunt explozibili, apoi bătu în perete după compartimente ascunse. Marasi se uită în jur, dar hotărî repede că nu era nimic de găsit acolo. Cu excepţia, probabil, a explozibililor.

Explozibili.

— Wayne, ce fel de explozibili sunt aceia?

— Poftim? Oh, chestii obişnuite. Ei îi spun dinamită, folosită pentru a face găuri în stâncă în Ţinuturile Necruţătoare. Destul de uşor de obţinut, chiar şi în oraş. Astea sunt nişte beţe mai mici decât am văzut, dar practic, e vorba de acelaşi lucru.

— Of!

Se încruntă.

— Erau puse în ceva?

Wayne ezită, apoi se uită în spate, la cufăr.

— Huh! Băgă mâna înăuntru şi ridică ceva. Nu erau în nimic, dar cineva a folosit asta să proptească fitilul şi detonatorul.

— Ce este? întrebă ea, grăbindu-se spre el.

— O cutie de trabucuri, spuse el, arătându-i-o. „Citizen Magistrates”. E o marcă scumpă. Foarte scumpă.

Marasi analiză cutia. Capacul era vopsit în auriu şi roşu, iar numele mărcii era scris dintr-o parte în alta, cu litere mari. Nu mai rămăsese niciun trabuc, deşi arăta într-adevăr ca şi cum nişte numere fuseseră mâzgălite cu creionul în interiorul capacului. Şirul de numere nu-i spunea nimic.

— O să i-l arătăm lui Wax, spuse Wayne. Ăsta e exact genul de lucru care-i place lui. Probabil că o să-l conducă la o teorie grandioasă despre cum şeful nostru fumează trabucuri, şi chestia asta o să-l ajute cumva să identifice tipul dintr-o mulţime. Întotdeauna face chestii din astea, de când am început noi să lucrăm împreună.

Wayne zâmbi, luând înapoi cutia de trabucuri, apoi se întoarse să mai caute prin dulapuri.

— Wayne, spuse Marasi. Cum de ai ajuns tu să lucrezi cu Waxillium?

— Asta nu era scris în rapoartele tale? întrebă el, bătând în partea laterală a unui dulap.

— Nu. E considerat oarecum un mister.

— Noi nu vorbim prea mult despre asta, spuse Wayne, cu vocea înăbuşită, şi capul în interiorul dulapului. El mi-a salvat viaţa.

Ea zâmbi, aşezându-se pe podea, şi îşi odihni spatele de perete.

— Probabil că e o poveste pe cinste.

— Nu e ce crezi tu, spuse el, scoţându-şi capul. Eu urma să fiu spânzurat în Dorsetul îndepărtat, de legiuitorul de-acolo.

— Pe nedrept, presupun?

— Depinde de definiţia ta a acelui cuvânt şi alte cele, spuse Wayne. Am împuşcat un bărbat. Unul nevinovat.

— A fost un accident?

— Da, spuse Wayne. Nu am vrut decât să-l jefuiesc.

Făcu o pauză, uitându-se la dulap, părând distant. Clătină din cap, apoi se târî înăuntru, împingând cu putere şi intrând cu forţa în peretele din spate.

Marasi nu se aşteptase să audă aşa ceva. Se lăsă pe spate, cuprinzându-şi picioarele cu mâinile.

— Ai fost un răufăcător?

— Nu unul foarte capabil, spuse Wayne, din interiorul dulapului. Întotdeauna mi-a fost greu să nu iau lucrurile altora. Eu, pur şi simplu, apuc câte ceva, ştii? Şi apoi îl găsesc acolo, în degetele mele. Oricum, începeam să mă pricep la aşa ceva, şi aveam nişte prieteni... ei m-au convins că ar trebui să merg puţin mai departe. Să-mi iau cu adevărat destinul în mână, spuneau ei. Să mă apuc să fac bani, să folosesc arme în jafuri şi altele de felul ăsta. Aşa că am încercat. Am omorât un bărbat. Tatăl a trei copii.

Ieşi din dulapul spart, apoi ridică ceva. Arătau ca un fel de cărţi de joc.

— Indicii? întrebă ea, nerăbdătoare.

— Nuduri, spuse el, uitându-se repede prin ele. Sunt vechi. Probabil dinainte ca bandiţii noştri să cumpere locul ăsta.

Mai răsfoi câteva, după aceea le aruncă înapoi în gaură.

— Cel puţin, poliţiştii vor găsi ceva nostim.

Se uită înapoi la ea, părând... bântuit, cu privirea în umbră, şi faţa luminată într-o parte de o fereastră deschisă.

— Deci, ce s-a întâmplat? întrebă ea încet. Cu tine, vreau să zic. Dacă nu cumva, poate, nu vrei să-mi spui.

El ridică din umeri.

— Nu conştientizam ce făceam, şi m-am panicat. Cred că probabil am vrut să fiu prins. N-am vrut niciodată să-l împuşc pe individul ăla. Am vrut doar să-i iau portofelul, înţelegi? Bătrânul Deget-Mort m-a prins uşor. Nici măcar nu a trebuit să mă bată să scoată o mărturisire de la mine.

Wayne tăcu o clipă.

— Am plâns tot timpul. Aveam şaisprezece ani. Eram doar un copil.

— Ştiai că eşti Allomant?

— Sigur. Ăla era un motiv pentru care eram în Ţinuturile Necruţătoare, în primul rând, dar asta e o altă poveste. Oricum, aliajul fuzibil este greu de făcut. Bismutul şi cadmiul nu sunt genul de metale pe care le găseşti în magazinul de la colţ. Încă nu ştiam multe despre Feruchimie, deşi tatăl meu era Feruchimist, aşa că aveam o idee. Dar să depozitezi sănătatea, e nevoie de aur.

Wayne se apropie, aşezând-se pe podea, lângă ea.

— Nici acum nu ştiu de ce m-a salvat Wax. Ar fi trebui să fiu spânzurat, să ştii. Am omorât un om bun. Nici măcar nu era bogat. Era contabil. Făcea muncă de caritate pentru oricine avea nevoie – întocmea testamente, citea scrisori. În fiecare săptămână, transcria scrisori pentru muncitorii din mină care nu ştiau să scrie, ca să le poată trimite acasă, familiilor lor din oraş. Am aflat multe despre el la proces. Am ajuns să-i văd pe copiii lui plângând. Şi pe soţia lui...

Wayne băgă mâna în buzunar, apoi desfăcu ceva. O bucată de hârtie.

— Am primit o scrisoare de la ei în urmă cu câteva luni.

— Îţi scriu scrisori? spuse Marasi.

— Sigur. Eu le trimit jumătate din ceea ce fac. Să aibă copiii hrană, ştii. M-am gândit că e logic, pentru că eu le-am omorât tatăl. Unul a mers la universitate.

Ezită.

— Ei încă mă urăsc, îmi scriu scrisori să-mi spună că nu m-au iertat, că niciun ban nu-l va aduce înapoi pe tatăl lor. Au dreptate. Totuşi, acceptă banii, deci e ceva.

— Wayne... spuse Marasi. Îmi pare tare rău.

— Da. Şi mie. Dar unele greşeli nu pot fi reparate prin regrete. Nu le poţi repara, indiferent ce-ai face. Eu şi armele nu ne-am mai înţeles bine de-atunci încoace. Mâna mea începe să tremure când ţin o armă în ea, mişcându-se ca un peşte nenorocit, aruncat pe docuri. Nu-i aşa că e cel mai amuzant lucru? E ca şi cum mâna mea ar gândi de una singură.

Dinspre scară se auzi sunetul paşilor şi, câteva momente mai târziu, intră Waxillium. Ridică din sprânceană când îi văzu pe cei doi stând acolo, pe podea.

— Vezi, spuse Wayne. Avem o discuţie de la suflet la suflet. Nu veni să calci în picioare discuţia noastră şi să zăpăceşti complet treaba.

— Nici nu îndrăznesc, spuse Waxillium. Am vorbit cu cerşetorii locali. Efemerii au mutat ceva mare în şi din clădire şi apoi pe o barcă de pe canal. Au făcut-o în mai multe rânduri, întotdeauna noaptea. Se pare că a fost ceva mai mare decât nişte mărfuri; un fel de maşinărie, bănuiesc.

— Pfui, făcu Wayne.

— Într-adevăr, pfui, spuse Waxillium. Tu?

— Am găsit o cutie, spuse Wayne, întinzându-i cutia de trabucuri. Oh, şi am mai găsi dinamită. În caz că vrei să arunci în aer un canal nou sau ceva de genul.

— Adu-o, zise Waxillium. Ar putea fi folositoare. Luă cutia de trabucuri.

— Sunt şi nişte poze cu nuduri, observă Wayne, arătând cu degetul spre dulap. Dar sunt atât de şterse, încât abia poţi distinge părţile bune.

Ezită.

— Doamnele nu poartă arme, aşa că probabil nu vei fi interesat.

Waxillium râse zgomotos.

— Cutia de trabucuri este a unei mărci scumpe, spuse Marasi, ridicându-se. E puţin probabil să fie de la un hoţ obişnuit, decât dacă nu au luat-o cumva de la cineva, dar, uite. Cineva a scris nişte numere în interior.

— Într-adevăr, spuse Waxillium. Miji ochii, apoi se uită la Wayne, care încuviinţă, cu o mişcare a capului.

— Ce? întrebă ea. Ştiţi ceva?

Waxillium îi aruncă cutia înapoi lui Wayne, care o îndesă în buzunarul de la haină. Era suficient de mare, încât să atârne în afară.

— Ai auzit vreodată de numele Miles Dagouter?

— Sigur, spuse ea. Miles O-Sută-de-Vieţi. E un legiuitor din Ţinuturile Necruţătoare.

— Da, spuse Waxillium serios. Haideţi! Cred că e vremea să mergem într-o călătorie. În timp ce mergem, vă voi spune câteva poveşti.

CAPITOLUL 11

Miles se rezemă de balustradă şi îşi aprinse trabucul. Trase din el de câteva ori ca să îl ţină aprins, apoi eliberă încet dintre buze, un şuvoi de fum înţepător.

— Au fost văzuţi, şefule, spuse Tarson, urcând scările.

Tarson avea braţul într-un bandaj: majoritatea bărbaţilor ar fi încă în pat după ce trăseseră cum o făcuse el. Dar Tarson era un Brutal şi avea sânge koloss. Avea să se vindece repede.

— Unde? întrebă Miles, privind în jos şi cercetând amplasarea noii ascunzători. Pe lângă Tarson, singurul care mai era aici sus, cu el, era Clamps, al treilea la comandă.

— Sunt la vechea topitorie, spuse Tarson, care încă purta pălăria lui Wayne. Au vorbit cu cerşetorii de acolo.

— Ar fi trebuit să-i arunce în canal pe toţi, mormăi Clamps, scărpinându-se la cicatricea de pe gât.

— N-am de gând să încep să omor cerşetori, Clamps, spuse Miles încet.

Purta o pereche de revolvere din aluminiu; străluceau în luminile electrice din hala cea mare.

— Ai fi surprins cât de repede se poate întoarce împotriva noastră aşa ceva; întoarce proletariatul din oraş împotriva noastră, şi toate felurile de informaţii neconvenabile îşi vor găsi drum spre poliţişti.

— Da, sigur, spuse Clamps. Bineînţeles. Dar, vreau să spun, cerşetorii ăia... au văzut lucruri, şefule.

— Wax şi-ar fi dat seama şi fără ajutorul lor, spuse Miles. E ca un şobolan. Oriunde îţi doreşti să-l găseşti cel mai puţin, acolo o să-l găseşti. Într-un fel, asta îl face predictibil. Presupun că acele capcanele explozive ale tale – deşi ai promis că nu vor da greş – au fost ineficiente?

Clamps tuşi în mână.

— Păcat, spuse Miles.

Puse la loc, în buzunar, bricheta de argint, pe care încă o avea în mână, după ce îşi aprinsese trabucul. Ea avea sigiliul legiuitorilor True Madil. Îi făcea pe ceilalţi bărbaţi să se simtă inconfortabil când o vedeau. Oricum, Miles o păstra.

Spaţiul din faţa lor nu avea absolut nicio fereastră. Lumini electrice mari, orbitoare, atârnau din tavan, iar bărbaţii asamblau echipamentul de forjare şi turnare. Miles era sceptic. O turnătorie sub pământ? Dar domnul Suit promisese că ventilatoarele sale electrice şi conductele vor elimina fumul şi vor face aerul să circule. Era de folos faptul că se crea mult mai puţin fum cu ajutorul cuptoarelor electrice pe care urmau să le folosească aici jos.

Încăperea aceasta era foarte ciudată. Un tunel mare ducea în întuneric pe partea stângă a încăperii şi în el erau montate şine de cale ferată. Începuturile, spusese domnul Suit, unei linii subterane de cale ferată în oraş. Cum avea să treacă prin canale? Ar fi trebuit să treacă pe sub ele, presupuse el. O imagine ciudată.

Până în momentul acela, tunelul fusese doar un test. Ducea pe o distanţă scurtă la o clădire mare, din lemn, unde Miles putea să-şi găzduiască restul oamenilor. Mai avea încă vreo treizeci. În acel moment, ei aduceau înăuntru cutiile cu provizii şi ceea ce mai rămăsese din aluminiumul lor. Nu mai era mult. Dintr-o singură lovitură, Wax aproape că i-ar fi distrus pe Efemeri.

Miles pufăi din trabucul lui, dus pe gânduri. Ca întotdeauna, recurgea la aurmintea lui, învigorându-se, împrospătându-şi corpul. Niciodată nu îi era rău, niciodată nu-i lipsea energia. Tot mai avea nevoie să doarmă, şi îmbătrânea, dar, în afară de acestea, era, practic, nemuritor. Atâta timp cât avea suficient aur.

Totuşi, aceasta era o problemă, nu-i aşa? Fumul se răsucea în faţa lui, învârtindu-se ca nişte ceţuri.

— Şefule? întrebă Clamps. Domnul Suit aşteaptă. Nu mergi să te întâlneşti cu el?

Miles suflă fumul:

— Într-o clipă.

Suit nu era stăpânul lui.

— Cum merge recrutarea, Clamps?

— E... am nevoie de mai mult timp. O zi nu e suficientă, mai ales după ce jumătate din noi am fost măcelăriţi.

— Ai grijă pe ce ton vorbeşti, spuse Miles.

— Scuze.

— Era sigur că Wax va intra în joc, în cele din urmă, spuse Miles, încet. El schimbă regulile, şi e adevărat că am pierdut cu mult mai mulţi oameni decât aş fi ucis eu. Pe de altă parte, suntem totuşi norocoşi. Acum că Waxillium e implicat, putem să-i anticipăm mişcările.

— Şefule, spuse Tarson, aplecându-se, se vorbeşte printre oamenii noştri. Că tu şi Wax... că voi doi ne-aţi înscenat totul.

Se trase înapoi, de parcă s-ar fi aşteptat la o reacţie violentă. Miles pufăi în continuare din trabuc, şi reuşi să-şi controleze impulsul iniţial de furie. Devenea mai priceput la aşa ceva. Puţin.

— De ce ar spune ei asta?

— Tu ai fost cândva legiuitor şi câte şi mai câte...

— Încă sunt, spuse Miles. Ceea ce facem noi nu este în afara legii, în afara legii adevărate. Oh, bogătaşii îşi vor face propriile lor coduri, ne vor forţa să trăim cum vor ei. Dar legea noastră este legea umanităţii însăşi.

— Oamenilor care lucrează pentru mine le este oferită scutirea de reformă. Munca lor aici le spală toate celelalte... infracţiuni anterioare. Spune-le că sunt mândru de ei, Clamps. Îmi dau seama că am trecut prin ceva traumatizant, dar am supravieţuit. Vom face faţă zilei de mâine cu şi mai mare rezistenţă.

— O să le spun, şefule, zise Clamps.

Miles îşi ascunse o grimasă. Nu se putea hotărî dacă cuvintele erau cele potrivite sau nu; el nu se pricepea să ţină lecţii de morală. Dar oamenii lui aveau nevoie de convingere din partea lui, aşa că avea să se afişeze convins de cauza lui.

— Cincisprezece ani, spuse el încet.

— Şefule?

— Am petrecut cincisprezece ani în Ţinuturile Necruţătoare, încercând să-i protejez pe cei neajutoraţi. Şi, ştii ce? Niciodată nu s-a îmbunătăţit situaţia. Tot efortul ăla, nu a însemnat nimic. Copiii tot mureau, femeile erau abuzate în continuare. Un singur om nu era suficient pentru a schimba lucrurile, ţinând cont de corupţia de aici, din inima civilizaţiei, spuse el, trăgând, din nou, din trabuc. Dacă vrem să schimbăm lucrurile, trebuie să le schimbăm aici, mai întâi.

Şi Trell să mă ajute dacă greşesc. De ce făcuse Trell oameni ca el, dacă nu ca să vadă răul îndreptat? Cuvintele întemeierii induseseră chiar şi o explicaţie lungă despre Trellism şi învăţăturile lui, ceea ce dovedea că bărbaţii ca Miles erau speciali.

Se întoarse şi înaintă pe culoar. Acesta atârna ca un balcon în partea de nord a încăperii celei mari. Tarson şi Clamps rămaseră în urmă; ştiau că lui îi plăcea să fie singur când stătea faţă în faţă cu domnul Suit.

Miles deschise uşa de la capătul coridorului şi intră în biroul domnului Suit. De ce avea nevoie de un birou aici, Miles nu ştia; poate că supraveghease mai de aproape operaţiunile de la această bază nouă. Domnul Suit voise ca ei să fie aici de la bun început, îl enerva pe Miles faptul că fusese nevoit, în cele din urmă, să accepte oferta – aceasta îl aducea mai mult sub papucul finanţatorului său.

Gata cu jafurile bune, şi nu vom mai avea nevoie de el de acum încolo, îşi spuse Miles. Asta înseamnă că ne putem muta în altă parte.

Domnul Suit era un bărbat cu faţa rotundă, cu o barbă mare, grizonantă. Stătea la biroul lui, sorbind dintr-o ceaşcă cu ceai şi purtând un costum extrem de elegant şi de scump din mătase neagră cu o vestă turcoaz. Când intră Miles, el studia un ziar.

— Ştii că nu-mi place cum miros alea, spuse domnul Suit, fără să-şi ridice privirea.

Miles trase, oricum, din trabuc. Domnul Suit zâmbi.

— Am auzit că vechiul tău prieten deja a localizat fosta ta bază de operaţiuni?

— Au fost luaţi prizonieri dintre oamenii mei, spuse Miles, e firesc. Era doar o chestiune de timp.

— Nu sunt foarte loiali cauzei tale.

Miles nu răspunse la afirmaţia asta. Amândoi ştiau că majoritatea oamenilor lui lucrau pentru bani, şi nu pentru un ţel mai înalt.

— Ştii de ce-mi place de tine, Miles? întrebă domnul Suit.

Nu-mi pasă în mod deosebit dacă-ţi place sau nu, se gândi Miles, dar îşi ţinu gura.

— Tu eşti meticulos, continuă Suit. Ai un ţel, crezi în el, dar nu îl laşi să-ţi întunece vederea. De fapt, cauza ta nu este atât de diferită de aceea a asociaţilor mei şi a mea. Cred că este un ţel lăudabil, iar tu eşti un lider demn de respect, spuse domnul Suit, întorcând pagina ziarului. Împuşcăturile de la ultimul jaf ameninţă să-mi subnineze încrederea în afirmaţia pe care am făcut-o.

— Eu...

— Ţi-ai pierdut cumpătul, spuse domnul Suit, o voce din ce în ce mai distantă, şi, prin urmare, ţi-ai pierdut controlul asupra oamenilor tăi. Acela a fost motivul pentru care s-a petrecut acest dezastru. Nu a existat vreun alt motiv.

— Ba da, a existat. Waxillium Ladrian.

— Ar fi trebuit să fii pregătit pentru el.

— El nu ar fi trebuit să fie acolo.

Domnul Suit sorbi din ceai.

— Fii serios, Miles. Purtai o mască pe faţă. Ştiai că există o şansă ca el să vină.

— Am purtat o mască, spuse Miles, păstrându-şi cumpătul cu un oarecare efort, pentru că eu sunt un bărbat care are un anumit renume. Wax nu era singurul care m-ar fi putut recunoaşte.

— Presupun că e un argument acceptabil. Dar, pe de altă parte, la cât de dramatic insişti tu să fii – prin faptul că marfa dispare, nu este pur şi simplu furată, mă face să mă întreb de ce eviţi să fii recunoscut.

— Drama serveşte unui scop, replică Miles. Ţi-am spus. Atâta timp cât poliţia este dezorientată de felul în care punem noi mâna pe marfă, chestia asta îi va determina să facă în continuare greşeli.

— Şi dramatismul? spuse Suit absent, întorcând un ziar de pe biroul lui. „Efemeri”, Miles?

— Miles nu răspunse nimic. Îşi explicase motivele înainte, cele pe care voia să le Suit. Bineînţeles, mai erau altele. Miles era hotărât să schimbe lumea. Nu puteai face lucrul ăsta dacă oamenii te credeau un hoţ obişnuit. Misterul, puterea, puţină magie... toate astea puteau face minuni pentru cauza lui.

— Nu comentezi, spuse Suit. Ei bine, judecata ta s-a dovedit bine întemeiată în trecut. Cu excepţia situaţiei când vine vorba de Waxillium. Recunosc, Miles, că o parte din mine se întreabă. Există vreo ranchiună între voi doi de care eu ar trebui să ştiu? O ranchiună care, probabil, te-ar fi determinat să acţionezi într-un mod nechibzuit?

Privirea domnului Suit era rece ca fierul. Ceva ce te-ar fi făcut să încerci să-l împingi să atace la acea petrecere? Ca tu să poţi lupta cu el?

Miles îşi ţinu privirea aţintită asupra lui Suit, apoi se aplecă, cu mâinile pe masă, şi trabuncul între degete.

— Nu am nicio ranchiună faţă de Waxillium Ladrian. El este unul dintre cei mai grozavi bărbaţi pe care i-a cunoscut lumea asta. Un bărbat mai minunat decât tine sau decât mine, sau, practic decât oricine altcineva din acest oraş.

— Şi lucrul acesta ar trebui să mă consoleze? Aproape că spui că nu te vei lupta cu el.

— Oh, mă voi lupta cu el. Îl voi ucide, dacă trebuie. Wax a ales tabăra greşită. Bărbaţii ca el, bărbaţii ca mine, putem să alegem. Să-i slujim pe oameni sau să-i slujim pe cei bogaţi. El a renunţat la dreptul lui de a fi protejat în momentul în care s-a întors în acest oraş şi a început să socializeze cu ei.

— Ciudat, spuse Suit. Şi eu sunt unul dintre ei, ştii asta.

— Eu lucrez cu ceea ce am. Şi, pe deasupra, tu ai... alte lucruri care te recomandă. Mai ales de când ai renunţat la dreptul de a avea privilegii.

— Nu la privilegii, spuse Suit. Doar la titlu. Şi eu totuşi cred că ai intenţionat să-l provoci pe Waxillium. De aceea l-ai împuşcat pe Peterus.

— L-am împuşcat pe Peterus pentru că era un impostor, replică Miles. Se prefăcea că vrea dreptate, şi toată lumea îl lăuda pentru asta, dar, între timp, el făcea pe plac elitei şi celor corupţi, ei îl lăsau să vină să se joace la petrecerile lor, ca un câine favorit. Eu l-am doborât.

Domnul Suit încuviinţă uşor din cap.

— Foarte bine.

— Voi curăţa oraşul ăsta, Suit. Chiar dacă va trebui să-i smulg inima înnegrită cu unghiile mele, o voi face. Dar tu va trebui să-mi faci rost de mai mult aluminiu.

— Mă ocup chiar acum de asta, spuse Suit.

Deschise un sertar din biroul lui şi scoase o foaie de hârtie făcută sul. O puse în faţa lui Miles. Miles desfăcu sfoara şi întinse sulul de hârtie. Era o schiţă.

— Noul vagon „antifurt” al lui Tekiel?

Suit dădu din cap, aprobator.

— Va dura până să... începu Miles.

— Oamenii mei lucrează la el de ceva timp. Sarcina ta nu e să te ocupi de planificare, Miles. Sarcina ta este punerea în aplicare. Eu mă voi îngriji să ai resursele de care ai nevoie.

Miles analiză schiţa. Suit avea relaţii. Era puternic. Miles nu putea să nu simtă că se implicase în ceva cu mult dincolo de puterea lui de control.

— Oamenii mei încă o ţin pe cea mai recentă ostatică, spuse el. Ce vrei să faci cu ea?

— Lucrul acesta va fi aranjat, spuse Suit. Luă o înghiţitură de ceai. Dacă aş fi fost mai atent, aş fi scos-o pe ea de pe listă. Waxillium nu se va opri din căutarea ei. Ar fi fost cu mult mai uşor dacă ar fi funcţionat explozia. Acum trebuie să ne gândim la nişte măsuri mai directe.

— Mă voi ocupa de el personal, spuse Miles. Astăzi.

★

— Miles Dagouter este un Twinborn, spuse Waxillium aplecându-se în faţă, în vagonul lor de tren. O varietate deosebit de periculoasă de Twinborn.

— Aur dublu, spuse Wayne, dând aprobator din cap şi lăsându-se pe spate pe bancheta căptuşită din faţa lui Waxillium.

Afară, suburbiile exterioare ale oraşului Elendel treceau ca prin ceaţă. Marasi stătea pe banchetă, lângă Wayne.

— Allomanţii de aur nu sunt în mod deosebit periculoşi, din câte am citit eu.

— Nu, spuse Waxillium. Nu sunt. Dar Combinarea îl face pe Miles atât de puternic. Dacă Allomanţia şi Feruchimia ta au un metal în comun, poţi să-i accesezi puterea înzecit. E complicat. Depozitezi un atribut în interiorul metalului, apoi îl arzi ca să eliberezi puterea. Se numeşte Combinare. După cum spun legendele, este felul în care Sliver au câştigat nemurirea.

Marasi se încruntă.

— Eu am presupus că poveştile despre capacităţile extraordinare ale lui Miles de a se vindeca sunt nişte exagerări. Am crezut că este doar un Creator-de-Sânge, ca Wayne.

— Oh, este un Creator-de-Sânge, desigur, spuse Wayne, învârtind un baston de duel în jurul încheieturii mâinii şi prinzându-l din nou. Doar că el nu rămâne niciodată fără sănătate.

Waxillium aprobă cu o mişcare a capului, gândindu-se la ce se întâmplase cu ani în urmă, când îl întâlnise prima dată pe Miles. Bărbatul acela îl făcuse mereu să se simtă inconfortabil, dar fusese şi un legiuitor excelent. De cele mai multe ori.

Observând privirea confuză a lui Marasi, Waxillium explică:

— În mod normal, un Feruchimist trebuie să fie cumpătat. Poate dura luni întregi ca să stochezi sănătate sau greutate. Eu am umblat la jumătate de greutate de când am căzut prin podea, încercând să recuperez câte ceva din ceea ce am consumat. Abia dacă mi-am umplut metalmintea cu o fracţiune din ceea ce am pierdut. Pentru Wayne este şi mai greu.

Wayne se şterse la nas.

— Va trebui să petrec câteva săptămâni în pat după asta şi o să mă simt execrabil. Altfel, nu voi putea să mă vindec. La naiba, eu deja depozitez cât pot de mult şi încă mă mişc normal. Până la sfârşitul zilei, abia dacă voi mai avea suficient cât să vindec o zgârietură.

— Dar Miles... spuse Marasi.

— Are o capacitate de vindecare aproape infinită. Bărbatul este, practic, nemuritor. Am auzit că odată a încasat un foc de armă direct în faţă şi a plecat pe picioare. Noi am lucrat împreună în Ţinuturile Necruţătoare. El era legiuitorul în True Madil. Eram trei care aveam un fel de alianţă între noi, în vremurile bune. Eu, Miles şi Jon Deget-Mort din Dorsetul îndepărtat.

— Miles nu mă prea place, observă Wayne. Ei bine... de fapt, niciunul dintre ei nu mă prea place.

— Miles a făcut treabă bună, spuse Waxillium. Dar era moralizator şi dur. Ne respectam unul pe celălalt, deşi în mare parte, de la distanţă. Nu aş spune că am fost prieteni. Dar, departe, în Ţinuturile Necruţătoare, oricine ia atitudine pentru ceea ce este corect, îţi devine un aliat.

— E prima lege din Ţinuturile Necruţătoare, spuse Wayne. Cu cât eşti mai singur, cu atât mai mult ai nevoie să fie de partea ta un bărbat în care să ai încredere.

— Chiar dacă metodele lor merg dincolo de ceea ce ai alege tu însuţi, spuse Waxillium.

— Nu pare a fi genul de om care să se dedice unei vieţi de răufăcător, spuse Marasi.

— Nu, spuse Waxillium încet. Nu pare. Dar am fost aproape sigur că el era în spatele măştii de la nuntă, şi cutia aceea de trabucuri... avea marca lui preferată. Nu pot fi sigur că este el, dar...

— Dar crezi că este.

Waxillium încuviinţă din cap. Harmony ne ajută, dar eu cred că e el. Legiuitorii erau un aliaj special. Exista un cod. Nu ceda niciodată, nu te lăsa niciodată tentat. Faptul că lucra cu infractorii în fiecare zi putea să schimbe un bărbat. Începeai să vezi lucrurile cum le vedeau ei. Începeai să gândeşti ca ei.

Ştiau cu toţii că munca aceasta te putea distorsiona dacă nu erai atent. Nu vorbeau de lucrul acesta, şi nu se dădeau bătuţi. Sau nu ar fi trebuit să o facă.

— Nu mă surprinde, spuse Wayne. Ai auzit vreodată cum vorbeşte el despre oamenii din Elendel, Wax? E un om brutal, Miles ăsta.

— Da, spuse Waxillium, încet. Speram că va rămâne concentrat la a menţine ordinea în oraşul lui şi îşi va lăsa demonii să doarmă.

Trenul trecu de suburbii, îndreptându-se spre Moşiile Exterioare – inelul larg de livezi, câmpii şi păşuni care hrănea oraşul Elendel. Peisajul se schimbă de la blocurile din oraş la întinderi deschise de cafeniu şi verde, canalele licărind albastre în vreme ce străbăteau pământul.

— Asta schimbă lucrurile? întrebă Marasi.

— Da, spuse Waxillium. Înseamnă că toate astea sunt mult mai periculoase decât crezusem.

— Minunat.

Wayne rânji.

— Ei bine, am vrut ca tu să ai parte de experienţa completă. Ştii tu, de dragul ştiinţei şi toate cele.

— De fapt, spuse Waxillium, m-am tot gândit cum ar fi cel mai bine să te trimit într-un loc sigur.

— Vrei să scapi de mine? întrebă ea.

Făcu ochii mari, ca să pară cu inima frântă, iar vocea i se înmuie într-un fel demn de milă, ca şi cum se simţea trădată.

El era pe jumătate tentant să creadă că învăţase asta de la Wayne.

— Credeam că îţi sunt de ajutor.

— Îmi eşti, spuse Waxillium. Dar, pe de altă parte, tu ai puţină experienţă în lucrurile de care ne ocupăm noi.

— O femeie trebuie să câştige cumva experienţă, spuse ea, ridicându-şi capul. Eu deja am supravieţuit unei încercări de răpire şi uneia de asasinare.

Uşile de la vagonul de pasageri huruiră când trenul luă un viraj.

— Da, dar, Lady Marasi, prezenţa unui Twinborn în tabăra cealaltă schimbă lucrurile. Dacă se ajunge la o confruntare, nu cred că pot să-l înfrâng pe Miles. El e îndemânatic, puternic şi hotărât. Aş prefera să fii altundeva, în siguranţă.

— Unde? întrebă ea. Oricare din proprietăţile tale ar fi evidente, la fel cum ar fi şi cele ale tatălui meu. Nu mă pot ascunde foarte bine nici în subteranele oraşului; mă îndoiesc foarte mult că aş trece neobservată acolo! De aceea mă grăbesc să-ţi sugerez că cel mai sigur loc pentru mine este lângă tine.

— Ciudat, spuse Wayne, eu de obicei găsesc că cele mai sigure locuri sunt oriunde, dar nu lângă Waxillium. Ţi-am amintit de posibilitatea unor explozii în preajma lui?

— Poate ar trebui să mergem, pur şi simplu, la poliţişti, spuse Marasi. Lord Waxillium... genul acesta de investigaţie pe cont propriu este, tehnic, ilegală – cel puţin în sensul că avem cunoştinţă de fapte importante pe care poliţiştii nu le ştiu. Ni se cere să comunicăm autorităţilor ceea ce ştim.

— Nu-l face să se gândească la aşa ceva! spuse Wayne. Eu tocmai începeam să îl fac să se oprească să mai spună asemenea lucruri!

— E-n regulă, Wayne, spuse Waxillium, încet. Am făcut o promisiune. I-am spus Lordului Harms că i-o voi aduce pe Steris acasă. Şi voi face asta. Altceva nu mai am de zis. Hotărârea mea este nestrămutată.

— Atunci eu rămân să vă ajut, spuse Marasi. Atât am avut de zis.

— Iar mie chiar mi-ar prinde bine ceva de mâncare, adăugă Wayne. Grăsimea e grăsime.

— Wayne... spuse Waxillium.

— Vorbesc serios, zise Wayne. N-am mai mâncat nimic după brioşele alea.

— Vom cumpăra ceva când ne dăm jos din tren, spuse Waxillium. Mai întâi, aş vrea să aflu ceva de la Lady Marasi.

— Da?

— Ei bine, presupunând că vei rămâne cu noi, aş vrea să ştiu ce fel de Allomantă eşti.

Wayne tresări şi deveni atent.

— Poftim?

Marasi se făcu roşie la faţă.

— Porţi un săculeţ cu aşchii de metal în poşetă, îi spuse Waxillium. Şi te agiţi întotdeauna să-ţi ţii poşeta lângă tine. Ştii puţine despre Feruchimie, dar pari să înţelegi Allomanţia. Nu ai fost surprinsă când Wayne a oprit timpul într-o bulă în jurul nostru – de fapt, tu ai păşit direct în faţă, spre barieră, ca şi cum ţi-ar fi fost familiar lucrul ăsta. Şi vii dintr-o linie ereditară care este vânată tocmai pentru că include foarte mulţi Allomanţi.

— Eu... spuse ea. Ei bine, chiar nu a fost o ocazie bună să...

Se înroşi şi mai tare.

— Eu sunt surprins, şi puţin dezamăgit, spuse Wayne.

— Ei bine, se repezi ea să spună, eu...

— Oh, nu de tine, spuse Wayne. De Wax. Mă aşteptasem ca el să-şi dea seama de chestia asta de la prima voastră întâlnire.

— Îmbătrânesc încet, spuse Waxillium impasibil.

— Nu e foarte folositoare, spuse ea, privind în jos. Când l-am văzut pe Wayne folosindu-şi abilitatea lui de Alunecător, a început să-mi fie jenă de asta. Ştii, eu sunt o Pulsatoare.

După cum şi bănuise Waxillium.

— Cred că lucrul acesta ar putea fi foarte folositor.

— Nu tocmai, spuse ea. Accelerarea timpului... e un lucru minunat. Dar ce poate face cineva cu faptul că-l poate încetini, şi doar pentru sine însuşi? E inutil într-o luptă. Toată lumea s-ar mişca cu o viteză mare în jurul meu. Tatălui meu i-a fost ruşine de puterea mea. Mi-a spus să nu zic nimic despre ea, la fel ca şi despre originea mea.

— Tatăl tău, spuse Waxillium, este o persoană despre care eu cred tot mai mult că e un imbecil. Tu ai acces la ceva util. Nu, nu se va potrivi cu fiecare situaţie, dar nicio unealtă nu face asta.

— Dacă spui tu, zise ea.

Un vânzător veni pe culoarul trenului, vânzând covrigi, iar Wayne aproape că sări de la locul lui să-şi ia unul. Apoi se aşeză la loc, privind afară pe fereastră şi gândindu-se.

Miles. Nu, nu putea fi sigur că era el. Când Waxillium îl împuşcase pe şeful Efemerilor în faţă şi îl doborâse la pământ, el presupusese că îi confundase vocea. Miles nu ar cădea la un foc de armă. Decât dacă ştia că trebuia să se prefacă rănit, ca să nu-l recunoască Waxillium. Miles era suficient de priceput la aşa ceva.

El este, se gândi Waxillium. Ştiuse asta de prima dată când vorbise şeful Efemerilor. Doar că el, pur şi simplu, nu-şi dorise să recunoască. Aceasta complica imens lucrurile. Şi, în mod straniu, Waxillium se trezi că se simţea copleşit.

Douăzeci de ani ca legiuitor, iar această situaţie era deja mai complicată decât oricare dintre cele pe care le investigase el. Îşi imaginase că Ţinuturile Necruţătoare l-au făcut puternic, dar existase, de asemenea, şi o simplitate a vieţii, acolo, departe, o simplitate cu care se obişnuise.

Acum el dăduse buzna, cu armele ridicate, presupunând că putea să gestioneze o problemă ridicată la magnitudinea oraşului Elendel. Presupusese că putea doborî o echipă care era atât de bine finanţată, încât putea antrena în luptă bărbaţi cu arme făcute din ceva atât de scump că putea la fel de bine să fie aur.

Poate ar trebui să le spunem poliţiştilor, spusese Marasi. Dar era el capabil să facă acest lucru?

Îşi trecu degetele peste cercelul din buzunar. Simţise că Harmony dorea ca el să facă asta, să investigheze. Dar ce era Harmony, dacă nu o impresie în mintea lui Waxillium? Confirmare părtinitoare, i se spunea. Simţea ceea ce se aştepta să simtă. Asta îi spunea creierul lui logic.

Aş vrea să simt ceţurile, se gândi el. Au trecut săptămâni întregi de când am putut să mă plimb printre ele. Întotdeauna s-a simţit mai puternic printre ceţuri. Simţea că cineva îl privea, când ieşea el printre ele.

Trebuie să continui cu asta, îşi spuse el. Încercase să se abţină, iar aceasta dusese la împuşcarea lui Lord Peterus. Metoda obişnuită a lui Waxillium era să preia, pur şi simplu, comanda şi să facă ceea ce era necesar. Aşa învăţase un legiuitor să muncească, departe, în Ţinuturile Necruţătoare. Noi nu suntem atât de diferiţi, eu şi Miles, se gândi el. Poate că asta îl înspăimântase atât de mult la omul acela.

Trenul încetini şi opri în gară.

CAPITOLUL 12

Wayne coborî din trăsură, urmându-i pe Waxillium şi pe Marasi. Ridică privirea spre vizitiu, aruncându-i o monedă.

— Avem nevoie să ne aştepţi puţin, amice. Cred că nu va fi o problemă pentru tine.

Vizitiul se uită la monedă şi ridică o sprânceană.

— Nu e nicio problemă, amice.

— Aia da pălărie, spuse Wayne.

Vizitiul purta o pălărie rotundă la bază, din fetru întărit, conică, dar cu vârful plat şi o pană pe el.

— Toţi purtăm din astea, spuse el. E simbolul firmei „Trăsurile lui Gavil”.

— Mda. Vrei să facem schimb?

— Ce? Să facem schimb de pălării?

— Sigur, spuse Wayne, aruncându-şi în sus şapca lui subţire, tricotată.

Bărbatul o prinse.

— Nu sunt sigur...

— Îţi arunc înăuntru un covrig, spuse Wayne, scoţându-l din buzunar.

—Hm...

Bărbatul privi în jos la moneda din mâna lui, care era destul de valoroasă, îşi scoase pălăria şi i-o aruncă lui Wayne.

— Nu e nevoie. Presupun că... o să cumpăr, pur şi simplu, alta.

— Foarte frumos din partea ta, spuse Wayne muşcând dintr-un covrig şi urmându-l pe Waxillium.

Îşi puse pălăria. Nu i se potrivea nemaipomenit de bine. Se grăbi să-i prindă din urmă pe ceilalţi doi, care se opriseră pe un mic deal.

Wayne trase aer în piept, mirosind umiditatea canalului, mirosurile de grâu de pe câmpuri şi de flori de la picioarele lor.

Apoi strănută. Ura să-şi umple metalmintea când era pe afară şi făcea tot felul de lucruri. Prefera să şi-o umple în calupuri mari. Lucrul acela îl făcea foarte bolnav, dar putea să recupereze dormind şi bând mult ca să treacă timpul.

De data aceasta, era mai rău. Faptul că îşi umpluse metalmintea cât de mult îndrăznise, că înmagazinase sănătate cât timp merseseră dintr-un loc în altul, îl făcuse să se îmbolnăvească. Rapid. Strănuta mult mai mult, îl ustura gâtul şi îi lăcrimau ochii. De asemenea, se simţea obosit şi ameţit. Dar avea nevoie de sănătatea aceea, aşa că o făcea.

Se plimbă pe iarbă. Moşiile Exterioare erau un loc ciudat. Ţinuturile Necruţătoare erau uscate şi murdare. Oraşul era dens populat şi – pe alocuri – murdar. Aici, lucrurile erau pur şi simplu... drăguţe.

Puţin prea drăguţe. Îi provocau mâncărimi pe şolduri. Acesta era genul de loc unde un om lucra pe câmp în timpul zilei, apoi mergea acasă şi se aşeza pe verandă, bând limonada şi mângâindu-şi câinele. Bărbaţii mureau de plictiseală în asemenea locuri. Era ciudat faptul că, într-un loc atât de deschis, el se simţea chiar şi mai agitat şi captiv decât atunci când era încuiat într-o celulă.

— Ultimul jaf pe calea ferată s-a întâmplat aici, spuse Waxillium.

Întinse mâna spre şinele de cale ferată – care luau un viraj chiar la stânga lor –, apoi îşi mişcă mâna de-a lungul potecii lor, de parcă vedea ceva ce Wayne nu putea să vadă. De multe ori făcea lucruri de genul acela.

Wayne căscă, apoi mai luă o muşcătură din covrig.

— Ce, ce-i aia, domnule? Ce, ce-i aia, domnule? Ce, ce-i aia, domnule?

— Wayne, ce tot bolboroseşti acolo? Waxillium se întoarse, inspectând canalul, spre dreapta. Era lat şi adânc aici, menit să transporte barje pline de mâncare, în oraş.

— Exersez accentul tipului care vindea covrigi, spuse Wayne.

Avea un accent grozav. Trebuie să fi fost dintr-unul din oraşele noi, de la margine, chiar de lângă munţii din sud. Waxillium aruncă o privire spre el.

— Pălăria aia arată ridicol.

— Din fericire, pot schimba pălăriile, spuse Wayne, cu accentul vânzătorului de covrigi, în timp ce tu, domnule, eşti blocat cu faţa aia.

— Când vorbiţi, parcă sunteţi fraţi, spuse Marasi, privindu-i curioasă. Vă daţi seama de asta?

— Cât timp eu sunt cel frumos, spuse Wayne.

— Şinele de aici cotesc spre canal, spuse Waxillium. Toate celelalte jafuri au avut loc lângă canale.

— Din câte îmi amintesc, observă Marasi, majoritatea liniilor de cale ferată merg în paralel cu canalele. Canalele au fost aici mai întâi, şi când au fost montate şinele de cale ferată, părea logic ca acestea să urmeze rutele deja stabilite.

— Da, spuse Waxillium. Dar lucrul acesta este izbitor în special aici. Uitaţi-vă cât de aproape ajunge calea ferată de canal.

Accentul lui se schimbă, se gândi Wayne. După doar sase luni înapoi în oraş, şi deja se simte. Este mai rafinat, într-unfel, mai puţin formal în altele. Oare oamenii erau conştienţi de faptul că vocile lor erau asemenea unor lucruri vii? Mută o plantă, iar aceasta se va schimba şi se va adapta la mediul din jurul ei. Mută o persoană, şi felul în care ea vorbeşte va creşte, se va adapta, va evolua.

— Deci maşinăria aceea pe care o folosesc Efemerii, spuse Marasi, crezi că ei nu o pot deplasa departe, pe uscat? Trebuie să o transporte pe canal, şi să aleagă un loc lângă şine să o asambleze şi să îşi transporte prada?

Accentul ei... se gândi Wayne. Foloseşte o dicţie mai elevată în preajma lui decât în preajma mea. Încerca atât de mult să-l impresioneze pe Wax. Oare el observa asta? Poate că nu. Bărbatul acesta părea mereu că nu e conştient de femeile din jurul lui. Chiar şi de Lessie.

— Da, spuse Waxillium, coborând coasta dealului, întrebarea este: cum a reuşit chestia asta – orice ar fi ea – să golească vagoanele de marfă atât de repede şi de eficient?

— De ce ţi se pare atât de ciudat? spuse Wayne, urmându-l. Dacă aş fi fost un Efemer, aş fi adus o grămadă de bărbaţi. Asta mi-ar fi permis să termin treaba mai repede.

— Asta nu e doar o chestiune de mână de lucru, spuse Waxillium. Vagoanele de tren erau încuiate, iar câteva din cele de mai târziu aveau paznici înăuntru. Când vagoanele ajungeau la destinaţie, erau încă încuiate, dar goale. Mai mult decât atât, dintr-un vagon, au fost furate multe lingouri grele, din fier. Există o îngustare la uşa vagonului – dincolo de un anumit punct, mai mulţi bărbaţi nu ar fi fost de folos. E imposibil ca ei să fi descărcat sute de lingouri în mai puţin de cinci minute, folosind doar mână de lucru umană.

— O bulă de viteză? întrebă Marasi.

— Ar fi putut fi de folos, spuse Wax, dar nu prea mult. Ai aceeaşi îngustare a uşii şi nu poţi face să încapă mulţi oameni într-o bulă de viteză. Să spunem că ai putea avea şase muncitori înăuntru, ceea ce ar fi foarte strâmt. Ar trebui să mişte lingourile de fier până sus, la marginea bulei de viteză, apoi să lase bula să cadă şi să creeze alta – nu poţi muta bulele odată ce le-ai ridicat – şi să repeţi procedura.

Wax clătină din cap, cu mâinile pe şolduri.

— Costul în aliaj fuzibil ar fi incredibil. Cu o pepită în valoare de aproximativ cinci sute de bancnote, Wayne poate să comprime aproximativ două minute în cincisprezece secunde externe. Pentru a comprima o perioadă de timp egală cu cinci minute în exterior – ca să câştigi suficient timp în interior pentru a muta toate lingourile alea de fier – ar trebui să cheltuieşti zece mii de bancnote. Lingourile ar valora doar o fracţiune din acestea; pentru numele lui Harmony, ai putea să-ţi cumperi propriul tău tren pentru o asemenea sumă de bani. Eu nu cred asta. Aici se petrece altceva.

— Au un fel de maşinărie, spuse Marasi.

Wax încuviinţă din cap, coborând dealul, şi cercetă terenul.

— Să vedem dacă găsim nişte indicii pe care poate le-au lăsat în urmă. Poate că maşinăria avea roţi care au lăsat făgaşe sau dâre.

Wayne îşi vârî mâinile în buzunare şi se plimbă pe lângă ei, prefăcându-se că se uită şi el atent, dar singurul motiv pentru care ajunsese să-l implice pe Waxillium în această investigaţie era pentru că el era bun la genul acesta de treabă. Dacă erau oameni implicaţi, Wayne era foarte priceput. Dar la flori şi pământ... nu atât de mult.

După câteva minute, Wayne se simţi plictisit, aşa că se abătu până în locul în care căuta Marasi. Ea se uită în treacăt la el.

— Trebuie să-ţi spun, Wayne... că pălăria aceea nu ţi se potriveşte foarte bine.

— Mda. Nu vreau decât să-i reamintesc lui Wax că îmi datorează una nouă.

— De ce? Tu ai fost cel care l-a lăsat pe bărbatul acela să ţi-o ia pe cea veche.

— El m-a convins să nu ripostez, bombăni Wayne. Lui i s-a părut evident. Şi apoi, l-a împuşcat pe tipul care o purta, şi tipul a plecat!

— N-avea de unde să ştie că bărbatul acela va supravieţui.

— Ar fi trebuit să-mi ia pălăria, spuse Wayne.

Marasi zâmbi, părând uluită.

Majoritatea oamenilor nu înţelegeau pălăriile, iar Wayne nu îi învinovăţea. Până nu ai o pălărie bună, norocoasă, nu poţi înţelege valoarea ei.

— De fapt, e în regulă, nu face nimic, spuse Wayne încet, lovind buruienile cu piciorul. Dar să nu-i spui lui Wax.

—Ce?

— Eu aveam nevoie să pierd pălăria aceea, recunoscu Wayne. Altfel, ar fi fost distrusă în explozie, ştii? Am avut noroc că a fost furată. Ar fi putut sfârşi ca haina mea lungă, de piele.

— Eşti un om unic, Wayne.

— Tehnic vorbind, toţi suntem, spuse el. Apoi ezită. Cu excepţia gemenilor, bănuiesc. Oricum, e ceva ce tot am vrut să te întreb. Dar e puţin personal.

— Cât de personal? întrebă ea.

— Ei bine, ştii tu, despre tine şi toate cele. Genul acela personal de lucruri personale. Presupun.

Marasi se uită la el, încruntându-se, apoi se făcu roşie la faţă. Părea că fata se îmbujora deseori, ceea ce era foarte bine din punctul de vedere al lui Wayne. Fetele erau drăguţe cu puţină culoare în obraji.

— Nu te referi la mine... şi la tine... adică...

— Oh, Harmony! râse Wayne. Nu e deloc vorba de aşa ceva, colega. Nu te îngrijora. Eşti suficient de drăguţă, mai ales prin mărunţişuri, dacă ştii la ce mă refer.

— Mărunţişuri?

— Desigur. Un cuvânt cu multe forme, ca tine. Ai şi un accent drăguţ, şi nişte mişcări în zona norului.

— Să îndrăznesc să întreb care este aceea?

— Chestiile albe, durdulii care plutesc sus deasupra zonei roditoare unde sunt plantate seminţele.

Ea se înroşi şi mai tare.

— Wayne! Cred că este cel mai grosolan lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată.

— Eu mă străduiesc să ating excelenţa, colega. Eu mă străduiesc să ating excelenţa. Dar nu te îngrijora – după cum ţi-am spus, eşti chiar drăguţă, dar n-ai suficientă vlagă pentru mine. Îmi plac femeile care pot să mă pună la punct cu o lovitură bună.

— Preferi femeile care pot să te bată?

— Sigur. E o realitate. Oricum, eu mă refeream la Allomanţia ta. Vezi tu, noi doi, noi avem puteri opuse. Eu accelerez timpul, tu îl încetineşti. Atunci ce se întâmplă dacă amândoi ne folosim puterile în acelaşi timp? Eh?

— S-a cercetat treaba asta, spuse Marasi. Se anulează reciproc. Nu se întâmplă nimic.

— Serios?

— Da.

— Pfui, spuse el, ştergându-şi nasul cu batista. Cel mai scump „nimic” pe care l-ar putea găsi cineva, din cauza faptului că noi amândoi ardem metale rare.

— Nu ştiu, spuse ea, oftând. Puterea mea e destul de bună la a nu face nimic pe cont propriu. Nu cred că am înţeles cu adevărat cât de patetic e să fii un Pulsator până când am văzut ce poate face puterea ta.

— Oh, nici a ta nu e atât de rea.

— Wayne, de fiecare dată când îmi folosesc capacitatea – de fiecare dată – rămân încremenită în loc, părând ridicolă, în timp ce toţi ceilalţi pot să fugă. Tu poţi să-ţi foloseşti putere ca să câştigi timp în plus. Eu nu mi-o pot folosi pe a mea decât ca să pierd timp.

— Sigur, dar poate, câteodată, vrei ca o anumită zi să vină mai devreme. Şi îţi doreşti foarte mult, nu? Aşa că poţi să arzi nişte crom şi, tac, e acolo!

— Eu am... Părea ruşinată. Eu chiar am făcut aşa ceva. Cromul arde mai încet decât aliajul fuzibil.

— Vezi! Avantaje. Cât de mari pot să ajungă bulele tale?

— Pot face una de mărimea unei încăperi mici.

— Înseamnă că sunt mult mai mari decât ale mele, spuse Wayne.

— Înmulţeşte zero cu o mie şi obţii tot zero.

Wayne ezită.

— Serios?

— Păi, da, spuse ea. E matematică elementară.

— Credeam că vorbim despre Allomanţie. Când a devenit matematica subiectul discuţiei noastre?

Şi asta o făcu să roşească. Te aşteptai la aşa ceva din partea unei fete când vorbeai despre părţile mai atrăgătoare ale corpului ei, dar nu şi când vorbeai de matematică. Era un aliaj ciudat, fata aceasta.

Marasi se uită într-o parte, spre Waxillium. Stătea ghemuit lângă canal.

— Dacă vine vorba de el, spuse Wayne. Lui îi plac alea deştepte.

— Eu nu am nicio intenţie faţă de Lord Ladrian, spuse ea, repede. Prea repede.

— Păcat, spuse Wayne. Eu cred că te place, colega.

Aceasta putea să fie o exagerare. Wayne nu era sigur ce credea Wax despre Marasi – oricum, omul trebuia să nu se mai gândească la Lessie. Lessie fusese o fată grozavă. Minunată, şi aşa mai departe. Dar ea murise, şi Wax încă mai avea acea... Înfăţişare goală. Aceeaşi pe care o afişase în săptămânile de după moartea lui Lessie. Era mai atenuată acum, dar încă era acolo. O nouă dragoste l-ar ajuta mult. Wayne era sigur de lucrul acesta, aşa că îşi dădu seama că se simte foarte mulţumit de el însuşi când Marasi dădu să plece, în cele din urmă, plimbându-se prin locul în care muncea Wax.

Îi atinse braţul, iar el îi arătă ceva pe pământul de lângă canal, împreună, cercetară atenţi locul. Wayne se îndreptă într-acolo.

— ...perfect dreptunghi ce, spunea Marasi. De la ceva mecanic. Pământul de aici era apăsat parcă de ceva greu, într-un petic pătrat. Se părea că era singura urmă din zonă, şi nu arăta precum ceva ce Wax intenţionase să găsească. Se lăsă în genunchi lângă ea, încruntându-se, şi îşi trecu mâna prin pământ, probabil ca să verifice cât era de compact, îşi ridică, din nou, privirea spre şinele de cale ferată.

— Nu sunt suficiente urme de paşi, spuse Wax, încet. E imposibil ca marfa să fi fost scoasă cu ajutorul forţei oamenilor. Chiar dacă ar fi existat o bulă de viteză.

— Cred că ai dreptate, spuse Marasi. Dacă jaful s-a întâmplat chiar acolo, o maşinărie ar fi putut rămâne în canal şi tot ar fi ajuns la şinele de cale ferată.

Waxillium se ridică şi îşi şterse mâinile de praf.

— Haideţi să ne întoarcem! Am nevoie de timp să gândesc.

Waxillium merse pe centrul vagonului de călători, cu mâinile ude, după ce şi le spălase în toaletă. Vagonul huruia sub el, iar câmpiile se derulau cu viteză prin faţa ochilor lui.

Oare unde s-ar ascunde Miles? Waxillium se gândea succesiv la tot felul de lucruri. Oraşul oferea prea multe locuri în care se putea ascunde, iar Miles nu era un răufăcător tipic. Era un fost legiuitor. Instinctele fireşti ale lui Waxillium erau anulate.

El va vrea să riposteze, hotărî Waxillium. E atent. Chibzuit. A aşteptat luni întregi între furtul de aluminiu şi următorul jaf.

Miles pierduse oameni şi resurse. Se va ascunde o vreme. Dar unde? Waxillium se lăsă cu spatele pe peretele coridorului. Acest vagon de clasa întâi era compus din compartimente private. Cu greu putea să-i audă pe cei care vorbeau în compartimentul de lângă el. Erau copii. Parcursese un drum lung prin şase vagoane până îl găsise pe cel cu o toaletă disponibilă. Wayne şi Marasi erau într-un compartiment cu câteva vagoane mai în spate.

Dacă Marasi avea dreptate cu privire la rolul femeilor răpite, atunci le aştepta o soartă sumbră. Miles îşi putea permite să dea înapoi, să lase să se răcească drumul care ducea spre el. Fiecare oră de întârziere îl făcea mult mai greu de găsit.

Nu, se gândi Waxillium. Va mai avea nevoie de încă un jaf. Unul rapid, poate fără niciun ostatic, ca să facă rost de mai mult aluminiu. Waxillium analizase rapoartele originale ale furturilor şi reuşise să facă o evaluare exactă a cantităţii de aluminiu cu care Tekiel făcuse contrabandă. Abia dacă ar fi fost suficientă pentru a echipa treizeci sau patruzeci de bărbaţi. Lucrul acesta l-ar face pe Miles să aibă nevoie de încă un furt înainte de a-şi face pierdută urma; prin urmare, el ar putea folosi repausul pentru a produce mai multe arme şi muniţii.

Situaţia aceea îi oferea lui Waxillium încă o ocazie de a-l prinde. Dacă putea să o pregătească aşa cum se cuvine. El...

Se auzi un ţipăt slab, dar Waxillium se antrenase să fie vigilent cu asemenea lucruri, întotdeauna alert, mai ales când era dus pe gânduri. Se aruncă imediat într-o parte, ceea ce îi salvă viaţa, deoarece glonţul trecu prin fereastra de sticlă din capătul vagonului de tren.

Waxillium se răsuci, scoţând un revolver din toc. O siluetă în negru stătea în vagonul următor, privind prin fereastra spartă. Purta, din nou, masca, cu ochii la vedere, materialul tricotat acoperindu-i restul trăsăturilor. Dar constituţia corpului era cea corectă – şi înălţimea, chiar şi felul în care îşi ţinea arma.

Idiotule! se gândi Waxillium. Instinctul îl înşelase. Un răufăcător obişnuit s-ar fi ascuns. Dar nu şi Miles. El era un fost legiuitor, obişnuit să vâneze, mai degrabă decât să fie vânat.

Şi dacă îi dădeai planurile peste cap, venea să te caute.

CAPITOLUL 13

Waxillium nu avu timp să-şi ridice arma. Îşi crescu greutatea instantaneu şi îşi aprinse oţelul în timp ce împinse înainte în uşile dintre vagoanele de tren. Ferestrele de sticlă explodară, iar uşile se îndoiră şi ieşiră din balamale, blocând gloanţele, în timp ce Miles trase de trei ori, într-o succesiune rapidă.

Vagonul se clătină când trenul începu să facă un viraj. Oamenii îşi scoaseră capul din compartimente, cu ochii larg deschişi, căutând sursa zgomotului. Miles ţinti din nou, de-a lungul coridorului, spre Waxillium. Copiii din apropiere plângeau.

Nu pot pune în pericol vieţile altora, se gândi Waxillium. Trebuie să ies.

Când arma se declanşă, Waxillium se aruncă înainte. Un glonţ ricoşă pe lângă capul lui, răspândind scântei. Nu putu să îl perceapă din punct de vedere Allomant. Era aluminiu.

Waxillium sări afară, în spaţiul dintre vagoane, vântul urlând şi trăgându-i de haină. Când Miles trase al şasea foc de armă, Waxillium împinse elementele de cuplaj de la vagoanele de dedesubt şi se avântă în sus.

Pluti în aer deasupra vagoanelor. Vântul îl prinse, împingându-l înapoi, în cădere. Ateriză cu o bufnitură pe acoperiş, câteva vagoane mai în spate, lăsându-se pe un genunchi şi echilibrându-se cu mâna liberă, iar vântul îi bătu prin păr şi îi prinse haina. Ridică revolverul.

Miles era aici. În tren.

Aş putea să-l opresc acum. Să pun capăt conflictului.

Următorul gând veni instinctiv. Oare cum avea el să-l oprească pe Miles O-Sută-de-Vieţi?

O figură mascată se ridică între vagoanele de tren, chiar în faţa lui – poate la doar trei metri depărtare – ţinând în mână un pistol de calibru mare. Miles întotdeauna preferase capacitatea distructivă a armelor de foc, nu precizia lor. Odată spusese că mai degrabă ar rata de câteva ori ştiind că atunci când trăgea cu adevărat, persoana pe care o împuşca nu se va mai ridica de jos.

Waxillium blestemă şi îşi umplu metalmintea, îşi scăzu greutatea la aproape nimic, apoi se rostogoli la dreapta, jos de pe acoperiş şi peste marginea vagonului. Urmară focuri de armă. Se prinse cu mâna de rama unei ferestre, împingându-se în marginea vagonului, şi îşi fixă un picior jos, într-un şanţ din metalul de-a lungul părţii laterale a vagonului. Greutatea lui scăzută îi îngăduia să se ţină acolo cu uşurinţă, deşi corpul lui uşor era bătut de vânt.

Departe, în faţă, locomotiva scotea cenuşă şi fum negru; dedesubt, şinele bubuiau. Waxillium îşi ridică revolverul în mâna dreaptă şi aşteptă, agăţat de partea laterală a vagonului cu o mână şi un picior.

Capul mascat al lui Miles ieşi curând dintre vagoane. Waxillium trase un singur foc de armă, rapid, împingând glonţul înainte cu Allomanţie pentru a dobândi viteză în plus în faţa vântului care şuiera. Îl nimeri pe Miles chiar în orbita ochiului stâng. Capul bărbatului se smuci în spate, iar sângele stropi partea laterală a vagonului din spatele lui. El se poticni, iar Waxillium trase din nou, lovindu-l în frunte.

Bărbatul întinse mâna şi îşi smulse masca, lăsând să i se vadă faţa ca de uliu, cu păr scurt, negru şi sprâncene proeminente. Era el. Miles. Un legiuitor, un bărbat care ar fi trebuit să fie suficient de înţelept. Un Twinborn Combinator cu o putere uluitoare. Ochiul îi crescu la loc, iar rana de la cap dispăru într-o clipă. Metalul auriu îi străluci pe braţe şi adânc în mâneci. Metalminţile lui; erau ţepi de metal pe care le purta întinse prin pielea de pe braţul inferior, asemenea unor valuri de metal. Metalul care străpungea pielea era extrem de dificil de atins cu o împingere de oţel.

La naiba! Chiar şi faptul că a fost împuşcat în ochi nu îl încetinise prea mult. Waxillium zări un copac apropiindu-se şi trase, apoi nu se mai ţinu de tren şi se făcu cât de uşor putu. Suflă înapoi, contra puterii vântului, iar când copacul se clătină pe lângă el, Waxillium împinse în glonţul împlântat în el, şi ajunse în lateral, între două vagoane de tren. Stătu acolo ghemuit, gâfâind, inima bătându-i cu putere, în vreme ce un alt glonţ de-al lui Miles ricoşa din colţul din apropierea lui.

Cum te luptai cu cineva care era, practic, nemuritor?

Trecând pe lângă poalele unor dealuri joase, calea ferată făcu un alt viraj. Ferme înverzite şi livezi liniştite se întindeau în apropiere. Waxillium înşfacă scara vagonului şi se trase în sus, aruncând, cu precauţie, o privire peste marginea acoperişului.

Miles gonea spre el la viteză maximă, de-a lungul acoperişului trenului. Waxillium blestemă, ridicându-şi arma, la fel cum făcu şi Miles. Waxillium trase primul şi reuşi să-l lovească pe Miles, care se afla deja la doar câţiva paşi distanţă.

Waxillium ochi mâna în care Miles ţinea arma.

Glonţul sfâşie carnea şi osul, făcându-l pe Miles să blesteme şi să-şi scape arma din mână. Arma ricoşă o dată pe acoperiş, apoi dispăru peste margine. Waxillium zâmbi satisfăcut. Miles mârâi, apoi sări în faţă de pe acoperişul vagonului şi se izbi de el.

Capul lui Waxillium trosni de metalul din spatele lui, durerea trimiţându-i o străfulgerare albă prin faţa ochilor. Waxillium mormăi ameţit. Idiotule! Majoritatea bărbaţilor nu ar fi sărit aşa; exista o probabilitate mult prea mare să fie aruncaţi amândoi din trenul aflat în mişcare. Dar asta nu îl deranja pe Miles.

Căzuseră amândoi în spaţiul dintre vagoane, stând pe fundamentul precar de acolo. Miles îl apucă pe Waxillium de vestă cu amândouă mâinile, ridicându-l şi trântindu-l înapoi de vagonul din spate. Waxillium trase de mai multe ori, din reflex, în abdomenul lui Miles, în linie dreaptă, dar gloanţele ieşiră cu viteză din spatele lui Miles, fără ca măcar să-l facă să se oprească. Îl trase pe Waxillium mai aproape şi îl lovi cu pumnii în faţă.

Durerea îi trecu ca un fulger prin corp, şi vederea i se înceţoşă. Făcu un pas greşit şi căzu pe şinele care goneau chiar dedesubt. Disperat, Waxillium încercă să se împingă sus, în aer. Miles era pregătit pentru acest lucru şi, de îndată ce Waxillium începu să se ridice, celălalt bărbat îşi fixă piciorul sub treapta de jos a scării şi se ţinu strâns. Waxillium se clătină, simtindu-se încă ameţit, dar nu se ridică în aer. Împinse mai tare, dar Miles rămase neclintit, cu o privire hotărâtă.

— Poţi să-mi rupi tendoanele de la picior, Wax, ţipă Miles, acoperind vacarmul roţilor în mişcare pe şine şi urletul vântului, dar se vor lipi la loc, imediat. Cred că trupul tău va ceda înaintea mea. Împinge mai tare. Să vedem ce se întâmplă.

Waxillium îi dădu drumul, căzând înapoi pe podestul dintre vagoane. În cădere, încercă să-l prindă pe Miles de cap, dar celălalt bărbat era mai tânăr, mai rapid şi un bătăuş mai bun. Miles se feri – încă ţinându-se de vesta lui Waxillium – apoi trase. Waxillium ezită, îşi pierdu echilibrul, în timp ce se clătină spre Miles, care îşi înfipse pumnul direct în abdomenul lui Waxillium.

Waxillium respiră greu, din cauza durerii. Miles îl prinse de umăr, şi îl trase înainte, mişcându-se în aşa fel, încât să-şi îngroape pumnul, din nou, în abdomenul lui. Asta îl făcu pe Waxillium să îşi crească greutatea înzecit.

Miles se poticni, dintr-odată, străduindu-se să-şi scoată mâna din ceva incredibil de greu. Făcu ochii mari. Era obişnuit să aibă de-a face cu Monedazvârlitori – erau unul din cele mai comune tipuri de Allomanţi, îndeosebi în rândul răufăcătorilor. Feruchimiştii erau mult mai rari. Miles ştia ce era Waxillium, dar a şti despre o putere şi a o anticipa erau lucruri diferite.

Încă în dureri şi cu răsuflarea tăiată de la lovitura cu pumnul, Waxillium se izbi cu umărul de pieptul lui Miles, folosindu-şi greutatea enormă să-l împingă pe Miles în spate. Bărbatul blestemă, apoi îi dădu drumul lui Wax şi se întoarse, urcând repede scara înapoi pe acoperişul vagonului.

Wax nu-şi mai ţinu metalmintea deschisă şi împinse, aruncându-se în sus. Ateriză pe celălalt vagon, stând cu faţa spre Miles, peste golul mic dintre vagoane. Vântul se juca cu hainele lor şi câmpurile se derulau de o parte şi de alta. Trenul se balansa când trecu peste un macaz, iar poziţia nesigură îl făcu pe Waxillium să se clatine. Se aplecă într-un genunchi, apăsând cu o mână pe acoperişul vagonului, şi crescându-şi greutatea ca să se echilibreze. Miles stătea drept, evident indiferent la poziţia instabilă.

Vag, Waxillium auzea oamenii ţipând, probabil în timp ce se mutau în alte vagoane, încercând să se îndepărteze de lupta lor. Cu puţin noroc, zgomotul acela avea să-i atragă atenţia lui Wayne.

Miles îşi scoase arma de la celălalt şold. Waxillium îşi scoase şi el cealaltă armă; o scăpase în luptă pe prima – cea mai bună dintre cele două. Vederea îi era încă înceţoşată, inima îi bătea foarte tare, dar, îşi îndreptă arma spre adversar aproape în acelaşi moment ca şi Miles. Trase fiecare.

Un glonţ îl zgârie pe Wax pe lateralul corpului, trecându-i prin haină şi făcând să-i curgă sânge. Propria lui împuşcătură îl nimeri pe Miles în rotula de la genunchi, făcându-l să se poticnească şi să tragă următorul glonţ aiurea. Wax ochi cu atenţie, apoi îl împuşcă pe Miles în mână, din nou, distrugându-i carnea şi osul. Corpul lui Miles începu imediat să se regenereze, osul i se lipi, tendoanele apărură la loc, ca o bucată de cauciuc, iar pielea se ivi la suprafaţă ca gheaţa care se formează peste un lac. Dar îi căzu arma din mână.

Miles se întinse după ea. Indiferent, Wax, îşi coborî arma şi trase în cealaltă armă, azvârlind-o în spate şi afară de pe acoperişul trenului în mişcare.

— La naiba! înjură Miles. Ştii cât valorează armele alea?

Încă sprijinit într-un genunchi, Wax ridică arma lângă cap, vântul angrenat de mişcarea trenului împrăştiind fumul de la ţeava armei. Miles se ridică din nou în picioare.

— Ştii, Wax, ţipă el în bătaia vântului, mă tot întrebam dacă voi fi nevoit să dau faţa cu tine. O parte din mine întotdeauna a crezut că moliciunea ta va cauza o asemenea întâlnire – am crezut că vei da drumul cuiva, care e vinovat. M-am întrebat dacă voi avea o şansă să te prind pentru chestia asta.

Waxillium nu răspunse, îşi menţinu privirea netulburată, faţa indiferentă. În interior, suferea de durere, încercând să-şi recapete respiraţia după bătaia pe care o primise. Ridică mâna într-o parte, apăsând-o pe rană. Din fericire, nu era prea gravă, totuşi, îi umezi degetele de sânge. Trenul se clătină, iar el îşi lăsă repede mâna pe acoperişul trenului.

— Ce te-a stricat, Miles? strigă Waxillium. Tentaţia bogăţiei?

— Ştii foarte bine că asta nu are de-a face cu banii.

— Ai nevoie de aur, urlă Waxillium. Nu nega. Întotdeauna ai avut nevoie de el, pentru permanenta ta capacitate de combinare.

Miles nu răspunse.

— Ce s-a întâmplat? ţipă Waxillium. Eşti un legiuitor, Miles. Unul al naibii de bun.

— Eu am fost un câine, Wax. Un ogar, ţinut în frâu cu promisiuni false şi ordine severe.

Miles se dădu în spate câţiva paşi, apoi alergă înainte, sărind peste golul dintre ei. Waxillium se ridică în picioare, cu prudenţă, şi se dădu înapoi.

— Nu-mi spune că n-ai simţit niciodată chestia asta, ţipă Miles, mârâind. Ai muncit în fiecare zi ca să faci ordine în lume, Wax. Ai încercat să pui capăt durerii, violenţei, jafurilor. Nu a funcţionat niciodată. Cu cât dobori mai mulţi bărbaţi, cu atât mai multe probleme stârneşti.

— Asta e viaţa unui legiuitor, spuse Waxillium. Dacă ai renunţat, foarte bine. Dar nu era nevoie să treci în tabăra cealaltă.

— Eu eram deja de cealaltă parte, spuse Miles. De unde provin răufăcătorii? Oare comerciantul de vizavi a fost cel care a început să se poarte ca un nebun şi să ucidă? Oare au fost băieţii care au crescut lângă oraş, muncind la ferma aridă a tatălui lor?

— Nu. Au fost muncitorii de la mină, trimişi din Oraş ca să sape în adâncimi şi să exploateze cel mai recent zăcământ de bogăţii – apoi să fie abandonaţi odată ce zăcământul era epuizat. Au fost vânătorii de averi. Au fost proştii bogaţi din Oraş care îşi doreau aventură.

— Nu-mi pasă cine a fost, spuse Waxillium, continuând să se dea înapoi.

Se afla pe acoperişul penultimului vagon. Rămânea fără spaţiu unde să se retragă.

— Eu am servit legea.

— Şi eu am servit-o, strigă Miles. Dar acum servesc ceva mai bun. Esenţa legii, dar amestecată cu justiţia adevărată. Un aliaj, Wax. Cele mai bune părţi din amândouă, transformate într-una singură. Eu fac ceva mai bun decât să alerg după murdăria trimisă mie din oraş.

— Nu poţi să-mi spui că nu ai observat-o niciodată. Ce zici de Pars cel Mort, „captura ta cea grozavă” din ultimii cinci ani? Îmi amintesc cum l-ai vânat, îmi aduc aminte de nopţile tale nedormite, de neliniştea ta. Sângele de pe ţărâna din centrul Weathering când el a lăsat-o pe fiica bătrânului Burlow moartă ca s-o găseşti tu. De unde provenea el?

Waxillium nu-i răspunse. Pars fusese un criminal din Oraş, un măcelar care a fost prins omorând cerşetori. Fugise în Ţinuturile Necruţătoare, iar acolo lucrase, din nou, să-şi potolească obsesia înspăimântătoare.

— Ei nu l-au oprit, se răsti Miles şi păşi în faţă. Ei nu i-au trimis ajutoare. Nu le-a păsat de Ţinuturile Necruţătoare. Nimănui nu-i pasă de ele – abia dacă par să ne observe, cu excepţia faptului că ne consideră un loc unde să-şi depoziteze gunoaiele.

— Prin urmare, tu îi jefuieşti, strigă Wax. Le răpeşti fiicele, ucizi pe oricine îţi stă în cale?

Miles mai făcu un pas în faţă.

— Eu fac ceea ce trebuie făcut, Wax. Nu este ăsta codul legiuitorului? Eu nu am încetat să fiu unul; nu încetezi niciodată să fii un legiuitor. Te captează. Faci ceea ce nu va face nimeni altcineva. Aperi drepturile celor oprimaţi, îmbunătăţeşti lucrurile, opreşti infractorii. Ei bine, tocmai m-am hotărât să mă concentrez asupra unui tip mai puternic de asasin.

Waxillium clătină din cap, dezaprobator.

— Ai permis să te transformi într-un monstru, Miles.

— Asta crezi tu, zise Miles, vântul bătându-i părul scurt, dar ochii tăi, Wax... ei arată adevărul. Eu îl văd. Tu chiar treci prin ceea ce spun eu. Ai simţit şi tu asta. Ştii că am dreptate.

— N-am de gând să trec de partea ta.

— Nici nu intenţionez să-ţi cer asta, spuse Miles, temperându-şi tonalitatea vocii. Tu ai fost mereu ogarul cel bun, Wax. Dacă stăpânul te bate, tu doar te smiorcăi şi te întrebi cum ai putea să serveşti mai bine. Nu cred că am lucra bine împreună. Nu în chestia asta.

Miles sări înainte.

Waxillium îşi goli toată greutatea în metalminte şi sări înapoi, lăsând vântul să-l ia şi să-l târască la o depărtare considerabilă, de peste şase metri. Îşi mări greutatea şi ateriză pe ultimul vagon. Se apropiau de suburbii; flora Moşiilor Exterioare se diminua.

— Hai, fugi! strigă Miles. Eu o să mă întorc liniştit şi o s-o iau pe micuţa Lady Harms, copilul din flori! Şi pe Wayne. De mult timp mi-am dorit o scuză să pun un glonţ în capul bărbatului ăla.

Se întoarse şi începu să meargă cu paşi mari în direcţia opusă.

Waxillium blestemă şi porni grăbit înainte. Miles se întoarse, buzele lungindu-i-se într-un zâmbet rece. Se aplecă şi scoase un cuţit cu lamă lungă din spatele cizmei. Era din aluminiu; nu avea o singură bucată din metal reactivă din punct de vedere Allomant, pe corpul lui, pe care să o poată vedea Waxillium.

Trebuie să-l arunc din tren, se gândi Wax. Nu putea să-l înfrângă pe Miles aici, nu pentru totdeauna. Avea nevoie de un mediu mai controlat. Şi avea nevoie de timp ca să planifice.

Pe măsură ce se apropia, Wax îşi ridică arma şi încercă să îl deposedeze pe Miles de cuţitul din mână – dar celălalt bărbat învârti cuţitul şi îl înfipse în propriul antebraţ stâng, îndesându-l în carne, astfel încât ieşi în afară prin partea de jos. Miles nici măcar nu tresări. Poveşti spuse peste tot prin Ţinuturile Necruţătoare susţineau că, după ce suferise sute de răni care ar fi trebuit să-l ucidă, Miles devenise complet indiferent la durere.

Miles întinse mâinile, gata să-l prindă pe Waxillium – dar putea să-i smulgă cuţitul într-o fracţiune de secundă. Waxillium îşi scoase propriul cuţit şi îl ţinu în mâna stângă. Cei doi se învârtiră în cerc pentru o clipă, greutatea crescută a lui Wax ajutându-l să-şi menţină echilibrul pe acoperişul vagonului care mergea cu hurducături. Încă nu era o poziţie extrem de sigură, iar transpiraţia i se scurgea pe faţă, suflată într-o parte de bătaia vântului.

Câţiva oameni inconştienţi scoaseră capul între vagoanele îndepărtate, încercând să privească acţiunea. Din păcate, niciunul dintre acei proşti nu era Wayne. Wax simulă un atac făcând un pas rapid înainte, dar Miles nu se lăsă păcălit. Wax era doar un luptător destul de priceput la cuţite, iar Miles era cunoscut ca unul dintre cei mai buni. Dar dacă Wax putea să facă să se rostogolească amândoi din tren...

Viteza asta mă va omorî pe mine, dar nu si pe el, se gândi Waxillium. Doar dacă eu pot să împing sub mine. La naiba! Asta va fi o chestie dificilă.

Avea doar o singură şansă, şi aceea era să pună capăt luptei repede.

Miles dădu să-l prindă. Wax trase aer în piept şi se apropie de el, ceea ce lui Miles i se păru surprinzător, cu toate că reuşi să-l prindă pe Wax de braţ. Cu cealaltă mână, Miles eliberă cuţitul din mâna cu care îl ţinea pe Wax şi se pregăti să-l înfigă în Wax. De disperare, Wax îşi mări greutatea şi se aruncă cu umărul în pieptul lui Miles.

Din nefericire, Miles anticipă acea mişcare. Se lăsă să cadă pe acoperiş, rostogolindu-se, şi îl lovi pe Wax în picioare.

Cât ai clipi din ochi, Wax se rostogoli în aer spre pietrişul şi rocile de lângă şinele de cale ferată. O anumită parte fundamentală din el ştia ce să facă. Împinse în cuţitul din mâna lui, îl smulse şi îl înfipse în pământ, direct sub el. Lucrul acesta îl făcu să salte în aer şi, în acelaşi timp, să-şi reducă greutatea. Vântul îl prinse. Se învârti, şi pierdu orice simţ al direcţiei.

Se lovi de sol şi se rostogoli cu toată greutatea, izbindu-se de ceva dur. Se opri din mişcare, dar vederea lui continua să îi joace feste. Cerul se învârtea cu el.

Totul se linişti. Vederea îi reveni încet la normal. Era singur, în mijlocul unui câmp plin de buruieni. Trenul se îndepărta pufăind pe şine.

Waxillium gemu şi se întoarse pe partea cealaltă. Un bărbat de vârsta mea nu ar trebui să facă asemenea lucruri, se gândi, împleticindu-se în picioare. Nu începuse să-şi simtă vârsta până în ultimii câţiva ani, dar acum avea peste patruzeci de ani. Asta însemna că era bătrân după standardele din Ţinuturile Necruţătoare.

Se uită lung după trenul care se îndepărta tot mai mult, simţind că îl doare umărul. Problema era că Miles spusese un lucru care era adevărat. Nu te opreai niciodată din a fi legiuitor.

Wax scrâşni din dinţi şi alergă cu toată viteza înainte. Ridică arma pe care o scăpase în cădere – era uşor de găsit cu Allomanţia lui – apoi sări fără să-şi încetinească ritmul şi ateriză pe şinele de cale ferată.

Împinse, propulsându-se în aer. Ajunse la o înălţime bună, apoi se împinse cu putere în şinele din spatele lui, azvârlindu-se înainte. O împingere atentă dedesubt, o împingere continuă în spate. Vântul vuia în jurul lui, îmbrăcămintea îi flutura zgomotos, iar sângele i se scurgea din rana din partea laterală a corpului.

Zborul unui Monedazvârlitor stârnea o anumită emoţie. Era o libertate pe care niciun alt Allomant nu o putea cunoaşte. Când aerul devenea al lui, simţea aceeaşi exaltare pe care o avusese cu ani în urmă, când îşi căutase pentru prima dată soarta în Ţinuturile Necruţătoare. Îşi dorea să poarte mantia lui de ceaţă şi ceţurile să îl înconjoare. Întotdeauna totul părea să funcţioneze mai bine printre ceţuri. Se spunea că ceţurile îi protejează pe cei drepţi.

În câteva clipe, ajunse trenul din urmă, apoi se aruncă într-un arc puternic peste el. O siluetă mică se plimba pe acoperişurile vagoanelor, îndreptându-se spre Wayne şi Marasi.

Wax împinse în jos ca să nu se lovească prea tare, dar, în acelaşi timp, îşi crescu greutatea, şi se trânti de acoperişul trenului, tăind un crater în jurul său. Se ridică drept, apoi îşi desfăcu revolverul dintr-o singură mişcare, ca şi cum ar fi vrut să reîncarce. Cartuşele şi gloanţele nefolosite săriră în aer, iar Waxillium prinse unul.

Miles se învârti. Wax aruncă spre el cartuşul. Părând surprins, Miles îl înşfacă brusc din aer.

— La revedere, spuse Wax, apoi împinse în cartuş cât de mult îl ţinură puterile.

Miles făcu ochii mari. Mâna i se smuci înapoi, spre piept, şi fu azvârlit de pe tren, împingerea asupra cartuşului fiind transferată de fapt asupra lui. Trenul luă un viraj, în vreme ce Miles pluti prin aer şi se prăbuşi în solul stâncos din spate.

Wax se aşeză, apoi se lăsă pe spate, cu privirea spre cer. Inspiră adânc, simţind durerea din trupul lui, şi apăsă cu mâna rana din lateral. Rămase acolo până la următoarea staţie şi abia atunci coborî.

★

— Am avut ordine, milord, spuse inginerul de la căi ferate. Chiar şi atunci când am auzit focuri de armă în spate, în vagoanele pasagerilor. Nu am avut voie să ne oprim pentru nimic. Efemerii te prind când te opreşti.

— Nu are importanţă, spuse Waxillium, luând bucuros un pahar cu apă de la un tânăr într-o vestă de asistent de inginer. Dacă v-aţi fi oprit, poate mi-aţi fi cauzat moartea.

Se aşeză într-o încăpere mică de la gară, care – prin tradiţie – era deţinută şi folosită de un membru neînsemnat al casei care deţine terenul din apropiere. Lordul însuşi era plecat, dar administratorul trimisese imediat după chirurgul din localitate.

Waxillium avea haina, vesta şi cămaşa date jos şi ţinea un bandaj lângă el. Nu era sigur că avea timp să aştepte după chirurgul acela. Lui Miles îi lua aproximativ o oră de alergat ca să ajungă în această gară. Din fericire, el nu era un Feruchimist de oţel, capabil să-şi mărească viteza.

O oră, probabil, dar era foarte bine ca să-şi facă planuri pentru ce era mai rău. Dacă Miles găsea un cal, putea să ajungă mai devreme. Şi Waxillium nu era sigur în ce fel exact capacitatea de Combinare a lui Miles îi va afecta rezistenţa. Poate că va fi capabil să alerge pe distanţe mai lungi decât era normal pentru puterile lui.

— Imediat îi vom scoate pe oamenii dumneavoastră, milord, spuse un alt ucenic, intrând. Lacătele acelea nu ar trebui să fie atât de greu de deschis!

Waxillium îşi bău apa. Miles îşi planificase bine capcana. Wayne şi Marasi fuseseră închişi în vagonul lor – împreună cu toţi ceilalţi care întâmplător erau acolo – prin bucăţi lungi de metal îndesate în mecanismele de închidere de la uşile exterioare. Miles aşteptase până când Waxillium plecase din compartimentul lui, apoi, îi prinsese discret în cursă, înainte de a-l urmări pe el.

Cel puţin, era şi o parte pozitivă la povestea aceea. Miles nu îi omorâse pur şi simplu. Oricum, era logic faptul că nu o făcuse. Ar fi fost riscant, să intre şi să încerce să-l ucidă pe Wayne – care se putea autovindeca – şi risca să-l aducă înapoi pe Waxillium, apoi ar fi trebuit să se confrunte cu amândoi. Miles era foarte grijuliu să nu se întâmple aşa ceva. Waxillium fusese ţinta adevărată. Era mai bine ca să fie închişi ceilalţi până când ţelul principal era atins.

— Trebuie să vă puneţi trenul în mişcare, îi spuse Waxillium inginerului – era un bărbat zdravăn cu o barbă de culoare castaniu-închis şi o pălărie cu vârful teşit. Sunteţi în pericol din partea Efemerilor. Trebuie să mergem cu trenul până în inima oraşului. Nu putem întârzia lucrurile.

— Dar rana dumneavoastră, milord!

— Va fi în regulă, spuse Waxillium.

Departe, în Ţinuturile Necruţătoare, deseori fusese nevoit să umble zile sau săptămâni întregi cu o rană, înainte să i-o îngrijească un chirurg.

—Noi...

Uşa se deschise brusc şi intră Marasi, împleticindu-se. Rochia ei albastră era încă arsă de explozia de la conac, dar o purta frumos, în ciuda pliurilor din dantelă de sub stratul exterior strălucitor. Vestei albastre care se strângea în jurul corsetului îi lipsea un nasture în partea de jos, probabil că fusese rupt în timpul căderii. Waxillium nu observase lucrul acesta înainte.

Ea îşi duse mâna la gură când văzu bandajul plin de sânge, apoi imediat se făcu roşie ca focul văzându-l cu cămaşa scoasă. Dar Waxillium se simţi, pentru o clipă, mândru de faptul că, deşi avea puţin gri în păr, încă avea muşchii evidenţiaţi, ca ai unui bărbat mult mai tânăr.

— Oh, Harmony! spuse ea. Eşti bine? Acela e sângele tău? Şi eu ar trebui să fi intrat aici? Pot să plec. Probabil ar trebui să plec, nu-i aşa? Eşti sigur că eşti bine?

— O să supravieţuiască, spuse Wayne, aruncând o privire rapidă, din spatele ei. Ce-ai păţit, Wax? Te-ai împiedicat în drum spre toaletă?

— Miles m-a găsit, spuse Waxillium, scoţându-şi bandajul.

Părea că, în mare parte, rana se oprise din sângerare. Luă un alt bandaj de la unul dintre ucenici, apoi se pregăti să şi-l lege la loc.

— E mort? întrebă Marasi.

— Eu l-am mai omorât de câteva ori, spuse Waxillium, şi am fost aproape la fel de eficient precum toţi ceilalţi dinaintea mea.

— Trebuie să-i iei metalminţile de pe el, spuse Wayne. E singura modalitate.

— Are treizeci de metalminţi diferite, spuse Waxillium, toate îi străpung pielea, toate au suficientă putere de vindecare cât să-şi revină, practic, din orice rană.

Un Brutal sau un Creator-de-Sânge inferior, cum era Wayne, putea fi omorât cu un foc de armă ţintit direct în cap. Miles se putea vindeca atât de repede, încât nici aşa ceva nu-l putea ucide. Se spunea despre el că îţi păstrează capacitatea de vindecare mereu activă. Din câte ştia Waxillium despre Combinare, putea fi foarte periculos să te opreşti odată ce începeai.

— Sună ca o provocare! spuse Wayne.

Marasi mai rămase o clipă în pragul uşii, apoi păru că ia o hotărâre şi se repezi înainte.

— Lasă-mă să văd rana, spuse ea, îngenunchind lângă bancheta pe care stătea Waxillium.

El se încruntă, dar se opri din a-şi mai lega fâşiile de bandaj şi o lăsă să îndepărteze materialul. Marasi se uită atentă la rană.

— Ştiţi câte ceva despre chirurgie, milady? spuse inginerul, stând când pe un picior, când pe altul. Părea puţin tensionat din cauza prezenţei ei în cameră.

— Merg la universitate, spuse ea.

— Ah, aşa e, se gândi Waxillium.

— Şi? întrebă Wayne.

Marasi apăsă rana.

— Regulile universităţii, stabilite de însăşi Harmony, impun o educaţie largă.

— Da, ştiu că trebuie să accepte fete, spuse Wayne.

Marasi făcu o pauză.

— Hm... nu înţelesul acela al lui „larg”, Wayne.

— Studenţii trebuie să fie pregătiţi în câte puţin din toate, spuse Waxillium, înainte să poată alege o specialitate.

— Aceasta include vindecare de bază şi câteva cunoştinţe despre chirurgie, spuse Marasi. Dar şi cursuri complete de anatomie.

Wayne se încruntă.

— Stai puţin! Adică toate părţile anatomice.

Marasi se îmbujoră.

—Da.

— Asta înseamnă...

— Asta înseamnă că lumea obişnuia la oră să-mi urmărească reacţiile, spuse ea, încă roşie în obraji. Şi aş prefera să nu insistăm asupra acestui subiect, acum, Wayne, mulţumesc. Waxillium, rana asta trebuie cusută.

— Ştii să faci asta?

— Păi... Până acum nu am mai exersat pe nicio persoană în viaţă...

— Eh, spuse Wayne, eu am petrecut luni întregi antrenându-mă cu bastoane de duel pe marionete înainte de a bate prima persoană adevărată. În mare parte e acelaşi lucru.

— Voi fi în regulă, Marasi, spuse Waxillium.

— Atât de multe cicatrici, spuse ea încet, de parcă nu observase ceea ce spusese el.

Se uita insistent la pieptul lui şi la părţile laterale, şi părea că numără rănile vechi produse de gloanţe.

— Sunt şapte, răspunse el, încet, înlocuind bandajul şi legându-şi-l strâns.

— Ai fost împuşcat de şapte ori? întrebă ea.

— Foarte multe răni cauzate de focuri de armă nu sunt letale, dacă ştii cum să ai grijă de ele, spuse Waxillium. Ele nu...

— Oh, spuse ea, ridicându-şi o mână la şold. Am vrut să spun că noi nu avem rapoarte scrise decât despre cinci. Chiar îmi doresc să aflu de celelalte două, cu altă ocazie.

— Bine, spuse el, schiţând o grimasă şi ridicându-se. Făcu semn cu mâna să i se dea cămaşa.

— La naiba, spuse ea. Asta n-a sunat prea bine, nu-i aşa? Eu sunt cu adevărat impresionată de faptul că ai fost împuşcat de atât de multe ori. Serios.

— Să fii împuşcat nu este chiar atât de impresionant, remarcă Wayne. Nu-ţi trebuie atât de mult talent ca să fii împuşcat. Evitarea gloanţelor, asta e o treabă dificilă.

Waxillium râse zgomotos, trăgându-şi cămaşa pe o mânecă. Marasi se ridică.

— Mă întorc ca să te poţi îmbrăca, spuse ea, începând să se întoarcă.

— Intoarce-te, zise Waxillium hotărât.

— Hm, da.

— Ca să mă pot îmbrăca.

— E o chestie puţin cam stupidă, bănuiesc.

— Puţin, spuse el, zâmbind şi trăgându-şi şi cealaltă mânecă, începu să se încheie la nasturi.

Wayne părea atât de amuzat, încât cu greu se mai putea ţine pe picioare.

— În regulă, spuse ea, ţinându-şi mâinile de-o parte şi de alta a ochilor, îmi dau seama că devin puţin cam agitată câteodată. Dar, pur şi simplu, nu sunt obişnuită ca lucrurile să explodeze în jurul meu, oamenii să fie împuşcaţi şi să-mi găsesc prietenii stând şi sângerând cu cămăşile scoase când intru eu! Toate acestea sunt lucruri cât se poate de noi pentru mine.

— E-n regulă, spuse Waxillium, punându-i o mână pe umăr. Marasi, sinceritatea nu e un defect, spre deosebire de multe altele, Wayne nu se pricepea mult mai bine când era novice în toate astea. Păi, el devenea atât de agitat, încât începea să...

— Hei, spuse Wayne, n-are rost să aduci chestiile alea în discuţie.

— Ce? întrebă Marasi, lăsându-şi jos mâinile.

— NIMIC, replică Wayne. Haideţi. Ar trebui să ne mişcăm, nu-i aşa? Dacă domnul Miles Ucigaşul este încă în viaţă, înseamnă că îşi doreşte să ne împuşte, corect? Şi, la cât e de priceput Wax să se lase împuşcat – vezi tu, are multă experienţă –, cred că cel mai bine ar fi să evităm genul ăsta de lucruri astăzi.

— Are dreptate, spuse Waxillium, trăgându-şi vesta pe el, apoi punându-şi tocurile de pistol pe umeri.

Tresări de durere.

— Eşti sigur că eşti bine? întrebă Marasi.

— E foarte bine, spuse Wayne, ţinând uşa deschisă pentru ei. Mie era cât pe ce să-mi explodeze mai devreme aproape tot spatele meu ruginit, dacă aveţi bunăvoinţa să vă aduceţi aminte, şi nu am auzit nici măcar un strop din compasiunea pe care i-o arăţi lui.

— E o situaţie diferită, spuse Marasi, trecând pe lângă el.

— Poftim? De ce? Pentru că eu mă pot vindeca?

— Nu, spuse ea, pentru că – deşi te cunosc doar de foarte puţin timp – sunt destul de sigură că, dintr-un punct de vedere sau altul, meriţi să fii trezit la realitate din când în când.

— Vai, spuse Wayne. Asta a fost cam dură.

— Dar nu e adevărat? spuse Waxillium, luându-şi haina pe el. Arăta foarte zdrenţuită.

— N-am spus asta, nu-i aşa? zise Wayne şi strănută. Mişcă-te, melcule. La naiba! Un bărbat e împuşcat şi crede că are toată după-amiaza liberă. Hai să ne mişcăm!

Waxillium trecu pe lângă el. Se forţă să zâmbească, deşi începea să se simtă la fel de zdrenţuit ca haina sa. Nu mai avea mult timp. Miles îşi scosese masca, dar, evident, se aşteptase să-l ucidă pe Waxillium. Acum ştia că fusese dat în vileag, iar lucrul acela îl făcea şi mai periculos.

Dacă Miles şi oamenii lui intenţionau să mai facă un jaf pentru şi mai mult aluminiu, urmau să îl facă în viitorul apropiat, în seara aceasta, probabil, presupunând că exista un transport. Waxillium se aştepta la unul în curând; citise ceva în ziare despre faptul că reprezentanţii Casei Tekiel se lăudau cu noile lor vagoane de marfă blindate.

— Deci ce o să facem când ne întoarcem? întrebă Wayne încet, în vreme ce se îndreptau spre tren. O să avem nevoie de un loc sigur unde să planificăm lucrurile, aşa-i?

Waxillium oftă, ştiind ce umbla să afle Wayne.

— Probabil că ai dreptate.

Wayne zâmbi.

— Ştii, spuse Waxillium, nu prea cred că aş numi vreun loc de lângă Ranette „sigur”. Mai ales dacă tu eşti acolo.

— E mai bine decât să sari în aer, spuse Wayne, fericit. De cele mai multe ori.

CAPITOLUL 14

Waxillium bătu puternic în uşa casei din oraş. Zona din jurul lor era un cartier tipic din Elendel. Nişte nuci zdraveni şi impresionanţi se întindeau de-o parte şi de alta a străzii pietruite. Chiar la şapte luni după ce se întorsese în oraş, pomii încă îl făceau să îi privească încremenit. Departe, în Ţinuturile Necruţătoare, erau rari pomii atât de mari ca aceştia. Iar aici exista o stradă plină de pomi, în cea mai mare parte ignoraţi de locuitori.

El, Wayne şi Marasi stăteau pe veranda casei înguste, cu faţada din cărămidă. Înainte ca Waxillium să aibă o şansă să-şi lase mâna jos, uşa se deschise brusc, înăuntru stătea o femeie zveltă, cu picioare lungi. Părul ei închis la culoare îi era prins la spate într-o coadă lungă până la umăr, şi purta pantaloni maro şi o haină lungă, de piele, în stilul celor din Ţinuturile Necruţătoare, peste o cămaşă albă, simplă, din dantelă. Aruncă o privire asupra lui Waxillium şi a lui Wayne, apoi le trânti uşa în faţă, fără să spună un cuvânt.

Waxillium se uită scurt spre Wayne, şi făcură amândoi un pas în lateral. Marasi se uită nedumerită la amândoi, până când Waxillium o luă de braţ şi o trase deoparte.

Uşa se deschise din nou, şi femeia scoase o puşcă. Aruncă o privire după colţ, la cei doi, apoi miji ochii.

— Număr până la zece, spuse ea. Unu.

— Ranette, începu Waxillium.

— Doi, trei, patru, cinci, spuse ea, într-o succesiune rapidă.

— Chiar trebuie să...

— Şase, şapte, opt. Ridică arma, ochindu-i.

— Bine atunci, spuse Waxillium, fugind pe scări în jos, Wayne în urma lui, ţinându-şi cu mâna pălăria de vizitiu de pe cap.

— Dar nu vrea să ne împuşte de-adevăratelea, nu-i aşa? întrebă Marasi, încet. Sau ar vrea?

— Nouă!

Ajunseră pe trotuarul de sub pomii impunători. Uşa se închise zgomotos în urma lor. Waxillium inspiră adânc, întorcându-se şi privind spre casă. Wayne se sprijini cu spatele de unul dintre trunchiurile pomilor, zâmbind.

— Deci, a mers bine, spuse Waxillium.

— Mda, replică Wayne.

— Şi acum? ceru să ştie Marasi.

— Niciunul dintre noi nu a fost împuşcat, spuse Waxillium. Nu poţi fi întotdeauna sigur cu Ranette. Mai ales dacă este şi Wayne cu tine.

— Acum, asta e chiar nedrept, spuse Wayne. Ea nu m-a împuşcat decât de trei ori.

— Uiţi de Callingfale.

— Atunci m-a împuşcat în picior, spuse Wayne. Abia dacă se pune.

Marasi îşi ţuguie bosumflată buzele şi analiză clădirea.

— Aveţi nişte prieteni ciudaţi.

— Ciudaţi? Nu, e doar furioasă, spuse Wayne, zâmbind. Aşa îşi arată ea afecţiunea.

— Împuşcând oamenii?

— Ignoră-l pe Wayne, spuse Waxillium. Poate că Ranette e dură, dar rareori împuşcă oamenii, cu excepţia lui.

Marasi încuviinţă din cap.

— Deci... ar trebui să plecăm?

— Staţi puţin, spuse Waxillium.

Lângă el, Wayne începu să fluiere, apoi îşi verifică ceasul din buzunar.

Uşa se deschise brusc, din nou, Ranette ţinându-şi puşca pe umăr.

— Nu plecaţi nicăieri! strigă ea.

— Am nevoie de ajutorul tău, strigă Waxillium înapoi.

— Eu am nevoie ca tu să-ţi bagi capul într-o găleată cu apă şi să numeri încet până la o mie!

— Sunt vieţi omeneşti în joc, Ranette, ţipă Waxillium. Vieţi nevinovate.

Ranette îşi ridică arma, îndreptând-o spre ei.

— Nu te îngrijora, îi spuse Wayne lui Marasi. De la distanţa asta, gloanţele pentru păsări probabil că nu vor fi letale. Dar să ai grijă să-ţi ţii ochii închişi.

— Nu ne eşti de ajutor, Wayne, spuse Waxillium, calm.

Era sigur că Ranette nu va trage. Ei, relativ sigur. Poate.

— Oh, tu de fapt vrei să te ajut? spuse Wayne. Bine. Mai ai arma aia de aluminiu pe care ţi-am dat-o?

— Mi-am ascuns-o la spate, spuse Waxillium. Nu are gloanţe în ea.

— Hei, Ranette! strigă Wayne. Am o armă bestială care poate fi a ta!

Ea ezită.

— Stai puţin, zise Waxillium, eu îmi doream...

— Nu fi copil, îi spuse Wayne. Ranette, e un revolver făcut în întregime din aluminiu!

Ranette îşi lăsă arma jos.

— Serios?

— Scoate-l, îi şopti Wayne lui Waxillium.

Waxillium oftă, băgând mâna sub haină. Scoase revolverul, atrăgând privirile trecătorilor de pe stradă. Câţiva dintre ei se întoarseră şi grăbiră pasul în cealaltă direcţie.

Ranette păşi înainte. Ea era un Deviator şi putea recunoaşte majoritatea metalelor pur şi simplu arzând fier.

— Bine atunci, strigă ea. Ar fi trebuit să precizezi că ai venit cu mită. Ar putea fi suficientă ca să mă facă să te iert!

Merse tacticos pe aleea din faţa casei, puşca atârnându-i pe umăr.

— Îţi dai seama, spuse Waxillium cu glas scăzut, că revolverul ăsta valorează suficient cât să cumperi o casă plină de arme? Cred că s-ar putea ca eu să te împuşc pentru ăsta.

— Misterioase şi de neînţeles sunt căile lui Wayne, spuse el. Ceea ce el oferă, poate să şi ceară înapoi, aşa a rămas scris şi hotărât.

— Vei cugeta la pumnul meu care te loveşte în faţă.

Waxillium afişă un zâmbet, în vreme ce Ranette se apropie de ei; apoi, contra voinţei lui, îi dădu revolverul. Ea îl întoarse pe toate părţile, ca un expert.

— E uşor, spuse ea. Nu are marca producătorului imprimată pe ţeava sau pe mâner. De unde-l ai?

— De la Efemeri? spuse Waxillium.

— De la cine? Waxillium oftă. Da, de la ei.

— Cum poţi să nu ştii cine sunt Efemerii? sări Marasi. Au fost în fiecare ziar din oraş în ultimele două luni. Oamenii nu vorbesc decât despre ei.

— Oamenii sunt proşti, spuse Ranette, deschizând revolverul şi verificând camerele cartuşului. Mie mi se par enervanţi – şi ăia îmi plac mie. Ăsta avea şi gloanţe de aluminiu?

Waxillium încuviinţă din cap.

— Nu avem vreun glonţ de la pistolul ăsta. Doar câteva gloanţe de puşcă.

— Atunci cum au funcţionat? întrebă Ranette. Sunt mai puternice decât plumbul, dar mai uşoare. Au o putere de oprire mai întârziată, evident, totuşi se fac bucăţi când lovesc. Ar putea fi cât se poate de mortale dacă lovesc locul potrivit. Şi asta presupunând că rezistenţa vântului nu încetineşte prea mult gloanţele înainte ca ele să-şi atingă ţinta. Raza de acoperire eficientă ar fi mult redusă. Şi ar fi foarte abrazive faţă de ţeavă.

— Eu nu am tras cu el, spuse Waxillium. Se uită la Wayne, care râdea maliţios. Noi am... bine, l-am pus deoparte pentru tine. Şi sunt sigur că gloanţele sunt făcute dintr-un aliaj mult mai greu decât revolverul, deşi eu nu am avut şansa să le testez, deocamdată. Sunt mai uşoare decât gloanţele din plumb, dar nici pe departe atât de uşoare cum ar fi cele din aluminiu pur. Proporţia este totuşi mare, dar aliajul trebuie să rezolve cumva cea mai mare parte din problemele alea.

Ranette bombăni. Flutură arma, indiferentă, spre Marasi.

— Cine e podoaba?

— O prietenă, spuse Waxillium. Ranette, suntem căutaţi. De către indivizi periculoşi. Putem intra?

Ea îşi îndesă revolverul în curea.

— Bine. Dar dacă Wayne atinge ceva – orice –, o să-i arunc în aer degetele cu care mă va supăra.

★

Marasi se abţinu să nu spună nimic în vreme ce erau conduşi în casă. Nu era foarte încântată să se vorbească despre ea ca despre o „podoabă”. Dar o încânta ideea de a nu fi împuşcată, aşa că tăcerea păru o alegere prudentă.

Ea se pricepea să tacă. Fusese antrenată să facă lucrul acesta timp de mai bine de două decenii din viaţa ei.

Ranette închise uşa în urma lor, apoi se întoarse. În mod surprinzător, toate încuietorile de la uşă se închideau singure, se răsuciră în monturile lor şi cuplară, făcând zgomot. Erau aproape o duzină, şi mişcarea lor bruscă o făcu pe Marasi să tresară. Pentru Numele Ucigător al Supravieţuitorului, cum făcea aşa ceva?

Ranette îşi aşeză puşca într-un coş lângă uşă – părea că îl ţinea acolo aşa cum oamenii obişnuiţi îşi ţin umbrelele – apoi se strecură pe lângă ei în holul îngust. Făcu semn cu mâna şi un fel de mâner de lângă uşa interioară se mişcă brusc. Uşa se deschise larg când Ranette se îndreptă spre ea.

Ranette era o Allomantă. Bineînţeles. De aceea fusese în stare să recunoască aluminiul. Când ajunseră la uşă, Marasi cercetă şmecheria care o deschisese. Era un mâner care putea fi tras şi care, la rândul lui, mişca o coardă, un scripete şi un dispozitiv cu pârghie pe cealaltă parte.

Este unul pe fiecare parte, îşi dădu seama Marasi, când intrară pe uşă. Ea poate să-si deschidă uşile din orice direcţie fără să fie nevoită să ridice o mână. Părea un răsfăţ. Dar, pe de altă parte, cine era Marasi să critice faptul că o altă persoană folosea Allomanţia lor? Cu siguranţă, acest lucru era util dacă umblai de multe ori cu mâinile pline.

Camera de zi fusese transformată într-un atelier. Pe toate cele patru laturi ale camerei erau mese de lucru mari, iar în pereţi fuseseră bătute cuie pentru a atârna o varietate impresionantă de unelte. Marasi nu recunoscu niciuna dintre maşinăriile care stăteau îngrămădite pe mesele acelea, dar erau multe cleme şi roţi dinţate. Un număr tulburător de mare de cabluri electrice şerpuiau pe podea.

Marasi păşi cu foarte mare grijă. Electricitatea nu putea fi periculoasă când trecea prin cabluri, nu-i aşa? Auzise poveşti despre oameni care fuseseră arşi, ca şi cum ar fi fost loviţi de fulger, din cauza faptului că se apropiaseră prea mult de dispozitive electrice. Iar oamenii vorbeau despre folosirea acestei puteri pentru toate activităţile – o foloseau în locul cailor, făceau mori care măcinau singure cerealele, o foloseau pentru a pune în mişcare lifturile. Îngrijorător. Ei bine, ea intenţiona să păstreze distanţa.

Uşa se închise, apoi se trânti în urma lor, ca reacţie la Allomanţia lui Ranette. A trebuit să tragă de un mâner pentru asta, ceea ce însemna că era o Deviatoare, nu o Monedazvârlitoare ca Waxillium. Wayne deja îşi băga nasul prin lucrurile de pe birouri, ignorând complet ameninţarea făcută de Ranette degetelor lui.

Waxillium cercetă camera, cu firele ei, ferestrele – acoperite cu obloane – şi uneltele.

— Presupun că asta înseamnă că trăieşti la înălţimea aşteptărilor tale?

— Poftim? întrebă Ranette. Oraşul? E o prăpastie. Nu mă simt nici pe jumătate atât de în siguranţă aici precum m-am simţit în Ţinuturile Necruţătoare.

— Încă nu-mi vine să cred că ne-ai abandonat, spuse Wayne, părând rănit.

— Nu aveaţi electricitate, spuse Ranette, aşezându-se la biroul ei, într-un scaun cu roţi.

Făcu semn cu mâna, indiferentă, şi o unealtă lungă şi subţire sări dintr-un dulăpior încastrat în perete. Zbură spre ea, iar ea o apucă repede, apoi o coborî şi începu să împungă în arma pe care i-o dăduse Waxillium. Din câte înţelegea Marasi, gesturile nu erau necesare pentru a împinge sau a Trage, dar mulţi le foloseau oricum.

Ranette îşi ignoră complet vizitatorii în timp ce lucra. Mai trase câteva unelte fără să-şi ridice privirea, făcându-le să străbată cu viteză camera, până în dreptul ei. Una aproape că îi lăsă lui Marasi o tăietură în umăr.

Era neobişnuit să vadă Allomanţia folosită cu atât de multă dezinvoltură, iar Marasi nu prea ştia cum să înţeleagă toate aceste lucruri. Pe de o parte, era fascinant. Pe de altă parte, era umilitor. Oare cum era să ai o putere folositoare? Lordul Harms insistase ca Marasi să-şi păstreze abilitatea – aşa cum era ea – în tăcere, spunând că era necuviincioasă. Marasi îi ştia adevăratele gânduri. El nu era atât de mult ruşinat de faptul că avea o fiică Allomantă cât de faptul că era ilegitimă. Nu putea să accepte ca Marasi să fie o parteneră de căsătorie mai bună decât Steris.

Gânduri amare, îşi spuse ea, îndepărtându-le intenţionat. Amărăciunea putea să consume o femeie. Cel mai bine era să le ţină la distanţă.

— Arma asta e bine lucrată, spuse Ranette, deşi se simţea invidia în vocea ei.

Îşi pusese nişte ochelari cu lentile de mărire şi era concentrată să privească în jos pe ţeava revolverului, în timp ce lumina cu un mic bec electric în interior.

— Vrei să-mi dau seama cine l-a făcut, presupun?

Waxillium se întoarse să studieze un şir de arme pe jumătate terminate, de pe una dintre mese.

— De fapt, spuse el, noi am venit aici pentru că aveam nevoie de un loc sigur în care să ne gândim câteva ore.

— Conacul tău nu e sigur?

— Majordomul meu nu a reuşit să mă otrăvească, apoi a încercat să mă împuşte, apoi a declanşat un explozibil în biroul meu.

— Pfui!

Ridică piedica pistolului de câteva ori.

— Trebuie să-i alegi mai bine pe oamenii ăştia, Wax.

— Voi ţine cont de sfatul tău.

Ridică un pistol şi se prefăcu că ţinteşte cu el.

— Voi avea nevoie de un nou Sterrion.

— Nici vorbă, spuse Ranette. Care e problema cu cele pe care le ai?

— Că le-am dat mai sus-numitului majordom, spuse Waxillium. Iar el probabil că le-a aruncat în canale.

— Dar pistoalele tale Ambersair? Ţi-am făcut eu unul din alea, nu-i aşa?

— Da. L-am pierdut în timp ce mă luptam cu Miles Dagouter mai devreme, astăzi.

Lucrul acesta o făcu pe Ranette să se oprească. Lăsă jos arma din aluminiu, apoi îşi întoarse scaunul.

— Ce?

Waxillium schiţă un zâmbet.

— De el ne ascundem.

— De ce, spuse Ranette apăsat, Miles O-Sută-de-Vieţi încearcă să vă omoare?

Wayne înainta tacticos.

— El încearcă să schimbe ordinea în oraş sau ceva de genul ăsta, drăguţă. Dintr-un motiv sau altul, el crede că cea mai bună modalitate prin care poate să facă asta este să jefuiască oamenii şi să le arunce casele în aer.

— Nu-mi spune mie „drăguţă”!

— Sigur, iubire.

Marasi îi urmări în tăcere curioasă. Lui Wayne părea că îi place să o tachineze pe femeia aceasta. De fapt, deşi încerca el să se poarte cu nonşalanţă, îi tot arunca priviri, şi se mişcase puţin câte puţin tot mai aproape de scaunul ei.

— Mă rog, spuse Ranette, întorcându-se înapoi la munca ei. Chiar nu-mi pasă. Dar nu vei primi un Sterrion nou.

— Armele nimănui altcuiva nu trag precum ale tale, Ranette.

Ea nu răspunse. Dar îl săgetă cu privirea pe Wayne, care se apropiase într-atât de mult, încât era aplecat peste umărul ei şi se uita la armă.

Waxillium zâmbi, apoi se întoarse la armele neterminate de pe birou. Marasi i se alătură, neştiind ce ar fi trebuit să facă. Nu veniseră ei aici ca să-şi planifice următoarea mişcare? Nici Waxillium, nici Wayne nu păreau dornici să continue lucrurile.

— E ceva între ei doi? şopti Marasi, făcând semn cu capul spre Wayne şi Ranette. Ea se poartă puţin ca o femeie părăsită.

— Ar vrea Wayne, şopti Waxillium înapoi. Ranette nu e interesată de el în sensul ăla. Nu sunt sigur dacă e interesată de vreun bărbat. Dar asta nu-l opreşte să nu încerce.

Dădu din cap, dezaprobator.

— Mă simt pe jumătate tentat să cred că toate astea – faptul că a venit în Elendel să-i investigheze pe Efemeri, că m-a vizitat – au avut ca scop, la urma urmei, să mă convingă să vin cu el la Ranette. El ştia că ea nu-l va primi înăuntru dacă nu e cu mine şi dacă nu facem ceva important.

— Ştii, sunteţi o pereche bizară.

— Ne străduim.

— Deci, care e următoarea noastră mişcare?

— Încerc să mă hotărăsc. Pentru moment, dacă mai tragem de timp pe aici, s-ar putea să-mi dea un revolver nou.

— E o variantă, sau s-ar putea să te împuşte pentru faptul că o enervaţi.

— Nu. N-a împuşcat pe nimeni după ce i-a lăsat să intre pe uşă, din câte îmi amintesc. Nici măcar pe Wayne, spuse Waxillium, ezitând. Probabil că te va lăsa să rămâi aici, dacă vrei. Ar fi un loc sigur. Pariez că există o rotaţie plătită a Norului Cupric, într-una din clădirile de alături, care ascunde zona. Ranette urăşte ca oamenii să-şi dea seama că ea e Allomantă. Mă îndoiesc că sunt şase oameni în Elendel care ştiu că ea locuieşte aici. Doar Harmony ştie cum a localizat-o Wayne.

— Eu aş prefera să nu rămân. Te rog, orice ai de gând să faci, vreau să te ajut.

Ridică ceva de pe birou; o cutie mică cu gloanţe.

— Nu te pot înţelege, Marasi Colms.

— Ai rezolvat unele dintre cele mai tulburătoare crime pe care le-au cunoscut vreodată Ţinuturile Necruţătoare, Lord Waxillium. Mă îndoiesc că eu sunt pe departe atât de misterioasă.

— Tatăl tău este foarte înstărit, spuse Waxillium. Din câte ştiu eu despre el, sunt sigur că ţi-ar fi asigurat o zestre confortabilă pentru restul vieţii tale. În schimb, tu te duci la universitate şi alegi unul dintre cele mai dificile programe de studiu oferite.

— Şi tu ai renunţat la o poziţie care îţi permitea un confort considerabil, spuse ea, alegând să trăieşti departe de avantaje şi de viaţa modernă.

— Aşa e.

Marasi alese un glonţ din cutie, îl ridică şi îl analiză. Nu vedea nimic distinct la el.

— Ai simţit vreodată că eşti inutil, Lord Waxillium?

— Da.

— E greu să-ţi imaginezi aşa ceva în legătură cu o persoană atât de realizată ca tine.

— Câteodată, spuse el, reuşitele şi percepţia pot funcţiona independent.

— E adevărat. Ei bine, milord, eu mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii spunându-mi-se politicos că eram inutilă. Inutilă tatălui meu din cauza originii mele; inutilă ca Allomantă; inutilă lui Steris, deoarece eram o ruşine. Câteodată, realizarea poate tempera percepţia. Sau aşa sper eu.

El încuviinţă din cap.

— Am ceva de făcut pentru tine. Va fi periculos.

Marasi lăsă glonţul în cutie.

— A fi de folos chiar şi într-o singură izbucnire de flacără şi sunet merită mai mult decât o viaţă întreagă în care să nu realizez nimic.

El îi întâlni privirea, cercetând dacă e sinceră sau nu.

— Ai un plan? întrebă ea.

— Nu avem prea mult timp să facem un plan. Asta e mai degrabă o bănuială cât de cât planificată. El luă cutia cu gloanţe şi vorbi mai tare: Ranette, ce sunt astea?

— Gloanţe Ucigătoare-de-Ceaţă.

— Ucigătoare-de-Ceaţă? întrebă Marasi.

— E un termen foarte vechi, spuse Waxillium. Pentru un om de rând antrenat să se lupte cu Allomanţi.

— Lucrez la muniţie care să fie folosită împotriva fiecărui tip primar de Allomanţi, spuse Ranette, indiferentă.

Deşurubase mânerul de la pistol şi îl dezasambla.

— Acelea sunt gloanţe Monedazvârlitoare. Cu vârfuri din ceramică. Când ei împing în glonţ în vreme ce el zboară spre ei, vor smulge brusc porţiunea de metal din spate, dar partea ceramică ar trebui să zboare drept, în continuare, şi să-i lovească. Ar putea fi mai bune decât gloanţele de aluminiu – Allomanţii nu le pot detecta deloc pe alea, aşa că ei ştiu să se adăpostească mai degrabă decât să se bazeze pe împingeri, îşi vor da seama de lucrurile astea şi vor presupune că pot să le depăşească – până în momentul în care sunt pe podea, sângerând.

Wayne fluieră încet.

— La naiba, Ranette! spuse Waxillium. Nu am fost niciodată atât de bucuros că suntem în aceeaşi tabără, adăugă el, ezitând. Sau, cel puţin, că tu eşti de propria ta parte specială cu care întâmplarea face ca noi să nu intrăm în conflict prea des.

— Ce ai de gând să faci cu ele? întrebă Marasi.

— Să fac? întrebă Ranette.

— Ai de gând să le vinzi? spuse Marasi. Să patentezi ideea şi să obţii un brevet?

— Dacă aş face asta, atunci toată lumea le-ar avea! Ranette clătină din cap, dezaprobator, părând că îi este rău.

— Jumătate dintre oamenii din oraş ar fi aici şi m-ar deranja.

— Gloanţe Deviatoare? întrebă Waxillium, ridicând o altă cutie.

— Asemănătoare, spuse Ranette, dar cu partea ceramică pe lateral. Nu la fel de eficiente, cel puţin la distanţă mare. Majoritatea Deviatorilor se protejează Trăgând gloanţele ca să lovească o platoşă armată, de la pieptul lor. Gloanţele acelea explodează când sunt trase şi rezultă o mică explozie de şrapnel din ceramică. Ar trebui să lucreze la aproximativ trei metri, deşi ar putea să nu fie letale. Eu sugerez să ţinteşti la cap. Încerc să măresc raza lor de acţiune.

— Gloanţe Cositoriene?

— Fac mai mult zgomot când sunt trase, spuse Ranette. Şi fac alt zgomot când lovesc. Trage câteva focuri de armă în jurul lor şi simţurile lor intensificate îi vor face să se ghemuiască pe podea, ţinându-se de urechi. Destul de bine, dacă vrei să-l prinzi pe unul în viaţă, deşi, cu un Cositorian, vei avea probleme să-l găseşti, în primul rând.

— Şi gloanţe de-ale Brutalilor, spuse Waxillium, analizând ultima cutie.

— Nu sunt foarte speciale, spuse Ranette. Gloanţe mari, praf de puşcă în plus, vârfuri late, concave, metal fin – menite să aibă o mare putere de oprire. Un Brutal poate să meargă mult timp după ce a fost împuşcat de câteva ori, aşa că trebuie să-i dobori la pământ şi să-i ţii acolo suficient de mult până când corpul lor îşi dă seama că ar trebui să moară decât să lupte. Desigur, cea mai bună modalitate să dobori unul este să îl nimereşti, pur şi simplu, în cap, de prima dată.

Un Brutal nu era ca Miles, capabil să se vindece imediat. Ei aveau o mare rezistenţă, şi puteau ignora rănile – dar, în cele din urmă, rănile acelea tot îi omorau.

— Pfui, spuse Waxillium, ridicând unul din gloanţele mai lungi. Niciunul din astea nu are un calibru standard. Ai nevoie de o armă pe cinste cu care să tragi gloanţele astea.

Ranette nu răspunse.

— Faci o treabă bună aici, Ranette, spuse Waxillium. Chiar şi pentru tine. Sunt impresionat.

Marasi se aşteptă ca femeia morocănoasă să respingă complimentul, dar Ranette zâmbi – deşi, evident, încercă să-şi ascundă satisfacţia. Îşi îngropă capul în munca ei, şi nici măcar nu se deranjă să îl îndepărteze pe Wayne cu o privire aspră.

— Deci cine sunt oamenii despre care ai spus că sunt în pericol?

— Ostaticii, spuse Waxillium. Femei, inclusiv verişoara lui Marasi. Cineva are de gând să încerce să le folosească pentru a da naştere la noi Allomanţi.

— Şi Miles e implicat în aşa ceva?

— Da.

Vocea lui Waxillium era gravă, îngrijorată.

Ranette ezită, încă aplecată asupra revolverului dezasamblat.

— Al treilea dulăpior de sus, spuse ea, în cele din urmă. Chiar în capăt.

Waxillium merse acolo şi băgă mâna până în adâncime. Scoase un revolver elegant, argintiu, cu un mâner în care se amestecau onix şi fildeş în dungi ondulate, separate de benzi de argint. Avea un pat lung, metalul argintiu atât de bine lustruit încât efectiv strălucea în luminile electrice uniforme.

— Nu e un Sterrion, spuse Ranette. E mai bun.

— Cu opt camere, spuse Waxillium, ridicând o sprânceană când întoarse cilindrul revolverului.

— E oţel Invarian, spuse Ranette. Mai puternic, mai uşor. Mi-a permis să şlefuiesc grosimea dintre camere, să cresc numărul lor fără să-l fac prea mare. Vezi pârghia de pe spate, de sub cocoş?

El dădu din cap, afirmativ.

— Ţine-o în jos şi învârte roata.

El făcu întocmai. Roata se închise la o anumită cameră.

— Sare peste camera aia şi peste cea de lângă ea dacă tragi normal, spuse Ranette. Poţi să tragi cu ele dacă întorci pârghia.

— Gloanţe Ucigătoare-de-Ceaţă, spuse Waxillium.

— Da. Încarcă şase gloanţe obişnuite, două speciale. Trage cu ele când ai nevoie de ele. Arzi oţel?

— Acum, da.

— Liniile de metal de pe mâner.

— Le văd.

— Împinge-o pe cea din stânga.

Ceva pocni în interiorul armei. Waxillium fluieră uşor.

— Ce e? întrebă Wayne.

— Siguranţa e doar pentru Allomanţi, spuse Waxillium. Trebuie să fii un Monedazvârlitor sau un Deviator ca să-l opreşti sau să-l porneşti.

— Comutatorul este încorporat în interiorul mânerului, spuse Ranette. Nu există niciun indiciu exterior că se află acolo. Cu ăsta, nu va trebui niciodată să te îngrijorezi că cineva va trage cu propria ta armă în tine.

— Ranette, spuse Waxillium, părând uluit. Asta e o armă genială.

— Eu îi spun armei ăsteia „Răzbunarea”, spuse ea. După Războinicul Ascendent. Apoi ea ezită. Poţi să o împrumuţi. Dacă îmi aduci un raport de testare pe teren.

Waxillium zâmbi.

— Apropo, asta e munca lui Nouxil, spuse Ranette, făcând semn cu mâna spre masa ei.

— Arma de aluminiu? întrebă Waxillium.

Ranette dădu din cap, aprobator.

— Credeam că ar putea fi aşa de la forma ţevii, dar mecanismul din interior este deosebit.

— Cine e tipul? întrebă Wayne, aplecându-se şi mai mult. Ranette puse intenţionat o mână pe frunte lui Wayne şi îl împinse înapoi.

— Un armurier. A dispărut cu aproximativ un an în urmă. Corespondam unul cu celălalt. Nimeni nu a mai auzit de el.

Ridică o bucată de metal din interiorul mânerului de la pistol.

— Vorbeşte cineva de aici dialectul High Imperial?

Waxillium dădu din cap.

— Pe mine mă face să mă doară capul, spuse Wayne.

— Eu pot să citesc în High Imperial, oarecum, spuse Marasi, luând o bucată pătrată de metal.

Erau câteva litere zgâriate în metal. „Fiind unde nevoia”, citi ea, încercând să formeze cuvintele necunoscute. Limba aceasta elevată era folosită pentru documente vechi care datau din timpul Originii şi, ocazional, pentru ceremoniile guvernamentale.

— E un strigăt de ajutor.

— Ei bine, ştim cum şi-a obţinut Miles armele, spuse Waxillium, luând placa şi întorcând-o pe toate părţile.

— Wax, spuse Ranette. Ştiu că Miles a avut întotdeauna un întuneric în el. Dar de asta? Eşti sigur?

— Foarte sigur.

Ridică „Răzbunarea” în dreptul capului.

— L-am văzut faţă în faţă, Ranette. A debitat nişte vorbe goale despre salvarea oraşului, în timp ce încerca să mă ucidă.

— Ăla o să fie inutil împotriva lui, spuse Ranette, dând din cap spre „Răzbunare”. Am tot încercat să proiectez o armă care să fie folosită împotriva Creatorilor-de-Sânge. E doar pe jumătate terminată.

— Va fi bună, spuse Waxillium, cu vocea calmă. Voi avea nevoie de fiecare unghi din care pot să trag.

Avea privirea dură, ca oţelul lustruit.

— Am auzit zvonuri că te-ai retras, spuse Ranette.

— Aşa e.

— Ce s-a schimbat?

Waxillium ascunse „Răzbunarea” în tocul de la umăr.

— Eu am o datorie, spuse el încet. Miles a fost un legiuitor. Când unul de-al tău o ia razna, îl dobori tu personal. Nu te bazezi pe ajutor plătit. Wayne, am nevoie de avize de încărcare a mărfii. Poţi să mergi să împrumuţi câteva de la birourile feroviare?

— Sigur. Pot face rost de ele într-o oră.

— Bine. Mai ai dinamita aia?

— Sigur c-o am. Aici, în buzunarul de la haină.

— Eşti nebun, spuse Waxillium fără să ezite. Dar ai adus detonatorul sub presiune?

—Mda.

— Încearcă să eviţi să arunci ceva în aer din greşeală, spuse Waxillium. Dar ţine bine de dinamita aia. Marasi, vreau să cumperi nişte plase de pescuit. Puternice.

Ea încuviinţă din cap.

— Ranette, începu Waxillium, eu...

— Eu nu sunt parte din mica ta trupă de asistenţi, Wax, spuse Ranette. Pe mine să nu mă bagi în treburile tale.

— Nu aveam de gând decât să-ţi cer să ne împrumuţi o cameră din casa ta şi nişte hârtie, spuse Waxillium. Trebuie să fac o schiţă la toată treaba asta.

— Bine, spuse ea. Atâta timp cât păstrezi liniştea. Dar Wax... crezi cu adevărat că poţi să-l dobori pe Miles? Bărbatul ăla e nemuritor. Ai avea nevoie de o mică armată ca să-l opreşti.

— Bine, spuse Waxillium. Pentru că am de gând să aduc una.

CAPITOLUL 15

— Wax e alunecos, spuse Miles, mergând alături de domnul Suit prin coridorul întunecat care lega dormitoarele de hala de forjare a noii ascunzători. A trăit atât de mult tocmai pentru că a învăţat să evite să fie ucis de oamenii care sunt mai puternici şi mai îndemânatici decât el.

— Nu ar fi trebuit să ieşi la iveală, spuse Suit cu asprime.

— Nu aveam de gând să-l împuşc pe Wax fără ca el să mă vadă, spuse Miles. Merită mai mult respect decât atât.

Cuvintele acestea îl chinuiră când le rosti. Nu menţionase primul foc de armă asupra lui Wax, cel în timpul căruia Wax îşi întorsese spatele. Nici nu pomenise de materialul măştii sale, împinsă în carnea lui de glonţul lui Wax, ceea ce îi îngreunase vindecarea ochiului. Fusese nevoit să-şi dea jos masca.

Suit râse zgomotos.

— Şi se spune că Ţinuturile Necruţătoare sunt locul în care onoarea va fi ucisă.

— E locul în care onoarea va fi spânzurată, jupuită până când o să-i rămână un centimetru de viaţă, apoi tăiată în bucăţi şi abandonată în deşert. Dacă supravieţuieşte la aşa ceva, va fi mai puternică decât iadul. Cu siguranţă mai puternică decât orice bei tu la dineurile din Elendel.

— Asemenea cuvinte din partea unui bărbat care s-a dus cu atât de multă uşurinţă să-şi omoare un prieten? spuse Suit.

Tonul lui era încă bănuitor. Credea că Miles îl lăsase intenţionat pe Wax să scape.

Nu înţelegea deloc. Nu mai era vorba despre jafuri. Drumurile alese de Wax şi Miles se intersectaseră. Viitorul nu putea continua decât pe un drum sau pe celălalt.

Sau Wax avea să moară, sau Miles. Aşa rezolvau conflictul.

Justiţie ca în Ţinuturile Necruţătoare. Ţinuturile Necruţătoare nu erau un loc simplu, ci erau un loc al soluţiilor simple.

— Wax nu este prieten cu mine, spuse Miles, şi o spunea sincer. Noi nu am fost niciodată prieteni – aşa cum nici doi regi rivali nu ar putea fi vreodată prieteni. Ne respectăm unul pe altul, am avut responsabilităţi asemănătoare, şi am lucrat împreună. Totul se termină aici. Îl voi opri, Suit.

Intrară în camera de forjare şi urcară scările până la balconul care se întindea de-a lungul părţii nordice a acelei încăperi spaţioase. Merseră până în capăt şi se opriră lângă o intrare, dincolo de care era liftul.

— Devii repede o povară, legiuitorule, spuse Suit. Consiliul nu te place, deşi – până acum – eu am continuat să garantez pentru eficacitatea ta. Nu mă face să regret asta. Mulţi dintre colegii mei sunt convinşi că te vei întoarce împotriva noastră.

Miles nu ştia dacă avea să facă lucrul acela sau nu. Nu hotărâse. În esenţă, el nu-şi dorea decât un singur lucru: răzbunarea. Toate motivele cele mai întemeiate se reduceau la o singură emoţie puternică.

Răzbunarea pentru cincisprezece ani în Ţinuturile Necruţătoare, timp în care nu a realizat nimic. Dacă oraşul acesta ar arde, poate – măcar o dată –, Ţinuturilor Necruţătoare li s-ar face puţină dreptate. Şi poate că Miles ar putea vedea un guvern ales, aici în Elendel, care să nu fie corupt. Oricum, o parte din el recunoştea faptul că, dacă i-ar vedea doborâţi – pe lorzii care stăpâneau, pe poliţiştii corupţi, pe senatorii care vorbeau atât de grandios, dar nu făceau nimic util pentru oamenii obişnuiţi –, lucrul acela ar fi partea cea mai satisfăcătoare.

Consiliul era parte din sistemul de conducere. Dar, pe de altă parte, şi ei îşi doreau o revoluţie. Poate că el nu se va întoarce împotriva lor. Poate.

— Mie nu-mi place să mă aflu în locul ăsta, Suit, spuse Miles, dând din cap spre încăperea unde se stabiliseră Efemerii. E prea aproape de centrul lucrurilor. Oamenii mei vor fi văzuţi intrând şi ieşind.

— Vă vom muta curând, spuse Suit. Consiliul e pe cale să achiziţioneze o gară. Rămâi angajat în treaba de diseară?

— Da. Avem nevoie de mai multe resurse.

— Colegii mei se îndoiesc de asta, spuse Suit. Ei se întreabă de ce au fost nevoiţi să-şi dea osteneala ca să-ţi echipeze oamenii cu aluminiu, dacă urma să fie pierdut într-o singură confruntare, fără măcar să-l ucideţi pe unul dintre Allomanţii care v-au înfruntat.

E important, se gândi Miles, pentru că intenţionam să folosesc aluminiul acela pentru a-mi finanţa propriile operaţiuni. Acum era practic lipsit de orice resursă, exact înapoi de unde începuse. Naiba să te ia, Wax. Să te ducă direct în Mormântul lui Ochi-de-Fier.

— Colegii tăi se îndoiesc de ceea ce am făcut pentru ei? întrebă Miles, venind mai aproape. Cinci dintre femeile pe care şi le-au dorit sunt în posesia ta, toate fără nicio urmă de suspiciune faţă de tine şi de Consiliu. Dacă doriţi să continue chestia asta, oamenii mei vor fi echipaţi corespunzător. Un singur Aţâţător ar putea întoarce toată banda unul împotriva celuilalt.

Suit îl fixă cu privirea. Bătrânul zvelt nu mergea cu bastonul şi îşi ţinea spatele drept. Nu era lipsit de putere, în ciuda vârstei şi a preferinţei evidente pentru un trai de lux. Se deschise uşa liftului. Ieşiră doi bărbaţi tineri care purtau costume negre şi cămăşi albe.

— Consiliul a fost de acord cu acţiunea din seara asta, spuse Suit. După aceea, trebuie să stai deoparte timp de şase luni şi să te concentrezi asupra recrutărilor. Vom pregăti o altă listă de ţinte pe care să ni le aduci. Când te vei întoarce în activitate, vom discuta dacă extravaganţa de a fi „Efemeri” este sau nu necesară.

— Dramatismul îi împiedică pe poliţişti să...

— Vom discuta despre asta atunci. Va încerca Wax să intervină diseară?

— Eu mă bazez pe asta, spuse Miles. Dacă încercăm să ne ascundem, el ne va găsi, în cele din urmă. Dar nu se va ajunge la asta – îşi va da el seama unde urmăm să atacăm, şi va fi acolo, încercând să ne oprească.

— Atunci trebuie să-l ucizi în seara asta, spuse Suit, arătând cu degetul spre cei doi bărbaţi. Femeia pe care ai luat-o ieri va rămâne aici; foloseşte-o ca momeală, dacă se ajunge la aşa ceva. Nu vrem s-o mutăm în timp ce Waxillium e pe urma ei. În ceea ce-i priveşte pe ăştia doi, ei te vor ajuta să te asiguri că totul merge ca pe roate.

Miles scrâşni din dinţi.

— Nu am nevoie de ajutor ca să...

— Îi vei lua cu tine, spuse Suit, distant. Ai dovedit că nu eşti vrednic de încredere în ceea ce-l priveşte pe Waxillium. Nu mai e loc de negocieri.

— Bine.

Suit se apropie câţiva paşi, bătându-l uşor pe Miles pe piept şi vorbind în şoaptă.

— Consiliul este îngrijorat, Miles. Resursele noastre monetare sunt foarte limitate în acest moment. Poţi să jefuieşti trenul, dar nu te mai deranja cu ostaticii. Vom lua jumătate din aluminiumul pe care îl vei fura diseară ca să finanţăm câteva operaţiuni de care nu e necesar ca tu să ştii. Restul îţi poate rămâne ţie pentru arme.

— Cei doi oameni ai tăi au luptat vreodată împotriva Allomanţilor?

— Sunt printre cei mai buni ai noştri, spuse Suit. Cred că vei descoperi că sunt mai mult decât capabili.

Ştiau amândoi despre ce era vorba. Da, cei doi se vor lupta cu Wax, dar nu-l vor pierde din ochi nici pe Miles. Grozav. Mai multe piedici.

— Eu plec din oraş, spuse Suit. Wax se apropie prea mult. Dacă supravieţuieşti noaptea asta, trimite pe cineva să mă pună la curent cu noutăţile.

Spuse aceste ultime cuvinte cu un oarecare zâmbet.

Nemernic insuportabil gândi Miles în vreme ce Suit merse spre lift, unde îl aşteptau un cvartet de bodyguarzi. Pleca cu trenul lui obişnuit; probabil că avea să se întoarcă tot cu acelaşi. Probabil că nu-şi dăduse seama că Miles îl urmărise.

Suit plecă, lăsându-l pe Miles cu cei doi bărbaţi în haine negre. Ei bine, avea să le găsească ceva bun de făcut.

Se întoarse în încăperea principală, urmat de noile sale „dădace”. Efemerii – cei aproximativ treizeci care rămăseseră – se pregăteau pentru acţiunea din seara aceea. Maşinăria fusese adusă în sală prin platforma îndepărtată, care se mişca până la nivelul solului într-un mare lift industrial, o minune electrică maiestuoasă.

Lumea se schimbă, se gândi Miles, sprijinindu-se de balustradă. Mai întâi, căile ferate, acum electricitatea. Cât de mult va mai dura până când oamenii se vor îndrepta spre cer, aşa cum spun Cuvintele întemeierii că ar fi posibil? S-ar putea să vină ziua în care fiecare om va cunoaşte libertatea care fusese cândva rezervată doar pentru Monedazvârlitori.

Schimbarea nu îl speria pe Miles. Schimbarea reprezenta o oportunitate, o şansă de a deveni ceva ce nu erai. Niciun Augur nu era deranjat de schimbare.

Augur. De obicei ignora acea latură a lui. Feruchimia lui era cea care îl ţinea în viaţă – şi, în ultimele zile, abia dacă observase şi acest lucru, cu excepţia senzaţiei estompate de energie suplimentară cu fiecare pas pe care îl făcea. Nu avea niciodată dureri de cap, nu se simţea niciodată obosit, nu avea niciodată febră musculară, nu avea niciodată de-a face cu răceli sau durere.

Dintr-un capriciu, se ţinu cu mâna de balustradă şi se întoarse peste ea, lăsându-se să cadă pe podea, la aproximativ şase metri dedesubt. Pentru o clipă, recunoscu sentimentul acela de libertate. Apoi lovi. Unul dintre picioare dădu să i se rupă – recunoscu pocnetul uşor. Dar fracturile osului se sudară la fel de repede cum se rupseseră, aşa că osul niciodată nu plesnea complet, crăpăturile deschizându-se pe o parte, dar lipindu-se la loc, pe cealaltă parte.

Se ridică întreg din ghemuire. Cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru se lăsară în jos, lângă el, unul dintre ei eliberă puţin metal şi încetini pentru o clipă înainte de a lovi solul. Era un Monedazvârlitor. Ei bine, el ar fi util. Celălalt îl surprinse, aterizând încet, dar fără să lase să cadă vreo urmă de metal. Tavanul avea bare transversale de metal. Probabil că era un Deviator; împinsese în grinzile acelea ca să-şi încetinească viteza.

Miles merse cu paşi mari prin încăpere, inspectându-i pe Efemeri în timp ce-şi pregăteau echipamentul. Fiecare bucată de aluminiu rămasă fusese folosită pentru arme şi gloanţe. De data aceasta, le vor folosi pe acelea de la bun început. În conflictul de la dineul de nuntă, le luaseră câteva momente oamenilor lui pentru a schimba armele. Acum ştiau la ce să se aştepte. Poate că erau mai puţini, dar vor fi mult mai bine pregătiţi.

Miles dădu din cap, aprobator, spre Clamp, care îi supraveghea pe bărbaţi. Omul cu cicatrice îi răspunse şi el printr-o mişcare a capului. El era suficient de loial, deşi se alăturase bandei pentru emoţia jafului decât pentru scopul vreunei cauze. Dintre toţi, doar Tarson – dragul, brutalul Tarson – avea ceva care se asemăna cu devotamentul autentic.

Clamps pretindea că e devotat, deşi Miles ştia că lucrurile stăteau altfel. Ei bine, Clamps nu fusese cel care să tragă primul foc de armă în dezastrul de ultima dată. Cu toate declaraţiile lui Miles despre faptul că voia să schimbe lucrurile, temperamentul lui – şi nu mintea – hotărâse în cele din urmă.

Ar fi trebuit să fie mai bun decât atât. Era un bărbat făcut să aibă o mână fermă şi o minte şi mai fermă. Făcut de Trell, inspirat de Supravieţuitor, şi totuşi, încă slab. Miles deseori se îndoia de el însuşi. Era acela semnul unei lipse de devotament? Niciodată nu făcuse nimic în viaţă fără să se îndoiască.

Se întoarse, analizându-şi zona de lucru, aşa cum era ea. Cu hoţi, criminali, şi lăudăroşi. Inspiră adânc, apoi arse nişte aur.

Era considerat unul dintre cele mai puţin Allomante metale. Mult mai puţin util decât aliajul său, care era, la rândul lui, cu mult mai puţin folositor decât unul dintre metalele fundamentale pentru luptă. În majoritatea cazurilor, a fi un Ceţurian de aur era puţin mai bine decât să fii un Ceţurian de aluminiu – o putere atât de inutilă, încât devenise renumită pentru o putere care nu avea niciun efect.

Dar aurul nu era complet nefolositor. Doar în mare parte. De îndată ce îl arse, Miles se destramă în două. Schimbarea era vizibilă doar pentru propriile lui simţuri, dar, pentru o clipă, era format din doi oameni, două versiuni ale lui însuşi. O versiune era bărbatul care fusese el. Legiuitorul furios, devenind din ce în ce mai înverşunat pe zi ce trece. Purta o haină lungă de piele, albă, peste nişte haine aspre, cu ochelari fumurii, pentru a-şi proteja ochii de lumina aspră a soarelui. Părul închis la culoare şi-l ţinea scurt şi dat pe spate cu gel. Nu purta pălărie, întotdeauna urase pălăriile.

Celălalt bărbat era bărbatul care devenise, îmbrăcat în hainele unui muncitor de la oraş – cămaşă cu nasturi şi bretele peste pantaloni murdari, cu margini zdrenţuite. Mergea gârbovit. Când începuse să facă asta?

Putea vedea prin amândouă perechile de ochi, putea gândi amândouă seturile de gânduri. Era format din doi oameni în acelaşi timp şi fiecare îl dispreţuia pe celălalt. Legiuitorul era intolerant, furios şi frustrat. Ura orice se rupea de ordinea strictă a legii şi aplica fără milă pedepse dure. Avea un dezgust deosebit pentru cineva care respectase legea cândva, dar îşi întorsese spatele la ea.

Hoţul, Efemerul, ura faptul că legiuitorul îi lăsa pe alţii să îi aleagă regulile. Nu exista nimic cu adevărat sacru în legătură cu legea. Era arbitrară, creată de oameni puternici ca să-i ajute să deţină puterea. Răufăcătorul ştia că, în secret, în adâncul sufletului, legiuitorul înţelegea lucrul acesta. Era dur cu răufăcătorii fiindcă el se simţea atât de incapabil. În fiecare zi, viaţa devenea mai rea pentru oamenii buni, oamenii care încercau, iar legile făceau foarte puţin să-i ajute. El era ca un bărbat care strivea ţânţari, ignorând tăietura adâncă din piciorul lui, o arteră deschisă, şi şuvoaie violente de sânge care se revărsau pe podea.

Miles răsuflă greu şi îşi stinse aurul. Brusc, se simţi epuizat, şi se prăbuşi lângă perete. Cei doi supraveghetori ai lui îl priviră cu nişte expresii indiferente.

— Mergeţi, le spuse Miles, făcându-le semn cu mâna slăbită. Verificaţi-mi oamenii. Folosiţi-vă Allomanţia ca să aflaţi dacă vreunul dintre ei şi-a lăsat din greşeală metal pe corp. Vreau să fie curaţi.

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt. Nu se comportau ca şi cum le-ar fi păsat să îl asculte.

— Plecaţi, spuse Miles, cu mai multă fermitate. Atâta timp cât sunteţi aici, ar trebui să fiţi folositori.

După încă o clipă de ezitare, cei doi se îndepărtară să facă după cum li se ordonase. Miles se lăsă şi mai jos, rezemat de perete, răsuflând cu greu.

De ce îmi fac mie însumi aşa ceva?

Fuseseră speculaţii considerabile în legătură cu ceea ce vedea un Ceţurian de aur când îşi ardea metalul. Cu siguranţă, o versiune trecută a lui însuşi. Era oare persoana care fusese el de fapt? Sau era o persoană care putea să devină, dacă ar fi ales o altă ramificaţie pe cărarea vieţii lui? Posibilitatea aceea întotdeauna îl şoca pentru că îi amintea de metalul mitic pierdut, atiu. Oricare ar fi fost situaţia, lui îi plăcea să creadă că arderea, din când în când, a aurului îl ajuta – pentru că, de fiecare dată când făcea acel lucru, aurul îi permitea să ia ce era mai bun din ceea ce fusese el şi să îl amestece cu ce era mai bun din ceea ce putea el deveni. Adică un aliaj al lui însuşi.

Îl deranja cât de mult se urau cei doi oameni în care se transformase el. Aproape că putea simţi ura aceea, precum căldura unui cuptor, radiind din cărbune şi piatră.

Se ridică din nou. Câţiva bărbaţi se uitau lung la el, dar lui nu-i păsa. Nu era ca liderii răufăcătorilor pe care îi arestase deseori în Ţinuturile Necruţătoare. Ei erau nevoiţi să fie preocupaţi să arate puternici în faţa oamenilor lor, ca să nu fie ucişi de cineva care îşi dorea să preia puterea.

Miles nu putea fi omorât, iar oamenii lui ştiau asta. Odată îşi pusese o armă la tâmplă în faţa lor ca să le dovedească.

Se duse spre un morman de cufere şi cutii. Câteva erau pline cu lucruri pe care domnul Suit ordonase să fie furate din conacul lui Wax, lucruri care, spera domnul Suit, că aveau să-i ajute să lupte împotriva legiuitorului – sau poate să-i însceneze ceva. La început, Suit fusese împotriva omorârii lui Wax, dintr-un motiv necunoscut.

Miles îi părăsi şi merse roată, spre partea din spate, unde propriile lor cufere fuseseră depozitate, în urma evacuării rapide a vechii ascunzători. Căută printre ele, apoi deschise unul. Haina lui albă, lungă era înăuntru. El o scoase, o scutură, apoi luă o pereche de pantaloni rezistenţi, din Ţinuturile Necruţătoare, şi o cămaşă cu care se asortau, îşi strecură ochelarii fumurii în buzunar, apoi merse să se schimbe.

Fusese îngrijorat că se ascundea, îngrijorat că va fi recunoscut şi etichetat drept un proscris. Ei bine, devenise proscris. Dacă aceasta era calea pe care o alesese, putea, cel puţin, să meargă pe ea cu mândrie.

Lasă-i să mă vadă aşa cum sunt cu adevărat.

Nu avea de gând să se întoarcă din drumul lui. Era prea târziu să schimbi ţelul cuiva când trăgaciul era deja apăsat. Dar nu era prea târziu să-şi îndrepte spatele.

★

Waxillium se uita insistent la peretele din camera de zi a lui Ranette. Pe o parte era îngrămădit mobilier, unde îşi pusese lucruri ca să facă un drum de acces mai la îndemână între atelierul ei şi dormitor. Cealaltă jumătate a camerei era plină de cutii cu diferite feluri de muniţie, bucăţi de fier vechi şi ţevi de puşcă turnate în matriţe pentru confecţionarea armelor. Era praf peste tot. Îi stătea în fire. O întrebase cum poate să-şi proptească blocul de hârtie, aşteptându-se ca ea să-i găsească un şevalet. În schimb, Ranette îi dăduse, indiferentă, nişte cuie şi îi arătase cu degetul un ciocan. Aşa că el îl atârnă, pur şi simplu, pe perete, tresărind în timp ce bătea cuiele în lemnul subţire.

Waxillium se apropie, folosind un creion ca să mâzgălească o notiţă pentru el însuşi într-un colţ. Grămada de avize de transport pe care i le adusese Wayne era aşezată într-o parte. Din câte se părea, Wayne lăsase o armă pe care o împrumutase de la Ranette în locul avizelor, considerând că era un schimb corect. Probabil nu îi trecuse niciodată prin minte că un grup de ingineri de tren vor fi complet uluiţi să constate că documentele dispăruseră, iar în locul lor era lăsat un pistol.

Miles va lovi la Cotitura lui Carlo, se gândi Wax, bătând uşor în foaia de hârtie.

Nu-i fusese greu să localizeze un transport de aluminiu. Casa Tekiel, obosită să fie jefuită în mod repetat, făcea, într-adevăr, mare caz de noul lor vagon-seif. Wax înţelegea raţionamentul din spatele acestei acţiuni; cei din familia Tekiel erau cel mai bine cunoscuţi pentru faptul că erau bancheri, iar afacerea lor se baza pe securitatea şi protejarea bunurilor. Jafurile deveniseră o mare ruşine pentru ei. Aveau de gând să-şi revină într-un mod vizibil.

Era aproape ca o provocare pentru Miles şi Efemerii lui. Wax făcu încă o însemnare pe hârtie. Transportul familiei Tekiel avea să urmeze o rută foarte directă spre Doxonar. El o schiţase, notând locurile în care şinele de cale ferată se unduiau aproape de unul dintre canale.

Eu nu voi putea urmări unde mergem, se gândi Wax, scriind încă ceva. Trebuie să ştiu exact cât de departe de oprirea anterioară este Cotitura lui Carlo...

Nu aveau mult timp de pregătiri. Pipăi cercelul din mâna lui stângă, trecând cu degetul mare de-a lungul părţii sale netede, în timp ce se gândea.

Se deschise uşa. Wax nu-şi ridică privirea, dar sunetul paşilor fu suficient ca să-şi dea seama că era Marasi. Avea pantofi fini. Ranette şi Wayne aveau amândoi bocanci în picioare.

Marasi îşi drese glasul.

— Plasele? întrebă Wax, scriind, tulburat, numărul 35,17 pe hârtie.

— Am găsit câteva, într-un final, spuse ea, mergând lângă el, şi analizând notiţele. Tu înţelegi ce e aici?

— În cea mai mare parte. Cu excepţia mâzgălelilor lui Wayne.

— Par a fi desene cu tine. Nişte desene jignitor de urâte.

— Asta e partea care nu are logică, spuse Waxillium. Toată lumea ştie că eu sunt iremediabil de frumos. Zâmbi, ca pentru sine. Aceea era una dintre expresiile lui Lessie. Iremediabil de frumos. Ea întotdeauna susţinuse că el ar arăta mai bine cu o cicatrice frumoasă pe faţă, după moda cea bună din Ţinuturile Necruţătoare.

Marasi zâmbi şi ea, deşi privirea ei era îndreptată spre notiţele şi mâzgălelile lui.

— Vagonul-fantomă? întrebă ea, arătând cu degetul spre desenul făcut de el al unui tren fantomatic venind pe şine, alături de o diagramă a felului în care fusese, probabil, făcut.

— Da, spuse el. Cea mai mare parte a atacurilor s-au petrecut în nopţi ceţoase, se pare pentru a uşura ascunderea faptului că „trenul” fantomă nu este decât o faţadă falsă cu un felinar mare, ataşată de o platformă feroviară mobilă.

— Eşti sigur?

— Destul de sigur, spuse Waxillium. Ei folosesc canalele ca să atace, şi astfel, au nevoie de un fel de diversiune ca să distragă privirile de la ceea ce se întâmplă în spate, pe furiş. Marasi îşi ţuguie buzele, preocupată.

— S-a întors Wayne? întrebă Waxillium.

— Da, o sâcâie pe Ranette. Sincer... am plecat din cameră pentru că m-am îngrijorat că îl va împuşca.

Waxillium zâmbi.

— Am luat un ziar când am fost plecată, spuse ea. Poliţiştii au găsit vechea ascunzătoare.

— Deja? spuse Waxillium. Wayne a spus că mai avem până se lasă întunericul.

— E întuneric deja.

— Este? La naiba!

Waxillium se uită la ceas. Aveau mai puţin timp decât crezuse.

— Totuşi, informaţia asta încă nu ar trebui să fie în ziare. Poliţia a găsit repede ascunzătoarea.

Marasi dădu din cap, aprobator, spre schiţele lui.

— Asta indică faptul că ştii unde vor ataca Efemerii. Nu vreau să ating o coardă sensibilă, Lord Waxillium, dar chiar ar trebui să le spunem poliţiştilor lucrul acela.

— Eu cred că ştiu unde se va da următorul atac. Dacă anunţăm poliţia, vor împânzi zona şi îl vor speria pe Miles.

— Wax, spuse ea, apropiindu-se. Îţi înţeleg spiritul independent; e parte din ceea ce te defineşte pe tine. Dar nu suntem în Ţinuturile Necruţătoare. Nu eşti nevoit să faci asta de unul singur.

— Nu intenţionez să fac asta. Îi voi implica şi pe ofiţerii de poliţie, îţi promit. Totuşi, Miles nu este un răufăcător de rând. El ştie ce vor încerca poliţiştii, şi se va feri de ei. Intervenţia asta trebuie făcută la timpul potrivit, în modul potrivit.

Waxillium bătu uşor în notiţele de pe perete.

— Îl cunosc pe Miles. Ştiu cum gândeşte. Este ca mine. Aproape prea asemănător cu mine.

— Asta înseamnă că şi el îţi poate anticipa acţiunile.

— Fără îndoială că o va face. Dar eu i le voi anticipa mai bine. Waxillium pornise pe drumul acesta în momentul în care îşi scosese arma şi ripostase împotriva Efemerilor. Odată ce se apuca serios de ceva, el nu renunţa.

— Ai dreptate în legătură cu mine, spuse el.

— Dreptate? Nu cred că am spus nimic de tine, Lord Waxillium.

— Dar gândeşti asta, spuse el. Că sunt arogant pentru că vreau să rezolv lucrurile în felul meu, pentru că nu vreau să încredinţez cazul poliţiştilor. Că sunt inconştient pentru faptul că nu cer ajutor. Ai dreptate.

— Nu e chiar atât de grav precum spui tu, zise ea.

— Nu e deloc grav, spuse el. Sunt arogant şi inconştient. Mă comport de parcă aş fi tot în Ţinuturile Necruţătoare. Dar am şi dreptate.

Întinse mâna şi desenă pe hârtie un mic pătrat, apoi o săgeată de la el spre clădirea unde era secţia de poliţie.

— Am scris o scrisoare pe care Ranette să o trimită poliţiştilor, continuă el. Acolo am descris în detaliu tot ce am descoperit, şi bănuielile mele despre ce va face Miles, în cazul în care nu reuşesc să îl înfrâng. Eu nu voi face nicio mişcare în seara asta până când nu suntem destul de departe de calea ferată şi de pasageri. Efemerii nu vor lua un ostatic diseară. Vor încerca să fie cât de rapizi şi de tăcuţi posibil.

— Dar tot va fi riscant. S-ar putea să moară oameni nevinovaţi. Eu voi face tot ce-mi stă în putere să-i ţin departe de pericol şi cred cu tărie că am o şansă mai mare împotriva lui Miles decât ar avea poliţiştii. Îmi dau seama că tu studiezi ca să fii avocat şi judecător, şi că pregătirea ta îţi cere să mergi la autorităţi. Având în vedere planurile mele şi promisiunile mele, te vei abţine şi mă vei ajuta pe mine, în schimb?

—Da.

Harmony, se gândi el. Ea are încredere în mine. Probabil, prea mult.

Întinse mâna şi aranjă notiţele laolaltă.

— Ăsta e rolul tău.

— Eu nu voi fi în vagonul de tren cu tine?

I se citi îngrijorarea în glas.

— Nu, spuse Waxillium. Tu şi Wayne veţi urmări din vârful dealului.

— Tu vei fi singur.

— Da.

Marasi tăcu.

— Ai ştiut ce cred despre tine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine, Lord Waxillium?

El zâmbi.

— Dacă jocul va continua în acelaşi fel, eu nu-ţi pot spune gândurile mele. Trebuie să le ghiceşti.

— Tu te gândeşti la cât sunt eu de tânără, spuse ea. Şi te îngrijorezi să mă implici în chestia asta, ca să nu fiu rănită.

— Nu era deloc greu de ghicit. Până acum ţi-am oferit câte... trei oportunităţi să abandonezi calea asta şi să te îngrijeşti de siguranţa ta?

— De asemenea, tu crezi, spuse ea, că eşti bucuros de faptul că eu insist să rămân, pentru că îţi voi fi de folos. Viaţa te-a învăţat să foloseşti resursele pe care le ai.

— Te apropii de adevăr.

— Crezi că sunt inteligentă, după cum ai şi afirmat. Dar te şi îngrijorezi de faptul că mă agit prea uşor, şi te îngrijorezi că lucrul acesta va fi folosit împotriva ta.

— În rapoartele alea pe care le-ai citit tu e scris şi despre Paclo cel Prăfuit?

— Sigur. El a fost unul dintre adjuncţii tăi, înainte să-l cunoşti pe Wayne.

— A fost un prieten bun, spuse Waxillium. Şi un legiuitor solid. Dar eu nu am cunoscut niciodată un bărbat care să fie atât de uşor de speriat precum Paclo. O uşă închisă încet îl putea face să urle.

Marasi se încruntă.

— Presupun că în rapoarte nu era scris despre aşa ceva, spuse Waxillium.

— Acolo este descris ca un om foarte curajos.

— Era curajos, Lady Marasi. Vezi tu, mulţi oameni confundă faptul că te sperii uşor cu laşitatea. Da, un foc de armă îl făcea pe Paclo să sară. Apoi alerga să vadă de unde venea. Odată l-am văzut uitându-se fix la şase bărbaţi cu armele îndreptate asupra lui, şi nu a transpirat deloc.

Se întoarse spre ea.

— Tu nu ai experienţă. Aşa eram eu, cândva. Aşa este fiecare om. Valoarea unui om nu constă în cât de mult a trăit. Nu se referă la cât de uşor tresare la un zgomot sau cât de repede îşi exprimă emoţiile. Ci reiese din felul în care foloseşte ceea ce i-a oferit viaţa.

Roşeaţa din obrazul ei deveni mai pregnantă.

— De asemenea, mă gândesc că îţi place să faci morală.

— Asta vine cu insigna de legiuitor.

— Dar tu... nu o mai porţi.

— Un bărbat poate să şi-o dea jos, Lady Marasi. Dar nu poate niciodată să înceteze să o mai poarte.

Îi întâlni privirea. Marasi se uita în sus cu nişte ochi profunzi, contemplativi, precum apa dintr-un izvor neaşteptat din Ţinuturile Necruţătoare. Waxillium încercă să se îmbărbăteze. Avea să fie rău pentru ea. Foarte rău. La fel gândise despre Lessie, şi avusese dreptate.

— Mai este un lucru pe care îl cred despre tine, spuse ea, încet. Poţi să-l ghiceşti?

Mult prea bine.

Ezitând, el îşi mută privirea de la ea şi se uită la blocul cu foi de scris.

— Da. Crezi că eu ar trebui să o conving pe Ranette să-ţi împrumute o puşcă. Sunt de acord. Deşi cred sincer că, la urma urmei, ar fi înţelept din partea ta să te antrenezi cu un revolver, mai degrabă aş vrea să te prezinţi la această întâlnire deosebită cu o armă pe care ştii să o foloseşti bine. Probabil că putem găsi o puşcă să se potrivească cu gloanţele alea de aluminiu pe care le-a luat Wayne.

— Oh. Desigur.

Waxillium se prefăcu că nu-i observă jena.

— Cred, spuse Marasi, că voi merge să verific ce fac Wayne şi Ranette.

— Bună idee. Sper că ea nu a descoperit că Wayne i-a luat una din arme ca să facă schimb.

Marasi se retrase, mergând în grabă spre uşă.

— Lady Marasi? strigă Waxillium.

Ea ezită la uşă, întorcându-se plină de speranţă.

— Te-ai priceput foarte bine să mă citeşti, spuse el, încuviinţând cu respect. Nu mulţi pot face asta. Lumea ştie că nu îmi exprim uşor emoţiile.

— Cursul de tehnici avansate de interogare, spuse ea. Şi... hm, ţi-am citit profilul psihologic.

— Am un profil psihologic?

— Da, mi-e teamă că ai. Doctor Murnbru l-a scris după vizita lui în Weathering.

— Micul şobolan Murnbru era psiholog? spuse Waxillium, sincer buimăcit. Am fost sigur că era un trişor la jocurile de noroc şi se plimba prin oraş căutând ocazii să escrocheze.

— Mda. Ăsta e în profil. Tu, hm, ai tendinţa să crezi că oricine poartă prea mult roşu este un jucător înrăit al jocurilor de noroc.

— Aşa fac?

Ea încuviinţă din cap.

— La naiba, spuse el.

Va trebui să citesc chestia aia.

Marasi plecă şi trase uşa după ea. Waxillium se întoarse, încă o dată, la planul lui. Ridică mâna şi îşi puse cercelul în ureche. Trebuia să îl poarte când se ruga sau când făcea ceva de mare importanţă.

Se gândi că, în seara aceea, avea să facă foarte mult din amândouă.

CAPITOLUL 16

Wayne mergea şchiopătând prin gară, sprijinindu-se în bastonul lui maro, un pas lent, intenţionat fragil. Era o mulţime considerabilă de oameni care se împingeau şi se înghionteau unii pe alţii, şi se uitau gură-cască la trenul din faţa lor. Un grup înaintă brusc într-o parte, aproape răsturnându-l.

Toţi stăteau în picioare şi erau atât de înalţi. Lucrul acesta nu îi lăsa lui Wayne – aplecat de spate din cauza vârstei – nicio speranţă de a vedea care era cauza agitaţiei.

— Nimeni nu se gândeşte la o femeie săracă şi mai în vârstă, bombăni Wayne.

Un ton răguşit, nazal şi mai strident decât vocea lui obişnuită, amestecat cu un accent drăguţ din districtul Margothian. Districtul nu mai exista, cel puţin nu mai exista în aceeaşi formă; fusese consumat de cartierul industrial al octantului, locuitorii săi mutându-se în altă parte. Un accent stins pentru o femeie muribundă.

— Nu aveţi deloc respect. O batjocură, vă spun eu. Pur şi simplu, exact asta este.

Câţiva tineri din mulţimea din faţă aruncară o privire înapoi spre el, lăsându-se păcăliţi de haina lui foarte veche – cobora până la glezne –, de chipul brăzdat de vârstă, părul argintiu sub pălăria din fetru.

— Scuze, doamnă, spuse, în cele din urmă, unul dintre ei, dându-se la o parte.

Ei, acesta da băiat drăguţ, se gândi Wayne, bătându-l uşor pe braţ şi şchiopătând mai departe. Unul câte unul, oamenii îi făceau loc. Câteodată era nevoie de un scurt acces de tuse, care suna de parcă ar fi fost contagioasă. Wayne avea grijă să nu arate ca un cerşetor. În felul acela ar fi atras atenţia poliţiştilor, care ar fi putut crede că îşi căuta ţinte de la care să fure din buzunare.

Nu, el nu era un cerşetor. El era Abrigain, o bătrână care venise să vadă ce era cu agitaţia aceea. Abrigain nu era bogată, dar nici săracă. Cumpătată, cu o haină peticită meticulos, o pălărie preferată care fusese cândva la modă. Ochelarii groşi precum isteţimea unui muncitor naval. Câţiva băieţi foarte tineri au lăsat-o să treacă, iar Abrigain le dădu fiecăruia câte o bomboană, mângâindu-i pe cap. Băieţi buni. Îi aduceau aminte lui Abrigain de nepoţii ei.

În cele din urmă, Wayne ajunse în faţă. Acolo, Breaknaught stătea în toată gloria lui. Era un vagon de tren construit ca o fortăreaţă, cu o armură groasă de oţel, colţuri rotunjite, strălucitoare şi o uşă masivă pe lateral. Uşa aceea arăta precum uşa unui seif enorm, cu o încuietoare în formă de cerc rotativ în exterior.

Uşa era deschisă, iar camera dinăuntru era aproape goală. O cutie mare de marfă, din oţel, fusese sudată pe podeaua din centrul vagonului. De fapt, Wayne văzu prin uşa vagonului că însăşi cutia de marfă arăta ca şi cum ar fi fost sudată închisă pe toate părţile.

— Aoleu! spuse Wayne. Chestia aia este impresionantă.

Un paznic stătea în picioare, în apropiere, purtând insigna unui ofiţer din forţa privată de securitate a Casei Tekiel. El zâmbi, umflându-şi pieptul cu mândrie.

— Marchează zorii unei noi ere, spuse el. Sfârşitul tâlhăriilor şi al jafurilor pe calea ferată.

— Oh, e impresionant, tinere, spuse Wayne. Dar, în mod sigur exagerezi. Eu am mai văzut vagoane de tren înainte – chiar m-am plimbat cu unul, blestemată să fie ziua aceea! Nepotul meu Charetel şi-a dorit să vin cu el şi să-i întâlnesc mireasa în Covingtar, şi era singura modalitate, deşi m-am gândit că eu întotdeauna am călătorit suficient de bine până atunci cu o căruţă trasă de cai. Progres, îl numea el. Progresul înseamnă să te închizi într-o cutie, presupun, incapabil să vezi soarele deasupra capului sau să te bucuri de călătorie. Oricum, vagonul acela de tren era ca acesta. Dar nu atât de strălucitor.

— Vă asigur, spuse paznicul, acesta este de-a dreptul invincibil. Va schimba totul. Vedeţi uşa aceea?

— Se închide, spuse Wayne. Văd asta. Dar seifurile pot fi sparte, tinere.

— Nu şi acesta, spuse el. Bandiţii nu vor putea să îl deschidă pentru că nu poate fi deschis – nici de către ei şi nici de către noi. Odată ce uşa aceea este închisă, ea angrenează un mecanism legat de un ceas care merge în interiorul uşilor. Uşile acelea nu pot fi deschise din nou timp de douăsprezece ore, indiferent dacă cineva ştie, sau nu, codul uşii.

— Explozibili, spuse Wayne. Bandiţii întotdeauna aruncă lucrurile în aer. Toată lumea ştie asta.

— Oţelul acela e gros de cincisprezece centimetri, spuse paznicul. Cantitatea de dinamită de care ar fi nevoie să-l arunce în aer ca să-l deschidă ar distruge cel mai probabil conţinutul vagonului.

— Dar, cu siguranţă, un Allomant ar putea pătrunde înăuntru, spuse Wayne.

— Cum? Pot să împingă în metal cât vor ei; este atât de greu, încât i-ar arunca pe spate. Şi chiar dacă ar intra cumva înăuntru, vom avea opt paznici care se vor afla în vagon în timpul călătoriei.

— Vai, spuse Wayne, lăsându-şi accentul să i se schimbe. E impresionant, într-adevăr. Cu ce vor fi înarmaţi paznicii?

— Un cvartet plin de... Începu bărbatul, dar se opri şi se uită cu mai multă atenţie la Wayne. Plin de...

Paznicul făcu ochii mici, bănuitor.

— Oh, trebuie să-mi beau ceaiul! exclamă Wayne. Apoi se întoarse şi porni şchiopătând înapoi prin mulţime.

— Opriţi-o pe femeia aceea! strigă paznicul.

Wayne se opri din prefăcătorie, îşi îndreptă spatele şi îşi croi drum împingându-se în mulţime cu mai mult zel. Se uită peste umăr, în spatele lui. Paznicul îl urmărea, înaintând şi el, cu greu, printre oameni.

— Opreşte-te! ţipă paznicul. Opreşte-te, naiba să te ia!

Wayne îşi ridică bastonul şi apăsă pe trăgaci. Mâna începu să îi tremure aşa cum făcea întotdeauna când încerca să folosească o armă, dar aceasta avea cartuşe oarbe în ea, deci era în regulă. Pocnetul ca de pistol făcu mulţimea să se panicheze, oamenii aplecându-se cu toţii într-un val, de parcă vântul ar fi bătut printr-un lan de grâne.

Wayne o luă la fugă printre oamenii aplecaţi, sărind peste unii dintre ei, ajungând în spatele mulţimii. Paznicul ridică arma; Wayne fugi pe după colţul clădirii gării. Apoi opri timpul.

Îşi aruncă haina de pe el, apoi îşi dădu jos bluza de dedesubt, scoţând la iveală un costum elegant, de bărbat; haină neagră, cămaşă albă, cravată roşie. Wax îl numise „intenţionat de lipsit de imaginaţie”, orice ar fi însemnat asta. Scoase hainele care, legate de interiorul bluzei, formaseră bustul femeii mai în vârstă: o pungă mică, o pălărie de bărbaţi, pliabilă, şi o cârpă umedă. Îşi desfăcu pălăria şi îndesă bluza în spaţiul suplimentar dinăuntru, înainte de a-şi scoate peruca şi de a-şi pune pălăria pe cap.

Smulse stratul exterior al bastonului, făcându-l negru. Aruncă peruca la o parte, apoi lăsă geanta lângă perete, în cele din urmă, îşi curăţă faţa de machiaj cu cârpa umedă, se descotorosi de ea, apoi îşi lăsă jos bula de viteză.

Ieşi împleticindu-se pe lângă colţul clădirii, comportându-se ca şi cum ar fi fost împins. Blestemă, îndreptându-şi pălăria şi ridică bastonul negru, scuturându-l furios.

Paznicul veni gâfâind lângă el.

— Sunteţi bine, milord?

— Nu! se răsti Wayne, umplându-şi vocea cu fiecare centimetru de condescendenţă aristocratică de care era el capabil – Accent din Madion Ways, cea mai bogată zonă din Primul Octant, unde Casa Tekiel deţinea mare parte din teren.

— Ce ticălos era individul acela, căpitane! Lansarea trebuia să se desfăşoare în siguranţă şi cu grijă!

Paznicul încremeni, iar Wayne îşi imagină ce se petrecea în mintea lui. Se aşteptase la un nobil obişnuit, dar persoana aceasta vorbea ca un membru al Casei Tekiel – şefii paznicului.

— Îmi pare rău, milord! spuse paznicul. Dar eu l-am fugărit.

— Cine era? întrebă Wayne, mergând până în dreptul perucii. A aruncat asta când a trecut pe lângă mine.

— Era îmbrăcat ca o femeie bătrână, spuse paznicul, scărpinându-se în cap. Mi-a pus întrebări despre Breaknaught.

— La naiba, omule! Mai mult ca sigur că a fost unul dintre Efemeri!

Paznicul se făcu alb la faţă.

— Ştii cât de ruşinată se va simţi casa noastră dacă se întâmplă ceva în această călătorie? spuse Wayne, apropiindu-se şi mişcând bastonul. Reputaţia noastră este în pericol. Capetele noastre sunt în pericol, căpitane. Câţi paznici aveţi?

— Trei duzini, milord, şi...

— Nu sunt suficienţi! Nu sunt suficienţi deloc! Trimite după mai mulţi.

—Eu...

— Nu! spuse Wayne. Voi face eu acest lucru. Am câţiva dintre paznicii mei aici. Îl voi trimite pe unul să mai aducă o divizie. Voi supravegheaţi zona să nu vină mai multe creaturi cum a fost aceea?

— Păi, nu le-am spus încă, milord. M-am gândit că o să încerc să-l prind eu, şi...

— Ţi-ai părăsit postul? urlă Wayne, punându-şi mâinile în cap, bastonul legănându-se de degetele lui.

— L-ai lăsat să-ţi distragă atenţia? Idiotule! Întoarce-te, omule! Du-te! Alertează-i pe ceilalţi. Oh, Supravieţuitorule de sus. Dacă treaba asta dă greş, suntem morţi. Morţi!

Paznicul se întoarse şi fugi disperat înapoi spre tren, unde oamenii plecau panicaţi. Wayne se rezemă cu spatele de zid, îşi verifică ceasul de buzunar, apoi aşteptă un moment prielnic, când avu suficient spaţiu pentru a ridica o bulă de viteză. Era destul de sigur că nimeni nu se uita.

Îşi dădu jos pălăria. Lăsă jos bastonul şi îşi întoarse jacheta pe dos, transformând-o într-o haină militară, maro cu galben, care se asorta cu cea a paznicilor. Îşi îndepărtă nasul fals şi scoase o pălărie triunghiulară, de pânză, din geanta pe care o lăsase jos lângă zid. Şi-o puse pe aceasta pe cap în locul pălăriei elegante de bărbaţi.

Întotdeauna să ai pălăria potrivită. Aceasta era cheia. Îşi strânse în curele un pistol, peste haină, după ce îşi scoase pantalonii, lăsând să se vadă uniforma de soldat de dedesubt. Apoi, coborî bula şi alergă după colţ, făcându-şi drum în faţă, spre şinele de cale ferată, îl găsi pe căpitan organizându-şi oamenii, dând ordine cu voce tare. Erau nişte nobili furioşi care se certau în apropiere.

Marfa nu se încărca. Ceea ce era bine. Wayne îşi imaginase că ei vor abandona pur şi simplu această cursă, cu toată agitaţia, dar Wax nu fusese de acord. El spunea că familia Tekiel făcuse atât de mare caz din Breaknaught, încât un obstacol sau două nu avea să-i oprească.

Tâmpitii, se gândi Wayne, dând din cap dezaprobator. Farnsward nu era de acord cu decizia. El era în serviciul de pază privat al Casei Tekiel de zece ani, deşi servise în cea mai mare parte pe Moşiile Exterioare pentru lordul lui, care era bolnav cronic. Farnsward văzuse multe în timpului serviciului său şi învăţase că existau motive să-şi asume riscuri. Pentru a salva o viaţă, pentru a câştiga o luptă, pentru a proteja numele casei. Dar să-ţi asumi un risc doar pentru că ai spus că o vei face? Era o nesăbuinţă.

Se duse repede la căpitanul cu care vorbise mai devreme şi îl salută.

— Domnule, spuse el. Eu sunt Farnsward Dubs – Lord Evenstrom Tekiel a spus că trebuie să vă raportez dumneavoastră.

Wayne vorbi cu un accent din Moşiile Exterioare cu o notă de aristocraţie, deprins în perioada îndelungată când a avut legătură cu ei.

Paznicul părea epuizat.

— Foarte bine. Presupun că putem folosi fiecare om.

— Îmi cer scuze, domnule, spuse Wayne, aplecându-se spre el. Domnul Evenstrom devine agitat câteodată. Ştiu cum se petrec lucrurile; nu e prima dată când m-a trimis să ajut pe cineva care nu avea nevoie de ajutor. Eu şi Bren nu vă vom sta în cale.

— Bren?

— Oh, era chiar în spatele meu, spuse Wayne, întorcându-se şi părând confuz.

Wax ieşi discret din clădirea gării, purtând o uniformă asemănătoare cu a lui Wayne. Avea şi el o burtă falsă, destul de mare, în care ascunsese nişte materiale specifice de care avea nevoie în seara aceea.

— Iată-l, spuse Wayne. E un bădăran prost, domnule. Tatăl lui i-a lăsat postul, dar ai putea să-i loveşti oţelul de cremene toată noaptea şi să nu obţii o scânteie, dacă înţelegeţi ce spun.

— Ei bine, rămâi aici, spuse căpitanul. Păzeşte postul acesta. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de tren, indiferent cum ar arăta.

Plecă, îndreptându-se repede spre grupul de nobili.

— Salut, Wax, spuse Wayne, înclinându-şi pălăria spre celălalt bărbat. Eşti gata să fii înghiţit?

Waxillium se uită în spate, spre clădirea gării. Civilii încă se împrăştiau. Pe jos erau aruncate pălării şi batiste.

— Trebuie să te asiguri că ei trimit trenul, Wayne. Orice s-ar întâmpla, el trebuie să plece mai departe.

— Credeam c-ai spus că vor fi prea stânjeniţi ca să nu-l pună în mişcare.

— În prima parte a drumului, da. Nu sunt atât de sigur de această a doua parte. Fă tu să se întâmple asta, Wayne.

— Sigur, amice, spuse Wayne, verificându-şi ceasul. Întârzie.

O serie bruscă de pocnituri despicară aerul. Erau focuri de armă. Deşi Wayne se aştepta la ele, tot îl făcură să tresară. Gărzile din jurul lor scoaseră exclamaţii, strigând, căutând sursa focurilor de armă. Waxillium căzu ţipând, şi sângele îi ţâşni din umăr. Wayne îl prinse în vreme ce un alt paznic observă scântei venind de pe acoperişul clădirii.

Gărzile deschiseră focul, în timp ce Wayne îl târî pe Waxillium din calea pericolului. Se uită în jur, apoi – purtându-se ca un nebun – îl împinse pe Waxillium pe uşa deschisă a vagonului. Câţiva dintre paznici se uitară la el, dar nimeni nu spuse niciun cuvânt. Ochii lui Waxillium priveau morţi în aer. Ceilalţi paznici pierduseră, probabil, colegi omorâţi de bandiţi sau în încăierări de casă, şi ştiau cum e să ţi se întâmple aşa ceva. În toiul luptei, îi duceai într-un loc sigur pe cei răniţi, şi nu avea deloc importanţă unde.

Focul de armă de pe clădire se opri, dar începu, din nou, de pe un acoperiş din apropiere. Câteva gloanţe împrăştiară scântei de pe o grindă din apropiere. Puţin mai aproape, Marasi, se gândi Wayne, supărat. De ce a încercat să-l împuşte fiecare femeie pe care o întâlnea? Doar pentru că se putea vindeca după aceea. Era ca şi cum ai fi băut berea unui om numai pentru că putea să-şi comande mai multă.

Wayne afişă o expresie îngrijorată a feţei.

— Vin după marfă! ţipă el.

Apoi apucă uşa vagonului mare de marfă, lovi cu piciorul levierul de contrabalansare într-o parte şi fugi înainte, închise cu zgomot uşa de la Breaknaught – Wax în interiorul vagonului, Wayne, în picioare, afară – înainte ca să se gândească cineva să-l oprească.

Focurile de armă se opriră. În apropiere, paznicii care stăteau ghemuiţi în spatele unui adăpost se uitară la Wayne cu nişte expresii îngrozite. Uşa trenului se închise la loc, aşezându-se în făgaşul ei.

— La naiba, omule! spuse un soldat din apropiere. Ce ai făcut?

— Am închis marfa! spuse Wayne. Uite, asta i-a făcut să se oprească.

— Ar fi trebuit să fie soldaţi înăuntru! spuse căpitanul, alergând până la el.

— Au încercat să intre înainte să o închidem noi, spuse Wayne. Aţi văzut ce făceau. Se uită la uşă. Acum nu mai pot ajunge la încărcătură. Am câştigat!

Căpitanul părea îngrijorat. Aruncă o privire la nobilii care se ridicau de pe jos. Wayne îşi ţinu respiraţia când se apropiară furioşi de căpitan. Dar, căpitanul repetă întocmai cuvintele lui Wayne.

— Dar noi i-am oprit, motivă căpitanul, ştiind că el – şi nu Wayne – avea să îşi asume responsabilitatea dacă s-ar fi hotărât că fuseseră făcute greşeli. Ei au încetat atacul. Noi am câştigat!

Wayne făcu un pas în spate, relaxându-se sprijinit de un stâlp, în vreme ce paznicii au fost trimişi să încerce să afle cine trăsese cu arma. Se întoarseră cu foarte multe tuburi de cartuşe de puşcă goale, înfipte în sol, în diverse locaţii, deşi majoritatea „focurilor de armă” fuseseră oarbe. Câţiva băieţi care cerşeau fuseseră plătiţi să tragă în aer cu gloanţe goale, apoi să răspândească poveşti despre bărbaţi care urcaseră în trăsuri trase de cai şi fugiseră în grabă.

În mai puţin de o oră, trenul era pe drumul său – toţi cei din Casa Tekiel fiind convinşi că învinseseră un jaf important de-al Efemerilor. Se vorbea chiar să i se ofere un premiu lui Wayne, deşi el îi atribui căpitanului gloria şi se strecură înainte ca să poată începe cineva să-l întrebe care lord anume îl avea drept gardă de corp.

CAPITOLUL 17

Waxillium călătorea singur în vagonul rece, cu umărul umezit de sânge fals, ascultând roţile de sub el care se loveau cu putere de şine. O lampă se balansa atârnată acolo unde o aşezase el, într-un cârlig în tavan, lângă un colţ. De asemenea, el fixase şi ţesătura de plase pe tavan, îndesată şi ţinută pe loc de nişte cârlige speciale ataşate cu bandă industrială.

Se simţea bine cu toate acele lucruri date jos, după ce fuseseră înfăşurate în jurul picioarelor, coapselor şi burţii false. Uniforma lui de paznic, acum mult prea mare pentru el, era făcută grămadă într-un colţ şi, în schimb, purta o pereche de pantaloni de costum, practici, şi o jachetă neagră, uşoară.

Se aşeză pe podea, rezemat de partea laterală a containerului de marfă, cu picioarele întinse. Ţinea „Răzbunarea” în mână, învârtind absent cilindrul şi lovind comutatorul ca să-l fixeze pe camerele speciale. Avea în buzunar câte două din fiecare tip de Ucigător-de-Ceaţă, încărcase un glonţ Monedazvârlitor şi un glonţ Brutal în camerele speciale.

Cercelul îi era încă în ureche.

Ţi-ai dorit ca eu să fac asta, îşi spuse el, cu gândul la Harmony. Oare o acuză putea fi luată drept rugăciune? Ei bine, iată-mă. Mă aştept la puţin ajutor, dacă lucrul acesta este acceptabil pentru planul tău etern şi aşa mai departe.

Cutia cu marfă era lângă el. Îşi dădea seama de ce Casa Tekiel era atât de mândră de munca pe care o făcuseră; ar fi ridicol de dificil pentru hoţi să fure seiful acela sudat. Scoaterea lui din vagon ar necesita ore întregi petrecute pentru a-l tăia cu o lampă cu gaz sau cu un ferăstrău electric mare. Lucrul acesta, plus uşa inteligentă şi presupusa existenţă a paznicilor, ar fi contribuit la un jaf descurajant – poate chiar imposibil.

Da, familia Tekiel fusese inteligentă. Problema era că ei se gândeau la toată chestia asta în mod greşit. Waxillium scoase un pachet de sub haina lui. Dinamita şi detonatorul pe care le găsise Wayne. Aşeză pachetul lângă el, pe podea, apoi se uită atent la ceasul din buzunar. Chiar acum...

Brusc, trenul începu să încetinească.

— Da, spuse Wayne, uitându-se prin binoclu, în timp ce stătea ghemuit pe coasta dealului. El are dreptate. Vrei să vezi?

Marasi luă binoclul agitată. Se aflau amândoi pe poziţie după un galop grăbit afară din oraş. Se simţea dezbrăcată, purtând o pereche de pantaloni de-ai lui Ranette. Total inadecvaţi. Fiecare bărbat pe unde trecuseră se uitase la picioarele ei.

Poate că pantalonii îi vor opri pe Efemeri să tragă cu arma, se gândi ea, făcând o grimasă. Atenţia le va fi distrasă prea mult. Ridică binoclul la ochi. Ea şi Wayne se aflau pe un deal de-a lungul rutei de cale ferată, în afara Oraşului. Era aproape miezul nopţii când trenul apăru, în cele din urmă, pufăind pe şine.

Acum încetinea, iar frânele provocau scrâşnituri şi scântei în noapte. În faţa trenului, o apariţie fantomatică avansa din direcţie opusă, o lumină puternică strălucind în faţa ei. Marasi se cutremură. Era vagonul-fantomă.

— Wax va fi fericit, spuse Wayne.

— De ce? întrebă ea. De fantomă?

— Nu. S-a lăsat ceaţa în seara asta.

Marasi se sperie, dându-şi seama că ceaţa începea să se formeze în aer. Ceaţa nu era ca o ceaţă obişnuită; nu venea revărsându-se de peste ocean. Creştea în aer, încolţind precum chiciura pe o bucată rece de metal. Marasi se înfioră când ceaţa începu să îi învăluie, dând felinarelor de jos un aspect fantomatic.

Marasi focaliză binoclul pe trenul care se apropia. Datorită faptului că fusese avertizată ce să caute şi datorită unghiului în care se afla, putea vedea cu uşurinţă adevărul. Era o diversiune. Un vagon de cale ferată, propulsat manual, în spatele unei faţade din lemn care acoperea motorul.

— Cum fac să funcţioneze lumina? întrebă ea.

— Nu ştiu. Prin magie?

Pe Marasi o pufni râsul, încercând să vadă bine ce se afla în spatele cadrului de lemn.

— Mai mult ca sigur că e un fel de baterie chimică. Am citit despre aşa ceva... dar, la naiba, aceea este o lumină puternică. Mă îndoiesc că pot să o ţină aprinsă mult timp.

Când trenul adevărat se opri, nişte bărbaţi se iviră de pe marginile lui. Casa Tekiel îşi trimisese gărzile. Lucrul acesta o făcu pe Marasi să zâmbească. Poate că jaful nu avea să se întâmple, la urma urmei.

Partea din faţă a trenului fantomă fu lăsată jos.

— Oh, la naiba, spuse Wayne.

— Ce este...

O întrerupse o serie asurzitoare de focuri de armă, incredibil de rapide. Marasi sări brusc înapoi, din reflex, ferindu-se, deşi nicio împuşcătură nu era îndreptată spre ei. Wayne luă binoclul şi îl ridică în dreptul ochilor.

Marasi nu-şi putu da seama ce se întâmplă în continuare, din cauza întunericului şi a ceţii. Şi se bucură de asta. Focurile de armă continuară şi auzi nişte bărbaţi ţipând.

— Arma rotativă, spuse încet Wayne. La naiba, oamenii ăştia sunt serioşi.

— Trebuie să dau o mână de ajutor, spuse Marasi, desfăcându-şi de pe umeri puşca pe care i-o dăduse Ranette.

Era o marcă neobişnuită, dar femeia jurase că va fi mai precisă decât orice folosise vreodată Marasi. Ridică puşca. Dacă ar fi putut să-i nimerească pe Efemeri... Wayne luă ţeava de la puşca ei într-o mână, împingând-o uşor în jos. Arma rotativă se opri să mai tragă, iar tăcerea se lăsă peste noapte.

— Nu poţi face nimic, colega, şi nu vrem să atragem atenţia nenorocitei ăleia de armă rotativă. În plus, chiar crezi că poţi să-l loveşti pe vreunul din ei de la o distanţă atât de mare, de aici de sus?

— Altădată am nimerit în centru la o distanţă de cinci sute de paşi.

— Noaptea? spuse Wayne. În ceaţă?

Marasi tăcu. Apoi întinse mâna şi gesticulă nerăbdătoare spre binoclu. Wayne i-l dădu, şi ea văzu cum şase bărbaţi sar din trenul fantomă. Merseră de-a lungul părţilor laterale ale trenului adevărat, cu armele la îndemână şi urmărind precauţi.

— Vor să distragă atenţia? întrebă Wayne, uitându-se la ei.

— Lord Waxillium aşa credea. El a spus să... Marasi se opri.

El îi spusese să urmărească canalul.

Se întoarse, cercetând canalul cu binoclul. Ceva mare şi întunecat plutea în jos pe el. Învăluit în ceaţă, arăta ca un fel de bestie uriaşă – un leviatan care înota liniştit prin apă. Veni până la mijlocul trenului, apoi se opri. Un picior întunecat şi umbros se ridică din masa aceea neagră. Pentru Numele Supravieţuitorului, se gândi ea tremurând. E viu.

Dar nu... piciorul era prea rigid. Se ridică, se roti, apoi coborî. Când creatura din canal se opri, piciorul se fixă pe ţărm. Pentru stabilizare, îşi dădu seama Marasi. Asta a creat adâncitura din pământ pe care am văzut-o mai devreme.

Odată ce lucrul acela... maşinăria... a fost stabilizată, nişte bărbaţi se mişcară prin întuneric până la vagonul cu seif. Lucrară acolo câteva clipe. Apoi, un braţ mare se ridică din masa întunecată de pe canal. Se înclină spre şinele de cale ferată, apoi se întinse în jos, prinse tot vagonul cu seif şi îl ridică.

Marasi rămase cu gura căscată. Vagonul fu ridicat doar câţiva metri, dar atât era suficient. Maşinăria era o macara.

Efemerii care desfăcuseră sistemele de cuplaj ajutară la împingerea vagonului de tren peste banda îngustă de pământ, înspre canal. Mai mult ca sigur că platforma cea neagră era o barjă. Marasi făcu repede nişte calcule în minte. Pentru a ridica vagonul într-o asemenea manieră, barja trebuie să fie foarte grea şi să aibă un balast considerabil pe cealaltă parte. Îşi ridică binoclul şi se bucură când distinse un alt braţ de macara întinzându-se în direcţia opusă, ţinând un fel de greutate mare. În timp ce vagonul cu seif era ridicat, barja se scufundă în apă, până la un anumit nivel, dar nu atât de adânc precum s-ar fi aşteptat Marasi. Probabil că fusese proiectată cu nişte dispozitive cu care să atingă limita inferioară a canalului, poate o parte extensibilă sub barjă. Probabil că partea aceea şi braţul de stabilizare erau suficiente.

— Vai, vai, vai... şopti Wayne. Ce mai grozăvie!

Maşinăria dădu drumul întregului vagon cu seif pe barja ei, şi apoi ridică altceva. Ceva mare şi dreptunghiular. Ea deja anticipase la ce să se aştepte. O copie a vagonului.

Marasi urmări cum vagonul duplicat era coborât pe şine. Cuplajele făceau situaţia foarte dificilă. Acest lucru putea să le distrugă tot planul; dacă vagonul era coborât în mod greşit, şi distrugea un cuplaj, când trenul se îndepărta, ar fi lăsat jumătatea din spate pe şine. Lucrul acesta ar fi făcut şi mai evident ceea ce se petrecuse acolo. Efemerii de pe teren dirijau procesul.

Câţiva dintre ceilalţi Efemeri trăgeau cu armele prin ferestrele unui vagon de pasageri mai în faţă, probabil pentru a ţine lumea la distanţă. Cu toate acestea, având în vedere că acolo şinele coteau în jurul unui deal acoperit de copaci, ar fi fost foarte dificil pentru oricine din interior să aibă o privelişte bună asupra a ceea ce se întâmpla. Lumina vagonului fantomă dispăruse cu câteva clipe în urmă, iar Marasi ştia că acesta urma să accelereze pe şine, cu spatele. Oare unde îl ţineau ascuns? Poate că era încărcat pe o altă barjă după ce ajungea suficient de departe în faţă, încât să nu mai fie vizibil?

Efemerii care lucraseră cu barja fugeau într-acolo să se urce înapoi pe vehiculul lor, care aluneca uşor spre centrul canalului larg, unde era practic invizibil în noaptea ceţoasă. Se mişca precum o umbră.

— Wayne! spuse ea, ridicându-se în grabă. Trebuie să plecăm. El oftă, ridicându-se.

— Sigur, sigur.

— Waxillium este în vagonul acela!

— Da. Ai observat vreodată cât de des are el şansa să fie cel care călătoreşte confortabil, în timp ce eu trebuie să merg cu calul la galop sau să merg pe jos tot timpul? Nu e foarte corect.

Marasi îşi puse puşca pe umăr şi porni în grabă pe deal în jos.

— Ştii, când citeam rapoartele, nu mi-am imaginat niciodată că te plângi atât de mult.

— Asta chiar că nu e corect. Ţin să te anunţ că mă mândresc cu atitudinea mea veselă şi optimistă.

Ea se opri şi aruncă o privire în spate, spre el, ridicând o sprânceană.

— Te mândreşti cu ea?

Wayne ridică o mână la piept, adoptând un ton care părea aproape preoţesc.

— Da, dar mândria este rea. Am încercat să fiu mai umil în ultimul timp. Grăbeşte-te, grăbeşte-te. O să-i pierdem. Vrei ca Wax să fie încolţit şi singur? La naiba, femeie.

Ea dădu dezaprobator din cap, întorcându-se şi continuând să coboare coasta dealului spre locul unde erau legaţi caii lor.

★

Miles stătea cu mâinile împreunate la spate, călătorind pe partea din faţă a Maşinăriei în timp ce ea aluneca în tăcere, în jos, pe canal. Faptul că era jumătate macara, jumătate barjă nu era întocmai ceea ce-şi imaginase el când îi explicase planul lui secret domnului Suit, dar era pe aproape.

Era mândru de ceea ce realizase: nu doar pentru că devenise hoţ, dar faptul că devenise unul care captiva imaginaţia oamenilor. Suit putea spune ce voia el despre dramatism, dar funcţiona. Poliţiştii nu aveau idee cum înfăptuia el jafurile.

— I-au verificat pe toţi cei şase paznici ai lui Tekiel, şefule, spuse Tarson, apropiindu-se de el.

Braţul îi era ieşit din bandaj. Savanţii Fludorieni se puteau vindeca repede. Nu la fel de repede precum cineva ca Miles, era totuşi un lucru remarcabil. Bineînţeles, exista şi posibilitatea ca Savanţii Fludorieni să moară în timp ce aleargă, fără să observe vreodată că trupul lor era epuizat. Era o artă periculoasă care epuiza oamenii la fel repede precum Allomanţii ardeau metalul.

— Şi inginerii, continuă Tarson. Au mai prins câţiva paznici în ultimul vagon de pasageri, încercând să se furişeze afară să vadă cum preluăm noi încărcătura. I-am împuşcat. Cred că asta înseamnă că suntem curaţi.

— Încă nu, zise Miles încet, cu privirea aţintită în întuneric, în timp ce navigau prin ceţuri, mişcându-se cu ajutorul unei perechi de elice cu întoarcere lentă, aflată sub barjă.

— Waxillium ştie cum facem asta.

Tarson ezită.

— Hm... eşti sigur?

— Da, spuse Miles indiferent. El e în interiorul vagonului de tren.

— Ce!?

Tarson se întoarse, uitându-se la vagonul mare care era transportat în mijlocul barjei.

Miles îi auzea pe membrii echipei lui acoperindu-l cu o prelată, ca să-l ascundă deoarece se apropiau de Oraş. Urma să arate ca o barjă obişnuită, armele şi balastul ascunse sub prelate şi tot transportul deghizat, astfel încât să pară un transport de piatră de la una din carierele din afară. Miles avea chiar şi un aviz de transport al mărfii şi autorizaţie de andocare, pe lângă câteva prelate care ascundeau, într-adevăr, grămezi de piatră tăiată îngrijit.

— Nu ştiu metoda pe care a folosit-o, spuse Miles. Dar va fi acolo, înăuntru. Wax gândeşte ca un legiuitor. Aceasta este cea mai bună modalitate să ne găsească ascunzătoarea – să stai cu marfa care ştii că va fi furată, chiar dacă nu eşti sigur cum anume se va întâmpla exact.

Făcu o pauză.

— Nu. Probabil că a ghicit deja cum procedăm. Acesta este riscul de a fi atât de bun cum este el. La fel de bun cum am fost eu. Începi să gândeşti ca un infractor.

Chiar mai bine decât un infractor.

Într-un fel, era surprinzător faptul că şi mai mulţi legiuitori nu sfârşeau prin a recurge la infracţiuni. Dacă vedeai ceva făcut greşit suficient de frecvent, în mod firesc ai fi vrut să vezi că, în cele din urmă, lucrul acela era făcut corect. Miles începuse să planifice aceste jafuri în mintea lui cu zece ani în urmă, când îşi dăduse seama că securitatea feroviară era concentrată asupra vagoanelor. La început, fusese doar un experiment în gând. Acela era un alt lucru de care să fie mândru. El jefuise şi o făcuse bine. Foarte bine. Iar oamenii... el trecuse prin oraş şi îi ascultase. Vorbeau cu admiraţie despre Efemeri.

Nu îl trataseră niciodată în felul acela când era în Ţinuturile Necruţătoare. Acolo, ei îl urâseră în timp ce îi protejase. Acum ei îl iubeau, iar el fura de la ei. Oamenii erau complicaţi, dar se simţea bine să nu fie urât. Temut, da. Dar nu urât.

— Deci, ce vom face în continuare? întrebă Tarson.

— Nimic, spuse Miles. Probabil că Wax nu-şi dă seama că eu am ghicit că el este acolo. Asta ne dă un avantaj.

— Dar...

— Nu putem deschide vagonul aici, spuse Miles. Asta e întreaga logică a operaţiunii. Vom avea nevoie de atelier, spuse el, după care făcu o pauză. Deşi presupun că am putea să aruncăm pur şi simplu întregul vagon în canal. Este destul de adânc aici să se scufunde în întregime. Mă întreb dacă Wax are un plan să deschidă uşa dacă s-ar întâmpla aşa ceva.

— Nu cred că domnului Suit i-ar plăcea foarte mult ca noi să scufundăm vagonul, şefule, spuse Tarson. Nu, pentru că sigur a cheltuit mult pentru a face copia aia.

— Da. Din nefericire, canalul are doar aproximativ patru metri adâncime. Dacă am arunca vagonul, nu l-am putea scoate niciodată înapoi înainte ca o altă navă să se lovească cu carena de ea, dezvăluind ceea ce am făcut. Păcat!

Moartea lui Waxillium aproape că ar merita pierderea încărcăturii. Domnul Suit nu-şi dădea seama cât de periculos era bărbatul acela. Oh, el se comporta ca şi cum îşi dădea seama. Dar dacă ar fi apreciat cu adevărat cât de periculos, cât de eficient era Waxillium... ei bine, nu ar fi permis niciodată acest jaf. Ar fi oprit toate operaţiunile şi s-ar fi retras din oraş. Iar Miles ar fi fost de acord cu această mişcare, cu excepţia unui singur lucru: să nu existe nicio confruntare între ei doi.

Intrară în Oraş, pe canal, transportând vagonul, încărcătura din el şi ocupantul lui – aproape ca şi cum Wax era un lord în trăsura lui grandioasă. A lui era o fortăreaţă aproape impenetrabilă, care îl proteja de duzinile de bărbaţi de pe barjă care l-ar fi ucis cu bucurie.

Cei doi îngrijitori din partea domnului Suit – care îşi spuneau Împinge şi Trage – i se alăturară lui Miles în faţa barjei, dar el nu vorbi cu ei. Împreună, trecură duşi de curent prin Elendel. Printre ceţuri, felinarele stradale semănau cu nişte linii de foc, de un alb strălucitor, fugind de-a lungul canalului. Alte lumini străluceau sus pe cer, erau ferestrele clădirilor învăluite în ceaţă.

În apropiere, unii dintre oamenii săi bolboroseau. Ceţurile erau considerate ghinion de către majoritatea oamenilor, deşi cel puţin două dintre cele mai importante religii le acceptau ca manifestări ale divinului. Miles nu fusese niciodată sigur cum să se raporteze la ele. Ele făceau Allomanţia mai puternică, sau, cel puţin, aşa pretindeau unii, dar abilităţile lui erau deja foarte puternice.

Biserica Supravieţuitorului răspândea învăţătura că ceţurile îi aparţineau lui Kelsier, Lordul Ceţurilor. El apărea în nopţile când ceaţa era groasă şi le dădea celor independenţi binecuvântarea lui. Fie că erau hoţi, oameni de ştiinţă, anarhişti sau un fermier care trăia pe propriul lui teren. Oricine supravieţuia de unul singur – sau care avea un sistem personal de gândire – era cineva care îl urma pe Supravieţuitor, indiferent dacă el ştia asta sau nu.

Acesta este un alt lucru de care cercurile conducătoare actuale îşi bat joc, se gândi Miles. Mulţi dintre ei pretindeau că aparţin Bisericii Supravieţuitorului, dar îşi descurajau angajaţii să gândească pentru ei înşişi. Miles dădu din cap dezaprobator. Ei bine, el nu îl mai urma pe Supravieţuitor. Găsise ceva mai bun, ceva ce simţea că e mai autentic.

Navigară în jos, pe lângă inelul exterior al Octantului al Patrulea şi al Cincilea. Două clădiri imense se înălţau una în faţa celeilalte, peste drum de canal. Vârfurile lor se pierdeau în ceţuri. Turnul Tekiel era pe o parte, Turnul de Fier pe cealaltă.

Platforma de andocare pentru marfă pentru Turnul de Fier era alături de propria sa ramură de la canal. Cârmuiră barja înspre ea, şi o opriră uşor, apoi folosiră macaraua staţionară a docului pentru a ridica vagonul ascuns pe barjă. La urma urmei, ar fi trebuit să fie o grămadă mare de piatră. Îl balansară lent prin aer, apoi îl trecură dincolo şi îl lăsară uşor pe platformă.

Miles sări de pe barjă şi merse până la platformă, alături de „Împinge” şi „Trage”. Restul oamenilor lui veniră, unul câte unul, în jurul lui, părând foarte mulţumiţi. Unii glumeau despre prima pe care o vor primi pentru tâlhărie.

Clamps părea foarte tulburat şi se scarpină pe cicatricile de pe gât. El era un adept al Supravieţuitorului, cicatricile lui fiind un semn de devotament. Tarson doar căscă larg, cu buzele lui cenuşii, apoi îşi trosni degetele.

Întreaga platformă se clătină, apoi începu să se mişte, coborând un etaj în sala de turnătorie. Odată ce intrară, uşile se închiseră deasupra. Liftul se zdruncină uşor când se opri. Miles se uită într-o parte, de-a lungul tunelului lung care, pretindea domnul Suit, avea să asigure într-o bună zi accesul trenurilor în subteranul oraşului. Părea gol, pustiu, lipsit de viaţă.

— Legaţi lanţurile, spuse Miles, sărind jos de pe platformă. Fixaţi vagonul la locul lui.

— Nu am putea, pur şi simplu, să aşteptăm? întrebă Tarson, încruntându-se. Se va deschide peste douăsprezece ore, nu?

— Eu plănuiesc să fiu plecat în 12 ore, răspunse Miles. Wax şi oamenii lui sunt prea aproape. Vom sparge vagonul ăla, ne vom ocupa de oricine este înăuntru, apoi punem mâna pe aluminiu şi plecăm. Treceţi la treabă; haideţi să smulgem uşa!

Oamenii lui se grăbiră să execute ordinul, legând de perete vagonul masiv cu un număr mare de cârlige şi lanţuri. Un alt set de lanţuri era prins în cârlige de uşa de la Breaknaught; aceste lanţuri erau înfăşurate în jurul aceluiaşi mecanism electric puternic de ridicare cu macaraua, mecanism care ridicase şi coborâse platforma. Platforma se clătină în timp ce era decuplată, în schimb, motoarele angajară roţile lanţului.

Miles se îndreptă spre stativul cu arme, selectând două pistoale de aluminiu identice cu cele din tocurile lui. Tulburat, observă că nu mai era decât încă un pistol pe raft. Pierduseră o avere pe armament. Ei bine, nu trebuia decât să aibă grijă ca Waxillium să fie răsplătit cum trebuie. Miles se plimbă cu paşi mari prin cameră, în timp ce lanţurile zornăiau pe podea şi bărbaţii mormăiau. Aerul mirosea a cocs de la forjele inactive.

— Armele sus, ordonă Miles. Pregătiţi-vă să trageţi în persoana dinăuntru, în momentul în care deschidem vagonul.

Efemerii îşi aruncară priviri unul altuia, nedumeriţi, dar apoi îşi desfăcură armele din curele sau din tocuri. Avea aproximativ o duzină aici, şi altele în rezervă. Pentru orice eventualitate. Nu trebuia niciodată să-ţi pui toate gloanţele în aceeaşi armă când era Waxillium prin preajmă.

— Dar, şefule, strigă unul dintre Efemeri, raportul spunea că trenul a plecat fără paznici înăuntru!

Miles ridică trăgaciul de la armă.

— Dacă găseşti o clădire fără şobolani, fiule, atunci ştii că ceva mai periculos i-a speriat să fugă de-acolo.

— Crezi că el e acolo înăuntru? spuse „Împinge” pe un ton aproape monoton, venind lângă el.

Evident, nu auzise conversaţia lui Miles despre Wax, de pe barjă.

Miles încuviinţă, dând din cap. Faţa lui „Împinge” se întunecă.

— Ar fi trebuit să ne spui.

— Voi mi-aţi fost daţi ca să mă ajutaţi să mă ocup de el, spuse Miles. Eu nu am vrut decât ca voi, băieţii, să profitaţi de şansă. Se întoarse. Porniţi motorul!

Unul dintre oamenii lui trase levierul, iar lanţurile se încordară. Gemură, trăgând de uşă. Vagonul hurui, dar fu ţinut în loc de celelalte lanţuri din spate.

— Pregătiţi-vă! strigă Miles. Când uşa se deschide, trageţi în orice tremură în vagonul ăla. Înarmaţi-vă doar cu aluminiu, şi nu economisiţi muniţie. Putem aduna gloanţele mai târziu şi le putem topi din nou.

Uşa trenului se îndoi în monturile ei şi metalul scârţâi. Miles şi oamenii lui se dădură într-o parte, ferindu-se de traiectoria lanţurilor.

Trei oameni plecară în grabă să activeze arma rotativă, dar Miles le făcu semn cu mâna să se oprească. Nu aveau gloanţe de aluminiu pentru aşa ceva, aşadar, putea fi un dezastru să tragă cu ea împotriva unui Monedazvârlitor pregătit.

Miles îşi concentră din nou atenţia asupra vagonului-seif. Îşi linişti respiraţia şi simţi că i se încălzeşte corpul, în vreme ce el îşi creştea puterea pe care o atingea uşor din metalmintea sa. Nu avea nevoie să respire. Corpul lui se reînnoia în fiecare moment. Şi-ar fi oprit bătăile inimii dacă ar fi putut. O bătaie a inimii era atât de enervantă atunci când încerca să ţintească!

Chiar şi fără să respire, nu fusese niciodată capabil să tragă la fel de bine precum Wax. Desigur, nimeni nu putea. Omul părea că are un instinct înnăscut pentru armele de foc. Miles îl văzuse trăgând focuri de armă despre care el ar fi jurat că sunt imposibile. Părea că e aproape păcat să omori un astfel de om. Ar fi fost ca arderea unei picturi unice, a unei capodopere.

Dar era un lucru, care trebuia făcut. Miles întinse braţul şi ochi cu revolverul. Uşa continuă să se curbeze, iar legăturile din mai multe lanţuri începură să fie încordate. Dar erau suficiente, iar motorul era suficient de puternic, încât legăturile uşii începură să se rupă. Se desprinseră bucăţi de metal, iar şuruburile plesniră. Unul îl nimeri pe Miles pe obraz, tăindu-i pielea. Tăietura se vindecă imediat. Fără durere. Nu-şi amintea decât vag cum era să simţi durerea.

Apoi, uşa scoase un ultim ţipăt, ca de moarte, desprinzându-se şi zburând prin încăpere. Se lovi de podea, împrăştiind scântei şi alunecând, când omul din dreptul levierului opri, în grabă, motorul. Uşa se opri printre Efemeri, care îşi îndreptară armele, agitaţi, spre interiorul întunecat al vagonului.

Haide, Wax, se gândi Miles. Acţionează. Ai venit la mine. În bârlogul meu. În vizuina mea. Eşti al meu acum.

Bietul nebun! Wax nu se putea opri niciodată dacă o femeie era în pericol.

Atunci Miles observă sfoara. Subţire, aproape invizibilă, ducea de la uşa căzută până în interiorul vagonului. Trebuie să fi fost legată de uşă, apoi aşezată într-o grămadă răsfirată, cu mare neglijenţă. Când scoaseră brusc uşa, sfoara nu se rupse, ci fusese întinsă de spatele uşii. Ce...

Miles se uită din nou la uşa căzută. Bandă adezivă. Dinamită.

Oh, la naiba!

Cineva din interiorul vagonului – ascuns în spatele cutiei cu aluminiu – trase de fir, smucindu-l.

CAPITOLUL 18

►De afară se văzu că întreaga sală se cutremură. În interior, vagonul se zdruncină – deşi se părea că cineva fusese suficient de cumsecade, încât să-l fixeze la locul lui, făcând ca Waxillium să nu fie aruncat prea mult. El se ţinu strâns de sfoara pe care o legase în jurul seifului, cu capul în jos, şi „Răzbunarea” lângă ureche.

De îndată ce valul exploziei trecu, el se aruncă peste capacul cutiei şi se ascunse în încăpere. Fumul se învolbura în aer; bucăţi de piatră şi de oţel erau împrăştiate peste tot pe podea. Majoritatea luminilor fuseseră distruse de explozie, iar cele care rămăseseră se mişcau nebuneşte, zugrăvind încăperea cu umbre năucitoare.

Waxillium cercetă atent distrugerea şi numără rapid. Cel puţin patru oameni erau la pământ. Probabil că ar fi putut să doboare mai mulţi dacă ar fi detonat explozia mai devreme, dar îşi făcuse griji să nu rănească oameni nevinovaţi. Avusese nevoie de o clipă să arunce o privire în exterior şi să se asigure că Steris sau alţii nu erau în apropiere.

Waxillium împinse în sus şi în spate într-o bucată de metal, aruncându-se în aer înainte ca orice Efemer să-l poată lua în vizor. Ochi cu „Răzbunarea” în timp ce zbură, împuşcând un bărbat care se ridica şi dădea din cap. Waxillium ateriză pe vagonul de tren şi mai trase de două ori, cu precizie, omorând încă doi Efemeri.

O figură zdrenţuită se ridică pe o parte laterală a încăperii, iar Waxillium trase chiar înainte de a-l recunoaşte pe Miles. Partea din stânga, acoperită de sacou şi cămaşă, fusese sfâşiată, dar deja îşi refăcuse carnea şi acum ridica o armă.

La naiba, se gândi Waxillium, sărind jos, în spatele vagonului distrus. Sperase să se găsească într-o ascunzătoare mai tradiţională, cu coridoare înguste şi colţuri ascunse. Nu genul acesta de sală ca o cuşcă largă, din piatră. Avea să fie greu să nu fie prins aici.

Aruncă o privire pe după lateralul vagonului şi fu întâmpinat de o rafală de focuri de armă din patru sau cinci locuri diferite. Se ascunse la loc, reîncărcându-şi în grabă „Răzbunarea” cu gloanţe obişnuite. Deja era strâns cu uşa. Lucrurile nu decurgeau bine.

O altă lumină din sală pâlpâi, apoi se stinse. Incendiile declanşate de explozie luminau încăperea cu o strălucire roşie, primordială. Waxillium se ghemui, cu „Răzbunarea” la îndemână. Nu se deranja cu o bulă de oţel; toţi trăgeau cu gloanţe de aluminiu.

Fie va fi blocat şi omorât când ei vor înconjura vagonul, fie risca să fie împuşcat când ieşea el la atac. Aşa să fie! Lovi cu piciorul o bucată de metal, ca să o ridice, apoi o împinse în faţa lui. Aceasta atrase focuri de armă când el se conduse după ea, împingând în spatele său ca să se ridice plutind prin aer. Se întoarse într-o parte, trăgând cu arma în timp ce zbura, mai ales pentru a forţa inamicul să-şi ţină capul în jos. Totuşi, reuşi să împuşte unul, înainte să lovească podeaua şi să alunece în umbra unor cutii căzute.

Se ridică şi îşi reîncărcă arma în grabă. Simţea dureri în partea laterală şi sângera prin bandaj. Vagonul era situat în partea de nord a încăperii. El se aruncase spre vest şi ajunsese în colţul nord-vestic al sălii, unde erau îngrămădite cutiile. Partea vestică, puţin spre sud de el, se deschidea spre un fel de tunel. Probabil că putea fugi pe acolo.

Se ascunse după cutii şi îl nimeri pe unul dintre Efemeri în frunte. Apoi se rostogoli să se ascundă în spatele unei grămezi şi mai mari de lăzi.

Cineva se târa pe după cutii în stânga lui; putea auzi paşii scrâşnind pe bucăţi de moloz de la explozie. Waxillium îşi ridică arma, păşi în lateral şi trase. Omul în costum de culoare neagră ridică relaxat mâna. Urmărind glonţul cu liniile albastre ale unui Allomant, Waxillium văzu cum acesta este aruncat înapoi şi loveşte peretele de deasupra lui. Grozav. Un Monedazvârlitor.

Învârti cilindrul „Răzbunării”, blocându-l în poziţie de tragere.

Din nefericire, împuşcăturile venite de la ceilalţi Efemeri îl forţară să se retragă înainte de a putea trage cu glonţul special.

Acel Monedazvârlitor era aproape. Waxillium trebuia să se mişte repede. Luă din buzunare câteva batiste încărcate cu metal şi le aruncă în afară cu împingeri pentru a deschide focul, apoi îşi croi drum prin partea dreaptă a cutiilor. Trebuia să rămână în mişcare.

Ajunse faţă în faţă cu cineva care se mişca în jurul cutiilor, ca să-l flancheze. Bărbatul cel uscăţiv avea pielea cenuşie şi purta pălăria lui Wayne. Tarson, aşa fusese strigat la cealaltă luptă.

Tarson făcu ochii mari, surprins, şi îşi mişcă un pumn – nu conta că avea un revolver în el. Bărbatul era koloss, poate era şi Brutal, având în vedere cât de uşor îşi revenise după ce fusese împuşcat. Bărbaţii de genul acela deseori loveau cu pumnul mai întâi şi abia apoi se gândeau la armele lor.

Waxillium abia se dădu înapoi în timp util; simţi pumnul atingându-l pe vârful nasului, apoi ciocnindu-se cu una din cutii, zdrobind-o. Ridică „Răzbunarea”, dar Tarson – mişcându-se cu o rapiditate supranaturală – i-o trânti jos din mână. Da, era cu siguranţă un Brutal. Bărbaţii koloss erau puternici, dar nu şi într-atât de rapizi.

Din reflex, Waxillium se împinse înapoi. Să lupte corp la corp cu acest bărbat ar fi însemnat sinucidere. Era...

Acoperişul explodă.

Ei bine, nu întregul acoperiş. Doar porţiunea de deasupra lui Waxillium, unde arăta ca şi cum vagonul fusese coborât pe un fel de platformă mecanică. Waxillium se feri în timp ce căzură bucăţi de metal; pe câteva le împinse deoparte. Deasupra izbucniră focurile de armă, iar Brutalul se feri din faţa focului de armă, în timp ce câteva gloanţe loviră cutiile din apropiere.

O siluetă căzu de deasupra, purtând o haină lungă, de piele, şi ţinând în mână o pereche de bastoane pentru duel. Wayne lovi cu putere podeaua, chiar lângă Waxillium, mormăind de durere, iar licărirea distinctivă a unei bule de viteză ţâşni în jurul lor.

— Au, făcu Wayne, rostogolindu-se şi întinzându-şi piciorul, lăsându-l să se vindece în urma fracturării.

— Nu a trebuit să sari jos atât de repede, spuse Waxillium.

— Oh, da? Uită-te, creier de brioşă.

Waxillium îşi ridică privirea, în timp ce se luptase cu Brutalul, Monedazvârlitorul în costum negru avansase. Omul ateriza cu o mişcare lentă deasupra lăzilor, cu revolverul în mână, o adiere de fum ridicându-se în timp ce un glonţ ieşea încet pe ţeava. Ţeava era îndreptată direct spre capul lui Waxillium.

Waxillium se cutremură, apoi făcu un pas intenţionat în lateral.

— Mersi. Şi... creier de brioşă?

— Încearcă insulte mai bune, spuse Wayne, ridicându-se în picioare. Îţi place noua mea haină?

— Aşa ceva ţi-a luat atât de mult timp? Te rog, spune-mi că nu te-ai dus la cumpărături în timp ce mă luptam pentru viaţa mea.

— A trebuit să elimin trei ticăloşi care păzeau intrarea de sus, de deasupra, spuse Wayne, învârtindu-şi bastoanele de duel. Unul dintre ei avea haina asta elegantă pe el.

Ezită.

— Am întârziat puţin pentru că am încercat să găsesc o modalitate să-l snopesc în bătaie fără să-i distrug haina.

— Grozav!

— A trebuit s-o pun pe Marasi să-l împuşte în picior, spuse Wayne rânjind. Eşti pregătit să faci chestia asta? O să încerc eu să-l dobor pe prietenul nostru koloss de acolo.

— Ai grijă, spuse Waxillium. E un Brutal.

— Minunat! întotdeauna îmi faci cunoştinţă cu cei mai drăguţi indivizi, Wax. Marasi o să ne acopere, de deasupra, să-i ţină pe bandiţi ocupaţi. Poţi să te descurci cu Monedazvârlitorul?

— Dacă nu pot, e timpul să mă pensionez.

— Oh! Aşa se spune în ziua de azi la „a fi împuşcat”? O să ţin minte asta. Eşti pregătit?

— Du-te!

Wayne coborî bula de viteză şi se rostogoli înainte, surprinzându-l pe Brutal când veni pe după cutii. Glonţul Monedazvarlitorului lovi podeaua. Waxillium sări după „Răzbunare”, care căzuse pe o cutie din apropiere după ce fusese trântită din mâna lui.

Monedazvârlitorul se mişcă din reflex, sărind în jos şi împingând în pistol. Ranette era în multe feluri, dar sigur nu era bogată – şi, de aceea, „Răzbunarea” nu era făcută din aluminiu. Împingerea Monedazvarlitorului aruncă arma chiar în capul lui Waxillium. El blestemă, ferindu-se, lăsând arma să treacă deasupra. Avea şi alte arme, desigur, dar acelea aveau numai gloanţe obişnuite.

Bănuind că Monedazvârlitorul încerca să trântească arma de perete şi să o strice, Waxillium împinse în sus cu tot ceea ce avea, trimiţând arma în zbor prin gaura din tavan.

Waxillium îl urmă, aruncând un glonţ şi lansându-se după arma lui. Monedazvârlitorul încercă să tragă în el, dar un foc de armă bine plasat de Marasi – ea folosea gloanţe de aluminiu – aproape că îl nimeri în cap, făcându-l să se ferească într-o parte.

Waxillium dispăru într-un val de ceaţă care cădea în încăpere ca o cascadă. El se propulsă repede pe cerul întunecos şi ceţos al nopţii şi smulse „Răzbunarea” din aer. Se împinse în lateral de pe un stâlp de felinar, în timp ce îl urmăreau rafalele de gloanţe, lăsând urme în ceaţă.

Lovi clădirea de lângă el şi se prinse de ea. Ceva întunecat ieşi plutind din gaură şi se ridică în aer. Monedazvârlitorul. I se alătură un al doilea bărbat, îmbrăcat în negru, un fel de Allomant, deşi traiectoria zborului său părea mai mult cea a unui Deviator.

Grozav. Waxillium îşi îndreptă arma în jos şi trase un glonţ obişnuit în podea, apoi împinse în el, în timp ce îşi scăzu greutatea pentru a se avânta spre cer. Ceilalţi doi îl urmară cu salturi elegante, iar Waxillium învârti cilindrul „Răzbunării” şi îl blocă la camera specială.

La revedere, se gândi el, trăgând direct în capul Monedazvârlitorului.

Din pură întâmplare, omul se împinse în lateral chiar în acea clipă. Nu fusese o evitare intenţionată, doar o mişcare norocoasă. Glonţul trecu repede, fără ţintă, lăsând o dâră prin ceţuri, dincolo de bărbatul care îşi ridică propriul lui pistol şi trase două focuri de armă, dintre care unul tăie lateralul braţului lui Waxillium.

Waxillium blestemă când sângele îi ţâşni în noaptea întunecată, apoi se împinse în lateral pentru a se mişca neregulat şi a evita împuşcăturile lor. Idiotule! se gândi el, furios. Nu contează cât de bune sunt gloanţele tale dacă nu ţinteşti cu grijă.

Se concentră să rămână în faţa celorlalţi doi, sărind încoace şi încolo sus, pe partea laterală a imensului Turn de Fier. Monedazvârlitorul se mişca cu salturi graţioase după el, în timp ce Deviatorul era mai direct, trăgându-se succesiv de metalul din rama de oţel a clădirii. Sări în exterior, apoi se trase în sus şi înapoi spre clădire, ca un alpinist ciudat care mergea invers.

Amândoi îşi economisiră gloanţele, aşteptând împuşcătura potrivită. Waxillium făcu acelaşi lucru, dar dintr-un motiv diferit; nu era deloc sigur că ar fi făcut bine dacă ar fi tras în ei. Trebuia să mai încarce un alt glonţ Ucigător-de-Ceaţă. Şi, dacă era posibil, trebuia să-i despartă pe cei doi Allomanţi, astfel încât să poată să se ocupe de câte unul, pe rând.

Îşi croi drum în sus, împingând în oţelul de sub piatra de pe pervazurile pe care aterizase. Curând întâlni aceeaşi problemă ca şi prima dată când urcase pe această clădire. Devenea mai îngustă în vârf, şi putea merge doar în sus şi în afară, nu înăuntru. De data aceasta, nu avea puştile lui. I le dăduse lui Tillaume.

Dar mai avea celălalt glonţ Ucigător-de-Ceaţă, cel construit pentru a lovi un Brutal extraordinar de tare. Ezită – ar fi trebuit să-l păstreze pentru bărbatul de dedesubt?

Nu. Dacă murea acum, nu ar mai avea niciodată o altă şansă să se confrunte cu omul de dedesubt. Waxillium întinse braţele, apăsând pe trăgaci şi împingându-se cu putere în spate. Arma din mâna lui nu era la fel de puternică precum puşca, dar cât era el de uşor, îl împinse, fără greutate, înapoi spre clădire.

Monedazvârlitorul se avântă chiar pe lângă el, părând surprins. Omul îşi îndreptă arma spre el, dar Waxillium trase primul. Un glonţ obişnuit – dar Monedazvârlitorul fu forţat să împingă în el ca să-l ţină la depărtare. Waxillium împinse în acelaşi timp, iar lucrul acesta îl făcu să se izbească de clădire. Monedazvârlitorul nefericit fu proiectat sus, pe cer, departe de turn.

Bine, se gândi Waxillium. Aflat acum la peste treizeci de metri în aer, se prinse cu mâna de faţadă. Trase în jos, spre Deviator, dar bărbatul trăgea cu grijă. Glonţul lui Waxillium făcu un arc în mişcare şi lovi platoşa de pe pieptul Deviatorului.

Waxillium ezită o clipă, apoi se desprinse de zid, echilibrându-se în timp ce îşi scoase celălalt revolver din cel de-al doilea toc de la umăr.

Îl goli, trăgând cu toate cele şase gloanţe în succesiune rapidă. Deviatorul se întoarse, înclinându-şi pieptul spre Waxillium, zburând scântei când gloanţele îi loviră platoşa. Norocul nu era de partea lui Waxillium – câteodată puteai să omori un Deviator în acel fel, deoarece unul dintre gloanţe ricoşa spre faţa lui sau platoşa de pe piept era aruncată la o parte. Dar nu şi în noaptea aceasta.

Înjurând, Waxillium se avântă în aer şi se lăsă să cadă dincolo de bărbatul acela. Deviatorul sări şi el în aer în urma lui. Se scufundară amândoi în ceţuri.

Waxillium trase un foc de armă în jos pentru a-şi încetini căderea, chiar înainte de a lovi solul. Trebuia să îl nimerească pe Deviator chiar în unghiul potrivit ca să...

O a doua împuşcătură despică aerul şi Deviatorul ţipă.

Waxillium se răsuci, ridicând arma, dar Deviatorul lovi solul mai întâi cu faţa, deja sângerând.

Marasi apăru pe neaşteptate dintr-un tufiş de lângă el.

— Oh! Se pare că l-a durut.

Ea se înfioră, părând preocupată de bărbatul pe care tocmai îl împuşcase cu un glonţ de aluminiu.

— Acesta era şi scopul, Marasi.

— Ţintele nu ţipă.

— Tehnic vorbind, şi el a fost o ţintă.

Şi îi mulţumesc din tot sufletul lui Wayne pentru că a luat gloanţele greşite după dineul de nuntă. Ezită. Oare ce uita?

Monedazvârlitorul.

Waxillium blestemă, aruncând pistolul gol şi luând-o pe Marasi. Coborî, ferindu-se, prin deschizătură, în timp ce o rafală de focuri de armă veni din ceţuri, şi aproape că îi nimeri. Waxillium o duse jos, în încăpere, aterizând încet.

Partea de jos a sălii era scena de desfăşurare a haosului. Bărbaţii erau întinşi pe podea, unii morţi de la explozie, alţii căzuţi sub focurile de armă ale lui Waxillium. Un grup mare de Efemeri se aşezase lângă tunelul de vest, trăgând înspre Wayne – care era în plină formă, arzând aliajul său fuzibil, ca un nebun. El ieşea la vedere, trăgea, apoi dispărea în ceaţă şi apărea chiar lângă locul în care fusese. Striga înjurături când gloanţele nu îl nimereau, apoi se muta din nou.

Pistolarii tot încercau să ghicească unde va apărea data următoare, dar acela era un joc fără rost. Wayne putea încetini timpul, putea vedea încotro se îndreptau gloanţele, apoi mergea într-un loc unde acestea nu aveau să lovească. Era nevoie de foarte mult noroc şi pricepere pentru a lovi un Alunecător care ştia că eşti acolo.

Totuşi, pe cât era de impresionant, aceea era o tactică de întârziere. Cu atât de mulţi bărbaţi care trăgeau în el, Wayne nu putea risca să meargă mai aproape. Era nevoit să aştepte o clipă între crearea bulelor de viteză şi, dacă era prea aproape de bărbaţi, exista o şansă bună ca ei să poată să ţintească, să tragă şi să-l nimerească în secundele în care era expus. Cu cât mai mult încerca Wayne să se ferească, cu atât mai mult indivizii care trăgeau în el deveneau mai pricepuţi în calcularea pauzelor. Dacă încerca prea mult să facă acelaşi lucru, avea să fie nimerit.

Waxillium înţelese ce se petrece şi îi întinse o mână lui Marasi.

— Dinamită.

Ea îi dădu băţul ei.

— Adăposteşte-te undeva, încearcă şi nimereşte-l pe acel Monedazvârlitor când coboară după noi.

Waxillium dădu buzna în încăpere, trăgând fără să se uite spre grupul de bărbaţi. Aceştia strigară şi încercară să se ferească. Waxillium ajunse la Wayne când era ridicată o bulă de viteză.

— Mersi, spuse Wayne.

Dâre de sudoare îi curgeau de-o parte şi de alta a feţei, deşi el rânjea.

— Brutal? întrebă Waxillium.

— Ne-am luptat până la un moment dat, spuse Wayne. Ticălosul ăla e rapid.

Waxillium dădu din cap, în semn de aprobare. Arzătorii de cositor întotdeauna îi dădeau bătăi de cap lui Wayne. Wayne se putea vindeca cu mult mai repede, dar puterile lui Brutal îl făceau rapid şi puternic. Într-o luptă corp la corp, Wayne era în dezavantaj.

— Încă mai are pălăria mea norocoasă, spuse Wayne, făcând un gest cu capul spre locul unde bărbatul cu pielea cenuşie stătea în spatele grupului de Efemeri, încurajându-i.

— Grupul ăsta din urmă a venit din tunelul ăla. Cred că sunt mai mulţi acolo jos. Nu ştiu de ce Miles nu i-a adus aici înăuntru.

— Prea multe arme care trag într-o încăpere de mărimea aceasta devin din ce în ce mai periculoase pentru oamenii lui, spuse Waxillium, uitându-se de jur-împrejur. Va avea nevoie de rezerve, să încerce să ne obosească. Apropo, unde e Miles?

— A încercat să mă atace, spuse Wayne. Cred că se ascunde într-o parte a vagonului de acolo.

El şi Wayne stăteau în centrul încăperii, vagonul de tren în spate şi la stânga, cutii şi lăzi în spate şi la dreapta, tunelul la dreapta. Waxillium putea ajunge la vagon destul de uşor.

— Grozav, spuse el. Primul plan ca să-l doborâm pe Miles este încă valabil.

— Nu cred că va funcţiona.

— De aceea avem al doilea plan. Dar să sperăm că ăsta chiar va funcţiona. Aş prefera să nu o pun pe Marasi într-un pericol şi mai mare. Waxillium ridică dinamita. Nu avea fitil – era construită să fie declanşată trăgând de un detonator.

— Tu atacă-i pe bărbaţii ăia. Eu mă ocup de Miles. Sunteţi pregătiţi?

— Da.

Waxillium aruncă dinamita şi Wayne coborî bula de viteză chiar înainte ca dinamita să lovească marginea. Orice obiect – în special cele mici – care ieşea dintr-o bulă de viteză era deviat uşor, într-un mod imprevizibil. De aceea, împuşcarea cu gloanţe dintr-o bulă era o chestiune, practic, inutilă.

Efemerii îşi ridicară privirile din ascunzătoarea lor. Dinamita căzu spre ei. Waxillium îşi îndreptă „Răzbunarea” şi trase ultimul glonţ din cilindru în dinamita care cădea.

Explozia zgudui încăperea, suficient de tare cât lui Waxillium să-i ţiuie urechile. Ignorând lucrul acesta, se întoarse şi îl văzu pe Miles ieşind de lângă vagonul distrus. Waxillium luă o mână de gloanţe, alergă spre vagonul-seif şi se ascunse grăbit înăuntru pentru a se feri, în timp ce reîncărca.

O siluetă umbri intrarea, o clipă mai târziu.

— Salut, Wax, spuse Miles, apoi intră în vagonul-seif.

— Salut, Miles.

Inspirând adânc, Waxillium împinse în cârligele de metal de deasupra, pe care le ataşase acolo ca să fixeze plasele. Cârligele se desfăcură, lăsând plasele să cadă peste Miles.

Când Miles se smuci surprins, Waxillium împinse în cârligele de la capătul plaselor, făcându-le să sară afară pe gaura deschisă larg, unde fusese uşa. Mişcarea aceasta strânse puternic plasele în partea de jos şi trase brusc picioarele lui Miles afară de sub el.

Miles lovi podeaua din interiorul vagonului, dând cu capul de cutia în care era aluminiu. Probabil că lucrul acesta nici măcar nu l-ar fi surprins, dar căderea ciudată îl făcu să-şi scape arma. Waxillium sări înainte, puse mâna pe ea şi o trase afară din plase; apoi se ridică, respirând repede.

Miles se zvârcoli în plase. În ciuda puterilor sale incredibile de vindecare, nu era mai puternic decât orice bărbat obişnuit. Trucul acela nu trebuia să-l ucidă. Era menit doar să-l facă incapabil de luptă. Waxillium făcu un pas înainte, abia acum găsind o şansă să-şi lege rana pe braţ. Nu era gravă, dar sângera mai mult decât ar fi vrut.

Miles se uita în sus, la el, calmându-se. Apoi băgă mâna în buzunar, îşi scoase cutia de trabucuri şi trase un băţ mic, subţire, de dinamită.

Waxillium încremeni. Pentru o clipă, avu un îngrozitor sentiment de conştientizare, urmat de o senzaţie bruscă de groază.

Oh, la naiba! Se aruncă pe lângă Miles, afară din vagon. Saltul ciudat îl făcu să se învârtă în aer. Îl văzu, scurt, pe Miles, smucind capsa dinamitei. Apoi îl înfăşură într-o explozie puternică şi strălucitoare.

Explozia îl azvârli pe Waxillium în faţă ca pe o frunză în bătaia vântului. Se izbi de podea, şi vederea îi fulgeră câteva clipe. Pierdu câteva momente.

Îşi recapătă cunoştinţa, plin de sânge şi ameţit, rostogolindu-se până se opri. Capul îi ameţea. Nu putea să se mişte sau chiar să gândească, iar inima îi bătea foarte tare în piept.

O siluetă se ridică în picioare în vagon. Vederea lui Waxillium era prea înceţoşată ca să poată distinge multe lucruri, dar ştia că era Miles. Îmbrăcămintea lui fusese ruptă, o mare parte din ea fusese suflată de pe corp, dar era întreg. Detonase dinamita în mâna lui ca să se elibereze de plase.

La naiba... se gândi Waxillium tuşind. Cât de rău era rănit? Se rostogoli amorţit. Acela nu era un semn bun.

— Mai există vreo îndoială că am fost ales pentru ceva grozav? răcni Miles.

Waxillium abia putea să-l audă; urechile îi erau aproape inutile după explozia aceea.

— Pentru ce altceva aş avea această putere, Waxillium? Pentru ce altceva am fi noi ceea ce suntem? Şi totuşi, îi lăsăm pe alţii să conducă. Îi lăsăm să aducă haos în lumea noastră, în timp ce noi nu facem altceva decât să-i fugărim pe infractorii neînsemnaţi.

Miles sări din vagon, apoi înaintă cu paşi mari, cu pieptul dezgolit, pantalonii atârnându-i, zdrenţuiţi.

— Am obosit să fac ceea ce îmi spune oraşul. Eu ar trebui să ajut oamenii, nu să lupt în conflicte neînsemnate după cum îmi indică cei corupţi şi cei nepăsători.

Ajunse la Waxillium şi se aplecă în faţă.

— Nu-ţi dai seama? Nu-ţi dai seama ce muncă importantă am putea face noi? Nu-ţi dai seama că noi suntem meniţi să facem munca asta, poate chiar să conducem. E aproape ca şi cum... ca şi cum noi, cu puterile pe care le avem, suntem divini.

Părea că aproape îl implora pe Waxillium să fie de acord, să-i dea dreptate. Waxillium doar tuşi.

— Vai, spuse Miles, îndreptându-şi spatele, îşi îndoi o mână. Nu crezi că îmi dau seama că singura modalitate ca să mă opreşti este să mă încătuşezi? Am descoperit că o mică explozie poate să-i prindă atât de bine unui om. Eu păstrez dinamita în cutii de trabucuri. Puţin oameni caută acolo. Ar fi trebuit să-i întrebi pe bandiţii pe care i-am prins când eram în Ţinuturile Necruţătoare. Câţiva au încercat să mă prindă cu frânghii.

— Eu... tuşi Waxillium. Propria lui voce îi suna în neregulă în urechi. N-aveam cum să vorbesc cu vreunul dintre bandiţii pe care i-ai prins. Pentru că i-ai omorât pe toţi, Miles.

— Într-adevăr, spuse Miles..

Îl apucă pe Waxillium de umăr, ridicându-l în picioare, înţeleg că mi-ai aruncat arma când ai sărit din tren. Minunat.

Îl lovi pe Waxillium cu pumnul în stomac, făcându-l să expire cu un geamăt. Apoi Miles îl lăsă să cadă la pământ, apropiindu-se încet de un pistol care se afla în apropiere.

Buimăcit, dar ştiind că trebuia să se adăpostească undeva, Waxillium se ridică în picioare, clătinându-se. Împinse într-o bucată din maşinărie şi se propulsa într-un zbor dintr-o parte în alta a încăperii, unde ateriză lângă cutii. Acelea fuseseră împrăştiate în explozie, totuşi mai asigurau o oarecare protecţie.

Tuşind, sângerând, se târî în spatele lor. Apoi se prăbuşi.

★

Wayne se învârti între doi Efemeri, îşi aduse bastoanele de duel într-o parte, trântindu-le în spatele unuia dintre bărbaţi. Fu răsplătit cu o trosnitură satisfăcătoare. Bărbatul căzu la pământ.

Wayne rânji, lăsând să cadă bula de viteză. Celălalt bărbat care fusese prins în ea cu Wayne se întoarse, încercând să-l ochească pe Wayne – dar, în timp ce acceleră, se mişcă din greşeală în calea câtorva dintre tovarăşii lui, care trăseseră focuri de armă.

Efemerul căzu într-o rafală de gloanţe. Wayne sări înapoi, ridicând o altă bulă doar în jurul lui şi al unui Efemer confuz.

Afară, totul încetini – gloanţele rămaseră nemişcate în aer, strigătele dispărură, valurile de sunet împrăştiindu-se când se loviră de bula de viteză. Lucrul acesta aducea transformări ciudate sunetului. Wayne se întoarse şi doborî arma din mâinile Efemerului din spatele lui, apoi sări înainte şi izbi capătul unui baston de gâtul bărbatului. Omul bolborosi ceva, luat prin surprindere; apoi Wayne îl plesni peste partea laterală a capului, făcându-l să cadă lat.

Se dădu înapoi, gâfâind şi învârtind un baston. Aliajul lui fuzibil era pe terminate, aşa că mai consumă o bucată. Ultima lui bucată. Dar era mai îngrijorat de metalminţile lui, care erau aproape epuizate complet. Din nou. Ura să se lupte aşa. O singură împuşcătură putea să-l termine. Era la fel de fragil ca şi... ei bine, ca toţi ceilalţi. Lucrul acesta era cel mai supărător.

Se apropie de perimetrul bulei lui de viteză, dorindu-şi ca aceasta să se mişte odată cu el. Acel Brutal încă purta pălăria norocoasă a lui Wayne; bărbatul se ascunsese când Wax aruncase dinamita şi tocmai apăruse la suprafaţă. Nu părea să fi fost rănit rău; câteva zgârieturi pe faţă, genul de lucru pe care un Brutal putea să îl ignore. Păcat. Dar, cel puţin pălăria era în stare bună.

Bărbatul începuse să-şi încarce arma spre Wayne, mişcându-se extrem de încet, şi totuşi vizibil mai repede decât ceilalţi Efemeri. Era frustrant, dar Wayne ştia că trebuie să stea departe de omul acela. Nu bătuse niciodată un Brutal fără prea multă sănătate stocată. Era mai bine să continue să sară pe acolo, să-l ţină pe omul acela într-o stare de confuzie până când Marasi sau Wax vor putea trage în el de câteva ori.

Wayne se întoarse şi cercetă zona din apropiere, alegând unde ar trebui să stea când cobora bula. Cu atât de multe gloanţe trase, nu voia să...

Acela a fost Wax?

Wayne se uită mirat, abia acum observând silueta însângerată a lui Waxillium care înainta repede dintr-o parte în alta a încăperii, ca şi cum ar fi fost împins de un împingător de oţel. Wax se îndrepta spre nişte cutii din partea de nord-vest a sălii, spre stânga lui Wayne.

Costumul îi fusese rupt şi ars pe lateral în jos. Să fi fost o altă explozie? Wayne se gândi că auzise ceva, dar săriturile lui în interiorul şi în afara bulelor de viteză puteau, într-adevăr, să facă un haos din sunete.

Wax avea nevoie de el. Înseamnă că era timpul să termine această luptă. Wayne lăsă să cadă bula şi se repezi înainte. Numără până la doi, apoi ridică o altă bulă şi se eschivă spre dreapta. O lăsă jos şi continuă să alerge, gloanţele lăsând dâre prin aerul pe unde trecuse el. În ochii celor care încercau să-l urmărească, silueta lui se înceţoşa şi apărea imediat în partea dreaptă a locului unde tocmai fusese. Făcu din nou lucrul acesta, ferindu-se în altă direcţie, apoi coborî bula.

Aproape că ajunse.

Încă o bulă în sus şi...

Ceva îl lovi pe Wayne în braţ. Simţi sângele înainte de a simţi durerea, destul de ciudat. Blestemă, poticnindu-se, şi ridică imediat o bulă.

Îşi apucă braţul cu cealaltă mână. Sângele cald îi ţâşni printre degete şi, panicat, lovi uşor ultima fărâmă de vindecare din metalmintea lui. Nu era suficientă să repare rana cauzată de împuşcătură; abia dacă îi încetini sângerarea. Se întoarse, observând un alt glonţ pe punctul de a-i lovi bula de viteză. Sări în lateral chiar înainte ca acesta să atingă perimetrul, trecu şuierând prin aer într-o clipă, apoi lovi cealaltă parte şi încetini din nou, după care îşi schimbă traiectoria, imprevizibil, în sus, spre tavan.

La naiba, se gândi Wayne, legând un bandaj improvizat pe braţul rănit. Cineva ţinteşte foarte bine. Aruncă o privire în jur şi îl observă pe Monedazvârlitorul în costum negru, îngenunchind lângă perete, ţinând în mână o puşcă ce părea familiară, ţintită asupra lui Wayne. Puşca era cea pe care Ranette i-o dăduse lui Marasi. Ei bine, ăsta ajunge în iad mai repede decât arde aliajul fuzibil.

Ezită, o clipă. Wax era doborât. Dar Marasi... ce se întâmplase cu ea? Wayne nu o vedea nicăieri, deşi Monedazvârlitorul se ascundea lângă nişte utilaje, şi avea arma ei. Asta spunea multe.

Wax îşi dorea să meargă să o ajute pe fată.

Scrâşnind din dinţi, se întoarse şi se năpusti spre Monedazvârlitor.

★

Waxillium gemu, întinzându-se de durere, şi îşi scoase un pistol mic din tocul de la gleznă. Scăpase „Răzbunarea” în explozie – Ranette avea să-l ucidă pentru asta – şi-şi lăsase cealaltă armă sus, deasupra, când o prinsese pe Marasi. Nu mai avea decât această armă.

Încercă, fără succes, să ridice trăgaciul pistolului mic, dar mâna îi tremura. Nu îndrăznea să apese ca să simtă gravitatea rănilor. Pielea de pe picior şi braţ îi fusese jupuită.

Ceaţa continua să se reverse din gaura de deasupra, învăluise aproape toată această parte a încăperii. Cu disperare, Waxillium îşi dădu seama că pistolul lui mic fusese deteriorat în explozie, iar cocoşul nu mai funcţiona. Nu că i-ar fi fost câtuşi de puţin de folos împotriva lui Miles, oricum.

Se vaită, din nou, lăsându-şi capul înapoi pe podea. Credeam că am cerut puţin ajutor.

O voce îi răspunse, clară şi neaşteptată. Şi cred că ai primit puţin.

Waxillium se sperie. Ei bine... Aş putea să mai primesc? Hmm, te rog?

Trebuie să fiu atent să nu fac favoruri, îi răspunse vocea din mintea lui. Acest lucru afectează echilibrul.

Tu eşti Dumnezeu. Nu tocmai asta era ideea, să faci favoruri?

Nu, îi răspunse vocea. Ideea este ca Harmony să creeze o modalitate prin care cât mai mulţi oameni să poată să facă propriile lor alegeri.

Waxillium stătea întins, holbându-se la ceţurile care se învârteau. Explozia îl ameţise mai rău decât crezuse.

Tu eşti divin, îl întrebă vocea, aşa cum Miles pretinde că sunt Allomanţii?

Eu... se gândi Waxillium. Dacă aş fi, mă îndoiesc că aş avea aşa dureri mari.

Atunci ce eşti?

Aceasta este o conversaţie foarte bizară, se gândi Waxillium din nou.

Da.

Cum poţi vedea lucruri cum sunt cele care au fost făcute de Efemeri, întrebă Waxillium, şi nu faci ceva ca să ajuţi?

Am f acut ceva ca să ajut. Te-am trimis pe tine.

Waxillium expiră, suflând ceţurile din faţa lui. Ceea ce spusese Miles îl deranja: Există vreo îndoială că ni s-a dat chestia asta dintr-un motiv?

Waxillium strânse din dinţi, apoi se forţă să se ridice. Se simţea mai bine în ceţuri. Rănile nu păreau atât de grave.

Durerea nu părea atât de ascuţită. Dar era încă neînarmat, încă încolţit, încă...

Dintr-odată, recunoscu cutia care se afla chiar în faţa lui. Era propriul lui cufăr. Cel pe care îl luase cu el când plecase prima dată în Ţinuturile Necruţătoare, în urmă cu douăzeci de ani. Cufărul – acum deteriorat şi vechi – pe care îl adusese cu el înapoi în Oraş.

Cel pe care-l umpluse cu armele lui, în acea noapte, cu luni în urmă. Un franjure de la mantia de ceaţă atârna afară, pe o parte.

Cu plăcere, şopti vocea.

★

Marasi se ascundea în umbră, în spatele vagonului stricat, neliniştită, inima bătându-i cu putere. Monedazvârlitorul venise să o caute, după ceea ce îi făcuse ea prietenului său. Cu Allomanţia lui, putea să o vadă oriunde ar fi fugit, în ciuda întunericului şi a cetii, aşa că îşi dosise puşca în spatele câtorva cutii şi se ascunse în altă parte.

Simţea că e un gest laş, dar funcţionase. El trăsese de câteva ori în cutii, apoi merse împrejurul lor şi luă pistolul, părând derutat. Evident că se aşteptase să o găsească sângerând şi moartă.

În schimb, era, pur şi simplu, neînarmată. Trebuia să ajungă la o armă, trebuia să facă ceva. Wayne fusese împuşcat; îl ademenise pe Monedazvârlitor să se îndepărteze, dar, când îl văzuse Marasi, îi picura sânge.

Încăperea era un haos şi o făcea pe Marasi să se simtă dezorientată. Wayne îi spusese că beţele de dinamită pe care le aveau erau relativ mici, dar detonarea lor în spaţii strânse era dureros de asurzitoare. Focurile de arme creau şi ele aproape acelaşi efect. Aerul mirosea a fum şi, când nu răsunau împuşcături, Marasi auzea, vag, bărbaţi văitându-se, blestemând şi murind.

Înainte ca Efemerii să apară la dineul de nuntă, ea nu participase niciodată la vreun fel de luptă. Acum nu ştia ce să facă; îşi pierduse chiar şi simţul orientării. Camera era întunecată, luminată doar de nişte flăcări pâlpâitoare, iar ceţurile creau figuri fantomatice în jurul ei.

Câţiva Efemeri erau îngrămădiţi unul într-altul, păzind gura tunelului împreună cu kolossul. Cu greu îi putu distinge când privi afară din ascunzătoarea ei. Îşi ţineau armele ridicate şi aţintite. Nu putea merge în direcţia aceea.

O siluetă ieşi cu paşi apăsaţi din întunericul din apropiere, iar Marasi abia se putu abţine să nu strige. Îl recunoscu pe Miles O-Sută-de-Vieţi din descrierea lui. Faţa îngustă, părul scurt, închis la culoare. Era dezbrăcat până în talie, lăsând să se vadă un piept puternic. Pantalonii lui erau zdrenţuiţi. Număra gloanţele dintr-un revolver şi era singurul din încăpere care nu se târa sau nu se ghemuia pe undeva. Picioarele lui loveau ceaţa, care acum acoperea podeaua.

Se opri lângă Efemeri, la gura tunelului, şi spuse ceva ce Marasi nu putu să audă. Ei plecară şi se retraseră în tunel. Miles nu îi urmă, dar mergea cu paşi mari prin încăpere, apropiindu-se mai mult de Marasi. Ea îşi ţinu respiraţia, sperând că el va trece suficient de aproape de locul în care se ascundea ea ca să...

Se auzi un foşnet de pânză, iar Monedazvârlitorul coborî lângă Miles. Miles se opri, ridicând o sprânceană.

— „Trage” este mort, spuse Monedazvârlitorul.

Marasi abia îl auzea, dar îşi dădu seama că vocea lui era tensionată de furie.

— Am încercat să îl omor pe cel mic. Mă tot face să-l fugăresc prin sală.

— Cred că am mai spus asta înainte, zise Miles, cu voce tare şi îndrăzneaţă, că Wayne şi Waxillium sunt ca nişte şobolani. Este inutil să-i fugăreşti. Trebuie să-i atragi spre tine.

Marasi se aplecă în faţă, respirând superficial, cât de liniştit putea. Miles îşi închise revolverul.

Miles era foarte aproape. Dacă mai făcea câţiva paşi...

— Waxillium s-a târât undeva. L-am pierdut, dar e rănit şi neînarmat.

Apoi Miles se întoarse şi îndreptă revolverul direct spre ascunzătoare lui Marasi.

— Strigă-l dacă vrei, Lady Marasi.

Ea încremeni, simţind o reacţie puternică de groază. Faţa lui Miles era calmă. Glacială. Lipsită de emoţii. Ar fi ucis-o fără să stea pe gânduri.

— Strigă-l, spuse Miles cu mai multă fermitate. Ţipă!

Marasi deschise gura, dar nu putu rosti nimic. Nu putea decât să se uite fix la arma aceea. Pregătirea ei de la universitate îi spunea să facă aşa cum îi era ordonat, apoi să alerge în momentul în care el se întorcea. Dar ea nu se putea mişca.

Umbrele învelite în ceaţă din colţul încăperii începură să se mişte. Ea îşi mută brusc privirea de la Miles. Ceva întunecat se mişca în ceţuri. Un bărbat înalt.

Ceţurile păreau că se retrag. Waxillium stătea acolo, purtând o haină largă, asemănătoare cu un pardesiu, tăiată în fâşii sub talie. Două revolvere străluceau în tocuri la şolduri, şi, pe fiecare umăr, avea o puşcă. Avea faţa însângerată, dar zâmbea.

Fără să spună un cuvânt, îşi coborî puştile şi îl împuşcă pe Miles în partea laterală.

CAPITOLUL 19

Desigur, era inutil să tragă în Miles. Omul acela putea supravieţui unei explozii cu dinamită de aproape. Putea încasa câteva împuşcături.

Dar împuşcăturile îl făcuseră pe Monedazvârlitor să se împingă şi să plece speriat. De asemenea, îl împroşcaseră pe Miles cu metal. Wax îşi crescu greutatea şi împinse, deşi îi era dificil să apuce strâns de proiectilul mic. Orice metal care străpungea corpul unui om sau îi atingea sângele era foarte greu să aibă un efect asupra Allomanţiei.

Din fericire, corpul lui Miles îi era de ajutor, vindecându-se singur şi aruncând afară glonţul, în clipa de dinainte ca el să poată cădea pe podea, împingerea lui Wax găsi, brusc, locuri de prindere, şi îl aruncă pe Miles în capătul celălalt al încăperii, direct în zid.

Monedazvârlitorul ateriza în cealaltă parte a încăperii. Waxillium se repezi înainte, mantia de ceaţă fluturându-i. La naiba, dar se simţea bine să poarte o asemenea haină din nou. Alunecă şi se opri lângă Marasi, adăpostindu-se lângă vagon.

— Aproape că îl prinsesem, spuse Marasi.

— Waxillium! răcni Miles, ecoul vocii lui răsunând în încăpere. Nu faci decât să tragi de timp. Ei bine, ascultă ce-ţi spun. Oamenii mei au plecat să o omoare pe femeia pe care ai venit tu aici să o salvezi. Dacă o vrei în viaţă, predă-te. Noi...

Vocea lui se întrerupse ciudat. Wax se încruntă când ceva se mişcă în spatele lui Marasi. Ea sări, iar Wax îndreptă arma într-acolo, dar se dovedi că era Wayne.

— Hei, spuse el, gâfâind. Frumoasă armă.

— Mersi, zise Wax, ridicând-o pe umăr, observând bula de viteză din jurul lor. Asta oprise vocea lui Miles. Cum e braţul tău?

Wayne aruncă o privire în jos la bandajul plin de sânge legat în jurul braţului său stâng.

— Nu e chiar atât de bine. Nu mai am resurse de vindecare, am pierdut ceva sânge, îmi scade viteza, Wax. Scade prea mult. Şi tu pari cam distrus.

— Voi supravieţui.

Lui Wax îi zvâcnea piciorul, faţa îi era plină de zgârieturi, dar el se simţea surprinzător de bine. Întotdeauna se simţea astfel, printre ceţuri.

— Lucrurile pe care le spune el, interveni Marasi. Credeţi că spune adevărul?

— Poate că da, Wax, spuse Wayne, prompt. Tipii care erau puşi în faţa tunelului au fugit repede cu câteva clipe înainte. Părea că aveau ceva important de făcut.

— Miles chiar le-a spus ceva, adăugă Marasi.

— La naiba, replică Wax, uitându-se pe furiş pe după colţul vagonului.

Era posibil ca Miles să încerce să-i păcălească... dar, pe de altă parte, poate nu făcea asta. Wax nu-şi putea asuma acest risc.

— Monedazvârlitorul acela o să îngreuneze lucrurile. Trebuie să-l omorâm.

— Ce s-a întâmplat cu arma sofisticată a lui Ranette? întrebă Wayne.

— Nu ştiu sigur, spuse Wax, făcând o grimasă.

— Uau, o să te omoare în chinuri groaznice, amice.

— O să mă asigur că dau vina pe tine pentru asta, spuse Wax, încă urmărindu-l pe Monedazvârlitor. Se pricepe. E periculos. N-o să-l doborâm niciodată pe Miles dacă nu-l omoram pe Allomantul acela.

— Dar tu ai gloanţele alea speciale, interveni Marasi.

— Unul, spuse Wax, strecurând o armă în tocul ei din interiorul hainei. Scoase celălalt glonţ Monedazvârlitor. Nu cred că un revolver obişnuit va trage cu acesta. Eu...

El se îndepărtă puţin, apoi o privi pe Marasi. Ea îl privi ridicând din sprânceană.

— Exact, spuse Wax. Voi doi îl puteţi ţine pe Miles ocupat?

— Sigur, spuse Wayne.

— Atunci, să mergem, spuse Wax, inspirând adânc. O ultimă încercare.

Wayne îi întâlni privirea şi încuviinţă din cap. Wax observă tensiunea de pe faţa prietenului său. Amândoi erau loviţi şi însângeraţi, cu un nivel scăzut de metale, cu metalminţile epuizate.

Dar mai fuseseră într-o asemenea situaţie. Şi în momente ca acestea aveau tendinţa să strălucească cel mai tare. Când bula de viteză căzu, Wax fugi din spatele vagonului. Aruncă glonţul în aer înaintea lui, apoi împinse în el cu o lovitură rapidă, puternică. Monedazvârlitorul ridică mâna cu încrederea lui obişnuită, împingând înapoi în Wax.

Învelişul şi glonţul propriu-zis se desfăcură şi se întoarseră către Wax, care le devie cu uşurinţă, dar vârful ceramic continuă să zboare în faţă. Îl nimeri pe Monedazvârlitor chiar în ochi.

Mulţumesc, Ranette, se gândi Wax, sărind în picioare şi împingând în monedele din buzunarul unui Efemer căzut. Mişcarea aceasta îl propulsă în faţă, în tunel. Pe aici erau urme pe podea, de parcă ar fi fost construite pentru un tren.

Wax se încruntă confuz, dar împinse în ele, aruncându-se nepăsător în întuneric până când ajunse la un set de scări care duceau în sus. Aici, tavanul era din lemn; o oarecare structură fusese construită peste tunel. Porni pe scara care ducea în sus, până la clădirea din lemn, poate o baracă sau un dormitor.

Wax zâmbi, durerea rănilor lui retrăgându-se mai mult, pe măsură ce devenea mai energic. Auzi sunete de paşi pe podeaua de lemn, la capătul scării. Erau pregătiţi pentru el. Era o capcană, bineînţeles.

Îşi dădu seama că nu-i păsa. Îşi desfăcu amândouă puştile, apoi împinse în cuiele din trepte, propulsându-se pe scară în sus. Trecu de primul etaj şi continuă spre cel de-al doilea – mai degrabă verifica mai întâi, apoi se lăsa jos. Dacă Steris era ţinută aici, probabil că ar fi fost sus, la ultimul etaj.

Acum ardem, se gândi Wax, arzând metalul şi lăsând energia să se ridice. Se împinse cu umărul în uşa din capătul scărilor, ieşind repede pe un hol de la etajul al doilea. Se auziră picioare tropăind în sus, pe trepte, în spatele lui, şi nişte bărbaţi ieşiră brusc din camerele alăturate, înarmaţi complet, fără niciun metal asupra lor.

Wax zâmbi, ridicându-şi puştile, în regulă. Să trecem la treabă.

Wax împinse puternic în cuiele din scândurile de sub picioarele bărbaţilor care îşi îndreptau pistoalele de aluminiu spre el. Scândurile se desfăcură, eliberate de cuie, făcând podeaua să tremure, distrăgând atenţia de la ţinta Efemerilor. El se feri la dreapta, rostogolindu-se afară de pe hol şi intrând într-o cameră din imediata vecinătate. Se ridică şi se întoarse, îndreptându-şi ambele puşti înapoi spre uşă.

Efemerii de pe scară se îngrămădiră pe hol după el, iar braţele lui se smuciră când trase nişte împuşcături duble. Împinse, trântindu-i pe bărbaţi înapoi şi avântându-se într-un salt pe fereastră. Clădirea aceasta era mai degrabă o magazie veche pentru depozitare; nu era sticlă în ferestre, doar obloane.

Wax fu aruncat în aer liber. Era un felinar pe strada întunecată, puţin la stânga lui. Împinse în acela, şi, în acelaşi timp, îşi reduse greutatea la aproape de nimic. Împingerea îl trimise înapoi, lipindu-l de clădire; ateriză şi pe jumătate alergă, pe jumătate sări în paralel cu solul, de-a lungul peretelui.

Ajungând la următoarea încăpere faţă de cea în care fusese el, împinse într-alt felinar şi se prăbuşi prin fereastră, cu picioarele înainte – aşchiile împrăştiindu-se în jurul lui. Ateriză şi intră în clădire, apoi se întoarse spre peretele dintre el şi camera din care tocmai ieşise.

Puse puştile în tocuri şi-şi luă revolverele, scoţându-le cu o mişcare cu braţele încrucişate. Erau armele Sterrion, făcute de Ranette, printre cele mai bune arme pe care le deţinuse vreodată. Le ridică şi îşi crescu greutatea, apoi împinse cu putere în cuiele din peretele din faţa lui.

Lemnul ieftin sări în aer, peretele dezintegrându-se într-o revărsare de aşchii şi scânduri, cuiele devenind la fel de letale ca şi gloanţele când pătrunseră cu viteză în corpurile bărbaţilor din încăperea următoare. Wax trase, doborând orice rataseră cuiele într-o furtună de aşchii, oţel şi plumb.

Se auzi un pocnet în stânga lui. Wax se învârti când auzi un mâner întorcându-se în uşă. Nu aşteptă să vadă cine era dincolo.

Împinse în mâner, smulgându-l din rama lui şi aruncându-l pe uşă, în pieptul Efemerului care încerca să intre. Uşa se deschise cu o izbitură şi bărbatul ghinionist se prăbuşi prin peretele holului – nu existau încăperi pe cealaltă parte, doar zidul clădirii înguste – aruncat afară în noaptea ceţoasă.

Wax îşi puse în toc cele două arme Sterrion, cu ţevile fumegând şi camerele goale. Scoase puştile, se rostogoli în hol şi se ridică, ghemuindu-se. Ridică o puşcă în fiecare direcţie. Câţiva Efemeri rămaşi în urmă urcară pe scări în partea dreaptă a lui; la stânga, un alt grup îşi ţinea armele ridicate.

Împinse în mânerele gemene de pe părţile laterale ale puştilor sale, armându-le cu Allomanţie. Cartuşele folosite săriră în aer, deasupra armelor, iar Waxillium trase în timp ce împingea, direcţionând gloanţe mici şi cartuşe folosite în Efemerii care aşteptau de o parte şi de alta.

Podeaua de lângă Waxillium explodă.

El blestemă, trântindu-se în stânga, în timp ce nişte focuri de armă de dedesubt aruncară în aer aşchii de lemn. Deveneau mai isteţi, trăgând în el pe dedesubt. Se întoarse şi fugi, trăgând rafale de focuri de puşcă în jos, prin podea, ceţurile strecurându-se prin zidurile sparte.

Mai mult ca sigur că mai era o duzină de Efemeri dedesubt. Erau prea mulţi ca să tragă în ei, fără să-i poată vedea. Un glonţ îi atinse puţin coapsa. Se întoarse şi se îndepărtă, sărind peste trupurile celor căzuţi şi fugi în grabă pe hol în jos. Gloanţele îl urmăriră, podeaua se făcea ţăndări, bărbaţii strigând jos, în timp ce trăgeau cu tot ce aveau, în sus, spre el.

Lovi uşa de la capătul holului. Era închisă. O doză sănătoasă de greutate crescută – împreună cu puţin avânt şi un umăr – rezolvă situaţia. Sparse uşa şi se trezi într-o încăpere mică, fără ferestre şi fără alte uşi.

Un bărbat scund, cu început de chelie, se ghemui într-un colţ. O femeie cu părul auriu şi o rochie de bal şifonată stătea pe o banchetă în spatele încăperii, cu ochii roşii şi faţa palidă. Era Steris. Se uită complet uluită când Wax se învârti prin uşa spartă, franjurii de la mantia de ceaţă fluturând în jurul lui. El împinsese în nişte cuie din podeaua de pe hol, făcând ca scândurile de acolo să facă zgomot, atrăgând o mare parte din focurile de armă.

— Lord Waxillium? spuse Steris, şocată.

— În mare parte, da, spuse el tresărind. Se poate să-mi fi lăsat câteva degete de la picioare pe holul acela. Aruncă o privire spre bărbatul din colţ. Tu cine eşti?

— Nouxil.

— Armurierul, spuse Wax, aruncându-i o puşcă.

— Eu nu sunt un trăgător chiar atât de bun, spuse bărbatul, părând îngrozit.

Câteva gloanţe trecură prin podeaua dintre ei. Efemerii îşi dăduseră seama că fuseseră păcăliţi. Ştiau ce căuta el.

— Nu are importanţă dacă eşti un trăgător bun, spuse Wax, ridicându-şi mâna goală spre peretele din spate şi spărgându-l cu o împingere după ce-şi crescuse greutatea. Contează dacă ştii să înoţi sau nu.

— Poftim? Sigur că pot. Dar de ce...

— Ţine-te bine, spuse Wax în vreme ce tot mai multe gloanţe erau trase în jurul lui.

Împinse în puşca din mâinile armurierului, azvârlindu-l afară, prin deschizătură, aruncându-l la peste nouă metri, într-un arc, spre canalul de afară. Wax se învârti şi o luă repede pe Steris de mână în timp ce se ridică.

— Celelalte fete? întrebă el.

— Nu am mai văzut alţi ostatici, spuse ea. Efemerii au sugerat că au fost trimişi undeva.

La naiba, se gândi el. Ei bine, a avut noroc să o găsească măcar pe Steris. Împinse uşor în cuiele din podea, propulsându-i pe amândoi spre tavan. Când se apropiară, profită de faptul că nu conta cât de greu era un obiect când ajungea să cadă. Toate obiectele cădeau cu aceeaşi viteză. Aceasta însemna că mărirea de mai multe ori a greutăţii nu i-ar fi afectat mişcarea.

Ridicându-şi puşca, trase o rafală puternică de alice în tavan. Apoi împinse cu putere în ele, greutatea lui crescută însemnând că împingerea nu-l mişcă prea mult – la fel cum atunci când era mai uşor, o împingere îl afecta foarte mult.

Rezultatul era că el îşi continuă avântul ascendent – dar împingerea lui creă o gaură în tavan. Se făcu incredibil de uşor şi se împinse mai puternic în cuiele de dedesubt. Se înălţară amândoi prin gaura pe care o făcuse, propulsaţi la vreo cincisprezece metri în aer. Se învârti în noapte, franjurii de la mantia de ceaţă fluturând spre exterior, puşca din care ieşea fum ţinută strâns într-o mână, şi Steris în cealaltă. Gloanţele de jos lăsau dâre în ceaţa care se învârtea în jurul lor.

Steris răsuflă cu greu, agăţându-se de el. Wax trase şi ultima rămăşiţă de greutate pe care o mai avea, epuizându-şi complet metalminţile. Asta însemna sute după sute de ore de greutate, suficientă ca să-l facă în stare să zdrobească pietrele de pavaj dacă încerca să meargă pe ele. La cât era de ciudată Feruchimia, el nu deveni mai dens – gloanţele încă ar fi trecut prin el cu uşurinţă dacă ar fi fost lovit. Dar, cu această confluenţă incredibilă de greutate, capacitatea lui de a împinge deveni incredibilă.

Folosi acea greutate să împingă în jos cu tot ce avea. Erau numeroase linii de metal dedesubt. Cuie. Mânere de la uşi. Arme. Obiecte personale.

Clădirea se cutremură, apoi se clătină în valuri, apoi se rupse în bucăţi, deoarece fiecare cui din scheletul ei era tras în jos ca şi cum ar fi fost propulsat de un pistol rotativ. Urmă o prăbuşire enormă. Clădirea se zdrobi de tunelul de cale ferată deasupra căruia fusese construită.

Waxillium îşi pierdu greutatea într-o clipă, se ridică, se compuse în acel moment, metalminţile lui fiind toate epuizate deodată. Wax lăsă gravitaţia să-l ducă şi căzu printre ceţuri, cu Steris care se ţinea strâns de el. Aterizară în mijlocul rămăşiţelor de la capătul tunelului de cale ferată. Lemne rupte şi bucăţi de mobilier erau împrăştiate pe podea.

Trei Efemeri stăteau în gura tunelului, cu gurile căscate. Wax ridică puşca şi o încarcă cu Allomanţie, apoi îi atacă cu rafale de împuşcături. Erau singurii care încă stăteau în picioare. Toţi ceilalţi fuseseră zdrobiţi în tunel.

O flacără mică pâlpâi în colţul în care căzuse o lanternă. La lumina ei, se uită la Steris, ceţurile revărsându-se în jurul lor şi umplând tunelul.

— Oh Supravieţuitor al Ceţurilor! Steris trase aer în piept, obrajii îi erau îmbujoraţi, ochii mari, buzele despărţite în timp ce se ţinea de el. Nu părea îngrozită. Din contră, părea excitată.

Steris, eşti o femeie bizară, se gândi Wax.

— Îţi dai seama că ţi-ai ratat chemarea, Waxillium? ţipă o voce din tunelul înnegrit.

Era Miles.

— Tu eşti propria ta armată. Eşti irosit în viaţa pe care ţi-ai asumat-o.

— Ia asta, îi spuse Wax încet lui Steris, dându-i puşca.

El o încarcă. Mai era un proiectil rămas.

— Ţine-l strâns. Vreau să fugi la secţia de poliţie. E la colţul dintre Cincisprezece şi Ruman. Dacă unul dintre Efemeri vine după tine, trage cu arma.

— Dar...

— Nu mă aştept să-l nimereşti, spuse Wax. Eu voi auzi împuşcătura.

Steris încercă să mai comenteze, dar Wax se aplecă să-şi aducă centrul greutăţii lui sub ea, apoi împinse cu grijă arma în sus în talia ei. Folosi această mişcare ca să o lanseze pe Steris în sus şi afară din groapă. Ea ateriză anevoios, dar în siguranţă, şi ezită doar o clipă înainte să se facă nevăzută în ceţuri.

Wax se caţără cu greu prin lateral, asigurându-se că nu era luminat din spate de lumina focului. Trase un revolver Sterrion din toc şi scoase câteva gloanţe. În timp ce se aplecă, reîncărcă arma.

— Waxillium? strigă Miles din adâncul tunelului. Dacă ai terminat cu joaca, poate că ai vrea să vii să rezolvăm lucrurile.

Wax se furişă până la gura tunelului, apoi păşi înăuntru. Ceţurile îl umpluseră, reducând vizibilitatea – ceea ce, în egală măsură, ar fi fost un dezavantaj pentru Miles. Înaintă cu prudenţă până când văzu lumina de la atelierul mare din capăt, unde focurile încă ardeau.

La lumina aceea, distinse vag silueta unui individ care stătea în picioare în tunel, ţinând un pistol la capul unei femei subţiri. Era Marasi.

Waxillium rămase încremenit şi îi acceleră pulsul. Dar nu, asta făcea parte din plan. Era perfect. Cu excepţia...

— Ştiu că eşti acolo, spuse vocea lui Miles.

O altă siluetă se mişcă, aruncând în întuneric câteva torţe improvizate.

Cu un sentiment paralizant de groază, Waxillium îşi dădu seama că nu Miles era cel care o ţinea pe Marasi. El stătea prea departe, în spate. Bărbatul care o ţinea pe Marasi era cel pe nume Tarson, Brutalul cu sânge koloss.

Cu faţa luminată de o torţă pâlpâitoare, Marasi părea îngrozită. Waxillium îşi simţi degetele lunecoase pe mânerul revolverului. Brutalul era atent să o ţină pe Marasi între el şi partea tunelului unde se afla Waxillium, cu arma aţintită în spatele capului ei. El era aplecat de spate şi dur, dar nu foarte înalt. Avea doar aproximativ douăzeci de ani – ca toţi cei cu sânge koloss, urma să continue să crească toată viaţa.

Oricum, în momentul acela, Waxillium nu putea să-l ţintească cu arma. Oh, Harmony, se gândi el. Mi se întâmplă din nou.

Ceva foşni în întunericul din apropiere. El sări şi a fost cât pe ce să-l împuşte până când desluşi conturul feţei lui Wayne.

— Scuze, şopti Wayne. Când a fost prinsă, am crezut că era Miles. Şi atunci eu...

— E-n regulă, răspunse Waxillium, încet.

— Ce facem acum? întrebă Wayne.

— Nu ştiu.

— Tu ştii întotdeauna.

Waxillium tăcu.

— Te aud cum şopteşti! strigă Miles.

Înaintă şi mai aruncă o torţă.

Încă câţiva paşi, se gândi Waxillium.

Miles se opri unde era, urmărind ceţurile târâtoare, cu o oarecare neîncredere. Marasi se văită. Apoi încercă să se smucească, aşa cum făcuse la dineul de nuntă.

— Nu merge nici asta, spuse Tarson, ţinând-o cu grijă.

Trase un foc de armă chiar în faţa ei, apoi îi duse arma înapoi la cap. Ea încremeni. Waxillium ridică revolverul.

Nu pot să fac asta. Nu pot să văd că mai moare încă una. Nu de mâna mea.

— În regulă, strigă Miles. Foarte bine. Vrei să mă testezi, Wax? Număr până la trei. Dacă ajung la trei, Tarson trage. Fără alte avertismente. Unu.

O va face, îşi dădu seama Waxillium, simţindu-se neputincios, vinovat, copleşit. Chiar o va face. Miles nu avea nevoie de un ostatic. Dacă ameninţarea ei nu îl scotea afară pe Waxillium, atunci el nu s-ar mai fi sinchisit de ea.

— Doi.

Sânge pe pereţi. O faţă zâmbitoare.

— Wax? şopti Wayne, părând că vrea să spună ceva important. Oh, Harmony, dacă am avut vreodată nevoie de tine...

Ceaţa se răsuci în jurul picioarelor lui.

— Tr...

— Wayne! ţipă Waxillium, ridicându-se în picioare.

Bula de viteză se ridică. Tarson avea să tragă în câteva clipe. Miles în spatele lui, arătând furios cu degetul. Torţele încremenite. Era ca şi cum ar fi urmărit o explozie cu încetinitorul, încă o dată. Waxillium îşi ridică revolverul Sterrion, şi descoperi că braţul îi era incredibil de calm.

Fusese calm şi în ziua în care o împuşcase pe Lessie.

O împuşcase chiar cu arma asta.

Transpirând, încercând să-şi alunge imaginile acelea din minte, căută să găsească un unghi clar asupra lui Tarson. Nu găsi niciunul. Oh, îl putea împuşca pe Tarson, dar nu într-un loc în care să cadă imediat. Şi, dacă Waxillium nu lovea exact la locul potrivit, omul avea s-o împuşte pe Marasi din reflex.

Capul era cel mai bun loc în care puteai să dobori un Brutal. Doar că Waxillium nu-i putea vedea capul. Oare putea trage în armă? Faţa lui Marasi era în cale. Genunchii? Poate reuşea să lovească într-un genunchi. Nu. Un Brutal ar ignora majoritatea loviturilor – dacă leziunea nu era letală pe loc, el ar rămâne în picioare şi ar trage.

Trebuia să-l împuşte în cap. Waxillium îşi ţinu respiraţia. Aceasta e cea mai precisă armă cu care am tras vreodată, îşi spuse el. Nu pot sta aici înlemnit. Trebuie să acţionez. Trebuie să fac ceva.

Sudoarea îi picura din bărbie. Ridică mâna cu o mişcare rapidă în faţa lui, apoi îndreptă Sterrionul în lateral, departe de Marasi sau Tarson. Trase.

Glonţul ieşi din bulă într-o clipă, apoi ajunse în timpul mai lent. Devie, aşa cum făceau gloanţele întotdeauna când erau trase din interiorul unei bule de viteză. El îl urmări cum merge, şi îi aproximă noua traiectorie. Glonţul se mişcă înainte, încet, învârtind-se în timp ce tăia aerul.

Wax îşi fixă cu atenţie ţinta şi aşteptă câteva momente îngrozitoare. Apoi îşi pregăti oţelul.

— Coboar-o la semnalul meu, şopti el. Wayne încuviinţă din cap.

— Acum.

Wax trase şi împinse. Bula de viteză căzu.

— Ei! strigă Miles.

O ploaie măruntă de scântei explodă în aer când cel de-al doilea glonţ al lui Wax, propulsat cu o viteză incredibilă de împingerea lui de oţel, îl atinse pe celălalt la mijlocul traiectoriei în aer şi îl devie într-o parte: în spatele lui Marasi şi în capul lui Tarson.

Brutalul căzu imediat, arma îi fu trântită la pământ, iar ochii priveau în sus, fără viaţă. Miles se uită cu gura căscată. Marasi clipi, apoi se întoarse, ridicându-şi braţele la piept.

— Of, la naiba, spuse Wayne. Chiar trebuia să-l nimereşti în cap? Avea pălăria mea norocoasă pe cap.

Miles îşi recapătă cumpătul, şi ridică revolverul spre Wax. Wax se întoarse şi trase primul, lovindu-l pe Miles în mână, ca să-i cadă arma. Wax trase în armă, făcând-o să fie aruncată în spate, în cealaltă încăpere.

— Încetează să mai faci asta! strigă Miles. Tu neno...

Wax îl împuşcă în gură, făcându-l să se dea un pas în spate şi să scuipe bucăţi de dinţi. Miles purta în continuare doar rămăşiţele zdrenţuite ale pantalonilor lui.

— Cineva ar fi trebuit să facă asta cu mulţi ani în urmă, mormăi Wayne.

— Nu va dura, spuse Wax, nimerindu-l pe Miles din nou în faţă ca să încerce să-l ţină dezorientat. E timpul să pleci, Wayne. Planul de rezervă e încă în funcţiune.

— Eşti sigur că i-ai eliminat pe toţi, amice?

— Tarson a fost ultimul. Şi ar fi bine să nu mă înşel...

— Ia-mi pălăria dacă ai ocazia, spuse Wayne, fugind în grabă când Wax îl împuşcă pe Miles, din nou, în faţă.

Această lovitură abia dacă îl deranja, şi bărbatul pe jumătate dezbrăcat se clătină în faţă. Spre Marasi. Miles era neînarmat, dar se citea în ochii lui dorinţa de a ucide.

Wax se repezi înainte, aruncând arma goală spre Miles, apoi scoţând o mână de gloanţe. Le împinse spre fostul legiuitor. Unul îi brazdă braţul, unul îi perfora abdomenul şi ieşi pe cealaltă parte, dar niciunul nu se înfipse în aşa fel, încât Wax să poată împinge să-l trântească pe Miles pe spate.

Wax îl lovi pe Miles chiar înainte ca el să ajungă la Marasi. Cei doi căzură grămadă pe pământul murdar, sub ceţurile care se rostogoleau pe podea.

Wax îl prinse pe Miles de umăr şi începu să-l lovească cu pumnul. Pur si simplu... ţine-l... ocupat...

Se citi pe chipul lui Miles o licărire de amuzament, dincolo de toată enervarea, încasă câteva lovituri, timp în care pe Wax începu să-l doară pumnul. Wax putea să-i dea pumni până când i se rupeau încheieturile degetelor şi mâna i se umplea de sânge, iar Miles tot nu ar fi arătat mai uzat.

— Ştiam că o să vii după fată, spuse Wax, captându-i atenţia lui Miles. Vorbeşti cu grandoare despre justiţie, dar, în cele din urmă, eşti doar un criminal mărunt.

Miles râse zgomotos, apoi îl dădu pe Wax la o parte cu o lovitură. Durerea străbătu pieptul lui Wax când fu aruncat înapoi într-o porţiune noroioasă a tunelului, apa rece stropind în jurul lui şi înmuindu-i mantia de ceaţă.

Miles se ridică, ştergându-şi nişte sânge de pe buză, în locul în care îi crăpase, apoi se vindecă.

— Ştii care e lucrul cu adevărat trist, Wax? Eu te înţeleg. Am simţit ca tine, am gândit ca tine. Dar întotdeauna a existat acea nemulţumire îndepărtată, gălăgioasă. Ca o furtună la orizont.

Wax se ridică şi îşi înfipse pumnul, cu toată puterea, în rinichiul lui Miles. Nici măcar nu provocă un murmur. Miles îl apucă de braţ şi i-l răsuci, făcându-i umărul să-i ardă de durere. Wax răsuflă greu, iar Miles îl lovi în spatele genunchiului, trimiţându-l, din nou, la pământ.

Când Wax încercă să se rostogolească, Miles îl apucă de partea din faţă a cămăşii şi îl trase în sus, apoi îl atacă cu pumnul în faţă. Lui Marasi i se tăie respiraţia, deşi i se spusese să stea deoparte. Ea făcuse întocmai.

Pumnul îl trânti pe Wax înapoi la pământ şi simţi gust de sânge. La naiba... ar fi fost norocos dacă maxilarul său nu era rupt. De asemenea, simţea că avea ceva rupt în umăr.

Brusc, i se păru că durerea rănilor îl copleşeşte. Nu ştia dacă era vorba de ceţuri, o acţiune de-a lui Harmony sau de adrenalina simplă care îl ajutase să le ignore pentru o vreme. Dar nu fusese vindecat. Partea lui laterală ţipa de durere din locul în care fusese împuşcat, iar piciorul şi braţul îi fuseseră arse şi pielea dată jos de explozie. Fusese tăiat de gloanţe în coapsă şi braţ. Şi acum, îndura bătaia lui Miles.

Lucrul acesta îl copleşi, şi se văită, se prăbuşi la pământ, încercând să rămână cât de cât conştient. Miles îl ridică, din nou, şi Wax reuşi să lege o mişcare ca răspuns la acţiunea lui. Şi apoi nu făcu nimic. Era foarte, foarte dificil să te lupţi cu un bărbat care nici măcar nu tresărea când îl loveai.

Un alt pumn îl trimise pe Wax la pământ din nou, capul ţiuindu-i, iar în faţa ochilor văzu stele şi fulgere de lumină.

Miles se aplecă şi-i vorbi la ureche.

— Waxillium, ideea e că eu ştiu că şi tu simţi asta. O parte din tine ştie că eşti folosit, că nimănui nu-i pasă de cei oprimaţi. Eşti doar o marionetă. Oamenii sunt ucişi în fiecare zi în acest oraş. Cel puţin unul pe zi. Ştiai asta?

— Eu...

Ţine-l de vorbă.

Se rostogoli pe spate, în dureri, întâlnind privirea lui Miles.

— Oameni ucişi în fiecare zi, repetă Miles, şi ce motiv te-a scos din aşa-zisa „pensionare”? Când am împuşcat în cap un aventurier bătrân şi pretins aristocrat. Te-ai oprit vreodată să te gândeşti la toţi ceilalţi oameni care sunt omorâţi pe străzi? Cerşetorii, curvele, orfanii? Morţi din cauza lipsei de mâncare sau pentru că s-au aflat unde nu trebuia sau pentru că au încercat ceva stupid.

— Încerci să invoci mandatul Supravieţuitorului, şopti Wax. Dar nu va funcţiona, Miles. Acesta nu este Ultimul Imperiu al legendei. Un om bogat nu-l poate ucide pe unul sărac, doar pentru că are chef. Am ajuns mai bine decât atât.

— Pfui! spuse Miles. Ei se prefac şi mint ca să facă o figură bună.

— Nu, spuse Waxillium. Au intenţii bune şi fac legi care împiedică să se întâmple ce e mai rău – dar acele legi încă nu sunt îndeajuns. Nu e acelaşi lucru.

Miles îl lovi într-o parte ca să-l facă să nu se ridice.

— Nu-mi pasă de mandatul Supravieţuitorului. Am găsit ceva mai bun. Nu te interesează pe tine. Tu eşti doar o sabie, o unealtă care merge acolo unde este îndreptată. Ţi se rupe sufletul că nu poţi opri lucrurile pe care ştii că ar trebui să le opreşti. Nu-i aşa?

Îşi întâlniră privirile. Şi, şocant – în ciuda agoniei –, Waxillium îşi dădu seama că încuviinţează din cap. Dădea cu adevărat din cap, aprobator. Simţea cu adevărat că aşa stăteau lucrurile. De aceea, îl înspăimânta ceea ce se întâmplase cu Miles.

— Ei bine, cineva trebuie să facă ceva în legătură cu asta, spuse Miles.

Harmony, se gândi Waxillium. Dacă Miles s-ar fi născut atunci, în zilele de dinainte, ar fi fost un erou.

— Voi începe să-i ajut, Miles, spuse Waxillium. Îţi promit. Miles dădu din cap, în semn de dezaprobare.

— Nu vei trăi atât de mult, Wax. Îmi pare rău.

Şi îl lovi, din nou, cu piciorul. Şi din nou. Şi din nou.

Waxillium se chirci, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Nu putea lupta. Trebuia doar să reziste. Dar durerea devenea din ce în ce mai mare. Era groaznic.

— Încetează! Era vocea lui Marasi. Opreşte-te, monstrule! Loviturile încetară. Waxillium o simţi lângă el, îngenuncheată, cu mâna pe umărul lui.

Femeie nesăbuită. Stai deoparte. Neobservată. Aşa era planul. Miles îşi trosni degetele răsunător.

— Presupun că ar trebui să te predau lui Suit, fată. Eşti pe lista lui şi poţi s-o înlocuieşti pe cea pe care a eliberat-o Waxillium. Probabil că va trebui să o găsesc.

— De ce, spuse Marasi, furioasă, bărbaţii înguşti la minte trebuie să-i distrugă pe cei despre care ştiu că sunt mai buni şi mai importanţi decât ei?

— Mai bun decât mine? spuse Miles. Ăsta? El nu e important, copilă.

— Cel mai grandios dintre bărbaţi poate fi doborât de cele mai simple lucruri. Un glonţ banal poate sfârşi viaţa celor mai puternici, mai capabili şi mai siguri bărbaţi.

— Eu nu, spuse Miles. Gloanţele nu înseamnă nimic pentru mine.

— Nu, replică ea. Vei fi doborât de ceva chiar şi mai banal.

— Şi anume? întrebă el amuzat, făcându-şi vocea auzită mai de aproape.

— De mine, îi spuse Marasi.

Miles râse.

— Aş vrea să văd...

El se îndepărtă încet.

Waxillium deschise uşor ochii şi privi de-a lungul tunelului spre tavanul spart, unde fusese ridicată clădirea. Lumina inunda de sus groapa aceea, devenind din ce în ce mai strălucitoare, într-un ritm remarcabil.

— Pe cine ai adus? întrebă Miles, părând neimpresionat. Nu vor ajunge suficient de repede.

Se opri. Waxillium îşi întoarse capul într-o parte şi văzu groaza bruscă de pe faţa lui Miles. O văzuse, în cele din urmă: o margine strălucitoare, în apropiere, o mică diferenţă în aer. Ca distorsiunea cauzată de căldura care se ridică de pe o stradă înfierbântată.

O bulă de viteză.

Miles se întoarse cu faţa spre Marasi. Apoi fugi spre marginea bulei, departe de lumină, încercând să scape.

Lumina de la celălalt capăt al tunelului deveni strălucitoare şi câteva umbre se mişcară de-a lungul lui, atât de repede, încât era imposibil să distingi ce le mişca.

Marasi coborî bula ei. Lumina soarelui pătrunse dinspre groapa îndepărtată şi umplu tunelul – chiar lângă locul unde fusese bula – era un efectiv de peste o sută de poliţişti în uniformă. Wayne stătea în faţa lor, rânjind, purtând uniformă şi pălărie de poliţist, şi o mustaţă falsă.

— Prindeţi-l, băieţi! spuse el, arătând cu degetul.

Ofiţerii de poliţie înaintară cu bâte, fără să se mai deranjeze cu arme. Miles ţipă, opunându-se, încercând să se strecoare printre primii poliţişti, apoi lovindu-i cu pumnul pe cei care puseseră mâna pe el. Nu era suficient de rapid şi erau mult prea mulţi. În câteva minute, îl imobilizaseră la pământ şi înfăşurau frânghii în jurul braţelor lui.

Waxillium se ridică cu grijă, cu un ochi închis din cauza umflăturii, o buză îi sângera, şi simţea durere în partea laterală. Marasi îngenunche lângă el îngrijorată.

— Nu trebuia să-l înfrunţi, spuse Waxillium, simţind gustul sângelui. Dacă te-ar fi doborât la pământ, acolo ţi-ar fi fost sfârşitul.

— Oh, taci, spuse ea. Nu eşti singurul care poate să-şi asume riscuri.

Planul de rezervă fusese direct, dar dificil. Începuse cu eliminarea tuturor subordonaţilor lui Miles. Chiar şi unul dintre ei, rămas în viaţă, ar fi putut observa ce înseamnă bula de viteză şi l-ar fi împuşcat pe Waxillium şi pe Marasi din exterior. Ei n-ar fi putut face nimic ca să împiedice aşa ceva.

Dar dacă subordonaţii erau eliminaţi şi lui Miles putea să i se distragă atenţia suficient de mult, timp în care bula era ridicată, Wayne putea merge să adune o forţă mare de poliţie pentru a-l înconjura pe Miles, în timp ce el era neajutorat. El nu ar fi permis niciodată să se întâmple aşa ceva dacă ar fi bănuit. Dar în interiorul bulei de viteză...

— Nu! ţipă Miles. Dezlegaţi-mă! Sfidez oprimarea voastră!

— Eşti un prost, îi spuse Waxillium, apoi scuipă sânge în lateral. Te laşi izolat şi abătut de la drumul tău, Miles. Ai uitat prima regulă din Ţinuturile Necruţătoare.

Miles ţipă, iar unul dintre poliţişti îi puse un căluş la gură, în timp ce era legat strâns.

— Cu cât eşti mai singur, spuse încet Waxillium, cu atât este mai important să ai pe cineva pe care să te poţi baza.

CAPITOLUL 20

— Inspectorul general de poliţie a hotărât să nu depună plângere împotriva asociatului tău pentru că s-a dat drept ofiţer al legii, spuse Reddi.

Waxillium îşi atinse uşor buza cu batista. Se afla în secţia de poliţie cea mai apropiată de ascunzătoarea Efemerilor. Se simţea ca un reziduu rezultat din topirea metalelor, cu coaste rupte şi jumătate din corp înfăşurat în bandaje. Avea să rămână cu cicatrici din experienţa asta.

— Inspectorul general de poliţie, spuse Marasi, cu o voce apăsată, ar trebui să se bucure de ajutorul Lordului Waxillium – de fapt, ar fi trebuit să implore ajutorul Lordului Waxillium în tot acest timp.

Se aşeză lângă el pe banchetă, stăruind, în mod protector.

— De fapt, el pare cu adevărat bucuros, spuse Reddi.

Acum, când Waxillium se uită mai atent, observă cum poliţistul tot arunca priviri prin sediul instituţiei, către Brettin, inspectorul general de poliţie. Reddi miji uşor ochii, şi ţuguie buzele. Era derutat de reacţia calmă a superiorului său faţă de evenimente.

Waxillium era prea epuizat în acel moment ca să se mai deranjeze cu acea anomalie. De fapt, era frumos să audă că ceva se întâmpla în favoarea lui.

Chemat de unul dintre ceilalţi poliţişti, Reddi plecă. Marasi puse mâna pe braţul sănătos al lui Waxillium. El putu efectiv să-i simtă îngrijorarea pentru el, la nivel fizic, din felul în care ezita, din expresia feţei.

— Te-ai descurcat bine, spuse Waxillium. Miles a fost captura ta, Lady Marasi.

— Nu eu sunt cea care a trebuit să fie bătută până la sânge.

— Rănile se vindecă, spuse Waxillium, chiar şi la un cal bătrân ca mine. Să-l privesc cum mă atacă şi să nu fac nimic... asta chiar a fost îngrozitor. Eu nu cred că aş fi suportat, dacă rolurile noastre ar fi fost inversate.

— Ai fi făcut-o. Eşti făcut pentru asta. Eşti întocmai omul pe care mi l-am imaginat, dar oarecum mai real, în acelaşi timp.

Marasi se uită la el, cu ochii mari şi buzele ţuguiate. Ca şi cum voia să spună mai multe. Waxillium îi putu citi intenţia în ochi.

— Chestia asta nu va merge, Lady Marasi, spuse el, cu blândeţe. Sunt recunoscător pentru ajutorul tău. Foarte recunoscător. Dar relaţia pe care ţi-o doreşti între noi nu este posibilă, îmi pare rău.

După cum era de aşteptat, ea se îmbujoră.

— Desigur. N-am sugerat aşa ceva. Râse forţat. De ce ai crede că... adică, e o chestie stupidă!

— Atunci, îmi cer scuze, spuse el.

Deşi, desigur, amândoi ştiau ce însemna schimbul acela de replici. Waxillium simţi un regret profund. Dacă aş fi fost cu zece ani mai tânăr...

Nu era vorba de vârstă în sine. Era vorba despre ceea ce făcuseră din el toţi acei ani. Când te-ai uitat la o femeie pe care ai iubit-o, cum moare de propriul tău foc de armă, când ai văzut un vechi coleg şi respectat legiuitor cum devine rău, lucrurile acestea te afectau, îţi sfâşiau sufletul. Iar acele răni nu se vindecau la fel de uşor precum rănile de pe corp.

Femeia aceasta era tânără, plină de viaţă. Nu merita pe cineva care era, în esenţă, numai cicatrici învelite într-o piele groasă sub forma unei haine uscate de soare.

În cele din urmă, Brettin, inspectorul general de poliţie, veni să vorbească cu ei. Avea o ţinută la fel de rigidă ca şi până atunci şi îşi ducea sub braţ pălăria de poliţist.

— Lord Waxillium, spuse el într-un monoton.

— Inspectare.

— Pentru eforturile tale de astăzi, am cerut ca Senatul să vă dea o împuternicire de reprezentare la nivelul întregului oraş.

Waxillium clipi surprins.

— Dacă nu sunteţi informat, continuă Brettin, să ştiţi că aceasta vă oferă dreptul de a investiga şi de a aresta, ca şi cum aţi fi membru al forţelor de poliţie, suficient pentru a autoriza acţiuni precum cea de aseară.

— Este un gest... foarte atent din partea dumneavoastră, spuse Waxillium.

— Este singura modalitate de a vă scuza acţiunile, fără a atrage ruşinea asupra acestei instituţii. Am predat cererea şi, dacă avem noroc, nimeni nu îşi va da seama că aţi lucrat singur noaptea trecută. De asemenea, nu doresc să simţiţi că sunteţi nevoit să lucraţi singur. Experienţa dumneavoastră ar putea fi utilă pentru oraşul acesta.

— Cu tot respectul, domnule, spuse Waxillium, aceasta este o schimbare considerabilă faţă de punctul de vedere pe care l-aţi avut la ultima noastră întâlnire.

— Am avut ocazia să mă răzgândesc, spuse Brettin. Ar trebui să ştiţi că în curând mă voi pensiona. Un nou inspector general de poliţie va fi numit în locul meu, dar va fi obligat să accepte mandatul Senatului în ceea ce vă priveşte, dacă această propunere va fi acceptată.

— Eu...

Waxillium nu prea ştia cum să răspundă.

— Vă mulţumesc.

— E pentru binele Oraşului. Desigur, reţineţi că, dacă abuzaţi de acest privilegiu, el va fi, fără îndoială, revocat.

Brettin dădu din cap, într-un mod ciudat, şi se retrase.

Waxillium se scarpină în bărbie, urmărindu-l. Categoric, acolo se întâmpla ceva ciudat. Aproape că era o persoană total diferită. Wayne trecu pe lângă el, înclinându-şi pălăria norocoasă – care era plină de sânge pe o parte – şi rânji când se apropie de Waxillium şi Marasi.

— Poftim, spuse Wayne, dându-i, pe ascuns, lui Waxillium ceva înfăşurat într-o batistă. Era neaşteptat de greu. Ţi-am făcut rost de o altă armă precum celelalte.

Waxillium oftă.

— Nu te îngrijora, spuse Wayne. Am dat la schimb un fular foarte drăguţ.

— Şi de unde ai făcut tu rost de fular?

— De la unul din tipii ăia morţi, pe care i-ai împuşcat tu, spuse Wayne. Deci nu am furat. La urma urmei, n-o să mai aibă nevoie de el.

Wayne părea foarte mândru de el însuşi.

Waxillium îndesă arma în tocul gol. În celălalt toc era „Răzbunarea”. Marasi căutase prin ascunzătoare după ce fusese luat Miles şi îi recuperase arma lui Waxillium. Era un lucru bun. Ar fi fost trist să supravieţuiască după noaptea aceea, doar ca apoi să-l omoare Ranette.

— Deci, spuse Marasi, ai schimbat fularul unui om mort pentru pistolul altui om mort. Dar... arma i-a aparţinut unui mort, deci, după aceeaşi logică...

— Nu încerca, spuse Waxillium. Logica nu funcţionează la Wayne.

— Am cumpărat o protecţie împotriva ei de la o ghicitoare în palmă, explică Wayne. Mă lasă să adun doi cu doi şi să fac o şmecherie.

— Eu... nu am răspuns la asta, spuse Marasi.

— Tehnic vorbind, ce ai zis tu acum a fost un răspuns, zise Wayne.

— Se pare că l-au pescuit pe armurierul acela afară din canal pentru tine, Wax, şi e în viaţă. Nu este chiar fericit, dar e în viaţă.

— A descoperit cineva ceva în legătură cu celelalte femei care au fost răpite? întrebă Waxillium.

Wayne aruncă o privire spre Marasi, care clătină din cap. Nimic.

Poate că Miles va şti unde sunt.

Dacă va vorbi, se gândi Waxillium. Miles încetase a mai simţi durerea cu mult timp în urmă. Waxillium nu era sigur cum vor proceda la interogarea lui.

Waxillium simţea că, prin faptul că nu salvase celelalte femei, eşuase în mare măsură. Jurase că o va aduce pe Steris înapoi, şi făcuse întocmai. Dar un rău şi mai mare fusese comis.

Oftă când se deschise uşa spre biroul căpitanului şi ieşi Steris. Doi poliţişti seniori îi luaseră o declaraţie, după ce luaseră declaraţii de la Waxillium şi de la Wayne. Cei doi poliţişti făcură semn să intre Marasi, iar ea plecă, aruncând o privire peste umăr, spre Waxillium. Îi spusese să fie sinceră şi directă cu ei şi să nu ascundă nimic din ceea ce făcuse el sau Wayne. Deşi, dacă putea, era bine să tăinuiască rolul lui Ranette.

Wayne îşi făcu de lucru prin locul în care nişte poliţişti îşi mâncau sendvişurile de dimineaţă. Îl priviră cu suspiciune, dar – din experienţă – Waxillium era convins că Wayne îi va face să râdă în curând şi ei îi vor cere să li se alăture. Oare el măcar înţelege ce face? se întrebă Waxillium când Wayne începu să le explice poliţiştilor despre luptă. Sau face totul din instinct?

Waxillium îl urmări o clipă înainte de a-şi da seama că Steris se apropiase de el. Se aşeză pe scaunul care se afla direct în faţa lui, afişând o ţinută corespunzătoare. Îşi aranjase părul şi, cu toate că rochia îi era ruptă din ziua în care fusese răpită, părea relativ calmă.

— Lord Waxillium, spuse ea. Consider că este necesar să îţi prezint mulţumirile mele.

— Sper că necesitatea nu este prea împovărătoare, spuse Waxillium, printre dinţi.

— Doar prin faptul că vine... este necesară... după o captivitate împovărătoare. Ar trebui să ştii că nu am fost atinsă în mod indecent de cei care m-au capturat. Am rămas pură.

— La naiba, Steris! Mă bucur, dar nu era necesar să aflu aşa ceva.

— Ai aflat, spuse ea, cu faţa impasibilă. Presupunând că îţi mai doreşti să continuăm cu aranjamentele de nuntă.

— Nu are importanţă, oricum ar sta lucrurile. În plus, credeam că noi nu am ajuns încă la acea etapă. Nici măcar nu am anunţat că suntem într-o relaţie.

— Da, deşi cred că acum ne putem modifica programul stabilit anterior. Vezi tu, este de aşteptat ca o salvare dramatică, aşa cum ai făcut-o tu, să creeze o efuziune a emoţiilor mele. Ceea ce cândva ar fost probabil un scandal va fi, în schimb, privit ca un eveniment romantic. Am putea, în mod real, să anunţăm o logodnă săptămâna viitoare şi să facem să fie acceptată în înalta societatea fără îngrijorare sau comentarii.

— Presupun că e bine aşa.

— Da. Atunci, doreşti să înaintez demersurile legate de contractul nostru?

— Nu te deranjează că m-am întors la obiceiurile ticăloase din trecutul meu?

— Mai degrabă cred că aş fi fost moartă în curând, dacă nu ai fi făcut-o, spuse Steris. Nu sunt în măsură să mă plâng.

— Intenţionez să continui la fel, o avertiză Waxillium. Nu în fiecare zi, căutând să mă iau la bătaie sau ceva de genul ăsta. Dar am primit o împuternicire – şi o ofertă – de a mă implica în chestiunile poliţieneşti din oraş. Am de gând să mă ocup de această problemă ocazională care necesită o atenţie deosebită.

— Fiecare domn are nevoie de un hobby, spuse ea, calmă. Şi, având în vedere slăbiciunile unor bărbaţi pe care îi cunosc, lucrul acesta nu ar fi o problemă prin comparaţie cu ei. Se aplecă înainte. Pe scurt, milord, eu te accept aşa cum eşti. Noi doi am trecut de vârsta la care să ne aşteptăm la schimbări realiste din partea celuilalt. Voi accepta acest lucru la tine dacă şi tu mă accepţi. Am şi eu defectele mele, aşa cum cei trei pretendenţi ai mei dinainte au ţinut să-mi explice – pe larg – prin comunicări scrise.

— Eu nu mi-am dat seama.

— Nu este o problemă demnă de atenţia ta, serios, spuse ea. Deşi eu credeam că ţi-ai dat seama că nu mi-am dorit această potenţială uniune fără – să nu te superi că-ţi spun – fără o doză de disperare.

— Înţeleg.

Steris ezită; apoi păru că dispare puţin din atitudinea ei rece. O parte din stăpânirea de sine, din voinţa ei de oţel, dispărură. Brusc, părea obosită. Uzată. Deşi, în spatele acelei măşti, Waxillium observă ceva ce putea fi afecţiune pentru el. Ea îşi împreună mâinile în faţă.

— Eu nu mă pricep... la oameni, Lord Waxillium. Îmi dau seama de asta. Dar, trebuie să subliniez faptul că ai mulţumirile mele pentru ceea ce ai făcut. Vorbesc din profunzimea a tot ce sunt. Mulţumesc.

El îi întâlni privirea şi încuviinţă din cap.

— Deci, spuse ea, pe un ton ca de afaceri. Avansăm cu logodna noastră?

El ezită. Nu exista niciun motiv să nu o facă, dar o parte din el descoperi că el se considera un laş. Dintre cele două oferte din ziua aceea – una nerostită, cealaltă directă – aceasta era cea pe care o lua în calcul?

Aruncă o privire spre camera în care Marasi dădea declaraţie despre implicarea ei în această harababură. Era fascinantă. Frumoasă, inteligentă, motivată. După toată logica şi raţiunea, ar fi trebuit să fie complet îndrăgostit ea.

De fapt, ea îi amintea mult de Lessie. Poate că aceasta era problema.

— Continuăm cu planurile de logodnă, spuse el, întorcându-se înapoi spre Steris.

EPILOG

Marasi asistă la execuţia lui Miles. Daius, procurorul-şef, o sfătuise să nu facă acest lucru. El nu participa niciodată la execuţii.

Se aşeză pe balconul exterior, singură, urmărindu-l pe Miles cum urcă treptele spre platforma de tragere. Ea se afla deasupra locului de execuţie.

Miji ochii, amintindu-şi de Miles cum stătuse în acea încăpere subterană, în întuneric şi ceaţă, cu o armă îndreptată spre ascunzătoarea ei. Avusese o armă la tâmplă de trei ori în intervalul acela de două zile, dar singura dată când crezuse cu adevărat că avea să moară fusese când văzuse privirea lui Miles. Cruzimea lipsei de emoţie, superioritatea.

Se înfioră. Timpul dintre atacul Efemerilor de la nuntă şi capturarea lui Miles fusese mai puţin de o zi şi jumătate. Şi totuşi simţea că în acea perioadă îmbătrânise cu douăzeci de ani. Era ca o formă de Allomanţie temporală, o bulă de viteză ridicată doar în jurul ei. Lumea era diferită acum. Aproape că fusese ucisă, ucisese la rândul ei pentru prima dată, se îndrăgostise şi fusese respinsă. Acum ajutase să fie condamnat la moarte un fost erou din Ţinuturile Necruţătoare.

Miles se uită cu dispreţ la poliţiştii care îl legau de stâlp. Avusese aceeaşi expresie aproape tot timpul procesului – primul la judecata la care ea ajutase ca avocat, deşi Daius fusese conducătorul acestui caz. Procesul se derulase repede, în ciuda caracterului său important şi a mizei mari. Miles nu îşi negase fărădelegile.

Se părea că se considera nemuritor. Chiar şi când stătea acolo, în picioare – cu metalminţile înlăturate, o duzină de puşti armate şi îndreptate spre el –, nu părea să creadă că va muri. Mintea umană era foarte pricepută să se păcălească pe ea însăşi, să ţină la distanţă disperarea inevitabilităţii. Ea mai văzuse privirea aceea la Miles.

Fiecare om o avea, când era tânăr. Şi fiecare om, în cele din urmă, o vedea ca pe o minciună.

Puştile au fost ridicate la umăr. Poate că acum Miles însuşi avea să recunoască, într-un final, acea minciună. Când armele traseră, Marasi îşi dădu seama că se putea considera mulţumită. Şi asta o tulbură foarte mult.

★

Waxillium urcă în trenul spre Dryport. Încă îl mai durea piciorul, mergea cu un baston, şi purta un bandaj în jurul pieptului ca să-l ajute la coastele rupte. O săptămână nu era nici pe departe suficientă ca să se vindece după evenimentele prin care trecuse. Probabil nu ar fi trebuit să se dea jos din pat.

Şchiopată spre capătul coridorului în vagonul de clasa întâi, trecând pe lângă încăperi private frumos mobilate. Numără până la cel de-al treilea compartiment în vreme ce trenul se ostenea în mişcare. Intră, lăsând uşa deschisă, şi se aşeză pe unul dintre scaunele bine căptuşite, de lângă fereastră. Era fixat de podea, şi se aşeză în faţa unei mese mici, cu un singur picior lung. Era curbat şi subţire, precum gâtul unei femei.

La scurt timp după aceea, auzi paşi pe coridor. Ezitară la uşă. Waxillium privea peisajul care se derula prin faţa lui, afară.

— Salut, unchiule, spuse el, întorcându-se să se uite la bărbatul din pragul uşii.

Lordul Edwarn Ladrian intră în compartiment, mergând cu un baston din fanon de balenă şi purtând haine elegante.

— Cum m-ai găsit? întrebă el, aşezându-se pe celălalt scaun.

— Câţiva dintre Efemerii pe care i-am interogat, spuse Waxillium. Au descris un om pe care Miles l-a numit „Domnul Suit”. Nu cred că te-a mai recunoscut cineva în descriere. Din câte înţeleg, erai ca un pustnic în timpul celor zece ani care au dus la „moartea” ta. Bineînţeles, cu excepţia scrisorilor tale către ziarele mari în legătură cu chestiunile politice.

Nu acesta era răspunsul exact la întrebare. Waxillium găsise acest tren şi acest vagon, pe baza numerelor scrise în cutia de trabucuri a lui Miles, cea pe care o găsise Wayne. Căi ferate. Toţi ceilalţi credeau că erau trenuri pe care Efemerii plănuiseră să le atace, dar Waxillium văzuse un tipar diferit. Miles urmărise mişcările domnului Suit.

— Interesant, spuse Lordul Edwarn.

Scoase o batistă din buzunar şi îşi şterse degetele când intră un servitor, aducând o tavă cu mâncare şi aşezând-o pe masă, în faţa lui. Un altul îi turnă vin. El le făcu semn cu mâna să aştepte în faţa uşii.

— Unde este Telsin? întrebă Waxillium.

— Sora ta este în siguranţă.

Waxillium închise ochii şi îşi înăbuşi izbucnirea de emoţie. O crezuse moartă în epava de trăsură care se presupunea că luase viaţa unchiului său, dar Wax îşi asumase emoţiile, aşa cum erau ele. Trecuseră ani întregi de când nu îşi văzuse sora.

Atunci, de ce faptul că a aflat că trăia avea o însemnătate atât de puternică pentru el? Nici nu putea măcar să definească ce fel de emoţii simţea.

Se forţă să îşi ţină ochii deschişi. Lordul Edwarn se uita la el, ţinând în mână un pahar de vin alb, cristalin.

— Ai bănuit lucrul acesta, spuse Edward. În tot acest timp, ai bănuit că nu eram mort. De aceea ai recunoscut orice descriere făcută de acei ticăloşi. Mi-am schimbat stilurile de îmbrăcăminte, tunsoarea şi chiar mi-am ras şi barba.

— Nu ar fi trebuit să-l pui pe majordomul tău să mă omoare, spuse Waxillium. Fusese de prea mult timp un angajat în familie şi era prea pregătit să mă ucidă, ca să fi fost angajat de către Efemeri într-un timp atât de scurt, înseamnă că lucra pentru altcineva şi că lucrase de ceva vreme. Cel mai simplu răspuns a fost că el încă lucra pentru persoana pe care o servise ani la rând.

— Ah. Bineînţeles, tu nu trebuia să ştii că el a provocat explozia.

— Vrei să spui că nu trebuia să supravieţuiesc.

Lordul Ladrian ridică din umeri.

— De ce? întrebă Waxillium, înclinându-se în faţă. De ce să mă aduci înapoi, doar ca apoi să dai ordin să fiu ucis? De ce să nu aranjezi ca altcineva să preia titlul casei?

— Hinston urma să îl ia, spuse Lordul Ladrian, ungând o chiflă cu unt. Boala lui a fost... regretabilă. Planurile erau deja în derulare.

N-am avut timp să caut alte opţiuni. În plus, speram – evident, fără vreun temei – că ţi-ai depăşit sentimentul exacerbat de moralitate pe care l-ai avut în copilărie. Speram să fii o resursă pentru mine.

La naiba, îl urăsc pe bărbatul ăsta, se gândi Waxillium, revenindu-i în minte amintiri din copilăria lui. Plecase în Ţinuturile Necruţătoare, în parte, pentru a scăpa de vocea aceea condescendentă.

— Am venit după celelalte patru femei răpite, spuse Waxillium. Domnul Ladrian luă o înghiţitură de vin.

— Crezi că voi renunţa la ele, pur şi simplu?

— Da. Altfel, te voi deconspira.

— Fă-o! Lordul Ladrian părea amuzat. Unii te vor crede. Alţii vor crede că eşti nebun. Niciuna dintre reacţii nu mă va opri pe mine sau pe colegii mei.

— Pentru că ai fost deja învins, spuse Waxillium.

Lordul Ladrian aproape că se înecă cu chifla. Râse, lăsând-o pe masă.

— Asta crezi tu cu sinceritate?

— Efemerii au dispărut, spuse Waxillium, Miles este executat chiar în timp ce vorbim şi ştiu că tu l-ai finanţat. Am capturat bunurile pe care le-aţi furat, deci nu ai câştigat nimic din toate astea. Evident, de la început, nu ai avut prea multe fonduri. Altfel nu ai fi avut nevoie de Miles şi de echipa lui ca să facă jafurile.

— Te asigur, Waxillium, că suntem foarte solvabili. Mulţumesc. Şi nu vei găsi nicio dovadă că eu sau asociaţii mei am avut ceva de-a face cu jafurile. Noi i-am închiriat spaţiul lui Miles, dar de unde să ştim noi ce punea el la cale? Harmony! Era un legiuitor respectat.

— Tu ai luat femeile.

— Nu există nicio dovadă în acest sens. Doar speculaţii din partea ta. Câţiva dintre Efemeri vor jura pe mormintele lor că Miles a violat şi a ucis femeile acelea. Ştiu sigur că unul dintre acei Efemeri a supravieţuit. Deşi încă sunt curios cum de m-ai găsit aici, în acest tren special.

Waxillium nu dădu niciun răspuns anume, în schimb, îi spuse:

— Ştiu că eşti ruinat. Spune ce vrei, eu văd asta. Dă-mi femeile şi pe sora mea. Voi recomanda judecătorilor să ţi se arate clemenţă. Da, ai finanţat un grup de jefuitori ca un mijloc de a face investiţii cu mize mari. Dar tu le-ai spus în mod explicit să nu rănească pe nimeni şi nu tu ai fost cel care a apăsat pe trăgaci şi l-ai omorât pe Peterus. Bănuiesc că vei scăpa de execuţie.

— Bănuieşti atât de multe lucruri, Waxillium, spuse Lordul Ladrian. Băgă mâna în buzunarul de la sacoul lui şi scoase un ziar îndoit şi o agendă subţire, neagră, din piele. Le aşeză pe masă, ziarul deasupra. Finanţarea unui grup de hoţi ca mijloc de a face investiţii cu mize mari? Chiar crezi că într-adevăr despre aşa ceva a fost vorba?

— Despre aşa ceva şi despre răpirea femeilor, spuse Waxillium. Probabil ca un mijloc de a le stoarce de bani familiile.

Ultima parte era o minciună. Waxillium nu credea nicio clipă că era vorba despre extorcare. Unchiul său plănuia ceva şi, având în vedere liniile genealogice ale acelor femei, Waxillium bănuia că Marasi avea dreptate. Era vorba despre Allomanţie.

Nutrea o speranţă că unchiul lui nu era implicat în... reproducerea propriu-zisă. Ideea în sine îl făcea pe Waxillium să se simtă stânjenit. Poate că Ladrian doar vindea femeile altcuiva.

Ce speranţă ciudată!

Ladrian bătu uşor cu degetele în ziar. Titlul era despre ştirea care circula în tot oraşul. Casa Tekiel era pe punctul de a se prăbuşi. Avuseseră parte de prea multă publicitate proastă în jaful din săptămâna anterioară, chiar dacă marfa fusese recuperată. Lucrul acesta, împreună cu alte probleme financiare grave...

Alte probleme financiare grave.

Waxillium citi cu atenţie ziarul. Afacerea principală a casei Tekiel era securitatea. Asigurările. La naiba! se gândi el, făcând legătura.

— O serie de atacuri direcţionate, spuse Ladrian, aplecându-se înainte, părând mulţumit de el însuşi. Casa Tekiel este condamnată. Ei datorează plăţi pentru prea multe pierderi de mare însemnătate. Aceste atacuri, precum şi cererile de asigurare i-au devastat pe ei şi integritatea lor financiară. Acţionarii societăţii şi-au vândut cotele pe sume de nimic. Ai spus că finanţele mele erau slabe. Asta doar pentru că ele au fost dedicate unei sarcini anume. Totuşi, te-ai întrebat de ce casa ta este săracă?

— Ai luat tu totul, presupuse Waxillium. Ai direcţionat banii din veniturile casei în... ceva. Undeva.

— Tocmai am pus stăpânire pe una dintre cele mai puternice instituţii financiare din oraş, spuse Ladrian. Materialele furate sunt acum returnate, aşa că, în timp ce ne-am asumat datoriile lui Tekiel prin cumpărarea lor, cererile pentru bunuri pierdute vor fi curând anulate. Întotdeauna m-am aşteptat ca Miles să fie prins. Planul acesta nu ar fi funcţionat fără capturarea lui.

Waxillium închise ochii, simţind o teamă îngrozitoare. Am alergat după pui în tot acest timp, îşi dădu el seama, în timp ce altcineva fura caii. Nu era vorba despre jafuri, nici măcar despre răpiri. Era vorba despre fraude cu asigurări.

— Aveam nevoie doar de dispariţia temporară a bunurilor, spus Edwarn. Şi totul a funcţionat perfect. Mulţumesc.

★

Gloanţele trecură cu viteză prin corpul lui Miles. Marasi se uită, ţinându-şi respiraţia, forţându-se să nu tresară. Era timpul să înceteze a mai fi copil.

Era împuşcat din nou. Ochii ei se deschiseră, nervii i se încleştară, putu să privească îngrozită cum rănile lui începură să se vindece. Ar fi trebuit să fie imposibil, îl căutaseră cu atenţie să vadă dacă mai are metalminţi. Cu toate acestea, găurile de gloanţe se închiseră şi zâmbetul lui deveni larg, iar privirea sălbatică.

— Sunteţi nişte proşti! strigă Miles către plutonul de tragere, într-o zi, oamenii aurii şi roşii, purtătorii ultimului metal, vor veni la voi. Şi veţi fi conduşi de ei.

Traseră din nou. Mai multe gloanţe pătrunseră prin Miles. Rănile se închiseră din nou, dar nu în totalitate. Nu avea suficientă putere de vindecare depozitată într-un fel de ultima metalminte pe care o ascunsese. Marasi se trezi că tremură, în timp ce o a patra rafală îi lovi corpul, făcându-l să aibă spasme.

— Veneraţi, spuse Miles, glasul slăbindu-i şi din gură ţâşnindu-i sânge. Veneraţi-l pe Trell şi aşteptaţi...

Cea de-a cincea rafală de gloanţe lovi şi, de data aceasta, niciuna dintre răni nu i se vindecă. Miles se lăsă în legăturile cu care era prins, cu ochii deschişi şi fără viaţă, privind la pământul din faţa lui.

Poliţiştii păreau extrem de tulburaţi. Unul dintre ei se grăbi să verifice dacă are puls. Marasi se cutremură. Chiar până înainte de sfârşit, Miles nu păruse că acceptă moartea.

Dar acum era mort. Un Creator-de-Sânge ca el se putea vindeca în mod repetat, dar, dacă vreodată se opreau efectiv din vindecare – şi îşi lăsau rănile să-i epuizeze – ar fi murit ca oricine altcineva. Doar ca să se asigure, cel mai apropiat poliţist ridică o puşcă şi îl împuşcă pe Miles de trei ori pe partea laterală a capului. Lucrul acesta era destul de înspăimântător, iar Marasi trebui să-şi ferească privirea.

Se terminase. Miles O-Sută-de-Vieţi era mort.

Totuşi, când se întoarse, ea văzu o siluetă care urmărea totul din umbrele de dedesubt, ignorată de către poliţişti. Bărbatul se întoarse, roba neagră unduindu-i-se, şi ieşi pe o poartă care ducea pe alee.

★

— Nu este vorba numai de asigurare, spuse Waxillium, întâlnind privirea lui Edwarn. Tu ai luat femeile.

Edwarn Ladrian nu spuse nimic.

— Te voi opri, unchiule, spuse încet Waxillium. Nu ştiu ce faci cu femeile acelea, dar voi găsi o cale să te opresc.

— Oh, te rog, Waxillium, spuse Edwarn. Automulţumirea ta era suficient de obositoare când erai tânăr, însăşi moştenirea ta ar trebui să te facă mai bun.

— Moştenirea mea?

— Eşti dintr-o familie cu sânge nobil, spuse Ladrian. Ai legătură directă cu însuşi Consilierul Zeilor. Eşti Twinborn şi un Allomant puternic. Cu mare regret am ordonat moartea ta şi am făcut-o numai sub presiunea colegilor mei. Am bănuit, chiar am sperat, că vei supravieţui. Lumea aceasta are nevoie de tine. De noi.

— Vorbeşti ca Miles, spuse Waxillium, surprins.

— Nu, spuse Ladrian. El vorbea ca mine. Îşi aranja batista în guler, apoi începu să mănânce. Dar tu nu eşti pregătit. Mă voi ocupa să ţi se trimită informaţiile corespunzătoare. Pentru moment, poţi să te retragi şi să reflectezi la ce ţi-am spus.

— Nu cred, spuse Waxillium, băgând mâna în sacou, după armă. Ladrian ridică privirea cu o expresie compătimitoare. Waxillium auzi cum se ridică piedicile unor arme şi aruncă o privire spre lateral, unde câţiva bărbaţi tineri, îmbrăcaţi în costume negre, stăteau pe coridorul de afară. Niciunul nu purta metal pe corpul său.

— Am aproape douăzeci de Allomanţi în acest tren, Waxillium, spuse Edwarn, cu o voce glacială. Şi tu eşti rănit, abia poţi să umbli. Nu ai nici cea mai mică dovadă împotriva mea. Eşti sigur că vrei să începi lupta asta?

Waxillium ezită. Apoi mormăi şi se întinse în faţă cu mâna goală pentru a arunca mâncarea de pe masa unchiului său. Vasele şi mâncarea căzură pe podea cu o izbitură, în timp ce Waxillium se aplecă înainte, înfuriat.

— Te voi ucide într-o bună zi, unchiule.

Edwarn se lăsă înapoi pe spate, fără să se simtă ameninţat.

— Duceţi-l în spatele trenului. Aruncaţi-l de-acolo! O zi bună, Waxillium.

Waxillium încercă să pună mâna pe unchiul său, dar oamenii lui intrară repede, îl prinseră şi îl traseră de acolo. Partea lui laterală şi piciorul îi străfulgerară de durere la acest tratament. Edwarn avea dreptate în privinţa unui singur lucru. Aceasta nu era o zi potrivită pentru luptă.

Dar ziua aceea avea să vină.

Waxillium îi lăsă să-l tragă în jos pe hol. Deschiseră uşa de la capătul trenului şi îl aruncară afară spre şinele de dedesubt pe care mergeau cu viteză. Se prinse cu Allomanţie, după cum, fără îndoială, se şi aşteptaseră să facă, şi ateriză ca să urmărească trenul cum se îndepărta în viteză.

★

Marasi fugi pe aleea de lângă clădirea secţiei de poliţie. Simţea ceva tulburător, o curiozitate puternică pe care nu o putea descrie. Trebuia să afle cine era silueta aceea.

Întrezări tivul robei întunecate dispărând după colţ. Alergă într-acolo, ţinându-şi strâns poşeta, şi băgând mâna înăuntru după revolverul cel mic pe care i-l dăduse Waxillium.

Ce fac? se gândi o parte din mintea ei. Alerg singură pe o alee? Nu era un lucru deosebit de inteligent. Dar ea, pur şi simplu, simţea că trebuia să meargă mai departe.

Alergă o distanţă scurtă. Oare pierduse silueta aceea din vedere? Se opri la o intersecţie, unde o alee şi mai mică se ramifica din prima. Curiozitatea ei era aproape insuportabilă.

La intrarea pe aleea mai mică stătea, aşteptând-o, un bărbat înalt, într-o robă neagră.

Marasi simţi că i se taie respiraţia şi se dădu înapoi. Bărbatul avea aproape doi metri înălţime şi roba care îl înfăşură îi dădea un aspect sinistru. Îşi ridică mâinile palide şi îşi dădu jos gluga, expunând un cap ras şi o faţă care era tatuată în jurul ochilor într-un model complicat.

Împinse în acei ochi, cu vârful în faţă, păreau două crampoane groase de cale ferată. Una dintre orbite era deformată, ca şi cum ar fi fost zdrobită, cicatrici vindecate de mult şi creste osoase sub piele îi delimitau tatuajele.

Marasi ştia această creatură din mitologie, dar, văzând-o în faţa ei, se simţi distantă, îngrozită.

— Ochi-de-Fier, şopti ea.

— Îmi cer scuze că te-am adus aici aşa, spuse Ochi-de-Fier. Avea o voce liniştită şi răguşită.

— Aşa? repetă ea, vocea ei sunând aproape ca un ţipăt.

— Cu Allomanţie emoţională. Câteodată trag prea tare. N-am fost niciodată la fel de bun la treaba asta precum era Breeze. Fii calmă, copilă. Nu-ţi voi face rău.

Simţi un calm brusc, deşi i se păru extrem de nefiresc, iar Marasi făcu să-i fie şi mai rău. Era calmă, dar se simţea rău. N-ar trebui să fii calm când vorbeşti cu Moartea întruchipată.

— Prietenul tău, spuse Ochi-de-Fier, a descoperit ceva foarte periculos.

— Şi vrei să se oprească?

— Să se oprească? spuse Ochi-de-Fier. Deloc. Doresc ca el să fie informat. Harmony are opinii precise despre felul în care trebuie făcute lucrurile. Nu sunt întotdeauna de acord cu el. În mod ciudat, convingerile sale specifice necesită ca el să permită acest lucru. Aici. Ochi-de-Fier căută în pliurile robei şi scoase o carte mică. Există informaţii aici. Păzeşte-o cu grijă. Poţi să o citeşti, dacă vrei, dar înmânează-i-o lui Lord Waxillium din partea mea.

Marasi luă cartea.

— Poftim? spuse ea, încercând să se opună amorţelii pe care el o crease în interiorul ei.

Oare chiar vorbea cu o figură mitologică? înnebunea? Abia dacă se mai putea gândi la un răspuns.

— Dar de ce nu i-ai dus-o tu însuţi?

Ochi-de-Fier răspunse cu un zâmbet, ţinându-şi buzele strânse, privind-o cu capetele acelor crampoane argintii.

— Am sentimentul că ar fi încercat să mă împuşte. Lui nu-i plac întrebările la care încă nu s-a găsit răspuns, dar face munca fratelui meu şi mă simt înclinat să încurajez acea muncă. O zi bună, Lady Marasi Colms.

Ochi-de-Fier se întoarse, mantia îi foşni, şi se îndepărtă pe alee.

Îşi puse gluga pe cap în timp ce mergea, apoi se ridică în aer, propulsat de Allomanţie peste vârfurile clădirilor din apropiere. Dispăru din vedere.

Marasi strânse cartea în mână, apoi o puse în geantă tremurând.

★

Waxillium ateriză la gară, lăsându-se în jos pe şine cât de uşor putu, din zborul lui Allomanţie. Aterizarea făcu să-l doară piciorul. Wayne stătea pe peron, cu picioarele ridicate pe un butoi, fumând din pipă. Braţul îi era încă într-un bandaj. Nu putea să şi-l vindece repede – nu mai avea niciun strop de sănătate depozitată. Dacă ar fi încercat să stocheze puţină sănătate, atunci doar s-ar fi vindecat mai lent în timpul acelui proces, apoi s-ar fi vindecat mai repede în timp ce îşi lovea uşor metalmintea, totul terminându-se fără niciun câştig net.

Wayne citea un roman mic pe care îl luase din buzunarul cuiva în călătoria lor cu trenul spre Moşii. Lăsase un glonţ de aluminiu la schimb, care valora cel puţin de o sută de ori preţul cărţii. În mod ironic, persoana care îl găsea avea, probabil, să-l arunce, fără să-şi dea vreodată seama de valoarea lui.

Va trebui să vorbesc cu el din nou despre asta, gândi Waxillium, urcând pe peron. Dar nu astăzi. Astăzi, aveau alte griji.

Waxillium se alătură prietenului său, dar continuă să privească fix, spre sud. Spre oraş şi unchiul său.

— E o carte destul de bună, spuse Wayne, întorcând o pagină. Ar trebuie s-o încerci. E despre iepuraşi. Ei vorbesc. Cel mai al naibii lucru pe care l-am văzut vreodată.

Waxillium nu răspunse.

— Deci, era unchiul tău? întrebă Wayne.

— Da.

— Nasol. Atunci îţi datorez o bancnotă de cinci.

— Pariul era pe douăzeci.

— Da, dar îmi datorezi cincisprezece.

— Serios?

— Sigur, pentru pariul pe care l-am făcut că o să sfârşeşti ajutându-mă să lupt cu Efemerii.

Waxillium se încruntă, uitându-se la prietenul său.

— Nu-mi amintesc pariul ăla.

— Nu erai acolo când l-am pus.

— Nu eram acolo?

— Nu.

— Wayne, nu poţi să faci pariuri cu oamenii când nu sunt acolo.

— Pot, spuse Wayne, îndesând cartea în buzunar şi ridicându-se, dacă ar fi trebuit să fie acolo. Şi tu ar fi trebuit să fii, Wax.

— Eu... Cum să răspund la asta? Voi fi. De acum înainte.

Wayne dădu din cap, aprobator, mergând lângă el şi privind spre Elendel. Oraşul se înălţa în depărtare, cei doi zgârie-nori concurenţi ridicându-se într-o parte a oraşului, iar altele mai mici crescând precum cristalele din centrul metropolei în expansiune.

— Ştii, spuse Wayne, întotdeauna m-am întrebat cum ar fi să vin aici, să găsesc civilizaţia şi toate acelea. Nu mi-am dat seama.

— De ce să-ţi dai seama? întrebă Waxillium.

— Că asta era cu adevărat partea mai dură a lumii, a spus Wayne. Că viaţa noastră a fost uşoară, departe, dincolo de munţi.

Waxillium îşi dădea seama că încuviinţează din cap.

— Câteodată poţi să fii foarte înţelept, Wayne.

— E datorită gândirii mele, amice, spuse Wayne, bătându-se uşor pe cap, îngroşându-şi accentul. Asta fac eu cu creierul meu. Cel puţin câteodată.

— Şi în restul timpului?

— În restul timpului, nu mă gândesc atât de mult. Pentru că, dacă aş face-o, aş fugi înapoi acolo unde lucrurile sunt simple. Înţelegi?

— Înţeleg. Dar trebuie să rămânem, Wayne. Am de lucru aici.

— Atunci rezolvăm treaba, spuse Wayne. Aşa cum facem întotdeauna.

Waxillium îl aprobă, dând din cap, apoi căută în mânecă şi scoase un carneţel negru, subţire.

— Ce-i ăla? întrebă Wayne, luându-l, curios.

— Agenda unchiului meu, spuse Waxillium. Plină cu întâlniri şi notiţe.

Wayne fluieră încet.

— Cum ai luat-o? Ciocnire cu umărul?

— Golirea mesei, spuse Waxillium.

— Frumos. Mă bucur să ştiu că te-am învăţat ceva util în timpul anilor noştri împreună. Ce-ai dat la schimb pentru asta?

— O ameninţare, spuse Waxillium, privind înapoi spre Elendel. Şi o promisiune.

Le va duce la îndeplinire. Conform onoarei din Ţinuturile Necruţătoare. Când unul dintre ai tăi o ia razna, e datoria ta să îndrepţi lucrurile.

ARS ARCANUM

Scurt tabel de referinţă privind metalele

Metal | Putere Allomantă | Putere Feruchimică

Fier | Trage de sursele de metal din apropiere | Depozitează greutate fizică

Oţel | Împinge în sursele de metal din apropiere | Depozitează viteză fizică

Cositor | Intensifică simţurile | Depozitează simţuri

Fludor | Intensifică abilităţile fizice | Depozitează forţă fizică

Zinc | Provoacă (Aţâţă) emoţiile | Depozitează viteză mentală

Alamă | Calmează (Domoleşte) emoţiile | Depozitează căldură

Cupru | Ascunde pulsaţiile Allomante | Depozitează amintiri

Bronz | Permite auzirea pulsaţiilor Allomante | Depozitează conştientizare

Cadmiu | Încetineşte timpul | Depozitează respiraţie

Aliaj fuzibil | Accelerează timpul | Depozitează energie

Aur | Dezvăluie şinele trecut | Depozitează sănătate

Electru | Dezvăluie viitorul | Depozitează hotărâre

Crom | Şterge rezervele Allomante ale ţintei | Depozitează noroc

Nicrosil | Creşte arderea Allomantă a ţintei | Depozitează Investitură

Aluminiu | Şterge rezervele Allomantice interne | Depozitează identitate

Duraluminiu | Creşte următorul metal ars | Depozitează conexiune

Lista de metale

ALAMĂ: Ceţurienii Domolitori ard alamă pentru a domoli (reduce) emoţiile indivizilor din apropiere. Acest lucru poate fi îndreptat către un singur individ sau direcţionat peste o zonă întreagă, iar Domolitorul se poate concentra asupra emoţiilor specifice. Arzătorii Suflet-de-Foc pot depozita căldură într-o metalminte de alamă, răcindu-se pe ei înşişi în timp ce depozitează în mod activ. Ulterior, pot să deschidă metalmintea, pentru a se încălzi.

ALIAJ FUZIBIL: Ceţurienii Alunecători ard aliaj fuzibil pentru a comprima timpul într-o bulă în jurul lor, făcându-l să treacă mai rapid în interiorul bulei. Acest lucru face ca evenimentele din afara bulei să se mişte într-un ritm glacial din punctul de vedere al Alunecătorului. Arzătorii Asimilatori pot depozita hrana şi caloriile într-o metalminte din aliaj fuzibil; pot să mănânce cantităţi mari de alimente în timpul depozitării active, fără să se simtă plini sau să ia în greutate, şi apoi pot merge fără a simţi nevoia de a mânca atâta timp cât îşi deschid metalmintea. O altă metalminte, din aliaj fuzibil, poate fi utilizată pentru a regla în mod similar aportul de fluide.

ALUMINIU: Un Ceţurian care arde aluminiu metabolizează instantaneu toate metalele fără a mai produce un alt efect, ştergând toate rezervele Allomantice. Ceţurienii care pot arde aluminiu sunt numiţi Zbârnâitori de aluminium datorită ineficientei acestei abilităţi de una singură. Arzătorii Sine Adevărat îşi pot depozita simţul spiritual al identităţii într-o metalminte de aluminiu. Aceasta este o artă despre care rar se vorbeşte în afara comunităţilor Terris şi, chiar şi în rândul lor, nu este încă bine înţeleasă. Aluminiul în sine şi câteva din aliajele sale sunt inerte din punct de vedere Allomant; ele nu pot fi împinse sau Trase şi pot fi folosite pentru a proteja un individ de Allomanţie emoţională.

AUR: Ceţurienii Augur ard aur pentru a avea o viziune a unui sine trecut sau cum ar fi devenit dacă ar fi făcut alegeri diferite în trecut. Arzătorii Creatori-de-Sânge pot depozita sănătatea într-o metalminte de aur, reducându-şi sănătatea în timp ce depozitează în mod activ, şi o pot accesa ulterior pentru a se vindeca rapid sau pentru a se vindeca dincolo de abilităţile obişnuite ale corpului.

BRONZ: Ceţurienii Căutători ard alamă pentru a „auzi” pulsaţiile emanate de alţi Allomanţi care ard metale. Diferite metale produc diferite impulsuri. Arzătorii Santinelă pot depozita starea de conştientizare într-o metalminte de bronz, creându-şi o stare de somnolenţă în timp ce depozitează în mod activ. Ei pot să deschidă metalmintea mai târziu pentru a-şi reduce somnolenţa sau pentru a-şi intensifica gradul de conştientizare.

CADMIU: Ceţurienii Pulsatori ard cadmiu pentru a întinde timpul într-o bulă în jurul lor, făcându-l să treacă mai încet în interiorul bulei. Acest lucru face ca evenimentele din afara bulei să se mişte cu o viteză neclară din punct de vedere al Pulsatorului. Arzătorii Suflători pot stoca respiraţia în interiorul unei metalminţi de cadmiu; în timpul depozitării active trebuie să se hiperventileze, astfel încât corpurile lor să primească suficient aer. Respiraţia poate fi recuperată ulterior, eliminând sau reducând nevoia de a respira folosind plămânii, în timp ce îşi deschid metalmintea. De asemenea, ei pot să îşi oxigeneze foarte mult sângele.

COSITOR: Ceţurienii Cositorieni care ard cositor îşi cresc sensibilitatea celor cinci simţuri. Toate sunt crescute în acelaşi timp. Arzătorii îmblânzitori-de-Vânt pot stoca sensibilitatea unuia dintre cele cinci simţuri într-o metalminte de cositor; o metalminte de cositor diferită trebuie folosită pentru fiecare simţ. În timpul depozitării, sensibilitatea lor în acest sens este redusă, iar atunci când metalmintea este deschisă, acest simţ este intensificat.

CROM: Ceţurienii Paraziţi care ard crom în timp ce ating un alt Allomant vor şterge rezervele metalice ale Allomantului. Arzătorii Rotitori pot depozita noroc într-o metalminte de crom, făcându-se ghinionişti în timpul depozitării active şi pot să o deschidă mai târziu pentru a-şi creşte norocul.

CUPRU: Ceţurienii Nor-de-Cupru (cum ar fi Fumegătorii) ard cupru pentru a crea un nor invizibil în jurul lor, care ascunde Allomanţii din apropiere de a fi detectaţi de către un Căutător şi care protejează indivizii din apropiere de efectele Allomanţiei emoţionale. Arzătorii Arhivişti pot depozita amintiri într-o metalminte de cupru (cupruminte); amintirea dispare din capul lor cât timp este depozitată şi poate fi recuperată ulterior cu o aducere aminte perfectă.

DURALUMINIU: Un Ceţurian care arde duraluminiu distruge instantaneu prin ardere orice alte metale arse în acelaşi timp, eliberând o explozie enormă a puterii acelor metale. Ceţurienii care pot arde duraluminiu sunt numiţi Zbârnâitori de duraluminiu datorită ineficientei acestei capacităţi de una singură. Arzătorii Conectori pot depozita conexiune spirituală într-o metalminte de duraluminiu, reducând conştientizarea şi prietenia lor cu alţii în timpul depozitării active şi o pot deschide ulterior pentru a forma rapid relaţii de încredere cu ceilalţi.

ELECTRUM: Ceţurienii Oracol ard electrum pentru a vedea o viziune a posibilelor căi pe care le-ar putea lua viitorul lor. Acest lucru este de obicei limitat la câteva secunde. Arzătorii Apogeului pot stoca hotărârea într-o metalminte de electrum, intrând într-o stare deprimată în timpul depozitării active şi pot să o acceseze ulterior pentru a intra într-o etapă frenetică.

FIER: Ceţurienii Deviatori care ard fier pot trage de sursele de metal din apropiere. Tragerile trebuie să fie îndreptate direct spre centrul de greutate al Deviatorului. Arzătorii separatori pot depozita greutatea fizică într-o metalminte de fier, reducându-şi greutatea lor propriu-zisă în timp ce depozitează şi pot să o deschidă ulterior pentru a-şi creşte greutatea propriu-zisă.

FLUDOR: Ceţurienii Braţ-de-Fludor (numiţi şi Brutali) ard fludor pentru a-şi creşte puterea fizică, viteza şi durabilitatea, consolidându-şi, în acelaşi timp, capacitatea corpului de a se vindeca. Ceţurienii Brutali pot stoca puterea fizică într-o metalminte de cositor, reducându-şi puterea în timp ce depozitează în mod activ şi o pot deschide ulterior pentru a-şi creşte puterea.

NICROSIL: Ceţurienii Nicrodetonatori care ard nicrosil în timp ce ating un alt Allomant vor epuiza instantaneu prin ardere orice metale arse de acel Allomant, eliberând o explozie enormă (şi poate neaşteptată) a puterii acelor metale în interiorul acelui Allomant. Arzătorii Călăuzitori-de-Suflet pot stoca învestitură într-o metalminte de nicrosil. Aceasta este o putere despre care ştiu foarte puţini; într-adevăr, sunt sigur că oamenii din Terris nu ştiu cu adevărat ce fac atunci când folosesc aceste puteri.

OŢEL: Arzătorii Monedazvârlitori care ard oţel pot împinge în surse de metal din apropiere, împingerile trebuie direcţionate departe de centrul de greutate al Monedazvârlitorului. Ceţurienii Alergători-de-Oţel pot depozita viteză fizică într-o metalminte de oţel, încetinind-o în timp ce depozitează în mod activ şi pot să o deschidă ulterior pentru a-şi creşte viteza.

ZINC: Ceţurienii Aţâţători ard zinc pentru a revolta (aţâţa) emoţiile indivizilor din apropiere. Acest lucru poate fi îndreptat către un singur individ sau direcţionat peste o zonă largă, iar Aţâţătorul se poate concentra pe emoţii specifice. Arzătorii Incandescenţi pot depozita viteza mentală într-o metalminte de zinc, slăbindu-şi capacitatea de a gândi şi raţiona în timp ce depozitează în mod activ, şi pot să o deschidă ulterior pentru a gândi şi a raţiona mai rapid.

Despre cele trei arte metalice

Pe Scadrial, există trei manifestări principale ale învestiturii. La nivel local, acestea sunt denumite „Arte Metalice”, dar mai există şi alte denumiri pentru ele.

Allomanţia este cea mai comună dintre cele trei. Este o artă „încărcată pozitiv”, conform terminologiei mele – ceea ce înseamnă că practicantul atrage putere dintr-o sursă externă. Corpul o filtrează apoi în diverse forme. (Descătuşarea efectivă a puterii nu este aleasă de practicant, ci este scrisă de mână în ADN-ul Spiritual.) Cheia pentru a atrage această putere vine sub forma unor tipuri diferite de metale, fiind necesare nişte compoziţii specifice. Deşi în acest proces se consumă metal, puterea în sine nu vine, de fapt, din metal. S-ar putea spune că metalul este un catalizator, că începe o învestitură şi o ţine în mişcare.

În realitate, acest lucru nu este cu mult diferit de învestiturile bazate pe formă pe care le găsim pe Sel, unde forma specifică este cheia – cu toate acestea, aici, interacţiunile sunt mai limitate. Totuşi, nu se poate nega forţa brută a Allomanţiei. Este instinctivă şi intuitivă pentru practicant, spre deosebire de necesitatea de foarte mult studiu şi exactitate, aşa cum se găsesc în învestiturile bazate pe formă de pe Sel.

Allomanţia este brutală, nefinisată şi puternică. Există şaisprezece metale de bază care funcţionează, deşi alte două – numite, pe plan local, „metalele lui Dumnezeu” – pot fi folosite în aliaj pentru a realiza un set complet diferit de şaisprezece derivate de la fiecare. Cu toate că aceste „metale ale lui Dumnezeu” nu mai sunt disponibile în mod uzual, celelalte metale nu sunt utilizate pe scară largă.

Feruchimia este şi în acest moment cunoscută şi folosită pe Scadrial. Într-adevăr, aţi putea spune că este mai prezentă astăzi decât a fost în multe epoci trecute, când a fost limitată la Terrisul îndepărtat sau ascunsă vederii de către Păstrători.

Feruchimia este o artă neutră, ceea ce înseamnă că puterea nu este nici câştigată, nici pierdută. De asemenea, această artă necesită metal ca un punct central, dar în loc să fie consumat, metalul acţionează ca un mijlocitor prin care abilităţile pe care practicantul le deţine în interior sunt pendulate prin timp. Investiţi metalul acela într-o singură zi, retrageţi puterea în altă zi. Este o artă completă, cu unele prelungiri în lumea Fizică, unele în cea Cognitivă şi unele chiar şi în cea Spirituală. Ultimele puteri sunt experimentate din plin de către comunitatea Terris şi nu se vorbeşte despre ele cu cei din afară.

Ar trebui remarcat faptul că încrucişarea Feruchimiştilor cu populaţia generală a diluat puterea din anumite puncte de vedere. Acum este un lucru obişnuit ca oamenii să se nască cu acces la doar una dintre cele şaisprezece abilităţi Feruchimice. Se presupune că, dacă ar putea fi făcute metalminţi din aliaje cu metalele lui Dumnezeu, ar putea fi descoperite şi alte abilităţi.

Hemalurgia este foarte cunoscută în lumea modernă de pe Scadrial. Secretele sale au fost ţinute aproape de către cei care au supravieţuit renaşterii lumii lor, iar acum singurii practicanţi cunoscuţi ai acesteia sunt kandra, care (în cea mai mare parte) îl servesc pe Harmony.

Hemalurgia este o artă „încărcată negativ”. O parte din putere este pierdută pe parcursul practicării ei. Deşi, de-a lungul istoriei, mulţi au ponegrit-o ca pe o artă „diabolică”, niciuna dintre învestituri nu este, de fapt, diabolică. În esenţă, Hemalurgia se ocupă cu îndepărtarea abilităţilor – sau a atributelor – de la o persoană şi acordarea lor unei alte persoane. Această artă se preocupă, în principal, de lucruri din tărâmul Spiritual şi este de cel mai mare interes pentru mine. Dacă una dintre aceste trei arte este de mare interes pentru Cosmere, Hemalurgia este acea artă. Cred că există posibilităţi extraordinare pentru utilizarea ei.

MULŢUMIRI

I-am propus pentru prima dată editorului meu ideea romanelor Născuţi din ceaţă în anul 2006, aşa cred. De mult timp fuseseră incluse în planurile mele pentru Scadrial, planeta pe care au loc întâmplările din aceste cărţi. Mi-am dorit să mă îndepărtez de ideea lumilor fantasy ca locuri statice, în care treceau mileniile şi tehnologia nu se schimba niciodată. Apoi am plănuit să scriu o a doua trilogie epică, a cărei acţiune se petrece într-o zonă urbană, şi o a treia trilogie care se desfăşoară într-o epocă futuristă – Allomanţia, Feruchimia şi Hemalurgia fiind filoane comune care le-au unit.

Această carte nu face parte din cea de-a doua trilogie. Este o abatere de la planul principal, ceva captivant, care s-a dezvoltat, pe neaşteptate, dincolo de intenţiile mele referitoare la direcţia pe care avea s-o urmeze lumea aceea. Oricum, scopul pentru care vă spun toate acestea este acela de a explica faptul că ar fi imposibil să-i amintesc pe toţi cei care m-au ajutat de-a lungul anilor. În schimb, cel mai bun lucru pe care îl pot face este să enumăr câţiva dintre oamenii minunaţi care m-au ajutat îndeosebi cu această carte.

Printre cititorii alfa se numără, ca întotdeauna, agentul meu, Joshua Bilmes, şi editorul meu, Moshe Feder. Această carte este, de fapt, dedicată lui Joshua. Din punct de vedere profesional, el a crezut în munca mea mai mult decât oricine din afara grupului meu de scriere creativă. El a fost o resursă minunată şi un bun prieten.

Alţi cititori alfa au fost cei din grupul meu de scriere creativă: Ethan Skarstedt, Dan Wells, Alan şi Jeanette Layton, Kaylynn ZoBell, Karen Ahlstrom, Ben şi Danielle Olsen, Jordan Sanderson (oarecum) şi Kathleen Dorsey. În cele din urmă, desigur, este Indispensabilul Peter Ahlstrom, asistentul şi prietenul meu, care face tot felul de lucruri importante pentru scrisul meu şi nu primeşte nici pe departe mulţumiri suficiente.

În ceea ce-i priveşte pe cei de la Tor Books, mulţumirile mele se îndreaptă către Irene Gallo, Justin Golenbock, Terry McGarry şi mulţi alţii pe care mi-ar lua prea mult timp să-i enumăr – toţi, de la Tom Doherty până la cei din echipa de vânzări. Mulţumesc tuturor pentru munca excelentă, încă o dată, simt nevoia să-i mulţumesc îndeosebi lui Paul Stevens, care depăşeşte cu mult aşteptările mele rezonabile referitoare la ceea ce înseamnă să oferi ajutor şi explicaţii.

Cititorii beta îi includ pe Jeff Creer şi Dominique Noian. Mulţumiri deosebite lui Dom pentru că a fost o resursă în ceea ce priveşte armamentul şi muniţia. Dacă aveţi vreodată nevoie să împuşcaţi ceva aşa cum se cuvine, el este persoana la care să apelaţi.

Reţineţi coperta minunată făcută de Chris McGrath, pe care l-am cerut în mod special datorită muncii sale la coperţile seriei broşate Născuţi din ceaţă. Atât Ben McSweeney, cât şi Isaac Stewart s-au întors pentru a oferi ilustraţiile interioare pentru această carte, deoarece munca lor la Calea Regilor a fost pur şi simplu minunată. Au continuat munca lor spectaculoasă. Ben, de asemenea, a asigurat ilustraţii la fel de minunate pentru recent lansatele Jocuri video de rol Născuţi din ceaţă din Crafty Games. Vizitaţi www.crafty-games.com/, mai ales dacă sunteţi interesaţi de povestea originii lui Kelsier.

În cele din urmă, aş dori să-i mulţumesc, din nou, lui Emily, minunata mea soţie, pentru sprijinul, comentariile şi dragostea ei.